Ceea ce s-a spus ieri aici ar putea ilustra foarte bine modul în care urcarea în lumile superioare, spirituale, depinde de faptul că omul întărește forțele interioare ale vieții sufletești, astfel încât, prin exercițiile sale, pe care le efectuează cu scopul de a pătrunde în lumile superioare, el dezvoltă în suflet forțe care depășesc cu mult ceea ce are nevoie omul în viața obișnuită ca puteri sufletești de acest fel. Faptul că omul trebuie să atingă o anumită întărire a puterilor sale sufletești pentru a trăi experiențe interioare, pentru a-și dezvolta caracterul activ interior, se poate vedea din faptul că sufletul uman, atunci când în viața obișnuită devine independent de corpul său fizic, așadar în somn, cade imediat în inconștiență. Aceasta înseamnă că el nu are suficientă putere în viața normală ca să-și păstreze conștiența și să desfășoare activitate interioară atunci când trupul său fizic și trupul eteric nu îl ajută, atunci când trebuie să trăiască, ca și în somn, independent de trupurile sale fizic și eteric. În ceea ce în somnul obișnuit devine independent de trupul fizic și de trupul eteric, exercițiile de meditație, concentrare și contemplare trebuie să încorporeze acele forțe care conduc la o iluminare cu conștiență pentru Eu și trupul astral, astfel încât acestea să poată ajunge să trăiască experiențe în mod independent de trupul fizic și de trupul eteric. Ceea ce omul dezvoltă ca puteri ale sufletului său, care sunt mai puternice decât cele ale vieții obișnuite, este ceea ce îl face capabil să realizeze ceea ce a fost explicat ieri în decursul conferinței: după ce, ca să spunem așa, s-a confruntat cu neantul, să intre într-o lume nouă pe care o poate trăi prin faptul că – precum păianjenul își țese pânza din el însuși – își toarnă în afară conținutul spiritual substanțial al sufletului său în depărtări și în ceea ce el toarnă, el absoarbe lumile spirituale, care atunci i se înfățișează.
Astfel, după ce a părăsit lumea fizică sensibilă obișnuită în acest fel, omul a trecut printr-o ședere deasupra unui abis – pentru că așa este atunci când te simți în fața neantului – pe tărâmul unei lumi noi. Și în această lume nouă el nu numai că trăiește altceva, dar trăiește într-un mod complet diferit decât a trăit el în lumea fizică. Aici putem porni de la o experiență foarte obișnuită a planului fizic. Pe planul fizic, cele ce se întâmplă îi apar omului ca două domenii complet separate, într-unul realitățile care sunt supuse legilor naturii, și în celălalt tot ceea ce este supus legilor morale.
Când în viața fizică obișnuită, ne îndreptăm privirea spre lumea naturală, chiar și atunci când urcăm în regnul animal, suntem întotdeauna conștienți că ne întrebăm despre legile naturii, despre simplele legi ale naturii pentru ceea ce se petrece, și că practic nu putem aplica deloc criterii morale. Nu ne întrebăm, de exemplu, de ce un cristal de stâncă apare în fața noastră în așa fel încât să avem o coloană cu șase laturi, închisă de două piramide cu șase laturi, nu ne întrebăm de ce această substanță minerală se adună la un loc în așa fel încât să iasă această formă de cristal. Nu ne întrebăm alte lucruri decât cele la care vrem să avem o lege a naturii ca răspuns. Nu ne întrebăm: Ce bine a făcut cristalul de stâncă de a devenit tocmai un cristal de stâncă? Nu ne întrebăm: Ce mentalitate are cristalul de stâncă? Nu aplicăm legi morale lumii minerale, nu le aplicăm nici lumii vegetale și, cel mult într-un mod oarecum figurat – și s-ar putea spune, conform simpatiilor oamenilor moderni, darwiniști – aplicăm concepte morale regnului animal. Dar ceea ce și la regnul animal ne interesează în primul rând, se referă la legile naturii.
