În ramura în care ne-am reunit putem trata anumite subiecte mai în profunzime decât în conferințele sau în scrierile publice. Mi-ar plăcea deci să expun astăzi anumite aspecte care ar putea completa cunoștințele pe care le-am dobândit din scrierile și din ciclurile noastre de conferințe.
Vă puteți imagina, dragi prieteni, că viața dintre moarte și o nouă naștere este la fel de bogată și de variată ca și viața care se scurge de la naștere până la moarte. Tocmai de aceea, de câte ori descriem ceea ce se petrece între moarte și o nouă naștere, nu putem înfățișa decât fragmente sau detalii. Astăzi nu aș mai vorbi atât de mult despre ceea ce este deja cunoscut; îmi propun doar să evoc câteva aspecte care pot aduce o lumină nouă asupra a ceea ce cunoaștem deja.
Când cel care poate avea percepții în lumile spirituale și își îndreaptă privirea spre lumea în care se află omul între moarte și o nouă naștere, el vede cum ceea ce vrem să realizăm prin munca noastră de știință spirituală, ceea ce poate aduce știința spirituală în inima și sufletul omului, este cu adevărat o necesitate, în special pentru epoca noastră.
Un caz particular ne poate servi ca punct de plecare. Să luăm, de exemplu, un om care moare și este astfel despărțit de familia sa; de soția sa pe care o iubea extraordinar de mult. Privirea clarvăzătorului ajunge să-l perceapă și constată că acest om suferă enorm pentru faptul că atunci când privește spre Pământ nu poate găsi nici sufletele copiilor și nici pe cel al soției sale. Datorită legăturilor pe care văzătorul le-a putut stabili cu sufletele umane și datorită posibilității sale de a se întreține oarecum cu sufletele aflate între moarte și o nouă naștere, defunctul i-a împărtășit că în gândurile și sentimentele sale el poate regăsi perioada în care a trăit pe Pământ cu ai săi, după care a adăugat: „Când trăiam pe Pământ, soția mea era ca o rază de soare pentru mine. Acum sunt lipsit de aceasta. Tot ce pot face este să revăd prin gândire ceea ce am avut pe Pământ, dar nu reușesc să-mi găsesc soția”. Cum se poate explica aceasta? Trebuie să știm că nu este la fel pentru toți cei care au pășit peste pragul morții. Dacă ne-am putea întoarce cu multe milenii în urmă, am găsi că din aceste sfere spirituale oamenii puteau să-și îndrepte privirea spre Pământ și să participe la viața celor care trăiau încă aici. Din ce motiv oare era acest lucru posibil pentru toate sufletele din vechime, din epocile de dinaintea Misteriului de pe Golgota? De ce nu se mai întâmplă așa și astăzi la un mare număr de oameni? Vedeți dumneavoastră, omul care trăia odinioară pe Pământ dispunea încă de o anumită clarvedere înnăscută. Omul nu se mulțumea să-și îndrepte privirea spre lumea sensibilă; în spatele lucrurilor fizice el percepea cauzele primare, de natură spirituală, ca și entitățile originare. Această facultate de a trăi unit cu lumea spirituală în chiar sânul lumii fizice a avut ca efect faptul că sufletele, după ce au trecut poarta morții, au fost din nou capabile să perceapă întreaga realitate sufletească pe care o lăsaseră pe Pământ. Astăzi sufletele umane nu mai au facultatea de a trăi în contact direct cu lumea spirituală; trebuie să ne reamintim că evoluția omenirii constă în faptul că omul a părăsit viața spirituală pentru a coborî pe Pământ și pentru a-și trăi aici existența fizică. Acest lucru i-a permis să-și dezvolte facultatea de a judeca, ș.a.m.d. Dar în același timp l-a privat de posibilitatea de a trăi în lumile spirituale. Pentru o anumită perioadă, în timpurile care au urmat imediat după Misteriul de pe Golgota, când sufletele umane au fost cuprinse de impulsul christic, cel puțin o parte a omenirii a fost oarecum în măsură să cucerească din nou această facultate. Totuși, noi am intrat încă o dată într-o perioadă în care sufletele care trec prin poarta morții fără să fi manifestat nici cel mai mic interes pentru lumile spirituale pierd, în lumea de dincolo, orice contact cu lumea pământească.
