Când omul prezentului, omul timpului nostru, urmează o instruire ocultă care îl duce la experiențe precum cele indicate în primele două conferințe, el urcă prin aceasta în lumile spirituale. El trăiește realmente în lumile spirituale anumite fapte și întâlnește anumite ființe. Expresia folosită ieri, „vederea Soarelui la miezul nopții”, nu este în esență decât expresia pentru fapte spirituale și întâlnirea cu ființe spirituale care sunt legate de existența solară. Acum, însă, acest om al ciclului nostru temporal, când se înalță astfel în lumile superioare, trece prin anumite experiențe care nu pot fi descrise altfel decât spunând: Omul trăiește multe lucruri însemnate, semnificative în lumile spirituale printr-o astfel de urcare; dar trăiește și ceva ce trebuie descris spunând: el se simte părăsit, părăsit și singur. El se simte în așa fel încât își poate pune experiența oarecum în cuvintele: Multe, multe vezi tu aici; dar tocmai lucrul după care acum, după ce ai trecut prin toate aceste lucruri, trebuie să tânjești cel mai mult, nu îl poți trăi. – Și pe toate ființele pe care le întâlnește după o astfel de ascensiune, ar dori atunci să le întrebe despre anumite taine după care el trebuie să tânjească. Acesta este sentimentul pe care îl are. Dar toate aceste ființe, care îi dezvăluie multe care sunt mărețe și impunătoare, rămân mute și tăcute tocmai atunci când el vrea să le întrebe despre acele taine pe care de aici înainte trebuie să le simtă ca fiind cele mai importante. De aceea trebuie să spunem: omul de astăzi simte cel mai dureros lucru atunci când se înalță astfel în lumile superioare, simte în ciuda întregii splendori, în ciuda tuturor întâlnirilor cu ființele sublime, un gol imens în lăuntrul său. Și dacă nimic altceva nu ar interveni, la o trăire mai lungă a acestei stări de a fi gol, a acestei singurătăți, a acestei abandonări în lumile superioare, un fel de disperare ar veni în cele din urmă peste suflet.
Atunci poate interveni ceva – și de regulă intervine atunci când ascensiunea a fost întreprinsă conform regulilor autentice de inițiere – care poate proteja inițial împotriva acestei disperări, chiar dacă nu poate proteja permanent împotriva ei. Ceea ce poate interveni este ceva ca o amintire care vine în suflet, sau s-ar putea spune de asemenea o privire înapoi în vremuri îndepărtate din trecut, un fel de citire în Cronica Akasha despre astfel de lucruri care au trecut de mult. Și ceea ce trăiește omul acolo – nu putem caracteriza aceste lucruri altfel decât încercând să îmbrăcăm experiențele în cuvinte care corespund aproximativ cu aceste experiențe – am putea să le îmbrăcăm în următoarele cuvinte: Când tu acum, ca om al prezentului, urci în aceste lumi mai înalte vei fi lovit de deznădejde, de starea de a fi abandonat. Dar atunci imaginile îți arată anumite desfășurări de evenimente care sunt de mult trecute, care constau în faptul că în vremurile trecute alți oameni s-au înălțat în lumile în care acum vrei tu să urci. Da, tu poți de asemenea, din ceea ce vezi acum acolo, recunoaște ca și cum ți-ai aminti, că propriul tău suflet a fost odată implicat în încarnări anterioare în ceea ce au trăit acești oameni care la acea vreme au urcat la lumile superioare. Este posibil să reiasă că acele lucruri pe care sufletul unui om din zilele noastre le vede în vremuri de mult trecute, să le vadă ca fiind propriile sale experiențe prin care a trecut odată, în vremuri de mult trecute. Atunci un astfel de suflet ar fi fost un inițiat în vremuri de mult apuse. Dacă nu este așa, va ști doar că a fost în legătură cu cei care au urcat în lumile superioare ca inițiați în vremuri de mult apuse, dar că el acum se simte singur și abandonat, în timp ce acele suflete care au fost odată inițiate, în aceleași lumi nu s-au simțit singure și abandonate, ci au simțit extazul, beatitudinea cea mai lăuntrică în aceste lumi. Acest lucru s-a datorat – așa cunoaște el în continuare – faptului că în acele timpuri străvechi sufletele erau altfel constituite și că, datorită structurii lor diferite, ele au trăit diferit ceea ce se vedea în lumile superioare. Ce trăiește de fapt omul acolo?