Când ne ridicăm la regnul uman, ne simțim obligați să evaluăm oamenii după criteriul bunăvoinței, iubirii și altele asemenea. Așa cum am spus, când ne aflăm în lumea fizică noi considerăm separat faptele ca fiind prinse în țesătura evenimentelor naturale și separat acțiunile și atitudinile sufletești umane, cărora le impunem drept criteriu evaluarea după legile morale, și chiar nu facem bine în judecarea planului fizic dacă amestecăm aceste două serii de fapte. Omul s-a obișnuit, trăind în planul fizic, să judece lumea în acest mod dual. Prin urmare după ce, ca să spunem așa, am sărit peste abisul neantului, nu este ușor să trecem în lumea spirituală unde este necesară o cu totul altă judecare: unde practic ceea ce ar putea fi privit ca legi naturale, de un fel asemănător cu evenimentele naturale din planul fizic, nu este separat de un eveniment pur moral, care oricum există numai în planul fizic. Prin urmare, când ajungem la punctul despre care am vorbit ieri, trebuie să ne obișnuim ca cele ce se întâmplă, să le judecăm într-un mod similar cu modul în care judecăm în lumea fizică faptele naturale, dar și cu modul în care judecăm faptele morale. Lumea morală și legitatea fizică – dar aceasta nu înseamnă conformitatea cu legea după modelul legității naturale existente în lumea fizică – așadar lumea legilor naturale și lumea legității morale se contopesc atunci când intrăm în această lume spirituală.
Acest lucru devine evident, de exemplu, atunci când avem în fața noastră tărâmul în care trăiește omul în perioada dintre moarte și o nouă naștere. Văzătorul poate întâlni acolo – și va întâlni atunci când va fi ajuns în mod serios așa departe cum a fost indicat ieri – acele suflete care, după ce au trecut prin poarta morții, își parcurg evoluția lor între moarte și o nouă naștere. Apoi ajunge să cunoască felul de experiențe pe care le trăiesc aceste suflete și trebuie să adopte obiceiuri de gândire cu totul diferite dacă vrea să judece ceea ce trăiesc aceste suflete. Prin câteva exemple se va lămuri acest lucru.
Acolo găsim suflete care într-un anumit timp între moarte și o nouă naștere trebuie să treacă prin condiții de viață foarte grele. În primul rând, ca văzător ai impresia că aceste suflete – o anumită categorie de suflete – în lumea spirituală au devenit slujitori ai unor ființe spirituale de-a dreptul groaznice, și că aceste suflete ele însele prin viața lor dinainte de moarte s-au condamnat la această muncă în care sunt slujitorii unor spirite de-a dreptul groaznice. Ca văzător, îți croiești treptat drumul spre a înțelege soarta grea a acestor suflete și îți croiești drum spre aceasta în felul următor. Îți faci o idee mai intimă despre cum trăiește omul în viața sa fizică de la naștere până la moarte, cum – acest lucru a fost adesea arătat în cursul conferințelor noastre de știință spirituală – printr-o conformitate cu legea interioară a trăirii, este cauzată moartea naturală atunci când omul la bătrânețe și-a epuizat forțele vitale. Despre această moarte nu vom vorbi acum. Dar există și alte morți. Există acele morți prin care omul, în floarea vârstei, poate fi secerat prin accidente, nenorociri exterioare sau boli. Nu murim cu toții după ce măsura vieții noastre este împlinită. Oamenii mor la toate vârstele, și trebuie să ne întrebăm: De unde vin forțele care stau la baza acestor morți la diferite vârste? Faptul că atunci când măsura vieții unui om este împlinită, el trebuie să moară, îl înțelegem. Am văzut adesea cum se motivează din lumile spirituale acest lucru. Dar tot ceea ce se întâmplă în lumea fizică, se întâmplă prin influențe din lumea spirituală. Și morțile care survin oarecum înainte de vreme, se produc prin influențe din lumea spirituală; adică, ele sunt puse la cale de forțe și ființe ale lumii spirituale.
