În epoca în care a înflorit materialismul, în special cel teoretic, deci pe la mijlocul secolului al XIX-lea și în decursul ultimelor sale decenii, în care lucrările lui Büchner [Nota 47] și Vogt [Nota 48] făceau o impresie profundă în cercuri foarte apreciate, ai căror membri se considerau oameni luminați, se putea auzi adesea un slogan, care este de altfel reluat și acum în anumite ocazii. Într-adevăr, adepți întârziați ai acestui materialism teoretic există și acum în anumite grupări filosofice. Și când acești oameni nu vor să respingă direct viața de după moarte, când uneori îi admit totuși existența, ei afirmă: Se poate să existe o astfel de viață după moarte, dar de ce ne-am ocupa noi de ea în cursul existenței noastre pământești? Când vom muri, vom vedea dacă există o astfel de viață. Dacă ne ocupăm aici, pe Pământ, numai cu ceea ce ne oferă Pământul, nu ne poate scăpa nimic important. Căci dacă viața de după moarte ne poate oferi ceva, o vom vedea la momentul potrivit.
Acestea sunt idei adesea exprimate, care mai sunt și astăzi foarte răspândite. Și formulate în felul acesta, pot părea acceptabile. Totuși, aceste idei sunt în perfectă contradicție cu realitățile ce apar investigațiilor spirituale, de îndată ce ele iau în considerare viața care se desfășoară între moarte și o nouă naștere. După ce a trecut pragul morții, omul intră în raport cu puterile și entitățile cele mai diverse. El nu viețuiește numai un ansamblu de fapte suprasensibile, ci intră și în contact cu anumite puteri, cu anumite entități pe care le cunoaștem, fiindcă am vorbit adesea despre ele: entitățile diferitelor ierarhii superioare. Să ne întrebăm acum despre importanța pe care o are pentru om această experiență a vieții dintre moarte și o nouă naștere, și ce semnificație are această întâlnire cu puterile și entitățile ierarhiilor superioare.
Știm că o dată ajuns la capătul parcursului său în lumea suprasensibilă, deci în momentul în care se pune problema reîncarnării sale, omul devine într-un fel el însuși constructorul propriei sale constituții corporale, ba chiar al întregului său destin în noua existență. Într-o anumită măsură, el își structurează și edifică trupul până în circumvoluțiile creierului, cu ajutorul forțelor pe care le preia din lumile spirituale, în momentul în care se angajează din nou într-o întrupare fizică. Aici, pe planul pământesc, întreaga noastră viață depinde de anumite conformații ale trupului fizic de care dispune, și care ne permit să intrăm în raport cu lumea fizică exterioară pentru a exercita acțiuni în această lume și pentru a practica aici activitatea de gândire. Fără un creier adaptat necesităților lumii fizice, creier format datorită forțelor extrase din lumea suprasensibilă, noi nu am fi capabili să ducem o existență pe planul pământesc. Pentru a fi capabili să ne asumăm această viață la nivelul lumii fizice, trebuie, în mod necesar, să fim purtătorii acestui gen de forțe provenite din lumea spirituală; ele ne permit să construim un trup capabil să facă față la toate exigențele lumii fizice. Omul își primește forțele suprasensibile, de care are nevoie pentru a-și elabora trupul și destinul, de la entitățile și puterile ierarhiilor superioare, cu care stabilește legături între moarte și o nouă naștere. Cele de care avem nevoie pentru construcția trupului nostru, trebuie deci să le dobândim așadar, în răstimpul dintre ultima noastră moarte și noua naștere. Așadar, între moarte și următoarea naștere trebuie să mergem oarecum, pas cu pas, în întâmpinarea acelor entități care ne pot dărui puterile de care avem nevoie în viața noastră, după ce vom păși din nou în existența fizică.
