Ne-am propus să considerăm viața dintre moarte și o nouă naștere din diverse puncte de vedere și am încercat să expunem câte ceva asupra acestei vieți în decursul acestor conferințe de iarnă, făcând completări importante față de punctele de vedere mai generale, împărtășite în Teosofia mea [Nota 50], ca și în Știința ocultă în schiță. Astăzi vom examina mai ales un aspect al lucrurilor care decurge din întrebarea următoare: Care este legătura între ceea ce este scris în Teosofie, în privința vieții dintre moarte și o nouă naștere, și ceea ce am spus relativ la acest subiect în cursul prezentelor conferințe?
Reamintim cum este expus în Teosofie trecerea sufletului prin lumea sufletelor, după ce sufletul a trecut pragul morții. Știm că această lume este divizată în mai multe regiuni: cea a „poftei arzătoare”, a „excitabilității fluide”, a „dorințelor”, a „plăcerilor și neplăcerilor” –, după aceea regiunile superioare ale „luminii sufletești”, ale „puterii sufletești active” și „vieții sufletești propriu-zise”. Aceasta este descrisă drept lume a sufletelor, regiune a sufletelor pe care trebuie să o parcurgă sufletul după moarte. Ea a fost descrisă în cartea mea Teosofie. După aceea sufletul parcurge ținutul spiritelor care, de asemenea, a fost evocat în Teosofie. El este divizat în regiuni care se succed, și a căror desemnare este împrumutată de la anumite imagini pământești: regiunea continentală a domeniului spiritelor, apoi regiunea oceanică, ș.a.m.d.
V-am descris, în cursul acestei ierni, cum își depune sufletul, când trece prin poarta morții, trupul fizic, apoi trupul eteric și cum se dilată în mod progresiv. Am expus, de asemenea, faptul că sufletul traversează mai multe regiuni, cele ale Lunii, a lui Mercur, a lui Venus, a Soarelui și a lui Marte, Jupiter, Saturn, apoi, în final, cea a firmamentului stelar. Sufletul, cu alte cuvinte individualitatea spirituală a omului, nu încetează a se extinde în aceste regiuni tot mai vaste ale universului, până în momentul în care începe din nou a se contracta, a redeveni din ce în ce mai mic, pentru a se uni în final cu germenul ereditar care vine în întâmpinarea sufletului. Germenul omenesc provenit din ereditate și care vine la întâlnirea cu sufletul, se unește cu ceea ce sosește din imensitatea cosmică. Din această unire se naște omul destinat să treacă prin experiența vieții dintre naștere și moarte, pe timpul parcursului terestru.
Cele două descrieri, cea conținută în Teosofie și cea făcută aici, spun în fond același lucru. Una ne dă mai curând un aspect lăuntric: Teosofia oferă o descriere în imagini, care traduce de preferință situații intime ale sufletului. Dimpotrivă, ceea ce am evocat noi aici în această iarnă se referă la relațiile cosmice legate de planete. Acum este vorba să stabilim concordanța dintre aceste două expuneri.
Am spus deja că, în primele timpuri după moarte, sufletul omenesc are principala sarcină să revadă într-un anumit fel ceea ce a trăit pe Pământ. Perioada de kamaloka mai constituie încă o fază de viață în întregime îndreptată înspre condițiile pământești. Sufletul trebuie să se simtă chemat să se dezobișnuiască, încetul cu încetul, de tot ceea ce-l mai leagă direct de ultima sa încarnare. Atâta timp cât omul trăiește în trupul său fizic, experiențele sale sufletești depind mai mult sau mai puțin de viața sa corporală. Experiențele sale lăuntrice sunt în mare parte tributare impresiilor sensibile. Dacă dumneavoastră faceți abstracție de aceste ultime impresii și încercați să vedeți ceea ce mai rămâne în suflet, veți vedea, după eliminarea a ceea ce rezultă din impresiile sensibile, că mai rămâne doar foarte puțin. Și totuși, o ultimă reflecție vă va permite să vă spuneți că tot ceea ce au transmis simțurile sufletului se oprește de îndată ce acesta a trecut pragul morții. Atunci nu se mai menține caracterul viu al unei impresii sensibile, ci numai ceea ce decurge din ea sub forma amintirii. Dacă vă gândiți la nenumăratele impresii senzoriale care se află în sufletul dumneavoastră, vă veți putea ușor imagina că o mare cantitate din ele se pierd după moarte. Vreau să spun că reamintindu-vă anumite impresii sensibile, de exemplu cele de ieri încă relativ vii, dar care sunt totuși deja foarte șterse, căutând a evoca impresia trecută, vie, nu vă rămâne în amintire decât imaginea ștearsă a celor trăite. Aceasta ne permite să constatăm că toată viața în sânul lumii sensibile este dată sufletului ca experiență specific pământească. O dată cu dispariția organelor de simț, cu ocazia trecerii pragului morții, toată importanța impresiilor sensibile este îndepărtată. Datorită faptului că omul rămâne dependent de impresiile sensibile și păstrează încă poftele legate de ele, el trebuie, după moarte, să treacă mai întâi prin regiunea „poftei arzătoare”. El ar mai vrea să aibă încă multă vreme impresii senzoriale, dar nu le mai poate avea, deoarece și-a depus organele de simț. În această regiune a „poftei arzătoare”, el duce o existență marcată de nostalgia după impresiile sensibile și de neputința de a ajunge acolo. Această viață din lăuntrul sufletului este într-adevăr arzătoare. Ea constituie o parte a vieții din kamaloka, în care sufletul aspiră să aibă impresii sensibile ca acelea cu care s-a obișnuit pe Pământ dar, cu toate acestea, el nu le mai poate avea, din moment ce s-a despărțit de organele sale de simț.