Mai este ceva ce remarcăm în lumea fizică, spre care trebuie să ne îndreptăm privirea dacă vrem să înțelegem timpul dintre moarte și următoarea naștere. Vedem lumea fizică străbătută de boli, de epidemii, vedem această lume fizică străbătută în timpurile anterioare de acele molime care sunt bine-cunoscute. Nu trebuie decât să trecem prin șirurile devastatoare în populația europeană mai dinainte, în care ciuma, holera și altele asemenea s-au întins peste ținuturi. În vremurile prezente suntem încă relativ norocoși – se poate folosi cuvântul pentru aceasta – cu privire la astfel de lucruri. Numai deja că se pregătesc anumite epidemii, asupra cărora s-a atras atenția deja în conferințele noastre. Așadar, vedem moartea survenită înainte de vreme, și tot așa vedem boli și epidemii întinzându-se peste Pământ. Și văzătorul vede suflete care trăiesc acolo între moarte și o nouă naștere, ajutând acele spirite care poartă din lumile suprasensibile în lumea simțurilor forțele care aduc epidemii și boli, care, ca să spunem așa, aduc morți premature. Face parte din impresiile terifiante să percepi sufletele omenești în anumite perioade ale vieții lor între moarte și o nouă naștere, care au devenit slujitori ai spiritelor rele ale bolii și morții, și care ele însele s-au condamnat să devină astfel de slujitori ai spiritelor rele ale bolii și morții.
Dacă încerci atunci să urmărești înapoi viața unor astfel de oameni la vremea dinainte de a trece prin poarta morții, atunci găsește întotdeauna la acei oameni care și-au pregătit soarta tocmai menționată, că în viața lor în planul fizic au avut o lipsă de conștiinciozitate, o lipsă de simț al responsabilității. Aceasta este o lege care i se vădește în mod constant văzătorului, că sufletele care trec prin poarta morții și care au avut anterior predispoziții sufletești fără scrupule sau au trăit lipsiți de conștiință, la un anumit moment între moarte și nașterea din nou, se fac slujitorii celor care trebuie să participe la a aduce molime, boli și decese premature în lumea fizic-senzorială. Acolo vedem mersul evenimentelor naturale la care sunt supuse aceste suflete și despre care nu putem spune că este, precum o cristalizare sau precum ciocnirea a două bile elastice sau altele asemenea, independent de orice lipsuri morale; ci în ceea ce se întâmplă, în ceea ce ne arată aceste suflete, vedem cum în lumile superioare se amestecă laolaltă ceea ce în lumile superioare funcționează ca o lege naturală și ordinea morală a lumii. Modul în care se întâmplă lucrurile în tărâmurile superioare ține de ființele cărora li se întâmplă una sau alta, în funcție de modul în care s-au comportat din punct de vedere moral în lume.
Sau, pentru a da un alt exemplu, ne putem uita la ceea ce vede văzătorul când își îndreaptă privirea la o însușire foarte răspândită printre oameni: Este ceea ce poate fi denumit ca comoditate, ca dependență de confort. Comoditatea, dorința de confort, este cu adevărat o trăsătură mult mai răspândită decât se crede de obicei. Mult mai multe fac oamenii din comoditate, decât se crede. Comozi sunt oamenii în gândirea lor, comozi sunt oamenii în acțiunile și comportamentul lor exterioare. Și în special se arată comozi atunci când trebuie să schimbe ceva în gândirea lor sau în acțiunile și comportamentul lor. Dacă oamenii nu s-ar fi atât de comozi în străfundul sufletului lor, nu s-ar fi întâmplat atât de des ca atunci când a intervenit cerința să învețe din nou, să învețe altceva într-o chestiune sau alta, să opună rezistenţă. Ei s-au împotrivit pentru că este incomod să înveți din nou, altceva, în privința vreunei chestiuni. A fost, desigur, incomod după ce oamenii au crezut atât de mult timp că Pământul stătea pe loc și Soarele și cerul înstelat se mișcau în jurul lui, să audă deodată prin Copernic despre mișcarea Pământului și să o învețe din nou! A fost un lucru incomod, că ți-a fost tras – cel puțin teoretic – pământul de sub picioare. Și tot ceea ce la acea vreme s-a răzvrătit împotriva acestei noi idei a izvorât din comoditatea gândirii, din dorința de confort, pentru că orice reînvățare este inconfortabilă. Dar nu trebuie decât să ne uităm la viața cea mai de zi cu zi și „virtutea” – care, desigur, este de fapt un viciu – comodității o vom găsi larg răspândită. În timpurile moderne ne-am făcut totuși o idee despre răspândirea extraordinară a comodității printre oameni. Acest lucru se poate vedea din cele ce urmează.