Ceea ce trăiește acolo îi aduce desigur în fața sufletului ființe ale lumilor superioare, care lucrează din lumea suprasensibilă asupra lumii senzoriale. Ființe care stau în spatele lumii noastre senzoriale – el le vede; condiții precum cele descrise ieri, el le vede negreșit. Dar dacă încercăm să cuprindem laolaltă tot ceea ce vede el, putem caracteriza cam în felul următor: El se simte acolo în lumile superioare și privește într-un fel în jos în lumea simțurilor. El se simte oarecum unit cu spiritele care au trecut prin poarta morții și, de asemenea, privește în jos cu ele și vede cum vor folosi din nou forțele pentru a ajunge la o existență fizică. Privește în jos și vede cum din lumile suprasensibile forțele sunt trimise în jos pentru a produce procesele în diferitele regnuri ale naturii în lumea simțurilor. El vede întreaga curgere a faptelor care se pregătesc din lumile superioare în lumea simțurilor. Deoarece la o astfel de zăborive în lumile superioare el este în afara corpului fizic și a corpului eteric, el privește în jos la trupul său fizic și trupul eteric, și apoi se uită și la acele forțe din Cosmos, din întregul Univers spiritual, care lucrează acolo la trupul fizic și trupul eteric al omului. Și prin ceea ce fac ființele în a căror comunitate a ajuns, el ajunge să înțeleagă cum iau ființă în lumea fizică trupurile fizic și eteric. Ajunge să cunoască acest lucru foarte exact. Ajunge să cunoască cum anumite ființe, care de exemplu sunt legate de Soare, își îndreaptă activitatea lor în jos în lumea pământească și lucrează la înfăptuirea trupurilor fizic și eteric ale omului. De asemenea, ajunge să cunoască anumite ființe care sunt legate de existența Lunii și care din Cosmos îndreaptă activitatea lor în jos, pentru a participa tot așa la realizarea trupurilor fizic și eteric ale oamenilor.
Dar apoi vine marele dor, un dor care devine imens pentru omul actual. Aceasta este dorul de a afla ceva despre cum se nasc din Cosmos trupul astral și Eul însuși, cum se înfăptuiesc acestea. În timp ce el poate vedea exact cum se înfăptuiesc trupul fizic și trupul eteric din forțele cosmosului, îi rămâne ascuns tot ceea ce s-ar referi la modul în care trupul astral și Eul omului se înfăptuiesc. În cel mai adânc întuneric și mister este învăluit tot ceea ce se referă la trupul astral și la Eul omului. În acest fel, omul capătă sentimentul: Ceea ce ești în ființa ta cea mai intimă, ceea ce ești propriu-zis tu înșuți, acum se ascunde vederii tale spirituale, iar cu ceea ce te înfășori atunci când trăiești în lumea fizică ți se dezvăluie exact!
Aceasta trăiește omul zilelor noastre atunci când se înalță în lumile superioare în modul descris. Acest lucru l-au trăit și acele suflete care au întreprins ascensiunea lor în timpurile primordiale la care s-a făcut referire. Numai că omul zilelor noastre simte acel mare dor despre care am vorbit, iar sufletele vremurilor trecute nu simțeau acest dor, întrucât ele nu aveau încă nevoie să-și vadă ființa cea mai intimă, pentru că așa era în natura lor să simtă cea mai profundă mulțumire atunci când percepeau cum ființele la care veniseră ele, lucrau la construirea trupului fizic și a trupului eteric. În modul cum ființele spirituale își îndreptau activitatea lor din Soare în jos pentru a construi trupul fizic și trupul eteric, în aceasta își găseau cea mai mare satisfacție sufletele în vremurile trecute, atunci când erau inițiate.