A doua regiune a vieții din kamaloka este cea a „excitabilității fluide”. Pentru a trece fără piedici prin această regiune, sufletul trebuie să fi pierdut obișnuința dorințelor de a avea impresii sensibile. Dar în această regiune persistă o altă dorință: nostalgia gândurilor care se dobândesc aici pe Pământ cu ajutorul creierului ca instrument. În regiunea precedentă, cea a „poftei arzătoare”, sufletul trece prin experiențe care îl aduc încetul cu încetul să-și spună că ar fi o absurditate să vrea să resimtă impresii senzoriale într-o lume lipsită de organe de simț, unde nu există nici o ființă având organe de simț alcătuite numai din substanțe pământești. Or, pierzând cu totul dorința de a avea impresii sensibile, sufletul poate totuși nutri speranța de a fi capabil să gândească așa cum gândește pe Pământ. În regiunea „excitabilității fluide”, sufletul se dezobișnuiește și de această gândire pământească. Aici el face treptat experiența că gândurile, așa cum se constituie ele pe Pământ, nu au importanță decât în timpul vieții dintre naștere și moarte.
După ce a pierdut obișnuința de a cultiva gânduri tributare acestui instrument fizic care este creierul, omul mai simte o anumită legătură cu Pământul, sub forma dorințelor sale. Reflectând la aceasta, dumneavoastră veți vedea că dorințele sunt mai strâns legate de suflet decât lumea gândurilor. La fiecare om, dorințele au un colorit particular. În timp ce în tinerețe avem alte gânduri decât în sufletul matur sau la bătrânețe, este ușor de văzut că o anumită formă de dorințe se menține de-a lungul întregii existențe. Această formă, această nuanță a dorințelor nu va fi părăsită decât mai târziu, în regiunea dorințelor. În sfârșit, în ultimul rând, în regiunea „plăcerii și a neplăcerii”, ne eliberăm de dorința de a trăi cu un corp fizic în general, și în special cu cel din ultima încarnare. Într-adevăr, în timp ce parcurgem aceste regiuni ale poftei arzătoare, excitabilității fluide, dorințelor, precum și cea a plăcerii și a neplăcerii, există încă în suflet o anumită nostalgie a ultimei încarnări pământești. Mai întâi, în regiunea „poftei arzătoare”, sufletul aspiră încă să poată privi cu ochii, să audă cu urechile, deși nu mai are nici ochi și nici urechi. Când sufletul s-a obișnuit, în sfârșit, să se lipsească de impresiile vizuale, auditive ș.a.m.d., el mai rămâne totuși cu dorința de a gândi cu ajutorul unui creier, așa cum proceda pe Pământ. Odată ce s-a dezobișnuit și de această dorință, el mai încearcă nevoia de a dori cu o inimă, ca aceea pe care a avut-o pe Pământ. În final, sufletul nu mai aspiră nici la a avea impresii sensibile, nici la gândirea legată de creier, nici la dorințele inimii; mai rămâne doar nostalgia ultimei încarnări pământești luată în ansamblul său. Dar și de acest dor omul se distanțează încetul cu încetul.