Noi avem nevoie de revelație, cea pe care o numim revelația spirituală, care ni se pare justificat să se impregneze în sufletele umane. Astăzi vechea credință religioasă nu mai ajunge. Dacă, în lumea de dincolo, sufletele doresc să poată dispune de vederea spirituală pentru a privi spre Pământ, ele au nevoie de știința spirituală care le permite să înțeleagă Misteriul de pe Golgota. Sarcina noastră constă deci în a face ca lumina spirituală să pătrundă în suflete.
Omul despre care am vorbit și care fusese perceput așa cum am arătat, nu manifestase niciodată nici cel mai mic interes pentru gândurile și sentimentele legate de viața spirituală. Trecuse prin poarta morții fără ca sufletul său să fi fost vreodată atins de gânduri privitoare la lumea suprasensibilă. Asta explică de ce memoria îi permitea să știe că soția sa se afla pe Pământ și era sigur că ea trăia acolo, dar îi era imposibil să o vadă, să o găsească.
În ce condiții ar fi putut să o găsească? Din cealaltă lume nu se pot percepe astăzi decât sufletele în care trăiesc facultăți spirituale. De acolo se pot vedea sufletele care viețuiesc gândurile unei înțelegeri spirituale. Defunctul care își îndreaptă privirea spre Pământ nu poate percepe aici decât sufletele în care trăiesc gânduri spirituale. Acolo aceste gânduri sunt vizibile. Altfel sufletul rămâne invizibil. Și cel aflat în viața de după moarte viețuiește chinul de a ști că sufletul pe care l-a iubit există, dar nu îl poate găsi. Și abia când acestui suflet pământean i se transmit gânduri despre lumea spirituală, el începe să se lumineze, să strălucească și să existe pentru cel care se află în cealaltă lume.
Să nu gândiți că este o nedreptate dacă suflete care nu au cultivat pe Pământ gânduri spirituale – poate fără vina lor – rămân invizibile pentru cei morți. Dacă lumea nu ar fi astfel organizată, oamenii nu s-ar strădui niciodată să aspire spre perfecțiune. Această privațiune naște în om nevoia de a învăța. Suferința și singurătatea, pe care o simte acest suflet în viața dintre moarte și o nouă naștere, sunt pentru el prilejul de a fi atins de dorința de a-și însuși gânduri spirituale. Văzută sub acest unghi, știința spirituală se aseamănă unui limbaj care permite celor vii și celor morți să se înțeleagă, să se perceapă și să știe că există unii pentru alții.
Atunci ni se arată și un alt aspect al misiunii științei spirituale, acela de a trece prăpastia care există între viață și moarte. Când sufletele omenești trec prin poarta morții, ele intră într-o viață care rămâne legată de existența terestră prin amintirea trecutului. Nu vă descriu ceea ce există deja în cărțile noastre, ci mă străduiesc să le completez. O lungă perioadă după moarte omul rămâne preocupat de sentimentele care îl leagă puternic de Pământ. El trebuie să se dezobișnuiască de nostalgia de a avea încă un corp fizic. În această perioadă rezervată dezobișnuirii, omul învață să trăiască în calitate de entitate sufletească și spirituală. Să încercăm să ne facem o reprezentare clară despre modul în care se prezintă aceasta cercetării clarvăzătoare. Într-o primă perioadă, sufletul este în legătură cu ceea ce a fost el; își îndreaptă privirea spre propria viață lăuntrică așa cum s-a exprimat ea prin gânduri și sentimente. Își reamintește legăturile pe care le-a avut cu alți oameni. Dar când încearcă să-și îndrepte privirea spre Pământ, ni se oferă un spectacol deosebit. El simte nevoia imperioasă de a privi spre Pământ. Această nevoie de a-și aminti despre Pământ persistă toată perioada vieții dintre moarte și o nouă naștere. Atât timp cât omul este chemat să treacă din existență în existență, el trăiește în conștiența sa certitudinea de a fi destinat să trăiască pe Pământ, de a fi obligat să se întoarcă aici fără încetare dacă vrea să se dezvolte în mod just. Ne apare cert atunci că dacă defunctul ar pierde acest gând de a trăi pe Pământ, și-ar pierde, în același timp, orice idee despre faptul că este un Eu. N-ar mai ști cine este, și acest lucru ar antrena un sentiment de enormă suferință. Este clar că ființa umană nu trebuie să piardă vreodată legătura cu Pământul, că acesta nu ar trebui să dispară din gândurile sale. În general, această idee nu-i poate scăpa în întregime. Acest pericol există totuși în epoca noastră marcată de fluxul materialismului, și tocmai de aceea revelația spirituală despre care am vorbit trebuie să se realizeze, pentru ca legătura dintre cei vii și cei morți să fie salvată. Mai ales în epoca noastră această privire înapoi este dificilă pentru sufletele care pe Pământ n-au cunoscut nici un suflet animat de sentimente și gânduri de natură spirituală.