În răstimpul acestei perioade dintre moarte și o nouă naștere, noi putem trece în două moduri prin fața entităților ierarhiilor superioare. O putem face recunoscându-le, înțelegându-le natura profundă și calitățile care le caracterizează, în așa fel încât să ne fie posibil să primim ceea ce sunt ele în măsură să ne ofere. Ne aflăm atunci într-o atitudine de receptivitate față de ceea ce avem nevoie în cursul următoarei noastre încarnări, și care poate emana de la aceste ierarhii superioare. Noi trebuie să fim în stare să înțelegem, sau cel puțin să vedem, în ceea ce ne este oferit, cele de care vom putea avea nevoie. Căci am putea trece pe lângă aceste entități astfel încât, vorbind în imagini, deși ființele acestor ierarhii superioare ne oferă darurile lor de care avem nevoie în viață, noi să nu le luăm, pentru că în această lume prin care trecem noi este întuneric, vorbind din punct de vedere spiritual. Putem deci trece prin această lume cu înțelegere față de ceea ce ne oferă aceste entități, sau cu o totală neînțelegere: în acest caz nu vedem darurile care ne sunt oferite. Modul în care străbatem această lume, modul pe care suntem constrânși să-l alegem pentru trecerea prin această sferă între moarte și o nouă naștere, este predeterminat de efectele ultimei încarnări, și chiar ale încarnărilor anterioare. Un om care a rămas apatic în ultima sa viață pământească față de gândurile și ideile ce ne pot aduce clarificări asupra lumii suprasensibile sau care le-a respins, trece prin viața dintre moarte și o nouă naștere ca printr-o lume de întuneric. Căci în lumea spirituală nu putem dobândi lumina – lumină înțeleasă în sensul spiritual al cuvântului – de care avem nevoie pentru a recunoaște cum se apropie de noi aceste entități spirituale și ce daruri destinate următoarei noastre vieți trebuie să primim de la ele, lumina înțelegerii acestora; lumina înțelegerii acestora poate fi dobândită numai în cursul încarnării fizice pe Pământ. Când trecem pragul morții fără concepte și idei care pot fi luate în lumea spirituală, parcurgem viața suprasensibilă până la următoarea noastră încarnare, trecând prin fața a ceea ce ni se prezintă, fără a putea recunoaște sau primi puterile de care avem nevoie pentru viitoarea noastră existență.
Vedem deci în ce măsură este eronat să se afirme că putem foarte bine aștepta să murim, pentru a ști ce întâlnim dincolo de prag, sau dacă acolo există ceva de întâlnit. Maniera în care vom putea să ne comportăm atunci față de această realitate, va depinde de atitudinea sufletului nostru pe Pământ, de faptul că am primit sau respins concepte despre lumea suprasensibilă, pe care le puteam obține, și care trebuie să devină lumina prin intermediul căreia ne luminăm trecerea între moarte și o nouă naștere.
Dar trebuie să mai reținem ceva din cele expuse. Credința că este suficient să murim pentru a primi tot ceea ce ar putea să ne dea lumea suprasensibilă, chiar dacă am neglijat să ne pregătim aici pentru aceasta, este cu totul greșită. Fiecare lume are misiunea ei deosebită. Și ceea ce poate dobândi omul în cursul încarnării sale pământești nu poate fi obținut în nici o altă lume. Între moarte și o nouă naștere se poate ajunge în orice caz în contact cu entitățile ierarhiilor superioare. Totuși, pentru a primi darurile lor, pentru a nu tatona într-o obscuritate totală sau într-o izolare atroce, trebuie să dobândim aici, pe Pământ, conceptele și ideile necesare pentru a putea intra în relație cu ierarhiile superioare și puterile lor; aceste idei constituie lumina care ne permite contemplarea ierarhiilor superioare. Orice om, care a neglijat în epoca noastră să asimileze concepte spirituale, va fi cuprins de un sentiment teribil de izolare, în timpul trecerii sale între moarte și o nouă naștere. Cel care trece prin această izolare nu va aduce cu sine în viața următoare forțele care să-i permită să clădească în mod corect trupul destinat să-i servească drept instrument. El nu-l va clădi decât sub o formă imperfectă, și va fi insuficient adaptat exigențelor noii existențe.
Vedem astfel cum acționează karma de la o viață la alta. Dacă din propria sa voință un om neglijează, în cursul vieții sale, să cultive în sufletul său o relație oarecare cu lumile spirituale, cu ocazia vieții sale următoare forțele necesare pentru a elabora organele care i-ar permite să gândească, să simtă și să vrea adevărurile vieții spirituale, îi vor lipsi. El rămâne atunci apatic și neatent cu privire la realitățile spirituale, și viața spirituală trece ca un vis pe lângă el, ceea ce este de altfel cazul pentru mulți oameni. Pe globul nostru pământesc nu ajung să se intereseze de lumile spirituale. Când un suflet de acest fel trece din nou prin poarta morții, el devine o pradă bună pentru puterile luciferice, și Lucifer se apropie tocmai de astfel de suflete. Ceea ce este deosebit într-un asemenea caz, este că la viitoarea sa trecere prin lumea spirituală, cea care vine în urma acestei existențe făcută din apatie și neatenție, entitățile și realitățile ierarhiilor superioare sunt pentru el foarte bine luminate, dar nu ca urmare a achizițiilor făcute de el pe Pământ, ci mulțumită luminii pe care Lucifer o introduce picătură cu picătură în sufletul său. Pe viitor, Lucifer este cel care luminează lumea superioară pentru un astfel de om. El este acum capabil să contemple ierarhiile superioare și să vadă când acestea îi oferă daruri, dar faptul că Lucifer i-a dat lumină, induce o nuanță particulară în ceea ce se desfășoară: darurile astfel accesate au un efect aparte. Puterile ierarhiilor superioare nu mai sunt atunci ceea ce ar fi putut primi omul în alte împrejurări. Într-adevăr, ele sunt în așa fel, că omul, odată intrat în noua sa existență, este perfect capabil să-și formeze și structureze organismul său corporal. Această formare face din el o ființă capabilă să facă față exi-gențelor lumii exterioare: dar datorită faptului că sufletul său este impregnat de nuanța darurilor lui Lucifer, sau cel puțin de daruri cu nuanță luciferică, el este marcat de o insuficiență a vieții sale lăuntrice.