La aceasta se adaugă următoarele. În acele timpuri străvechi, această muncă a acelor ființe încă se înfățișa în mod diferit; de aici și satisfacția. Acum, în zilele noastre, această muncă se înfățișează în așa fel încât omul își spune: La ce bun toată pregătirea trupului fizic și a trupului eteric, dacă nu putem înțelege ce ascund în ele aceste învelișuri? – Așa este diferența dintre un om de astăzi și un om al trecutului. Iar timpul la care se face trimitere în mod special cu aceste experiențe, ca fiind un timp trecut, este timpul în care Zarathustra și-a inițiat discipolii, i-a condus să urce în lumile superioare. Dacă discipolii de astăzi ar fi conduși în lumile superioare în același mod în care i-a condus Zarathustra, ei ar simți starea de a fi gol interior și singurătatea așa cum a fost indicat. Pe atunci, pe vremea lui Zarathustra, cei care urmau să fie inițiați simțeau lucrarea lui Ahura Mazdao asupra trupului fizic și asupra trupului eteric, iar în dezvelirea acestor minunate taine ei simțeau beatitudine și satisfacție, pentru că erau așa predispuși încât se simțeau adânc mișcați lăuntric când vedeau: Așa ia ființă ceea ce omul trebuie să aibă ca înveliș dacă vrea să-și îndeplinească misiunea pământească. În aceasta ei își aveau mulțumirea.
Așa era inițierea prin Zarathustra. Căci în această inițiere prin Zarathustra omul putea „vedea Soarele la miezul nopții”. Aceasta înseamnă că, atunci când omul se uită nu la forma fizică a Soarelui, ci la ființele spirituale care sunt legate de existența Soarelui, el vedea pornind de la Soare forțele care acționează în corpul fizic, el vedea cum forțele care vin de la Soare lucrează la plăsmuirea capului uman și formează diferitele părți ale creierului uman. Pentru că ar fi un nonsens ca cineva să creadă că o structură minune cum este creierul uman, ar putea apărea doar din forțele terestre. Acolo trebuie să lucreze forțele solare. Ele asamblează în cele mai diverse moduri într-un întreg variatele structuri ale lobilor creierului aflate dincolo de fața umană. Și nu doar una, ci o serie întreagă de entități lucrează la această structură a creierului uman. Zarathustra i-a numit „Amschaspands” pentru discipolii săi. Acestea sunt stârnitorii forțelor Cosmosului pentru ca structura creierului uman să poată apărea și, de asemenea, nervii superiori ai măduvei spinării, cu excepția celor douăzeci și opt de perechi de nervi inferiori. Apoi, Zarathustra a arătat și modul în care alți curenți emană din ființele care sunt legate de existența Lunii, și a arătat cât de minunat se asamblează structura cosmică, cum pornesc curenții din douăzeci și opt de tipuri de ființe, „Izeds”, care construiesc măduva spinării cu cele douăzeci şi opt de cordoane nervoase inferioare. Așa sunt construite trupul fizic și trupul eteric din curenții care provin de la ființele cosmice.
Acestea au fost impresii puternice pe care inițiații lui Zarathustra le-au primit în acest fel. Și primind aceste impresii ca expresie a lucrării lui Ahura Mazdao, au simțit beatitudinea interioară în privința a ceea ce se întâmplă în lume. Omul de astăzi, care și-ar trăi drumul către lumile superioare în același mod, ar fi bineînțeles capabil să admire, ar fi, de asemenea, capabil și să înceapă să simtă beatitudinea. Dar treptat îl va cuprinde sentimentul care nu poate fi altfel îmbrăcat în cuvinte decât: La ce bun toate acestea? nu știu nimic despre ființa care merge din încarnare în încarnare! Știu numai despre acele ființe care în fiecare nouă încarnare construiesc din Cosmos învelișurile, dar totuși le construiesc numai ca „învelișuri”. – Aceasta a fost esența inițierii prin Zarathustra, anume că legătura dintre omenesc-pământesc și existența solară a fost dezvăluită inițiaților. Iar epoca lui Zarathustra se caracterizează prin faptul că oamenii au fost capabili să asimileze în cunoașterea lor ocultă tainele pe care le-am descris.
La rândul lor, altfel se trăiau pe sine în lumile superioare sufletele care au fost inițiate în Egiptul antic, care de exemplu au parcurs inițierea prin Hermes. Despre toate aceste lucruri am mai vorbit. Aici, în aceste conferințe, ele vor fi prezentate încă puțin mai detaliat decât s-a putut face anterior. Când în perioada egipteană antică sufletele se înălțau în lumile superioare prin inițierea sub conducerea lui Hermes, și atunci firește se întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple întotdeauna la inițiere, faptul că aceste suflete se simțeau în afara trupurilor lor fizic și eteric, că știau că se află acum într-o lume a faptelor spirituale și a ființelor spirituale. Aceste suflete erau apoi ghidate în lung și-n lat, adică viziunea lor era direcționată. Li se arătau entitățile individuale, faptele individuale, așa cum ar putea fi cazul și cu un suflet astăzi. Dar nu trebuie să vă reprezentați aceasta ca și cum cineva s-ar plimba încoace și-n colo cu picioarele fizice, ci viziunea este ghidată de jur împrejur, ca și cum cineva ar fi condus cu privirea sa în toate părțile într-un ținut cât toată întinderea Universului. Așa se întâmpla în această inițiere.