Toate experiențele care trebuie să fie făcute în aceste regiuni acoperă exact timpul cât sufletul se dilată pentru a ajunge în acea regiune pe care noi o numim sfera lui Mercur; deci sufletul se dilată din sfera lunară, până la sfera lui Mercur. Iar când se apropie de sfera lui Mercur, sufletul este confruntat cu ceea ce am descris în cartea mea Teosofie drept domeniu spiritual al regiunii sufletelor, al lumii sufletelor. Recitiți această descriere a lumii sufletelor și a trecerii sufletelor prin această regiune, și după experiențele calitative pe care le face el acolo veți vedea că aspectul neplăcut atribuit în general regiunii kamaloka, încetează încă de la ajungerea în regiunea „luminii sufletești”. Acest lucru a fost deja expus în Teosofie. Această regiune a luminii sufletești coincide cu sfera lui Mercur. Ceea ce a fost spus despre această sferă se aplică la tot ceea ce relatează Teosofia în privința regiunii luminii sufletești. Dacă veți compara fără prejudecăți ceea ce a fost spus pe de o parte despre viața sufletului, când acesta s-a dilatat până la sfera lui Mercur, și pe de altă parte ceea ce relatează Teosofia referitor la regiunea luminii sufletești, veți vedea limpede că descrierea se străduiește să caracterizeze o dată experiențele lăuntrice ale sufletului, și altă dată vastele condiții macrocosmice prin care trece el când face aceste experiențe lăuntrice.
Mergeți mai departe și încercați să vedeți ceea ce spune Teosofia despre „puterea sufletească activă”, și veți înțelege că experiențele lăuntrice făcute în această regiune a puterii sufletești active conduc inevitabil la ceea ce ne rezervă trecerea prin sfera lui Venus. Am spus că sufletul trebuie să fi dezvoltat aici, pe Pământ, impulsurile religioase, într-un anumit mod. Pentru a traversa în mod corect sfera lui Venus, pentru a fi capabil să întrețină acolo relații, în loc să fie izolat, sufletul trebuie să aibă calitățile de care am vorbit, el trebuie să fie îmbibat cu anumite concepte religioase. Comparați acestea cu descrierea pe care o dă Teosofia regiunii puterii sufletești active, și veți vedea că există o concordanță; aceste relații sunt văzute o dată din interior, și altă dată din exterior.
Regiunea cea mai înaltă a lumii sufletelor, și pe care o numim regiunea „vieții sufletești propriu-zise” este trăită de suflet în răstimpul în care își parcurge existența solară. Putem deci spune că sfera kamaloka se extinde până dincolo de sfera lunară; după aceea încep regiunile mai luminoase ale lumii sufletului, care se întind până la Soare. Experiența pe care o face sufletul în sfera Soarelui corespunde tocmai regiunii vieții sufletești. Ceea ce caracterizează viața de după moarte până în epoca când sufletul traversează regiunea solară, este trăirea sufletească. Știm deja că în această regiune sufletul învață să cunoască deosebit de exact spiritul luminii, care pe Pământ a devenit ispititorul și corupătorul său, Lucifer. Extinzându-se continuu spre spațiile cosmice, sufletul se apropie din nou din ce în ce de puterile care-l fac capabil să dezvolte ceea ce are nevoie pentru următoarea sa încarnare. Când sufletul parcurge sfera solară, regiunea vieții solare, el a terminat într-adevăr cu ultima sa încarnare pământească. Până la regiunea „plăcerii și a neplăcerii”, cu alte cuvinte până când sufletul va fi ajuns oarecum între Lună și Mercur, el este încă marcat de nostalgia ultimei sale vieți pe Pământ. Dar nici în sferele lui Mercur, Venus și Soarelui, sufletul nu este total eliberat de ultima sa încarnare. Lui îi rămâne să se libereze de achizițiile care depășesc experiențele sale personale: pe Mercur el trebuie să sfârșească cu conceptele morale pe care le-a asimilat sau nu, pe Venus îi rămâne să se desprindă de conceptele religioase pe care le-a dezvoltat și, în sfârșit, pe Soare, sufletul trebuie să realizeze că el este alcătuit din omenescul general, care nu este inclus într-o apartenență religioasă confesională, ci corespunde unei vieți religioase aplicabile omenirii întregi. În regiunea solară, sufletul trebuie deci să sfârșească cu preocupările superioare care pot fi încă dezvoltate în cursul evoluției ulterioare a neamului omenesc.