Întâlnim în viață oameni care și-au modelat în acest fel organismul lor corporal; aceștia știu perfect să se servească de inteligența lor și au talente care le permit să-și facă o situație în viață. Dar ei nu vizează decât interesul personal și nu-și utilizează darurile decât pentru a capta tot ceea ce li se pare important pentru propria lor existență. În fața acestor oameni, care nu țin seama de semenii lor și care nu caută decât avantaje personale, așa cum sunt mulți în epoca noastră, văzătorul va descoperi adesea că ei au trecut anterior prin experiența pe care tocmai am caracterizat-o. Înainte de a ajunge la această viață uscată, rațională și plină de abilitate, între moarte și o nouă naștere ei au fost călăuziți de entitățile luciferice. Acestea au putut să-i subjuge fiindcă, în cursul încarnării lor precedente, ei duseseră o viață de visătorie și absență. Această atitudine de toropeală și de irealism era consecința vieții duse între moarte și o nouă naștere unde, tatonând în întuneric, ei nu au știut primi în mod corect forțele propuse de spiritele ierarhiilor superioare în scopul de a-și edifica noua existență. Pentru a ajunge aici, a trebuit, mai înainte, ca ei să fi refuzat în mod deliberat să se intereseze de conceptele și ideile relativ la lumea spirituală. Astfel se prezintă înlănțuirile karmice. În funcție de faptele reale ce apar în cursul devenirii omenirii, situațiile pe care noi le-am expus se multiplică. Ele se manifestă și se revelează mult prea adesea când, cu ajutorul investigației spirituale, pătrundem în lumile superioare, unde apar în fața privirii noastre condițiile care stăpânesc viața omenească.
Este deci incorect să spunem că este suficient să ne interesăm de ceea ce ne înconjoară în cursul existenței noastre pământești, și că va fi mereu destulă vreme să vedem ce se va întâmpla ulterior. Or, ceea ce se va în-tâmpla atunci, depinde tocmai de felul în care ne pregătim pentru aceasta.
Dar se poate ușor întâmpla și altceva. Și vă spun aceste lucruri pentru ca prin înțelegerea vieții dintre moarte și o nouă naștere să ne devină în același timp tot mai de înțeles și viața dintre naștere și moarte.
Când contemplăm în mod rațional viața de pe Pământ, vedem mulți oameni – și ei sunt din ce în ce mai numeroși în epoca noastră – care nu știu să gândească decât pe jumătate, dacă mă pot exprima astfel, și la care demersul logic se oprește de îndată ce sunt confruntați cu realitatea faptelor. Să luăm exemplul unui pastor, de altfel onest și cu tendințe liberale, care a scris într-un număr al unei reviste de liber-gânditori, următoarele: „Ar trebui să renunțăm să le dăm copiilor idei religioase, căci aceasta este contrar naturii. Căci dacă îi lăsăm pe copii să crească fără să le întipărim noțiuni religioase, constatăm că ei nu ajung de la sine la conceptele de Dumnezeu, imortalitate, ș.a.m.d. Aceasta ne permite să conchidem că ideile de acest gen nu sunt firești pentru om. Și din moment ce nu sunt firești, nu ar trebui să le predăm; ar trebui să ne mulțumim să extragem ceea ce este îngropat în adâncul sufletului lor.” Ca pentru atâtea alte lucruri, și în acest caz există mii și mii de oameni care aprobă un asemenea raționament, găsindu-l inteligent și perspicace. Dar dacă ne sprijinim pe un minim de adevărată logică, putem ajunge la o constatare diferită. Să luăm cazul unei ființe omenești care n-a învățat încă să vorbească. Să o ducem pe o insulă pustie și să avem grijă să nu audă niciodată nici un cuvânt. Consecința va fi, în mod necesar, faptul că ea nu va învăța niciodată să vorbească. Cel care spune că nu ar trebui să dăm niciodată omului concepte religioase, trebuie să admită în mod logic și că nu trebuie să-l învățăm să vorbească, fiindcă nici vorbirea nu apare de la sine. Gânditorul liberal menționat nu-și poate deci susține ideea prin raționament logic, deoarece logica sa se blochează în fața realității; cu logica sa, el nu poate să cuprindă decât un cerc restrâns, și nu observă că gândirea sa, atunci când este de fapt verificată, se anulează de la sine.