Apoi venea un moment al trăirii când inițiatul simțea ca și când a ajuns la capăt, ca și cum s-ar fi perindat printr-un ținut mărginit din toate părțile de mare și apoi ar fi ajuns la „țărm”. Știa că a ajuns în cel mai îndepărtat punct în care ai fi putut ajunge. Și apoi trăia, în inițierea egipteană, ceea ce nu poate fi altfel îmbrăcat în cuvinte decât: În timp ce erai condus cu văzul tău până în întinderile cosmice, în tărâmuri vaste cât Universul, ai ajuns să cunoști ființele și forțele despre care îți poți spune că lucrează asupra trupului tău fizic și asupra trupului tău eteric. Acum însă intri în cel mai sfânt loc. Acum intri într-un tărâm în care te simți de fapt unit cu ființele care în munca lor participă la ceea ce în tine merge de la o încarnare la alta, care participă la trupul tău astral. Este o experiență semnificativă în acest punct, pentru că într-un fel toate lucrurile devin altfel odată ce intervine această trăire în acest punct.
De exemplu, pentru timpul imediat următor, o posibilitate încetează pentru inițiat: În lumea în care a intrat acum, pe țărmurile existenței la nivelul întregului Univers, încetează complet posibilitatea de a aplica în aceste lumi puterea sa de judecată, ceea ce era el înainte capabil să gândească, ceea ce era el înainte capabil să conceapă. Dacă nu poate renunța la toată această putere de judecată pământească, fizică, dacă nu poate să facă abstracție de ceea ce l-a călăuzit până în acel punct, atunci nu poate trăi această experiență pe țărmurile existenței, nu se poate simți unit tocmai cu acea ființă care lucrează atunci când omul spiritual-sufletesc se apropie de nașterea într-o nouă încarnare, caută familia, națiunea și părinții, astfel încât ca om spiritual-sufletesc să se îmbrace cu o nou înveliș. Toate ființele pe care a ajuns să le cunoască mai înainte și care îl lămuresc cum învelișurile fizice și eterice iau naștere și se formează din Cosmos, toate aceste ființe nu sunt în măsură să îl lămurească ce forțe lucrează în acea ființă cu care el se simte acum unit și care construiește și țese în ființa astrală cea mai lăuntrică a însuși omului. Îi devine foarte clar – și îi devenea foarte clar sufletului egiptean care parcurgea inițierea prin Hermes – că acum, după ce a ieșit din învelișuri și a trecut prin ceea ce cu puțin înainte a fost numit „existență la nivelul întregului Univers”, se simte unit cu o ființă. Și sufletul poate simți însușirile acestei ființe, numai că se simte pe sine ca înăuntrul acestor însușiri, nu în afara acestei ființe, și poate ști: Această ființă este acolo, este în mod real acolo. Dar în același timp el însuși este înăuntrul acestei ființe. Și prima impresie pe care o are despre această ființă este că își spune: În această ființă se află forțele care poartă sufletul de la o încarnare la alta, precum și forțele care luminează sufletul între moarte și o nouă naștere. Toate acestea sunt acolo înăuntru. Dar când o putere suflă spre tine ca o căldură spirituală cosmică, care poartă sufletul de la moarte la nașterea din nou, când își face drum înspre tine ca lumină spirituală ceea ce luminează sufletele dintre moarte și nașterea din nou, și când simți cum această căldură și această lumină se revarsă din ființa cu care ești unit, atunci ești totuși într-o situație cu totul specială. A trebuit să bei, ca să spunem așa, apa lui Lethe, băutura uitării, a trebuit să uiți arta ta a înțelegerii, care înainte te-a ghidat prin lumea fizic-senzorială, a trebuit să lași deoparte puterea ta de judecată de mai înainte, intelectualitatea ta, pentru că acestea nu puteau decât să te inducă în eroare aici, și cu toate acestea ceva nou încă nu ai dobândit. Stai, în timp ce simți căldura cosmică care poartă sufletul spre nașterea din nou, înăuntrul mării de forțe care luminează sufletul de la moarte la nașterea din nou. Tu simți așadar forța și lumina care emană din acea ființă. Tu privești această entitate ca și cum nu ai putea să faci altfel decât să te întrebi: „Cine ești tu? – căci numai tu îmi poți spune cine ești, și numai atunci pot eu ști ce mă poartă ca ființă interioară umană de la moarte la o nouă naștere. Numai atunci, dacă îmi spui tu, pot să știu ce este natura cea mai intimă a ființei mele omenești!” – Și mută, tăcută rămâne entitatea cu care omul se știe atât de unit. El simte că în ea se află cea mai profundă parte care este unită cu sine însuși ca cea mai profundă parte. Se naște dorința vie de cunoaștere de sine, de a ști ce este el – iar entitatea rămâne mută și tăcută.