Pentru cei morți este important ca ființele cu care au fost în legătură pe Pământ să ducă în fiecare seară în somn gânduri consacrate lumii spirituale. Cu cât aducem mai mult cu noi în somn gânduri referitoare la lumea spirituală, cu atât mai bine îi ajutăm pe cei pe care i-am cunoscut personal pe Pământ sau pe cei care au întreținut legături cu noi și care au trecut deja într-o altă lume. Este greu să vorbim despre condițiile care domnesc dincolo, pentru că limbajul nostru este luat numai din domeniul fizic. Gândurile spirituale, pe care trebuie să le ducem în somn constituie lumea în mijlocul căreia morții sunt chemați să viețuiască. Un mort care nu cunoaște pe nimeni pe Pământ capabil să-i transmită gânduri spirituale în somn simte un fel de foame, seamănă cu o ființă care pe Pământ ar fi surghiunită pe o insulă stâncoasă. Asta este impresia defunctului care nu găsește suflete în stare să viețuiască sentimente spirituale. El are impresia că e izolat într-un pustiu în care nu există nimic din ceea ce îi trebuie lui pentru a trăi. Nu putem sublinia îndeajuns cât este de important să cultivăm gânduri extrase din concepția spirituală despre lume. Acest lucru este cu atât mai important astăzi, când se constată proliferarea filosofiilor care nu vor să știe nimic despre lumile spirituale. Altădată, înainte de culcare, omul se reculegea și își făcea rugăciunea; ducea atunci cu sine în somn ecourile acestei rugăciuni de seară. Situația era cu totul alta decât astăzi când, după o masă consistentă poate, sau după alte plăceri, omul se lasă să cadă în somn fără să se sinchisească cât de cât de realitățile suprasensibile. Morții sunt astfel lipsiți de hrana spirituală de care au nevoie. Cunoașterea acestei probleme ar trebui să ducă treptat la ceea ce unii dintre prietenii noștri practică deja cu succes: lectura făcută morților. Lectura pentru morți are o importanță considerabilă.
Să presupunem următorul caz: doi oameni au trăit împreună pe Pământ. Unul a simțit impulsul lăuntric de a se îndrepta spre știința spirituală, ceea ce are ca efect faptul că celălalt dezvoltă un sentimente de antipatie față de această știință. Mai mult, eforturile întreprinse în acest sens ar putea să ridice în el chiar un sentiment de ură împotriva acestei concepții despre lume. Să presupunem acum că acest om trece pragul morții. Acum, când viețuiește într-o altă lume, putem să-l ajutăm mai mult.
Viața sufletului este foarte complexă, iar partea asupra căreia se extinde conștiența noastră nu este decât un fragment din conținutul sufletului nostru. Omul ignoră o mulțime de lucruri care se derulează în sufletul său. Uneori chiar găsește aici conținuturi despre care crede că sunt contrariul a ceea ce există. Poate ajunge la ură față de știința spirituală. Asta este ceea ce apare la nivelul conștienței sale. Dar în profunzimile sufletului el poate nutri o dorință cu atât mai mare pentru știința spirituală. Când am trecut poarta morții, ducem o existență conform cu ceea ce am simțit în profunzimile sufletului nostru. Când întâlnim defuncți pe care i-am cunoscut pe Pământ, adeseori ne apar foarte diferiți de ceea ce erau pe Pământ. La o ființă care a urât conștient știința spirituală, în timp ce lăuntric se simțea atrasă de ea fără să-și dea seama, putem constata că după moarte această atracție se manifestă cu o putere deosebită. Putem să-l ajutăm pe cel mort făcându-ne lăuntric o imagine a lui așa cum era când trăia și luând o carte de știință spirituală pentru a-i citi, nu tare, ci încet. Morții înțeleg aceasta. Evident că această înțelegere este mai intensă la cei care au fost deja apropiați de spiritual în timpul existenței pe Pământ. Nu ar trebui să neglijăm să facem o lectură celor morți sau să avem în gând discuții cu ei. Aș dori să adaug la aceasta un aspect practic. Mulți ani după moarte, între trei și cinci ani, defunctul înțelege limbajul pe care-l vorbea pe Pământ. Această înțelegere dispare progresiv; totuși, cel mort are înțelegere pentru gândurile spirituale. Atunci îi putem face lectură într-o limbă pe care nu o cunoștea pe Pământ, numai să o înțelegem noi înșine. În acest fel, aducem mari servicii defuncților. Tocmai într-un astfel de domeniu putem remarca rolul important al unei concepții despre lume care are la bază știința spirituală. Într-adevăr, această concepție despre lume ne permite să trecem prăpastia care există între cei vii și cei morți. Ne e îngăduit să ne imaginăm că dacă reușim să răspândim din ce în ce mai mult pe Pământ știința spirituală, sufletele vor conștientiza treptat legătura care există cu cei morți.