Cel care privește în jurul lui în viață vede cât de mult este răspândită această gândire insuficientă, această semi-gândire. Cu ajutorul investigației suprasensibile ne putem întoarce înapoi pe drumul parcurs de un astfel de om, și putem atinge regiunile pe care le-a cunoscut sufletul său între ultima moarte și o nouă naștere, cu alte cuvinte cele care se află la baza insuficienței logicii sale. Văzătorul constată adesea că o asemenea ființă a parcurs această etapă în lumea spirituală în așa fel încât întâlnirile sale cu entitățile și puterile spirituale s-au desfășurat sub conducerea lui Ahriman; el ar fi trebuit să primească de la aceste entități darurile de care are acum nevoie pe Pământ, dar modul în care le-a primit nu i-au permis o dezvoltare corectă, care să-i dea acces la o gândire justă. Ahriman a fost îndrumătorul său, și Ahriman i-a dat posibilitatea să primească daruri de la entitățile și puterile ierarhiilor superioare în așa fel încât gândirea sa să se blocheze în fața realităților existenței, în așa fel încât ea nu este niciodată întemeiată în ea însăși, și nici valabilă. O mare parte a oamenilor care nu sunt capabili să gândească – și aceștia sunt astăzi din ce în ce mai numeroși –, o datorează lui Ahriman; acesta i-a însoțit în decursul ultimei lor existențe dintre moarte și o nouă naștere, fiindcă ei s-au pregătit pentru aceasta prin viața pe care au dus-o în cursul precedentei lor încarnări pământești.
Și cum s-a desfășurat această viață lăuntrică, dacă o urmărim cu privirea văzătorului?
Descoperim oameni cu natură ipohondră, morocănoși, care refuzau să stabilească relații cu ființele și realitățile lumii; orice contact cu anturajul lor era incomod pentru ei. Oamenii de acest gen fuseseră foarte adesea mizantropi insuportabili pe durata ultimei lor încarnări. Dacă am fi examinat constituția lor fizică, am fi descoperit boli care apar foarte adesea la naturile ipohondre. Și dacă ne întoarcem și mai departe în urmă, până la precedenta viață dintre moarte și o nouă naștere, deci cea care a precedat existența ipohondră, vedem că acești oameni au fost privați și atunci de o conduită justă, și că nu au putut percepe în mod corect ceea ce ar fi putut fi pentru ei darurile ierarhiilor superioare. Și cum și-au pregătit o asemenea situație, din ante-penultima lor încarnare pământească? Prin faptul că pe atunci au cultivat o stare sufletească pe care o putem numi pe bună dreptate religioasă, dar religioasă din pur egoism. Ei erau pioși, poate chiar mistici, dar din pur egoism. Aceasta se poate face în sensul că omul își spune: Eu caut în mine, fiindcă vreau să-l cunosc pe Dumnezeu în adâncul meu. Și când căutăm să aprofundăm pentru a vedea ce caută acolo, constatăm că de fapt ei sunt în căutarea propriului lor Eu, pe care-l ridică la rangul de Dumnezeu. Sunt numeroase sufletele a căror pietate nu servește decât de pretext pentru o atmosferă spirituală, pe care ele speră să o vadă înflorind după moarte. O asemenea atitudine denotă o stare sufletească pur egoistă.
Avem deci succesiunea a trei existențe supuse investigației spirituale. Prima denotă o atitudine sufletească de misticism egoist, de religiozitate egoistă. Astăzi, când observația noastră se îndreaptă asupra oamenilor confruntați în această manieră cu viața, investigația spirituală ne permite să ne întoarcem la epocile în care existau o mulțime de suflete care nu au dezvoltat sentimente religioase decât din pur egoism. Cu ocazia trecerii lor între moarte și o nouă naștere, ele nu au avut puterea să primească de la entitățile spirituale darurile care să le permită să-și structureze în mod corect următoarea lor existență. Viața următoare s-a desfășurat atunci sub semnul morocănelii și ipohondriei; nimic nu le era pe plac. În felul acesta, ele s-au pregătit să fie conduse, după trecerea pragului morții, de către Ahriman și cetele sale, și să asimileze forțe care să le aducă în cursul încarnărilor următoare o gândire defectuoasă și limitată.
Iată deci un alt exemplu de trei încarnări succesive. Și constatăm din nou că ar fi o greșeală să credem că putem aștepta să murim pentru a intra în legătură cu lumea suprasensibilă. Felul în care se stabilește această relație după moarte depinde tocmai de tendințele sufletești și interesele dobândite aici pe Pământ față de lumile spirituale. Raportul de la cauză la efect nu se aplică numai vieților pământești succesive; într-un anumit sens, el este de asemenea valabil și pentru viețile dintre naștere și moarte, și pentru celelalte, dintre moarte și o nouă naștere. Exemplul următor ne permite să o vedem.