După aceea, el pătrunde în viața spirituală cosmică, inclusă în sfera lui Marte, care coincide cu ceea ce am descris în Teosofie ca fiind prima parte a ținutului spiritelor. Această descriere din Teosofie are în vedere aspectul lăuntric: sufletul omenesc fiind destul de spiritualizat, arhetipul organizării trupului fizic și, mai general, condițiile fizice pe Pământ, îi apar ca ceva exterior. Tot ceea ce este arhetip al vieții fizice pe Pământ, se prezintă ca un fel de continent al ținutului spiritelor. În această regiune continentală sunt încrustate configurațiile exterioare ale diferitelor încarnări. Această regiune a ținutului spiritelor, descrisă dintr-un punct de vedere lăuntric, este același lucru cu ceea ce s-a spus dintr-un punct de vedere cosmic în legătură cu experiențele făcute de om cu ocazia trecerii prin sfera lui Marte. Ne-am putea mira să auzim spunând că această regiune a lui Marte, adesea desemnată ca fiind până la începutul secolului XVII un loc de lupte și impulsuri agresive, să fie tocmai prima regiune a devachanului, a autenticului ținut al spiritelor. Și cu toate acestea, așa este. Tot ceea ce pe Pământ face parte din domeniul materiei, tot ceea ce face ca regnul mineral să apară sub o formă materială, toate acestea se bazează pe faptul că aici, jos, forțele sunt născute dintr-o luptă permanentă unele împotriva altora. Aceasta a avut de asemenea consecința că, în perioada cea mai înfloritoare a materialismului, când s-a considerat că viața materială este posibilă pe Pământ, „lupta pentru existență” a fost văzută pe atunci drept unica lege aplicabilă vieții pământești. Bineînțeles că aceasta este o eroare, fiindcă aici, jos nu există numai existență materială. Dar când omul coboară pe Pământ, el nu poate întâlni decât o lume avându-și arhetipul în regiunea inferioară a ținutului spiritelor. Recitiți în Teosofie [Nota 51] și descrierea regiunii inferioare a ținutului spiritelor. Aș vrea să insist astăzi tocmai asupra acestui capitol, pentru a vă permite să vedeți ceea ce mai putem eventual adăuga la tot ceea ce am evocat deja. În Teosofie, începutul descrierii ținutului spiritului a fost următorul:
„Formarea spiritului în ținutul spiritelor rezultă din faptul că omul se familiarizează cu diferitele regiuni ale acestui ținut”. Așadar, după cele studiate în această iarnă, putem spune acum că începând de la regiunea lui Marte, omul începe să se adapteze progresiv condițiilor epocii spirituale.
Mai departe, se spune:
„Propria sa viață se contopește succesiv cu aceste regiuni. Ea preia temporar proprietățile lor. Datorită acestui fapt, ele îi imprimă natura lor, pentru ca, fortificat cu ele, să poată acționa pe planul pământesc. În prima regiune a ținutului spiritelor, omul este înconjurat de arhetipurile spirituale ale lucrurilor pământești. În timpul vieții de pe Pământ, el învață să cunoască numai umbrele acestor arhetipuri, pe care le sesizează în gândirea sa. Ceea ce este doar gândit pe Pământ, este trăit în această regiune. Omul merge printre gânduri; dar aceste gânduri sunt entități reale”.
Apoi, se spune:
„Aici, propriile noastre încarnări se contopesc cu restul lumii și formează o unitate. Contemplăm arhetipurile realității fizice și corporale ca pe o unitate, din care facem și noi parte. Prin observație învățăm încetul cu încetul să cunoaștem înrudirea noastră, unitatea noastră cu lumea înconjurătoare. Învățăm să spunem: Ceea ce este aici răspândit în jurul tău, ești tu însuți. Or, acesta este unul din gândurile fundamentale ale vechii înțelepciuni vedice hinduse. Înțeleptul dobândește încă din viața pământească ceea ce un altul nu va experimenta decât după moarte, cu alte cuvinte ajungerea la ideea înrudirii propriei sale ființe cu toate lucrurile: ‚Acesta, ești tu’. În viața pământească, acesta este un ideal căruia i se poate dărui viața gândirii; în ținutul spiritelor, acesta este un fapt nemijlocit care, datorită experienței spirituale, ne apare mereu mai clar. Și în acest ținut omul devine din ce în ce mai conștient că prin ființa sa proprie el aparține de lumea spiritului. El se percepe ca spirit printre spirite, ca un membru arhetip; în raport cu ceea ce este el însuși, el va putea resimți: „Eu sunt spiritul originar”. (Înțelepciunea din Vedanta spune: ‚Eu sunt Brahman’, cu alte cuvinte: eu sunt un membru al acelei Ființe primordiale din care au provenit toate ființele.)”