Trebuie mai întâi ca el să fi stat față în față cu această ființă mută și tăcută pentru o vreme și trebuie să fi simțit profund dorul de a avea acum enigma lumii rezolvată într-un mod nou, trebuie să fi simțit destul de mult timp dorul de a primi enigma lumii dezlegată într-un mod în care nu poate fi dezlegată niciodată pe Pământul fizic, trebuie să fi adus în această lume la această entitate dorul profund ca putere proprie de a primi enigma lumii dezlegată în acest mod care este străin existenței fizice, și sufletul trebuie să trăiască în întregime în dorul de a primi enigma lumii dezlegată în acest mod: Apoi, când s-a simțit unit cu ființa spirituală mută, tăcută cu care este unit, și a trăit în ea cu dorul după dezlegarea enigmei lumii, atunci simte că se revarsă în ființa spirituală cu care este unit, forța dorului său. Și întrucât această forță a propriului său dor de a rezolva enigma se revarsă în această ființă spirituală, după un timp această ființă dă naștere la ceva care iese din ea ca o altă ființă. Dar nu este ca o naștere pământească, ce se naște acolo. El de asemenea știe imediat prin vederea sa, că nu este ca o naștere pământească. Nu, o naștere pământească apare în timp, se produce în timp. Dar ceea ce vede el acum, la ceea dă naștere ființa tocmai descrisă, despre aceasta știe: Aceasta se naște din ea, aceasta s-a născut din ea începând încă din timpurile primordiale – mereu, și această naștere continuă din timpurile primordiale până în prezent. Numai că acest proces de a se naște al unei ființe din cealaltă nu a fost văzut până acum, până acum s-a sustras vederii. În aceasta constă acest a-se-naște, că este propriu-zis mereu acolo, dar prin faptul că cel ce se inițiază s-a pregătit pentru aceasta prin dorul său de dezlegare a enigmei, acum îl vede, acum este percepție în lumea spirituală. Acest lucru îl știe el. Deci el nu își spune: „Acum se naște o ființă”, ci își spune: „Din ființa cu care te-ai unit, începând din cele mai vechi timpuri o ființă s-a născut mereu; dar acum acest proces continuu de a se naște al ființei și însăși ființa născută devin perceptibile pentru tine.”
Ceea ce tocmai v-am descris, pe cât mai bine se poate în cuvintele limbii noastre, este la ce și-a condus discipolii hierofantele Hermes. Iar simțirile pe care tocmai vi le-am caracterizat – aș putea spune ca și cum ar fi cuvinte bâiguite, pentru că lucrurile conțin atât de mult încât cuvintele limbii noastre nu pot exprima lucrurile decât într-un mod bâiguit – aceste simțiri erau experiențele așa-numitei inițieri egiptene în Isis. Cel care parcursese inițierea în Isis, își spunea, când ajunsese pe țărmurile existenței la nivelul întregului Univers și văzuse ființele care, de exemplu, formează trupul fizic și trupul eteric, când stătuse în fața zeiței tăcute, de la care emană căldură și lumină pentru existența celui mai adânc interior al sufletului uman: Acesta este Isis! Aceasta este zeița mută, tăcută, al cărei chip nu poate fi dezvăluit nimănui care privește doar cu ochi muritori, al cărei chip poate fi dezvăluit numai celor care și-au croit drum până la țărmurile care au fost descrise, astfel încât să poată vedea cu acei ochi care merg din încarnare în încarnare și care nu mai sunt muritori. Căci pentru ochii muritori, un văl impenetrabil învăluie această figură a lui Isis!