Când văzătorul își înalță privirea spre lumea suprasensibilă unde se află sufletele după moarte, el află că, la un anumit moment al acestei vieți, ele sunt servitorii puterilor pe care le numim stăpânii a tot ceea ce este viață, creștere și dezvoltare pe Pământ. Bineînțeles că descrierea noastră nu poate fi făcută decât asupra unei părți din numeroasele experiențe care se desfășoară pe durata unei lungi perioade. Printre sufletele defuncților găsim anumite suflete care colaborează un timp în lumea suprasensibilă la această sarcină magnifică, ce constă în a infuza în lumea fizică tot ceea ce poate favoriza sănătatea ființelor pământești, creșterea și dezvoltarea lor. În anumite împrejurări putem deveni slujitorii puterilor rele, ale bolii și răului. Așa cum putem fi, în alte circumstanțe, în serviciul entităților spirituale care promovează sănătatea și creșterea și care, din lumea spirituală, trimit puterile ce stimulează o viață înfloritoare. Căci a crede că igiena fizică și măsurile exterioare pot constitui singurele cauze ale sănătății, nu este decât o superstiție materialistă. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul planului fizic este dirijat de entitățile și puterile lumilor superioare, care își trimit fără încetare forțele în lumea fizică. Infiltrate încetul cu încetul, aceste forțe acționează oarecum liber și influențează oamenii sau alte ființe fie favorizând, fie împiedicând sănătatea și creșterea. Conducerea acestor procese de sănătate și boală este în mâinile anumitor puteri și entități spirituale. Dar pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere, omul devine colaboratorul acestor puteri. Dacă ne-am pregătit pentru aceasta în mod corect, putem simți fericirea pe care o generează participarea noastră la acest act, care constă în a infiltra, încetul cu încetul, în lumea noastră fizică, forțele favorabile sănătății și creșterii. Când văzătorul încearcă să vadă de unde vine meritul acestor suflete, el remarcă faptul că pe planul fizic oamenii au două moduri de a concretiza ceea ce vor să facă și de a gândi ceea ce vor să gândească.
Să privim puțin viața. Mulți oameni își execută munca așa cum le este prescris și nu fac nimic în plus. Fără a merge până la a spune că astfel de oameni sunt comparabili cu animalul care este dus la abator, putem totuși spune că ei lucrează din pură obligație. Să admitem chiar că ei nu-și neglijează datoria. Într-o anumită măsură, nici nu poate fi altfel astăzi, pentru oamenii care nu au alte mobile de acțiune decât ceea ce le impune datoria. Nu vreau să spun prin aceasta că munca făcută din obligație trebuie criticată. Evoluția se desfășoară în așa fel, încât tocmai acest aspect al vieții nu poate decât să câștige teren. Și în această privință nu va fi deloc mai bine în viitor. Activitățile pe care oamenii vor fi constrânși să le facă vor fi din ce în ce mai complicate, și oamenii vor fi din ce în ce mai condamnați să nu facă și să nu gândească decât ceea ce le impune datoria. Dacă avem astăzi deja un mare număr de persoane care nu lucrează decât dacă îi obligă datoria, există de asemenea și oameni care aleg o societate ca a noastră, unde au posibilitatea de a întreprinde ceva din devotament și entuziasm, și nu din obligație, ca în viața exterioară. Noi putem deci avea în vedere munca, atât manuală cât și intelectuală, fie din punctul de vedere al datoriei, fie din cel al entuziasmului și devotamentului întemeiat pe o aspirație profundă a sufletului, și la care nu ne împinge decât sufletul. Această atitudine lăuntrică, ce ne permite să gândim și să acționăm nu numai din datorie, ci din iubire, prin atracție și devotament, această atitudine pregătește sufletul să fie în serviciul bunelor puteri de sănătate și al tuturor puterilor curative pe care lumea spirituală le îndreaptă înspre lumea noastră fizică, să devină un slujitor a tot ceea ce germinează, crește și înflorește, și să resimtă toată fericirea care decurge dintr-o asemenea acțiune.
Este extrem de important să știm aceasta. Căci numai dobândind în cursul existenței forțele care îl fac capabil să se unească cu aceste puteri, numai cu această condiție poate participa omul în mod spiritual la o acțiune de însănătoșire tot mai vastă, la o prosperitate crescândă a condițiilor de viață pământești.