Deci, pentru un anumit timp după moarte, omul rămâne nemijlocit legat de Pământ. Apoi el trebuie să crească pentru a se răspândi în lumea spirituală. Trebuie să devină un cetățean al lumii spirituale. Aici, el trebuie să se pregătească, trebuie să câștige o receptivitate și o înțelegere a lumii spirituale. De exemplu, într-un anumit moment, cercetătorul lumii suprasensibile poate constata că există o diferență între sufletele care au cultivat pe Pământ sentimente morale și cele care au trăit fără valori morale. Omul care pe Pământ n-a cultivat sentimente morale, devine atunci asemenea unui eremit. Dincolo, el nu-și poate găsi drumul care l-ar conduce spre semenii săi, și nici pe cel care să-l ducă la ierarhiile superioare. La om, conștiența nu se stinge niciodată; dar ceea ce îl așteaptă dincolo este un sentiment de singurătate. Datorită unei vieți în conformitate cu principiile morale, omul, la un anumit timp după moarte, capătă posibilitatea de a trăi cu alte entități. Numim această perioadă perioada Mercur. Se poate spune deci că modul în care omul a trăit pe Pământ constituie cauza modului său de viață din perioada Mercur: viața sa va fi fie cea a unui eremit care trăiește într-o teribilă suferință, fie va reuși să întâlnească suflete umane sau entități ale lumilor superioare.
Apoi omul are o perioadă pentru care trebuie să fie pregătit în alt mod. Și aici el s-ar condamna să trăiască în singurătate, dacă n-a dezvoltat pe Pământ sentimente religioase. Numim această etapă perioada Venus. Orice om care n-a dezvoltat în el o sensibilitate religioasă, dincolo va avea impresia că este orb și mut pentru anturajul său.
Apoi vine o perioadă în care omul trebuie să fi dobândit pe Pământ o înțelegere totală pentru toate religiile, căci fără o astfel de pregătire ar rămâne insensibil față de anumite entități ale lumilor superioare. Este vorba despre perioada Soare. Pentru aceasta el se pregătește pe Pământ dezvoltând o înțelegere pentru tot ce este uman, pentru toate confesiunile religioase existente. Pentru această perioadă solară, odinioară omului îi era suficient să aibă fie religia lui Brahma, fie cea a lui Lao Tse, sau oricare alta. Dar acum, ținând cont de evoluție, se dovedește că aceste confesiuni religioase nasc opoziție între oameni. Din acest motiv nu se mai poate parcurge corect perioada Soarelui pentru că ea necesită o sensibilitate spirituală. Această perioadă a Soarelui pe care omul trebuie să o parcurgă între moarte și o nouă naștere, are particularitatea de a ne face să resimțim că am intrat într-o lume în care, în funcție de modul cum ne-am pregătit, un anume loc ne apare drept gol sau ocupat. El poate să nu ne apară drept gol, dacă am înțeles Misteriul de pe Golgota. Impulsul christic permite înțelegerea oricărui sentiment uman. Creștinismul este efectiv o religie universală, nu este o religie a unui popor, a unei rase sau națiuni, ca hinduismul sau ca alte religii naționale. Dacă popoarele Europei Centrale și-ar fi păstrat vechile religii tribale, astăzi am adora încă pe Wotan, pe Thor, ș.a.m.d. Dar țările europene au adoptat creștinismul. Pentru a fi un creștin autentic, nu ajunge să aperi una sau alta dintre dogmele creștine, ci trebuie să știi că Christos a murit pentru toți oamenii. Oamenii vor învăța abia treptat să se poarte ca niște creștini autentici. Când un european se duce astăzi în India, ceea ce apără el acolo nu e în general decât o credință bazată pe cuvinte. Adevărata sensibilitate pe care trebuie s-o viețuim este că peste tot pe Pământ, unde întâlnim un suflet uman, putem găsi impulsul christic. Hindusul nu va crede că Dumnezeul lui trăiește în toți oamenii; creștinul știe că Christos trăiește în toți oamenii. Știința spirituală conține germenul adevărului existent în toate religiile, și că fiecare dintre acestea, dacă va conștientiza propriul sâmbure de adevăr, va ajunge la Misteriul de pe Golgota.