Atunci când cel care se iniția o văzuse astfel pe Isis și trăise în sufletul său cu simțirea pe care am descris-o, atunci aude ceea ce a fost descris ca naștere. Ce era această „naștere”? El aude această naștere ca ceea ce poate fi descris ca „răsunarea în toate spațiile a ceea ce este Muzica sferelor” și ca îmbinare a sunetelor Muzicii sferelor cu ceea ce se numește Cuvântul cosmic, cuvântul Creator al lumii, care străbate spațiile și toarnă în ființe tot ceea ce trebuie turnat în ființe, așa cum sufletul trebuie atunci să fie turnat în trupul fizic și în trupul eteric, după ce a parcurs viața dintre moarte și nașterea din nou. Tot ceea ce trebuie turnat din lumea spirituală în lumea fizică exterioară, astfel încât ceea ce a fost turnat în ea este apoi interior, sufletesc, toate acestea sunt turnate în ea de Armonia sferelor răsunând prin spațiile cosmice, care treptat se configurează în așa fel încât să poată fi auzită – plină de semnificație, exprimând semnificația interioară – drept Cuvântul cosmic, care însuflețește ființele care sunt trăite prin forțele căldurii și luminii și care se revarsă în acele corpuri, în acele trupuri care izvorăsc din forțele și ființele divine, pe care omul le poate deja vedea cu vederea de mai înainte.
Așa privea cel ce se iniția în lumea armoniei sferelor, în lumea Cuvântului cosmic, așa privea în lumea care este adevărata patrie a sufletului omenesc în timpul în care acest suflet omenesc trăiește între moarte și nașterea din nou. Ceea ce se acoperă, se ascunde adânc în existența fizică pământească a omului, dar care apoi între moarte și o nouă naștere trăiește în răsfrângerea luminii și căldurii, care însă se învăluie adânc în lumea fizică ca lume a Sunetelor sferelor și a Cuvântului cosmic, aceasta era trăit în inițierea prin Hermes ca fiind născut din Isis. Isis stă atunci în fața celui ce se inițiază, astfel încât, pe de o parte, ea însăși stă acolo, pe de altă parte, ea a dat naștere celeilalte ființe, care trebuie privită ca Sunetele cosmice și Cuvântul cosmic. Acum cel ce se iniția se simțea în compania lui Isis și a Cuvântului cosmic născut din ea. Și acest „Cuvânt cosmic” este inițial apariția lui Osiris. „Isis împreună cu Osiris”, așa apar ei în fața contemplării nemijlocite; căci așa erau ei cunoscuți în cea mai străveche inițiere egipteană, că Osiris era în același timp fiul și soțul lui Isis. Acest lucru îl simțea cel ce se iniția, că era fiul și soțul lui Isis. Și aceasta era esențialul în inițierea antică egipteană, că cel ce se iniția prin această inițiere avea parte de tainele existenței sufletești care rămâne unită cu omul chiar și atunci când parcurge timpul care se află între moarte și noua naștere. Prin legătura cu Osiris era posibil ca omul să se cunoscă ca om în semnificația sa mai profundă.
Ceea ce a fost descris stabilește așadar faptul că inițiatul egiptean întâlnea Cuvântul cosmic și Sunetele cosmice ca explicatorii propriei sale ființe în lumea spirituală. Acest lucru însă, în vremurile egiptene antice, a fost doar până la un anumit punct în timp. Din acest anume punct a încetat. Și există o mare diferență – acest lucru îl arată și viziunile din Cronica Akasha, când omul astăzi privește înapoi în timpurile străvechi – între ceea ce inițiatul egiptean trăia în templele egiptene vechi și ceea ce trăia în timpurile de mai târziu.