Există multe teorii ale economiei politice. Nu vreau să vorbesc despre ele acum. Dar există, de exemplu, acea teorie a economiei politice, care astăzi a fost deja abandonată în multe privințe, dar care a jucat un rol major în trecut, care se bazează pe faptul că toți oamenii caută în definitiv să concureze liber în schimbul de bunuri și altele asemenea, și că cel mai bun mod de a trăi împreună din punct de vedere social ar fi dacă ar avea loc o concurență complet liberă. Apoi loc alte teorii, mai socialiste, au câștigat teren. În ultima vreme, însă, câțiva economiști au atras atenția că toate aceste teorii sunt de fapt în cel mai înalt grad unilaterale. Pentru că ceea ce se întâmplă în lume în schimbul de bunuri, în conviețuirea socială, este supus mult mai mult decât legii concurenței sau legii dorinței de a progresa, da, chiar mai mult decât legilor egoismului conștient, legii comodității! Așadar, chiar și în economia politică își face intrarea solemnă cunoașterea legii comodității. Trebuie recunoscut pe deplin faptul că, chiar și într-un astfel de domeniu cum este cel economic, se poate vorbi cu bun-simț și atrage atenția asupra a ceva care este prezent și care poate fi trecut cu vederea numai dacă se adoptă o politică a struțului față de viață.
Comoditatea este o caracteristică generală, larg răspândită a oamenilor. Și dacă urmărim după moarte sufletele care au avut această caracteristică, vedem cum această dependență de comoditate se continuă după moarte, și cum omul atunci trebuie, ca să spunem așa, să trăiască într-o provincie în care trebuie chiar să petreacă un anumit timp între moarte și nașterea din nou, pentru ca, din cauza comodității, ca efect al acestei comodități, să devină un slujitor – ca suflet – al zeului sau zeilor rezistenței, acei zei care opun evoluției toată rezistența, toate obstacolele corespunzătoare. Și acestea sunt iarăși spiritele care se află sub supremația lui Ahriman. Ahriman are variate lucruri de făcut, dintre care unul este și să conducă din lumea spirituală în lumea fizică forțele care suscită rezistența în viața fizică. Astfel, pe de o parte, oamenii sunt comozi, dar pe de altă parte, viața oamenilor comozi se dovedește așa încât, dacă omul vrea să facă ceva în acest mod, iarăși se lovește de o lege cosmică generală. Rezistențele sunt pretutindeni, chiar dacă ele nu sunt prezente în forma grotescă în care le-a descris odată un poet și estetician german. Dar ele sunt acolo în cea mai tragică formă. Un poet german [Nota 1] le-a descris ca fiind așa-numita „perfidia obiectului”. Această „perfidia obiectului” este deosebit de evidentă, de exemplu, atunci când un predicator stă la amvon și trebuie să rostească o tiradă extrem de lungă; atunci i se așează o muscă pe nas – și el trebuie să strănute teribil. Aceasta este „perfidia obiectului”. Dar, de fapt, iese foarte bine în evidență atunci când oameni care sunt nenorocoși în această privință, sunt expuși la această „perfidie a obiectului” la fiecare pas. Friedrich Theodor Vischer a scris odată un roman în care cineva este expus constant la această „perfidie a obiectului”.
Aceste lucruri, însă, în realitate urcă de la forma grotescă la cea tragică. Dar toate împotrivirile sunt dirijate din lumea spirituală, iar stăpânul rezistenței este Ahriman. Și prin faptul că sufletele sunt leneșe, ele se fac slujitorii lui Ahriman pentru un anumit timp între moarte și nașterea din nou. În ansamblu, nu este atât de îngrozitor să vezi pedepsele unei vieți comode, ca atunci când sufletele trebuie să trăiască sub asuprirea spiritelor bolii și morții. Dar aceasta ne dă oricum o idee despre cum moralitatea și legea naturală se amestecă una cu cealaltă de îndată ce urcăm în lumile superioare.