Acest pasaj se află în lucrarea mea Teosofie. Vedem astfel că, pe durata vieții sale dintre moarte și o nouă naștere, o dată intrat în regiunea lui Marte, omul învață să cunoască deplina semnificație a acestor cuvinte „Acesta, ești tu” – „Tat tvam asi”, și a lui „Eu sunt Brahman”. Când aceste cuvinte răsună aici, pe Pământ, fie în lăuntrul, fie în exteriorul sufletului, este vorba de copia pământească a unei trăiri de la sine înțelese ce răsună în suflet în sfera lui Marte, în regiunea inferioară a ținutului spiritelor. Și dacă întrebăm de unde și-a extras înțelepciunea proto-hindusă cele ce au condus la aceste cuvinte deosebit de importante: „Tat tvam asi” – „Acela ești tu” și „Eu sunt Brahman”, putem răspunde că ele provin din această regiune, și învățătorii Indiei antice ne apar atunci ca aparținători ai regiunii lui Marte, transpuși pe Pământ. La ceea ce a fost spus în Teosofie, acum câțiva ani deja, relativ la regiunea lui Marte, a regiunii inferioare a devachanului, putem adăuga acum rezultatul meditațiilor noastre din această iarnă: în zorii noilor timpuri, Buddha a fost strămutat în aceeași regiune, în regiunea marteană a Pământului. Cu cinci secole înaintea erei noastre, el a fost trimis într-o regiune a Pământului unde înțelepciunea lui Marte răsuna din timpurile cele mai îndepărtate, și unde el trebuia să acționeze ca precursor însărcinat să pregătească Misteriul de pe Golgota. După Misteriul de pe Golgota, el a fost trimis de Christian Rosenkreutz în regiunea lui Marte, cu misiunea de a-și continua acolo opera. Aceste evenimente care s-au desfășurat în cosmosul nostru, cu alte cuvinte prezența brahmanismului în timpuri imemoriale în regiunea lui Marte, apoi, la începutul secolului XVII, revărsarea brahmanismului în impulsul lui Buddha – toate acestea au avut reflectarea lor pe Pământ: civilizația hindusă cu această trecere de la brahmanism la budism.
Vedem deci că ceea ce se desfășoară pe Pământ este o imagine grandioasă a ceea ce se întâmplă în regiunile cerești.
Dacă ați citit în Teosofie acel capitol despre care știți acum că tratează regiunea lui Marte unde, după cum v-am atras atenția, trăirea lui „Eu sunt Brahman” constituie o experiență de la sine înțeleasă, recitind acum acest capitol aflați că și regiunile cosmice cunosc o devenire și că, într-o anumită măsură, noi putem cunoaște aceste evenimente, și cum se raportează din punct de vedere cosmic impulsul lui Buddha la evenimentele relatate în acest capitol al Teosofiei. Astfel, ceea ce am studiat în această iarnă se leagă de ceea ce a fost acum zece ani ca început al muncii noastre teosofice [Nota 52]. Când am descris atunci pentru prima dată ținutul spiritelor și am vorbit de regiunea sa continentală, când am spus că partea inferioară a acestui ținut al spiritelor trebuie să fie caracterizată din punctul de vedere al vieții lăuntrice a sufletului, descrierea noastră era făcută în așa fel încât, dacă ați înțeles-o atunci, veți găsi acum cu totul firesc ca impulsul lui Buddha să se poată manifesta în partea inferioară a acestui ținut al spiritelor, în conformitate cu ceea ce a fost descris în această iarnă. Iată cum se reunesc diversele rezultate ale investigației spirituale.
Dacă vrem să descriem din punctul de vedere cosmic cea de-a doua regiune a ținutului spiritelor, regiunea oceanică, cea care a fost caracterizată din punctul de vedere lăuntric al sufletului, va trebui să o facem să coincidă cu sfera lui Jupiter. A treia regiune a devachanului, regiunea aerică, se suprapune, din punct de vedere cosmic, cu acțiunea saturniană, cu regiunea Saturn. Iar ceea ce a fost descris drept regiunea a patra a ținutului spiritelor, depășește sistemul nostru planetar. Acolo, sufletul se dilată și se extinde în spațiile îndepărtate, în firmamentul stelar. Și veți vedea, din descrierea pe care am făcut-o atunci din punct de vedere lăuntric-sufletesc, faptul că însușirile viețuirilor sufletești în cea de-a patra regiune a ținutului spiritului sunt de așa manieră, încât se poate vedea din ele că nu pot fi viețuite în cadrul a ceea ce are un raport spațial cosmic față de Pământ, așa cum o are întregul sistem planetar. Ceea ce provine din a patra regiune a ținutului spiritelor ne este atât de străin, încât suntem incapabili să-l comparăm cu orice poate fi trăit la nivel planetar, chiar în ultima sferă, cea a lui Saturn.