Mai putem considera și un alt caz. Să-l luăm pe cel al unui om care se străduiește să se adapteze la anturajul său și la exigențele acestuia. Nu toți oamenii procedează așa. Există oameni care nu-și dau nici o osteneală pentru a se încadra în lume și care sunt incapabili de adaptare, atât din punctul de vedere al vieții spirituale, cât și din cel al vieții materiale. Există de exemplu oameni care, citind un anunț despre o conferință de antroposofie, se duc acolo și, abia ajunși în sală, adorm. Sufletul lor nu se poate adapta la anturaj, nu intră în acord cu ambianța. Am cunoscut bărbați care nu știu nici măcar să-și coasă un nasture, ceea ce indică faptul că ei sunt incapabili să se adapteze la imperativele vieții practice. Am putea cita astfel mii de cazuri în care se manifestă facultatea de adaptare sau de neadaptare la necesitățile existenței. De aici decurg nenumărate consecințe. Vom prezenta acum numai pe cele care rezultă pentru viața dintre moarte și o nouă naștere.
Totul devine cauză, și cel mai mic fapt naște consecințe. Un om care se străduiește să se adapteze la anturajul său, care ajunge chiar să coasă un nasture, care este capabil să asculte ceva neobișnuit fără să adoarmă, se pregătește să devină după moarte colaborator și ajutător al spiritelor care favorizează progresul omenirii, și care trimit pe Pământ forțele spirituale capabile să promoveze evoluția omenirii de-a lungul epocilor. Fericirea noastră de după moarte depinde de cât vom fi știut aici pe Pământ să ne adaptăm la anturajul nostru; ea va consta în a contempla de acolo viața ce se desfășoară pe Pământ, și de a ne asocia cu forțele trimise pentru a stimula aici progresul. Pentru a înțelege într-adevăr ce este karma, trebuie să fim capabili să o considerăm în toate detaliile sale, fiindcă ele ne arată cum se înlănțuie cauzele și efectele în mii de feluri, atât pe plan fizic cât și pe plan spiritual și, mai general, în tot ceea ce are legătură cu existența.
Aceasta subliniază încă o dată faptul că viața noastră în lumile spirituale depinde de modul în care am trăit în corpul nostru fizic. Am spus deja că fiecare lume are misiunea ei specifică, și că nu există două lumi care să fie identice. Evenimentele și experiențele caracteristice uneia dintre aceste lumi nu sunt caracteristice și pentru o altă lume. Când o ființă trebuie să dobândească anumite date care nu sunt accesibile decât pe Pământ, ea trebuie să le asimileze aici. Dacă neglijează să o facă, nu va găsi o altă lume unde să le dobândească. Acest principiu se verifică în special într-un caz pe care noi l-am evocat deja, dar care merită să fie aprofundat: preluarea anumitor concepte și idei de care are omul nevoie pentru an-samblul vieții sale. Să luăm un exemplu care ne este apropiat, cel al antroposofiei, justificată și eficientă în epoca noastră. Oamenii acced la antroposofie în timpul vieții lor pământești, sub forma pe care o cunoașteți. Și aici s-ar putea naște ușor credința că studiul antroposofiei nu este într-adevăr necesar pe Pământ, și că va fi destulă vreme, odată trecut pragul lumii morții, pentru a învăța cum se prezintă lumile spirituale; că am putea găsi acolo chiar și învățători spirituali din cadrul ierarhiilor superioare, care să ne apropie de suflete aceste învățături.
Dar este o realitate faptul că sufletul omenesc, după ce a cunoscut o lungă evoluție până în timpurile actuale, este pregătit să se familiarizeze aici pe Pământ cu viața antroposofică, ceea ce nu îi este posibil decât pentru că se află într-un corp fizic și participă la existența fizică. Ființa omenească este predestinată pentru aceasta. Dacă nu participă la această existență, ea nu va putea stabili, cu nici una dintre entitățile spirituale, relațiile necesare pentru ca acestea să devină învățătorii săi. Nu este sufi-cient să murim, pentru ca după aceea să găsim învățători și să primim de la ei ceea ce ne oferă antroposofia pe Pământ. Nu este cazul să nutrim gânduri sumbre în fața faptului că aici, pe Pământ, mulți oameni disprețuiesc antroposofia și că datorită acestui fapt ei vor fi împiedicați să o asimileze între moarte și o nouă naștere. Acesta nu este un motiv de disperare, căci acești oameni vor renaște într-o nouă viață pământească, când vor exista pe Pământ suficiente stimulări antroposofice și de antroposofie, pentru ca ei să o poată asimila atunci. Nu este cazul să disperăm astăzi, dar nici să ne spunem: voi avea tot timpul să primesc antroposofia în viitoarea mea încarnare; de astă dată pot să-mi cruț osteneala de a o studia! Nu, ceea ce este neglijat acum, nu va putea fi recuperat altă dată. Când mișcarea noastră teosofică germană era la primele sale începuturi, am avut ocazia să țin o conferință despre Nietzsche, atingând și anumite aspecte referitoare la lumile superioare. Conferința a fost urmată de discuții, și un auditor a făcut remarca următoare: „Un asemenea subiect trebuie examinat întotdeauna în lumina filosofiei lui Kant; atunci ne dăm seama că aici, pe Pământ, nu putem ști nimic despre aceste lucruri, și cunoașterea nu va apărea decât după moarte”. Așa au fost textual cuvintele acelui om. Or nu este adevărat că este suficient să murim, pentru a accede la cunoaștere. După ce trecem de pragul morții nu înțelegem absolut nimic din acest subiect, dacă nu ne-am pregătit anterior pentru aceasta. Viața dintre moarte și o nouă naștere este urmarea directă a vieții pământești, așa cum am avut deja ocazia să o constatăm din exemplele precedente. Iată de ce, după moarte, ceea ce ne oferă învățătura antroposofică nu ne poate fi dat de entitățile ierarhiilor superioare, decât dacă ne-am pregătit pentru aceasta aici, pe Pământ. Legătura noastră cu Pământul, trecerea noastră prin viața pământească sunt de o importanță pe care nimic nu le poate înlocui.