Prin astfel de experiențe treci când ai ajuns la punctul care a fost descris ieri. Și trebuie să treci prin aceste experiențe pentru a putea trăi alte situații necesare – vom vedea de ce necesare – pentru a putea merge mai departe în ceea ce privește trăirea mai înaltă. Chestiunea urcării în lumile superioare nu este așa încât să spui: Astăzi îți începi urcarea către lumile superioare și apoi merge așa în sus treaptă cu treaptă –, ci pentru cel care vrea să devină inițiat, ea merge, cum s-ar spune, neobservată pentru evenimentele exterioare între acțiunile și faptele vieții exterioare. El se înalță într-adevăr puțin câte puțin în lumile superioare, dar este este așa, că din acest a-se-afla-înăuntru în lumile superioare iese iarăși și trăiește în lumea obișnuită. Dar din ceea ce a trăit în lumile spirituale aduce apoi ceva cu el în lumea fizică. El se vede, atunci când a devenit inițiat, cu toate că a devenit inițiat, umblând prin lumea fizică având sentimente și senzații diferite de cele pe care le are atunci când nu este văzător.
El trebuie doar să se îngrijească de aceasta prin antrenament – și se și are grijă de acest lucru printr-o instruire adecvată – că nu este derutat în viața obișnuită prin modificarea senzațiilor și sentimentelor. Lucrul la care trebuie să ajungă este că, dacă este un văzător, este un văzător numai pentru lumile superioare, și că ceea ce trebuie să aibă ca atitudine și caracter pentru lumile superioare în mod sigur nu aduce în lumea fizică obișnuită. În niciun caz nu ar trebui să facă aceasta. Trebuie să fie capabil să devină văzător, și în lumea fizică obișnuită să fie un om perfect rațional ca oricine altcineva. De aceea, cel mai puțin potriviți pentru formarea tagmei văzătorilor sunt acei oameni care din capul locului sunt predispuși la reverie. Visătorii, idealiștii abstracți, care, ca să spunem așa, deja trăiesc în lumea fizică ceea ce în lumea spirituală își are buna sa justificarea, adică oamenii care deja în lumea fizică „aud iarba crescând”, care percep peste tot ceea ce percepe numai visătorul și nu percepe cel cu natură lucidă înclinată spre real, oameni care se păcălesc cu ușurință – sunt mult mai mulți oameni de acest fel decât se crede de obicei – nu sunt potriviți pentru dezvoltarea spiritului văzător. Oamenii care stau cu ambele picioare în realitate, care și înțeleg ceva din realitate și judecă lucrurile așa cum sunt ele, sunt cei mai potriviți pentru dezvoltarea spiritului văzător. Acest lucru indică deja că cel care vrea să devină inițiat nu trebuie să permită ca sentimente și senzațiile sale care sunt necesare pentru lumea fizică, să fie derutate de ceea ce dobândește pentru urcarea în lumile superioare.
Așadar, îi rămân sentimente și senzații foarte specifice pe care le are față de sine, atunci când a devenit văzător. Într-o anumită măsură a devenit o persoană diferită și pentru lumea fizică. Dar pentru ca acest lucru să nu-i facă rău, trebuie oarecum să aplice aceste noi sentimente și senzații și lucrurilor din lumea fizică exterioară, pe care înainte nu le-a luat în seamă, la care înainte nu a fost atent. Apoi, când a devenit văzător și a cultivat în sine anumite sentimente și senzații, va descoperi treptat că relațiile sale cu natura s-au schimbat puțin – nu în sensul rău, ci tocmai că în sensul bun. De exemplu, va simți altfel față de lumea plantelor, covorul de plante răspândindu-se pe Pământ, decât simțea înainte față de ea. Înainte el privea plantele, era încântat de verdeața lor, era încântat de abundența florilor și de culoarea florilor, de tot ceea ce i-a oferit lumea plantelor în măsura în care creștea din pământ și încânta ochii și probabil și alte simțuri. Să nu ne gândim la un om prozaic în această privință, ci la un om care cu adevărat se poate bucura din plin de ceea ce poate genera în suflet frumusețea covorului de vegetație al Pământului; și să nu credem că cineva care a devenit văzător ar trebui să-și piardă câtuși de puțin din sentimentele pe care le avea anterior față de covorului de vegetație al Pământului. Dar altceva apare în el. Apare sentimentul, când se vede acum față în față cu lumea plantelor, unei anumite înrudiri intime a lumii plantelor cu ceea ce este în natură în afara lumii vegetale: cu Soarele, de asemenea cu Luna și cu lumea celorlalte stele. Pentru simțirea sa, pentru percepția sa, ceea ce se întinde ca un covor verde de plante crește oarecum împreună cu ceea ce este în Univers.