Apoi sufletul se îndepărtează din ce în ce mai mult de Pământ, dar și de Soare, și întâlnește firmamentul stelar. Cele trei părți superioare ale ținutului spiritelor ilustrează această experiență a sufletului, înainte ca el să înceapă din nou să se concentreze și să refacă în sens invers și într-un mod diferit drumul parcurs. El preia atunci puterile care îi vor permite să-și edifice o nouă existență pământească. Putem spune, într-o manieră generală, că după ce sufletul a trecut prin regiunea solară, el a terminat cu tot ceea ce are o legătură oarecare cu „personalitatea” omului. Experiențele trăite dincolo de regiunea solară, dincolo de regiunea care este mai ales cea a vieții sufletului, sunt de natură pur spirituală și depășesc orice dimensiune personală. Ceea ce trăiește atunci sufletul drept „Acesta, ești tu”, conduce sufletul să se elibereze de tot ceea ce este personal. Acesta este mai ales cazul în epoca noastră, în care el trece prin experiența pe care o poate viețui pe Marte datorită impulsului lui Buddha. Acest impuls, care nu este la locul său pe plan pământesc, este pe deplin justificat pe Marte; el poate fi caracterizat prin conceptul de „nirvana”, care înseamnă eliberarea de tot ceea ce are importanță numai la nivelul pământesc, și apropierea de marea importanță cosmică a universului. În regiunea lui Marte, regiunea inferioară a ținutului spiritelor, acolo unde sufletul ajunge să sesizeze sensul lui „Acesta, ești tu”, acolo unde în epoca noastră el poate avea acces la impulsul lui Buddha, el se desprinde de toate legăturile sale cu ceea ce este de natură pământească. După ce s-a eliberat din punct de vedere sufletesc – și pentru aceasta el trebuie să fie ajutat de impulsul lui Christos – sufletul se eliberează spiritual, recunoscând importanța pământească a legăturilor de sânge, dar trecând apoi la condiții de viață noi.
În regiunea lui Jupiter se desfac condițiile care cuprinseseră sufletul în cadrul îngust al unor confesiuni religioase. Știm că, în regiunea lui Venus, orice suflet fără confesiune religioasă este condamnat să trăiască în izolare. Apoi am văzut că el nu ar putea traversa în mod corect regiunea Soarelui fără să fi ajuns la o înțelegere de ansamblu a confesiunilor. Numai în regiunea Jupiter sufletul se eliberează de confesiunea de care el a aparținut în cursul ultimei sale încarnări. Această apartenență nu era datorată unei alegeri personale, ci decurgea din naștere; el o avea în comun cu alte suflete. În timp ce trecerea prin sfera lui Venus nu se poate face decât dacă sufletul a dobândit în cursul șederii sale pe Pământ anumite concepte religioase, în timp ce pentru parcurgerea regiunii Soarelui el are nevoie să fi dobândit înțelegere pentru ansamblul confesiunilor religioase, sufletul nu poate trece de regiunea lui Jupiter decât dacă este capabil să se desprindă de confesiunea de care a aparținut pe Pământ; singurul fapt de a-i înțelege pe alții, nu este suficient. Căci în timpul cât traversează regiunea lui Jupiter, se va decide dacă el trebuie să treacă încă o dată prin aceeași confesiune religioasă, sau dacă el a parcurs toate experiențele pe care i le poate oferi această confesiune specifică. Deci pe Venus sufletul adună roadele unei confesiuni religioase date, pe Soare el culege roadele înțelegerii pentru orice viață religioasă. Dar când ajunge la regiunea lui Jupiter, sufletul trebuie să fie în măsură să elaboreze o nouă atitudine religioasă pentru viitoarea viață pe care o va avea de dus pe Pământ. Acestea sunt cele trei stadii pe care trebuie să le parcurgă sufletul între moarte și o nouă naștere. Mai întâi, el trebuie să culeagă roadele sufletești ale confesiunii de care a aparținut în ultima sa încarnare; după aceea, el trebuie să asimileze tot ceea ce decurge din aprecierea pe care a știut-o dezvolta față de alte confesiuni religioase; și, în final, el trebuie să știe să se desprindă în suficientă măsură de ultima sa apartenență confesională, pentru a fi capabil să treacă realmente la o altă confesiune. Căci numai faptul de a fi știut aprecia toate confesiunile nu ne permite încă să ne alegem o altă confesiune. Noi știm că pe drumul de întoarcere prin aceste regiuni, sufletul trece din nou prin sfera lui Jupiter; acolo el își elaborează dispozițiile de care va avea nevoie în cursul viitoarei sale încarnări pentru a viețui într-o altă confesiune. Iată cum este impregnat sufletul, încetul cu încetul, de anumite puteri care îi sunt necesare pentru construirea unei noi existențe.