Când observi un alt inițiat sau orice alt fondator de religie, ne apare clar că, dacă el caută să dea revelații despre lumile spirituale, este pentru că el a trecut prin inițiere. Nu îl putem înțelege cu adevărat pe Christos dacă nu vedem clar că el nu a trecut pe Pământ printr-o inițiere oarecare, ci a fost inițiat prin faptul că a fost aici și a reunit totul în sine.
Când văzătorul se oprește asupra vieții lui Buddha, în lumea spirituală i se arată cu mult mai limpede ce a fost Buddha. Nu e același lucru cu viața lui Christos. Viața acestuia este de așa natură încât, pentru a-l înțelege în lumea spirituală, trebuie să fi stabilit o relație cu el încă de pe Pământ. Dacă astfel de relații nu se stabilesc aici, un inițiat poate să vadă tot felul de lucruri, dar nu-l poate vedea pe Christos dacă nu a stabilit deja pe Pământ o legătură cu el.
Iată de ce atât de puțini oameni înțeleg Misteriul de pe Golgota. Acest eveniment face din Christos o entitate care are aceeași importanță atât pentru omul primitiv cât și pentru cel mai înalt inițiat. Sufletul uman cel mai primitiv poate avea relații cu Christos, iar inițiatul trebuie și el să le găsească. Când pătrundem în lumile superioare învățăm să cunoaștem multe lucruri. Totuși, un singur lucru nu există și nu se învață: moartea. Moartea nu există decât în lumea fizică. În lumea spirituală există transformare, dar nu și moarte. Prin urmare, se poate spune că toate ființele spirituale care nu coboară niciodată pe Pământ, care se mulțumesc să rămână mereu în lumea spirituală, nu trec prin moarte. Christos a devenit un concetățean al omului pe plan fizic, iar ceea ce s-a petrecut pe Golgota face ca, dacă înțelegem această moarte divină unică, să nu mai fim frustrați în timpul călătoriei prin sfera solară. Ceilalți inițiați sunt ființe umane care au avut o evoluție deosebită în cursul încarnărilor lor succesive. Christos nu a avut o încarnare anterioară pe Pământ; el se afla în lumile în care nu există moarte. Este singurul dintre semenii săi care a cunoscut moartea. Iată de ce, pentru a-l cunoaște pe Christos, trebuie să-i înțelegem moartea. Și cum în acest caz moartea este esențialul, numai aici pe Pământ – aici unde există moartea – se poate înțelege Misteriul de pe Golgota. Dacă nu reușim să stabilim aici pe Pământ legături cu Christos, nu vom ști să-l cunoaștem nici în lumile superioare. Atunci, în sfera Soarelui vom găsi locul său, gol. Dacă însă, dimpotrivă, asimilăm impulsul christic și îl ducem cu noi în această sferă, tronul solar nu ne mai lasă impresia că este gol, și îl vom găsi în mod conștient pe Christos.
Pentru actuala evoluție a omenirii este important să-l găsim pe Christos în această parte a lumii spirituale și să-l recunoaștem. De ce? Vedeți dumneavoastră, când parcurgem perioada solară, intrăm progresiv într-o lume în care avem nevoie de lumină spirituală. Înainte de perioada solară noi beneficiam încă de efectele terestre, efectele a ceea ce am fost noi, deci de efectul sentimentelor morale și religioase. Acum ne trebuie ceva în plus. Avem nevoie să putem contempla ceea ce există în lumea spirituală, care însă nu poate fi încă pregătit în noi aici, pentru că avem de traversat lumi de forțe despre care aici, pe Pământ, nu putem ști nimic.
Când omul intră în existență în momentul nașterii, creierul său nu este încă dezvoltat. Omul trebuie să-l dezvolte mai apoi pe baza a ceea ce a câștigat în cursul încarnărilor sale precedente. De fapt, când avem nevoie de anumite facultăți, nu ajunge să le fi câștigat. Trebuie să știm și cum trebuie să fie construit organul fizic corespunzător.