În mod abstract, oamenii de astăzi își fac desigur suficiente reprezentări despre ceea ce se are în vedere aici. Orice om știe astăzi, și numai puțin dacă a învățat, că învelișul vegetal este legat de acțiunea luminii pe care o trimite Soarele, că plantele nu pot crește fără acțiunea specifică a razelor solare. Și oamenii pot avea o bănuială că nu numai ceea ce se întâmplă pe Soare are o influență asupra lumii plantelor, dar că lumea stelelor are și ea o influență. Desigur, se întâmplă deja ca oamenii să cadă în neîncredere. Dar mai exista un spirit mare, important într-un timp care nu este încă atât de departe în urma noastră, care s-a ocupat într-un mod cu totul științific de influența Lunii asupra vremii și cu aceasta și asupra vegetației Pământului. Mă refer la Gusiav Theodor Fechner. El a încercat, nu din punctul de vedere al vreunei superstiții, ci din punctul de vedere al observațiilor în întregime empirice, să stabilească cât de diferit afectează Luna nouă, cât de diferit Luna plină, de exemplu, condițiile de ploaie pe Pământ și așa mai departe. Au fost mulți oameni care au dorit să-și documenteze convingerile științifice tocmai râzând de Gustav Theodor Fechner cu investigațiile sale asupra Lunii. Unul care a râs deosebit de tare a fost faimosul botanist Schleiden, care era de părere că în mod sigur nu depinde de Luna plină și de Luna nouă dacă este mai multă sau mai puțină ploaie timp de două săptămâni. Atunci Gustav Theodor Fechner a spus – era într-o timp în care erau încă condiții puțin mai patriarhale față de cele de astăzi –: „Hai să decidem chestiunea în modul ocolit prin intermediul femeilor; oamenii învățați ajung foarte ușor la cearte.” Întrucât condițiile erau încă oarecum patriarhale pe atunci, cele două soții, a profesorului Schleiden și a profesorului Fechner, puneau întotdeauna vase în curtea lor din Leipzig pentru a colecta apa de ploaie pentru spălat rufe. Și Gustav Theodor Fechner a făcut acum această sugestie ca femeile să decidă cu privire la chestiunea cantității mai mari de apă de ploaie, punând-o pe soția profesorului Schleiden să-și pună întotdeauna vasele în curte în timpul Lunii noi, în timp ce soția lui trebuia, dimpotrivă, să-și pună întotdeauna vasele în curte în timpul Lunii pline. Atunci ar deveni evident în ce perioadă cade cantitatea mai mare de ploaie. Și iată, soția profesorului Schleiden nu a fost deloc de acord cu soțul ei, pentru că a obținut cea mai mică cantitate de apă de ploaie!
Deci s-a ajuns la o decizie, aș putea spune, într-un mod ironic, căreia însă nu vrem să-i acordăm nicio importanță acum. Dar mai târziu va reieși că totul, lumina Soarelui și căldura Soarelui, precum și celelalte influențe ale stelelor, au un efect asupra lumii plantelor. Totuși, aceasta este inițial o cunoaștere teoretică. Clarvăzătorul, însă, are o simțire nemijlocită a modului cum influențele care vin de la Pământ și ceea ce vine din spațiul înstelat se unesc. În cele din urmă, el le privește ca pe una singură, și simte viu în ceea ce se întâmplă, revărsarea luminii Soarelui peste vegetația Pământului și din nou retragerea luminii Soarelui. El empatizează atunci când plantele sunt lipsite de lumina Soarelui. Așa cum cineva empatizează cu un copil care este foarte atașat de mamă, atunci când copilul este lipsit de vederea mamei pentru un timp, tot așa văzătorul empatizează cu plantele când ele sunt lipsite de lumina Soarelui. Această simțire împreună cu lumea vegetală a Pământului este ceva ce apare pentru văzător, astfel încât văzătorul, care a ajuns la punctul despre care am vorbit ieri, dobândește astfel de senzații încât devine oarecum un participant în sentimente în relațiile dintre creșterea pe Pământ, creșterea plantelor, și Soare și stele.