Să aducem în fața sufletelor noastre și ceea ce trăia inițiatul în timpurile de mai târziu. Acolo putea fi, de asemenea, condus prin tărâmurile întinse cât Universul până la țărmurile existenței, acolo putea avea parte de toate ființele care construiesc trupul fizic și trupul eteric al omului, acolo putea păși pe țărmurile existenței și o putea privi pe Isis tăcută, mută și să perceapă în ea Căldura cosmică, care pentru om conține forțele care de la moarte îl conduc până la o nouă naștere. Acolo putea cunoaște și lumina care luminează sufletul între moarte și o nouă naștere, și se năștea și dorul de a auzi Cuvântul cosmic și Armonia cosmică. Dorul trăia în suflet atunci când sufletul se unea cu zeița tăcută și mută Isis. Dar zeița rămănea tăcută și mută! Nici un Osiris nu s-a putut naște în timpurile de mai târziu, nici o Armonie cosmică nu a sunat, nici un Cuvânt cosmic nu a explicat ceea ce acum se arăta ca fiind Căldură cosmică și Lumină cosmică. Și atunci sufletul celui care se iniția era așa încât nu putea să-și exprime experiențele altfel decât spunând ceva de genul: „Așa privesc în sus cu jale, chinuit de setea de cunoaștere și dorul de cunoaștere, la tine, o, zeiță! Și tu rămâi pentru sufletul omenesc chinuit, plin de durere, care, pentru că nu se poate înțelege pe sine se simte ca și cum s-ar fi stins, ca și cum și-ar pierde existența –, tu rămâi pentru acest suflet omenesc tăcută și mută!”– Și zeița, copleșită de durere făcea gestul ei exprimând că devenise neputincioasă să nască Cuvântul cosmic și Sunetele cosmice. Acest lucru cunoștea în ea cel care se iniția, că i-a fost smulsă puterea ei de a da naștere și de a-l avea pe alături pe Osiris, fiul și soțul. El simțea că Osiris i-a fost smuls lui Isis.
Cei care parcurgeau această inițiere și reveneau iarăși în lumea fizică aveau o viziune gravă, dar resemnată, asupra lumii. Ei o cunoșteau pe ea, pe Sfânta Isis, dar se simțeau ca „fiii văduvei”. Gravă și resemnată era viziunea asupra lumii a „fiilor văduvei”. Și momentul dintre inițierea veche, în care omul putea asista la nașterea lui Osiris în vechile Misterii egiptene, și cea în care putea doar să o întâlnească pe tăcuta, muta, și îndurerata Isis și să devină fiu al văduvei în Misteriile egiptene, momentul care separă cele două perioade ale inițierii egiptene, care este? Este timpul în care a trăit Moise. Întrucât karma Egiptului s-a împlinit așa încât Moise nu numai că a fost inițiat în Misteriile Egiptului, ci le-a și luat cu el. Conducându-și poporul său afară din Egipt, el a luat cu el partea inițierii egiptene care la Isis îndurerată, cum era ea mai târziu, a adăugat inițierea în Osiris. Așa a fost tranziția de la cultura egipteană la cultura Vechiului Testament. Da, Moise a dus cu sine taina lui Osiris, taina Cuvântului cosmic! Și dacă nu ar fi lăsat-o în urmă pe neputincioasa Isis, nu ar fi putut auzi ceea ce trebuia să audă, în modul în care trebuia el să îl înțeleagă pentru poporul său, cuvântul măreț, semnificativ: „Eu sunt eu-suntul, Ejeh asher Ejeh” [Ieșirea 3,14]. Astfel, taina egipteană a fost transferată tainei ebraice antice.
Prin aceasta am încercat, în cuvinte cu care pot fi descrise astfel de lucruri, să arătăm cum erau experiențele în Misteriile lui Zarathustra și în Misteriile egiptene. Lucrurile nu pot fi reprezentate în cuvinte abstracte. Căci ceea ce contează este ca sufletul să treacă chiar prin trăirile corespunzătoare pe care am încercat să le caracterizez. Și este important să ne transpunem cu simțirea în ce se întâmpla în sufletul egipteanului de mai târziu care se iniția, să simțim cum se trăia pe sine sufletul său în lumile superioare, cum o întâlnea pe Isis cu privirea copleșită de durere, Isis cu fața cuprinsă de suferință, care avea o privire copleșită de durere și o față cuprinsă de suferință pentru că trebuia să vadă sufletul uman, care putea avea dor și sete de cunoaștere a lumilor spirituale, dar care nu putea fi satisfăcut.