Există un îndrumător important, dar foarte periculos. El scapă conștienței noastre pământești. Dar devine necesar începând din perioada solară. Este vorba de Lucifer. Dar nu putem merge alături de Lucifer decât dacă avem îndrumarea lui Christos drept călăuză. După perioada solară, amândoi îl însoțesc pe om în călătoria sa prin sferele lui Marte, Jupiter, Saturn. În perioada care urmează etapei solare, omul întâlnește forțele de care are nevoie pentru noua sa încarnare. Este un nonsens din partea științei materialiste să creadă că un corp material este moștenit prin ereditate. Astăzi această știință n-are nici o posibilitate să-și vadă greșeala. Dar va veni momentul când adevărurile spirituale vor fi recunoscute, și atunci se va vedea greșeala. La om nu poate fi transmis nimic ereditar în afară de predispozițiile destinate creierului și măduvei spinării, adică de ceea ce se află închis în cutia osoasă a creierului și în inelele coloanei vertebrale. Tot restul este determinat de forțele macrocosmosului. Omul ar fi o masă complet inumană dacă ar depinde doar de ceea ce îi vine din ereditate. Ceea ce îi este astfel transmis, trebuie să fie în întregime remodelat și transformat prin intermediul a ceea ce aduce cu el când coboară din lumile spirituale.
De ce numesc eu perioadele care urmează după moarte, perioadă mercuriană, venusiană, solară, marteană, jupiteriană și saturniană?
Când omul a trecut de poarta morții, se dilată fără încetare. Viața de după moarte este caracterizată prin faptul că ne răspândim într-un spațiu enorm. Ne dilatăm mai întâi până când atingem spațiul circumscris de orbita Lunii, apoi până la cercul format de Mercur, apoi până la cel al lui Venus, cel al Soarelui și apoi cel al lui Marte. Ne dilatăm, și puțin câte puțin ocupăm vastul ansamblu al spațiului ceresc. Fiecare om împlinește această creștere în spațiul ceresc. Această existență spațială comună tuturor sufletelor umane este totuși fără importanță. Dumneavoastră atingeți sfera lui Venus; alții fac la fel, dar aceasta nu înseamnă că sufletele știu unele de altele. Chiar dacă știm că nu suntem singuri, ne putem totuși simți izolați. Ne dilatăm în univers până la o sferă marcată de orbita lui Saturn, și chiar dincolo de aceasta. Dilatându-ne astfel, asimilăm forțele de care avem nevoie pentru a ne elabora următoarea încarnare. Urmează apoi drumul de întoarcere. Ne contractăm progresiv până când ne legăm din nou de Pământ. Între moarte și o nouă naștere sufletul uman se dilată și se întinde în ansamblul macrocosmosului. Oricât ar putea părea de ciudat, nu este mai puțin adevărat că atunci când intrăm într-o nouă viață terestră, introducem în existența noastră forțele pe care le-am luat din sistemul solar și pe care le unim cu substanța fizică ce ne vine prin ereditate. Forțele provenite din cosmos ne permit să ne construim corpul fizic și creierul. În viața dintre naștere și moarte trăim așadar în limitele strâmte ale corpului nostru fizic. După moarte, viața noastră se desfășoară în întreaga întindere a macrocosmosului, a sistemului nostru solar în care suntem dilatați. Printre oameni, unii sunt profund morali, alții mai puțin. Cel care a dezvoltat o profundă sensibilitate morală, parcurge lumea spirituală și se simte peste tot ca ființă socială în acest sens, el beneficiază de forța care îi vine din viața stelară. Un altul, care nu s-a pregătit în același mod, nu poate stabili aici relații cu ceilalți, dat fiind că nu aduce nici o putere spirituală cu el. El nu poate deci să aibă deocamdată dispoziții morale. Din această cauză parcurge aceste sfere în singurătate. Datorită cunoașterii spirituale, tot ceea ce se află în om, ca și relațiile sale cu lumea, ni se revelează într-un mod semnificativ.
Kant a făcuturmătoarea afirmație: „Două lucruri aduc sentimentului o uimire și un respect mereu reînnoit: cerul înstelat deasupra mea și viața morală în mine”. A exprimat astfel un adevăr foarte important. Știința spirituală arată că în aceste două cazuri este vorba despre același lucru. Ceea ce viețuim între moarte și o nouă naștere aducem cu noi drept lege morală; ceea ce viețuim între moarte și o nouă naștere, cerul înstelat, aducem cu noi când intrăm într-o nouă viață pământească, în care ceea ce aducem trebuie să se metamorfozeze pentru a deveni în noi legi morale.
Astfel, știința spirituală ne oferă o viziune asupra măreției sufletului uman, dar și o privire asupra responsabilității care îi revine omului.