Începand sa simtă acest lucru, este apt să simtă și altceva. Aceat alt lucru îl poate simți atunci când se întoarce din lumea spirituală în lumea fizică și, de exemplu, stă în fața unui om care doarme sau un om care este treaz. Chiar când, ca să spunem așa, și-a dezactivat darul viziunii, și vede doar lumea fizică cu omul adormit, chiar și atunci apare sentimentul că acest om care doarme, a fost părăsit de ceva. Acest sentiment este foarte asemănător cu cel pe care-l căpătați atunci când, de exemplu, toamna razele Soarelui se schimbă față de vegetație. Foarte asemănătoare sunt sentimentele față de natura părăsită de Soare și stele, cu sentimentele față de trupul uman părăsit de Eul și trupul său astral. Și acum văzătorul trăiește experiența particularității că, în această privință, omul este independent de condițiile fizice ale cerului, în timp ce creșterea plantelor depinde de condițiile fizice ale cerului.
Despre plantă știm că, prin condițiile ei interioare, ea nu poate adormi după cum vrea: ea trebuie să aștepte până când Soarele apune seara sau trebuie să aștepte până vine toamna. Despre om știm că în timpul nostru, și mai ales în condițiile noastre culturale, el nu se mai conformează deloc mersului Soarelui. De exemplu, nu am putea fi deloc aici împreună dacă ar trebui să ne conformăm poziției Soarelui la fel de mult ca planta. Aceeași tranziție, care în plantă este încă strict reglementată prin cursul Soarelui și al stelelor, la om este emancipată de cursul Soarelui și de cursul stelelor. Ce-i drept, atunci când ieșim în zonele rurale nealterate și observăm cum nu numai găinile, ci și oamenii din sat se culcă la o anumită oră și se trezesc la o anumită oră, încă mai simțim ceva acolo, s-ar putea spune, ca o legătură de genul plantei între oameni și mersul Soarelui și al stelelor. Dar nu putem judeca altfel decât că în decursul evoluției omenirii omul se emancipează de mersul cosmic al evenimentelor, că el prin condițiile sale interioare – nu vreau să spun din voință interioară arbitrară –, poate ajunge cu trupul său fizic și trupul eteric în acea stare în care planta nu ajunge decât prin poziția Soarelui și a stelelor. Omul poate trage un pui de somn după-amiază prin propriile condiții interioare, adică poate ieși din trupul său fizic și din trupul eteric. Planta nu poate trage un pui de somn după-amiază la dorința ei; trebuie să urmeze mersul stelelor. Dar omul, ce este el atunci, când stă întins în pat ca trup fizic și trup eteric, și Eul și corpul său astral sunt în afară? Trupul fizic și trupul eteric au atunci valoarea plantei. Planta are trup fizic și trup eteric.
Dacă punem cap la cap tot ceea ce s-a spus acum, atunci veți spune: Dacă am o plantă în fața mea, atunci, planta crește treptat împreună cu lumea Soarelui și a stelelor, devine una cu ea. Prin urmare, trebuie să direcționăm simțirea de la plante către lumile stelare, către Soare. Aceeași direcție a simțirii trebuie să o dezvoltăm de la omul adormit – care este tot trup fizic și trup eteric, așadar are valoare de plantă –, la Eul și trupul său astral, care în mod cu totul independent de poziția Soarelui, sunt în afara trupului fizic și a trupului eteric atunci când omul doarme, exact la fel cum Soarele fizic este în afara trupului fizic și a trupului eteric al plantei.