Citiți acum în Teosofie cum este descrisă a treia regiune a ținutului spiritelor, regiunea aerică, și regăsiți ceea ce este spus relativ la regiunea lui Saturn. Numai sufletele capabile să atingă, dincolo de orice prejudecată, un anumit grad de cunoaștere de sine, pot cultiva acolo o viață socială, și pot scăpa prin urmare de o groaznică izolare. Fără această practică a cunoașterii de sine nu este posibil de accesat în regiunile situate mai departe de cea a lui Saturn, dincolo de sistemul nostru solar, unde domnește viața cosmică universală, de unde sufletele vor avea întotdeauna de luat impulsurile necesare progresului Pământului. Dacă sufletele sociabile nu ar ajunge niciodată să se ridice dincolo de viața lui Saturn, Pământul nu ar face niciodată vreun progres. Luați, de exemplu, cazul sufletelor prezente aici. Dacă sufletele încarnate astăzi pe Pământ nu ar fi fost niciodată, între moarte și o nouă naștere, dincolo de regiunea saturniană, civilizația pământească ar fi rămas ceea ce era la epoca Indiei antice, de exemplu. Progresarea civilizației proto-hinduse la civilizația proto-persană se explică prin faptul că, în intervalul dintre civilizații, suflete au putut depăși sfera lui Saturn. Tot așa, progresarea civilizației proto-persane la civilizația egipteano-caldeeană s-a realizat datorită faptului că impulsul pentru acest progres a fost extras din regiunile situate dincolo de sfera lui Saturn. Toate contribuțiile omului la progresul civilizației pe Pământ au fost extrase din regiunile situate dincolo de Saturn.
Tot ceea ce a fost pentru omenire sursă de progres exterior, care a provocat transformarea periodică a culturilor și a permis apariția de noi civilizații, a fost întemeiat din ceea ce a fost extras de dincolo de regiunea lui Saturn. În paralel exista un curent de viață lăuntrică, diferit de progresul exterior, și al cărui centru de greutate pe Pământ îl constituie Misteriul de pe Golgota. Când știm că fluxul trăirilor lăuntrice din viața sufletească de pe Pământ a omului își are centrul de greutate în Misteriul de pe Golgota, și punem, pe de altă parte, Misteriul de pe Golgota în legătură cu regiunea Soarelui, se impune o întrebare despre care ar fi multe de spus în cadrul considerațiilor noastre actuale, dar pe care ne vom mulțumi să o plasăm în fața sufletelor noastre. Căci este bine ca fiecare din noi să-și facă idei personale întemeiate pe informațiile pe care le putem găsi într-o serie întreagă de conferințe, idei care vor putea după aceea fi rectificate plecând de la rezultatele investigației spirituale care vă sunt prezentate.
Pe de o parte îl avem pe Christos, spiritul solar care, datorită Misteriului de pe Golgota, s-a unit cu viața pământească. Găsiți informații exacte asupra acestui subiect în ciclurile de conferințe: Evanghelia lui Ioan în raport cu celelalte trei Evanghelii și în special cu Evanghelia lui Luca [Nota 53] și De la Iisus la Christos [Nota 54]. Pe de altă parte, noi știm că orice progres pământesc exterior, trecerea de la o epocă de civilizație la următoarea, își au cauzele dincolo de regiunea lui Saturn, așadar că de acolo trebuie extrase impulsurile corespunzătoare în acest sens. Dar, în felul acesta, apare o problemă. Ceea ce reprezintă sursa progresului de la o civilizație la alta, depinde de o lume situată dincolo de sfera lui Saturn, deci de o lume foarte diferită față de cea care determină un alt progres, cel al curentului spiritual pe care-l parcurge întreaga evoluție omenească, și care s-a apropiat altădată de omenire, avându-și centrul de greutate în Misteriul de pe Golgota. Cum concordă aceste două fapte? Ei bine, între cele două există o concordanță absolută.