Așa mai simțeau și anumiți inițiați greci aceeași ființă pe care egiptenii o considerau ca fiind Isis de mai târziu. De aici gravitatea inițierii grecești, acolo unde apare în gravitatea ei. Căci ce simțea cel care se iniția? – Ceea ce fusese trăit mai înainte în lumile suprasensibile, ceea ce făcuse ca aceste lumi suprasensibile să fie pline de sens, prin faptul că ele erau stăbătute de răsunetul Cuvântului cosmic și Sunetelor cosmice, nu mai exista. Cât de pustii și părăsite de Cuvântul lumii erau lumile suprasensibile în care omul a putut intra prin inițierea anterioară. Inițiatul în Misteriile lui Zarathustra se putea încă simți satisfăcut când în aceste lumi întâlnea ființele despre care am vorbit, căci el încă se simțea satisfăcut de Lumina cosmică pe care o simțea ca Ahura Mazdao. O simțea masculină, solară; egipteanul o simțea feminină, lunară. Iar cel care se iniția la un nivel mai înalt, simțea atunci și Cuvântul cosmic în inițierea prin Zarathustra. El nu îl simțea atât de concret, ca fiind născut dintr-o astfel de ființă cum este Isis; dar îl trăia și cunoștea Armonia sferelor și Cuvântul lumii.
Acum, în perioada egipteană de mai târziu – dar și în celelalte teritorii în această perioadă egipteană mai târzie –, când cineva se trăia pe sine ca om în lumile superioare, se simțea cu totul asemănător cu felul cum se simte încă și omul de astăzi, așa cum s-a spus la începutul conferinței de astăzi. El urcă în lumile superioare, ajunge să cunoască toate ființele care cooperează la înfăptuirea trupului fizic și a trupului eteric, și se simte părăsit, se simte singur, dacă nu intervine nimic altceva decât ceea ce s-a spus, pentru că are ceva în sine care tânjește după Cuvântul cosmic și Armonia cosmică și pentru că Cuvântul cosmic și Armonia cosmică lui nu îi pot răsuna. Astăzi se simte părăsit și singur. În perioada egipteană mai târzie, nu numai că se simțea părăsit și singur, ci se simțea – atunci când era ceea ce se numea „un veritabil fiu al văduvei” și era în afara trupului fizic și eteric și era în lumile spirituale –, se simțea ca suflet uman în așa fel încât simțirea sa o putea îmbrăca numai în cuvintele: Zeul se pregătește să plece din lumile în care tu ai intrat întotdeauna când ai simțit Cuvântul cosmic, Zeul a devenit inactiv! Și tot mai mult și mai mult acest sentiment s-a condensat în ceea ce s-ar putea numi echivalentul suprasensibil a ceea ce în lumea senzorială ne întâmpină ca moarte a omului: când vedem aici un om murind, când știm că el părăsește lumea fizică. Și când cineva se înălța în lumile spirituale ca inițiat al perioadei egiptene de mai târziu, era un participant la murirea lentă a Zeului. Așa cum simțim în cazul unui om atunci când trece în lumea spirituală, tot așa simțea un inițiat al perioadei egiptene de mai târziu, cum Zeul se retrage din lumea spirituală pentru a trece într-o altă lume. Acesta era lucrul semnificativ și remarcabil al inițierii egiptene de mai târziu, că inițiatul trăia de fapt în lumile spirituale nu pentru încântare și beatitudine, ci pentru a lua parte la murirea treptată a unui Zeu care era prezent în aceste lumi superioare ca fiind Cuvântul cosmic și Sunetul cosmic. Din această atmosferă a fost condensat treptat mitul lui Osiris care îi este smuls lui Isis, care este dus în Asia și pe care și-l plânge Isis.
Cu această conferință ne-am plasat pe un singur mal, pe un mal al acelui fluviu care împarte evoluția omenirii în două părți. Am venit încoace din direcția acestei evoluții a omenirii până la mal, stăm pe mal și ne-am adus în fața ochilor această oprire aici evocând dispoziţia sufletească a inițiatului egiptean de mai târziu, „fiul văduvei”, care se iniția pentru a trăi îndurerarea și resemnarea. Acum suntem pe cale să traversăm cu luntrea științei spirituale fluviul care desparte cele două maluri ale evoluției umane. Vrem ca în ultima conferință să vedem ce este pe celălalt mal, când ne împingem luntrea de la mal, de la locul unde am trăit experiența durerii pentru Zeul care moare în ceruri, când părăsim locul pentru a traversa fluviul și a ajunge pe celălalt mal. Vrem, când ajungem pe malul celălalt cu amintirea faptului că anterior am trăit moartea unui Zeu în ceruri, să vedem ce ni se prezintă atunci de cealaltă parte a acestui fluviu, atunci când luntrea științei spirituale ne poartă acolo.