Ceea ce v-am explicat acum, este ceea ce trăiești ca văzător. Dacă, pornind de la astfel astfel de simțiri, omul provoacă în mod deliberat independența eului și a trupului astral față de trupul fizic și trupul eteric, dacă el izbutește să-și facă în mod deliberat trupul fizic și trupul eteric într-un fel de plantă prin faptul că iese din ele, atunci ajunge să știe ceva cu totul straniu. Știe ceva ce nu poate fi exprimat în alt mod decât cam cum ar vorbi Soarele dacă ar privi în jos plantele și s-ar vedea pe sine față în față cu ele. Atunci el ar putea spune: Da, acest trup fizic și eteric al plantelor îmi aparține; el îmi aparține pentru că are nevoie de ceea ce eu îi pot trimite! Exact așa cum Soarele ar vorbi plantei care crește dedesubt, tot așa Eul omului poate spune trupului său fizic și eteric: Aceasta îmi aparține așa cum planta aparține Soarelui; eu sunt ca un Soare pentru trupul fizic și trupul eteric. Soare pentru trupul fizic și trupul eteric – așa învață omul cu necesitate să vorbească despre Eul său! Și așa cum învață el să vorbească despre Eul său cu privire la trupul fizic și trupul eteric precum Soarele ar vorbi plantei, tot așa învață el să vorbească despre trupul său astral precum Luna și planetele ar fi să vorbească plantei. Aceasta este o experiență misterială cu totul specială, o experiență misterială importantă.
În modul în care am explicat-o acum, această experiență a Misteriilor a fost cultivată ca o experiență nemijlocită – ca o experiență reală – mai întâi în Misteriile lui Zarathustra și apoi de-a lungul întregii evoluții a lumii până în Misteriile Sfântului Graal. Această experiență a fost întotdeauna numită, deoarece omul, mai ales în perioada Misteriilor egiptene, o avea cel mai clar atunci când, în timpul somnului, vedea spiritual Soarele la miezul nopții și se simțea unit cu forțele Soarelui așa cum a fost caracterizat acum, a fost numită „a vedea Soarele la miezul nopții”: Trăirea solarului în propriul Eu ca forță solară, care luminează asupra trupullui fizic și a trupului eteric.
Acum avem acum un al treilea, care era comun tuturor diverselor Misterii ale lumii. Comun le era și le este „răzbaterea până la granița morții”, „trăirea lumii elementare” și acum „vederea Soarelui la miezul nopții”. Acesta, ultima, este o expresie tehnică; experiența corespunzătoare este compusă din ceea ce tocmai a fost caracterizat. Trebuie doar să ne fie clar faptul că în momentul în care te simți separat în acest fel, și te simți ca asemănător stelelor sau ca asemănător Soarelui față de propriul trup eteric și trup fizic, nu mai simți Soarele și stelele doar în substanțialitățile lor fizice, ci faci cunoștință cu ființele spirituale și lumile care le aparțin. Trăirea Cosmosului este o trăire în lumile spirituale – acest lucru trebuie să fie clar.
Acum, este important și necesar, pentru a crește conform regulilor în lumile superioare, pentru a avea cu adevărat experiențele care corespund realităților spirituale, să parcurgi mai întâi acele lucruri care îți fac cunoștință cu natura complet diferită a lumii spirituale față de lumea fizică. Începi să cunoști acest lucru suficient de bine atunci când pot examina și observa ca văzător consecințele comodității, consecințele lipsei de conștiință pentru experiența sufletului în timpul dintre moarte și nașterea din nou, și multe alte lucruri pe lângă acestea. Prin aceste lucruri, văzătorul trebuie, ca să spunem așa, să-și deschidă propriul suflet pentru condiții esențialmente diferite de cele ale planului fizic. Abia atunci devine el copt pentru a trăi în Cosmosul spiritual, pentru a cunoaște legătura interioară a Eului și a trupului astral cu Cosmosul. Toate teoretizările anterioare sunt de fapt o joacă cu cuvintele atunci când a sosit momentul care tocmai a fost descris, când văzătorul a trăit faptul că omul în privința celor mai înalte membre ale ființei sale aparține nu numai Pământului, ci este acasă în întregul Cosmos. El știe atunci și faptul că seara când adoarme, orice om, când a ieșit din trupul fizic și din trupul eteric, crește împreună cu forțele care sunt forțe cosmice, își caută întărire din întregul Univers, și forțele pe care le-a adunat de la adormire până la trezire, le aduce în lumea fizică când se trezește, pentru a le folosi acolo. Legătura cu Cosmosul este trăită pe o treaptă anumită a sistemului misterial. De la această treaptă vrem să pornim mâine.