Poate totuși interveni un fel de mediere în acest domeniu. Eu am vorbit și despre aceasta. Un om poate muri, fără să fi aflat ceva despre știința spirituală, deși fratele său, sau soția lui sau un prieten apropiat, erau antroposofi. Se poate ca defunctul să fi refuzat în decursul vieții sale să se intereseze de antroposofie, sau chiar să o fi criticat. El poate să se familiarizeze cu antroposofia chiar și după ce a trecut pragul morții, datorită celor care au rămas pe Pământ. Acest gest de iubire venind de la cineva care a rămas pe Pământ, pune în evidență rolul indispensabil al legăturilor pământești. Aceasta se bazează pe ceea ce am numit „lectura pentru cei morți”. Le putem aduce în acest fel o binefacere considerabilă, chiar dacă ei nu voiseră mai înainte să știe nimic despre lumile spirituale. O putem face sub formă de gânduri, instruindu-i în felul acesta pe defuncții noștri; sau ne putem alege o carte antroposofică, reprezentându-ne personalitatea defunctului, și să-i citim anumite texte. Cei „morți” o așteaptă. Datorită acestei practici, am cunoscut în sânul mișcării noastre antroposofice exemple frumoase în privința a ceea ce le putem oferi morților. Sunt numeroși cei care practică această lectură pentru morți. De asemenea se pot face experiențe ca aceea pe care am făcut-o eu recent: cineva m-a întrebat despre o ființă decedată de puțin timp, care se manifesta mai ales noaptea, prin diferite semne: neliniște în cameră, zgomote, etc. Din astfel de situații putem deduce că defunctul cere ceva. În cazul respectiv s-a adeverit că el dorea să știe ceva anume. În timpul vieții sale fusese un erudit, dar refuzase întotdeauna orice învățătură privind lumea spirituală. Acum lăsa să se înțeleagă că pentru el ar fi o mare binefacere dacă i s-ar citi o serie bine determinată de conferințe, unde erau tratate probleme după care el era însetat să le cunoască. Este deci posibil să oferim un ajutor și dincolo de moarte, într-o foarte mare măsură, pentru ceea ce a fost neglijat pe Pământ.
Iată ce ne face să presimțim cât de mare și importantă este misiunea antroposofiei. Ea va arunca o punte deasupra prăpastiei care separă viii de morți, și oamenii nu vor mai muri ca și cum ne-ar părăsi pentru totdeauna, iar noi vom putea rămâne în legătură cu ei și vom putea lucra pentru ei. La chestiunea de a ști dacă putem fi siguri că defuncții ne înțeleg, putem răspunde că cei care practică această „citire pentru morți” cu o adevărată devoțiune, își vor da seama cu timpul că, datorită felului în care trăiesc aceste gânduri în propriul lor suflet, defunctul se află în preajma lor. Să știm totuși că este vorba de o senzație la care nu ajung decât sufletele capabile de o observare foarte subtilă. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este că o asemenea inițiativă, care poate fi o mare operă de iubire, să nu fie primită și, deși este înfăptuită, să fie inutilă pentru defunct. Dar în contextul universului ea are, poate, și o altă semnificație. Orice ar fi, nu este cazul să fim afectați de aceste insuccese, căci se întâmplă, chiar și aici pe Pământ, să citim ceva unor oameni care nu ascultă.
Ceea ce evocăm noi aici nu poate decât să ateste caracterul serios și demn al antroposofiei. Dar trebuie să repetăm mereu că maniera în care trăim în lumea spirituală după moarte va depinde în întregime de modul de viață pe care-l vom fi dus pe Pământ. La fel, relațiile pe care le vom avea cu alți oameni în lumea spirituală vor depinde întotdeauna de legăturile pe care le-am stabilit cu ei pe Pământ. Un om cu care nu am stabilit nici o relație aici, nu poate face, pentru început, obiectul unei relații în cealaltă lume, dintre moarte și o nouă naștere. Posibilitatea de a ne întâlni cu el, de a fi împreună cu el în lumea spirituală, este dobândită în mod normal prin ceea ce a fost înnodat aici pe Pământ, nu numai în timpul ultimei încarnări, ci și în cele precedente.