Dumneavoastră trebuie să vă reprezentați că, în decursul evoluției, actualul glob pământesc a fost precedat de o altă încarnare a Pământului, cea a vechii Luni. Din punct de vedere cronologic, avem deci perioada vechii Luni, așa cum am descris-o adesea, și apoi perioada Pământului actual. Evoluția care duce de la una la alta este marcată la jumătatea drumului de un fel de somn cosmic. Cu ocazia trecerii de la Lună la Pământ, tot ceea ce exista pe vechea Lună a intrat într-o stare de germen din care a provenit ulterior tot ceea ce există în prezent pe Pământ. Diferitele sfere planetare nu apar, la rândul lor, decât tot ca urmare a acestui somn cosmic. Pe vremea vechii Luni, sferele planetare erau diferite de ceea ce sunt astăzi. Avem deci vechea Lună, apoi trecerea prin somnul cosmic, apoi nașterea sferelor cosmice, a sferelor planetare, așa cum se prezintă ele actualmente. Iată prin urmare de ce, dacă mergem până la sfera lui Saturn, vom găsi acolo ceea ce s-a format în cosmos în intervalul dintre perioada vechii Luni și cea a Pământului. Dar impulsul lui Christos nu face parte din ceea ce s-a format în cosmos în răstimpul acestei perioade. El aparține de ceea ce exista deja în vechiul Soare, și care a evoluat până la noi menținându-se în Soare, în momentul în care Luna s-a separat de el; - care s-a dezvoltat până la noi, rămânând unit cu Soarele, chiar și atunci când toate sferele s-au dezvoltat din el, regăsindu-se actualmente în Saturn, Jupiter, ș.a.m.d. Datorită acestui fapt sufletul mai are în sine, în afară de ceea ce exista în el dinaintea Misteriului de pe Golgota, ceva mai mult decât tot ceea ce conțin sferele planetare, ceva profund fundamentat în cosmos, care coboară într-adevăr din Soare pe Pământ dar, pe plan spiritual, aparține unor regiuni mult mai profunde decât cele pe care le avem în sferele planetare. Căci sferele planetare sunt o consecință a evoluției de la vechea Lună la Pământ. Însă ceea ce ne vine de la impulsul lui Christos își are izvorul pe vechiul Soare, care a precedat vechea Lună.
Vedem așadar cum cursul exterior al civilizației pământești, în măsura în care el se prezintă ca progres, este legat în mod incontestabil de cosmos, dar că viața lăuntrică este legată de viața solară într-un fel mult mai profund decât civilizația exterioară. Din punct de vedere spiritual, aceste condiții ne aduc la a constata următoarele: când ne îndreptăm privirea spre sferele stelare, descoperim acolo un fel de lume extinsă în spațiu, care, mulțumită sufletelor ce se duc acolo între moarte și o nouă naștere, renaște în cadrul civilizației omenești. Dar când privirea noastră se întoarce spre Soare, vedem acolo ceva care a devenit așa cum este astăzi, prin faptul că a parcurs o evoluție foarte, foarte îndelungată în timp. În timpurile foarte îndepărtate, atunci când nu era încă posibil, așa cum este astăzi, să existe o relație între civilizațiile pământești și lumile stelare, viața solară era deja legată de impulsul lui Christos. Tot ce a fost adus, din lumile stelare spre civilizația pământească, trebuie deci considerat ca un fel de corp al Pământului ce trebuia însuflețit, și care a fost însuflețit prin ceea ce a fost transpus pe Pământ în decursul evoluției solare, cu alte cuvinte prin impulsul lui Christos. Misteriul de pe Golgota a însuflețit Pământul; din acel moment, civilizația pământească și-a primit „sufletul” său. „Moartea de pe Golgota” nu este decât în aparență o moarte; în realitate, ea este nașterea sufletului Pământului. Și tot ceea ce poate fi adus din spațiile cosmice, chiar și din cele mai îndepărtate decât sfera lui Saturn, se raportează la sfera Pământului ca trupul Pământului la sufletul Pământului.
Aceste considerații ne pot arăta că lucrarea Teosofie conține deja, deși în alți termeni și din puncte de vedere diferite, ceea ce am descris în această iarnă dint-un punct de vedere cosmic. Subiectul este o dată tratat din punct de vedere sufletesc, și altă dată din punct de vedere cosmic, cosmografic; dar dumneavoastră puteți constata că între aceste două descrieri există o concordanță totală.
Pentru a trage o concluzie, aș vrea să vă atrag atenția asupra orizontului foarte larg al științei spirituale. Metoda ei trebuie să ne permită să reunim ceea ce poate arunca lumină asupra lumii spirituale din punctele de vedere cele mai diverse. Chiar dacă uneori trebuie să treacă câțiva ani pentru a adăuga o completare la ceea ce a fost spus anterior, în cele adăugate nu trebuie văzută o contradicție, pentru că aceste completări nu decurg nici din sisteme filosofice, nici din simpla reflecție omenească, ci sunt rezultate din investigația spirituală. Ceea ce este galben astăzi, va fi galben și peste zece ani, chiar dacă natura profundă a galbenului nu va fi sesizată decât peste zece ani. Tot așa, ceea ce a fost spus acum câțiva ani mai este valabil și astăzi, chiar dacă, prin ceea ce putem oferi acum, este aruncată o lumină nouă din alte puncte de vedere asupra celor spuse.