Elementele determinante pentru viața dintre moarte și o nouă naștere se bazează pe raporturile obiective și personale create pe Pământ. Există cazuri de excepție, dar care rămân excepții. Dacă vă amintiți ceea ce am evocat de Crăciun în legătură cu Buddha și misiunea sa actuală pe Marte, aveți de a face tocmai cu una dintre aceste excepții. Există numeroase suflete pe Pământ care, datorită experiențelor inspirative din centrele de misterii, l-au întâlnit personal pe Buddha, sau pe Buddha în timpul experienței sale ca Bodhisattva. Dar datorită faptului că Buddha și-a parcurs ultima încarnare ca fiu al lui Suddhodana, iar după aceea și-a desfășurat activitatea numai în trupul eteric, că s-a deplasat acum pe Marte, datorită acestor fapte există de acum încolo posibilitatea de a se intra în raport cu el, pe durata vieții dintre moarte și o nouă naștere, chiar fără să-l fi întâlnit anterior. Iar consecințele acestor raporturi le vom introduce în viitoarea noastră încarnare pământească. Iar acesta este un caz de excepție. Ca regulă generală, întâlnim după moarte ființele cu care am stabilit deja legături aici pe Pământ, pentru a continua raporturile și relațiile noastre cu ele.
Aceste considerații reprezintă continuarea a ceea ce v-am arătat în decursul acestei ierni asupra vieții dintre moarte și o nouă naștere. Ele au fost prezentate cu scopul de a vă arăta că antroposofia nu este pentru om decât un semi-adevăr atâta timp cât rămâne pură teorie și este primită ca o știință exterioară; ea nu este ceea ce trebuie să fie decât dacă pătrunde sufletele ca un elixir de viață, astfel încât ele să exprime plenar sentimentele pe care le încearcă omul când stabilește un raport de cunoaștere cu lumile superioare. Căci din acel moment, moartea nu ne mai apare ca un eveniment care distruge relațiile personale dintre oameni. Prăpastia care separă viața de pe Pământ de viața de după moarte este depășită, și în viitor se vor dezvolta numeroase activități în cadrul acestei perspective. Defuncții vor interveni în viața pământească, și cei vii în împărăția morților.
Aș dori să resimțiți în profunzimile sufletelor cât de bogată devine viața, de desăvârșită și de spirituală, când totul se desfășoară într-adevăr prin antroposofie. Acesta este sentimentul care trebuie cultivat, dacă vrem să ajungem la o atitudine justă față de antroposofie. Esențialul nu este să știm că omul este compus dintr-un trup fizic, un trup eteric, un trup astral și un Eu, sau că trece prin diferite încarnări, ca Pământul de altfel, care a cunoscut și el mai multe stadii: stadiul saturnian, solar și lunar. Nu este atât de important să știm toate acestea. Esențialul este ca noi să reușim, datorită antroposofiei, să ne transformăm viața așa cum o cere viitorul Pământului. Acest lucru nu va fi niciodată resimțit suficient de profund, și niciodată nu vom fi stimulați suficient în acest sens. Căci impresiile pe care le luăm cu noi din întâlnirile noastre ce se desfășoară sub semnul cunoașterii lumii suprasensibile și care ne însoțesc apoi în existență, constituie aspectul esențial al vieții antroposofice. Nu este deci vorba să reducem antroposofia la o simplă cunoaștere, ci este vorba de a cunoaște resimțind și de a simți cunoscând. Trebuie să știm de asemenea că este o eroare să credem că putem răspunde la exigențele lumii fără a o cunoaște. Ceea ce spunea Leonardo da Vinci [Nota 49] este adevărat: „O mare iubire este fiica unei mari cunoașteri”. Și cel care nu vrea să știe, nu învață nici să iubească în adevăratul sens al cuvântului.
În acest sens trebuie să cuprindă antroposofia sufletul nostru, pentru ca sub influența ei și prin inițiativa noastră, un curent spiritual să realizeze o armonie între spirit și materie și să se poată angaja în evoluția lumii. Va veni ziua când, trăind material pe Pământ, unde viața exterioară nu va face decât să-și accentueze caracterul materialist, omul va parcurge acest glob purtând în sufletul său certitudinea de a fi unit cu lumea spirituală. În afară, viața pe Pământ va deveni din ce în ce mai materială – aceasta este karma Pământ –, dar pe măsură ce viața pământească va deveni în exterior tot mai materială, sufletele vor trebui să devină tot mai spiritualizate, pentru ca evoluția să-și poată atinge țelul. Aceste cuvinte vor să fie o modestă contribuție la această cauză.
