Alaltăieri am vorbit despre experiențele sufletului omenesc în raport cu principiile misteriale ale antichității, principiile Misteriilor orientale, egiptene. Cu aceasta am ajuns oarecum la ultima parte a pașilor de inițiere. Căci am redat ca fiind caracteristice tuturor sistemelor misteriale cei patru pași: Ajungerea până la pragul morții, A face cunoștință cu viața din lumea elementară, Vederea soarelui la miezul nopții și A sta în fața zeilor de sus și de jos. Este un stat în fața zeilor de jos când, pe de o parte, trebuie să percepem acele forțe care guvernează tot ceea ce se referă la trupescul uman, care rămâne în urmă în somn ca trup fizic și trup eteric. Aici avem de-a face cu zeii de jos în sensul cel mai larg al cuvântului. Pe de altă parte, trebuie să vorbim despre zeii de sus în privința tuturor forțelor care au de-a face cu ființa cea mai intimă a omului, așadar cu ceea ce trece prin diferitele încarnări: Eul și trupul astral. Am putut descrie alaltăieri cum sunt trăirile unui om de astăzi atunci când se familiarizează cu sistemul misterial, atunci când privește înapoi în Cronica Akasha experiențele prin care sufletele omenești au trecut în cadrul Misteriilor în timpurile străvechi. Și a trebuit să subliniem impresia tragică pe care sufletele egiptene care erau în curs de inițiere o primeau în fața schimbărilor care se petreceau cu acea Putere cosmică care în cadrul misterelor egiptene era numită „Isis”. Lui Isis i-a fost luat soțul – acest lucru este bine cunoscut din legenda lui Osiris –, a fost biruit, dus de acolo de dușman, astfel încât vedem ca fiindu-i smuls lui Isis ceea ce am numit Osiris. Dar, de asemenea, pentru viața în lumile superioare am ajuns să cunoaștem urmarea acestei situații schimbate în viața lui Isis. Sufletul care s-a ridicat în lumile spirituale în vremurile egiptene de mai târziu, a devenit un participant la zeul care murea treptat pentru lumile superioare, care a coborât în regiunea pământească: în soarta lui Osiris. Căci așa era simțite lucrurile.
Este extraordinar de dificil să vorbim în idei și concepte despre dezvoltarea mai departe a acestei „sorți a zeilor”. Dar fiindcă în privința lucrurilor cele mai intime ale lumilor superioare ne-am obișnuit să adăugăm imagini – mai ales acolo unde limbajul nostru devenit deja atât de profan cu concepte și idei în cuvinte nu este suficient –, să exprimăm ceea ce trebuie să formeze ceva ca un laitmotiv al expunerilor de astăzi, într-o imagine pe care o veți înțelege bine.
Ne-am transpus în dispoziția sufletească tragică a celui care se iniția în perioada egipteană, ne-am transpus în felul în care a apărut această dispoziție sufletească prin faptul că a trebuit să-și spună ceea ce exprimau experiențele sale: „Altădată, când am venit sus în lumile spirituale, l-am găsit pe Osiris împregnând întinderile cu Cuvântul creator și semnificația sa, care reprezintă forțele de bază ale întregii existențe și deveniri. Tăcut și mut a devenit. Zeul care era numit Osiris a părăsit această regiune. El este pe cale să pătrundă în alte regiuni. El a coborât în regiunea pământească pentru a intra în sufletele oamenilor.” – Abia atunci el, care înainte era cunoscut spiritual sufletelor omenești, a devenit manifest și în viața fizică, când Moise a auzit în lume vocea care mai înainte putea fi auzită doar în lumile spirituale: „Ejeh asher ejeh!” Eu sunt Eu-suntul care a fost, care este, care va fi! Și atunci viața acestei Ființe, care se pierduse treptat ca Cuvânt creator în lumile spirituale pentru ceea ce trăia cel care se iniția, s-a mutat în regiunea Pământului, pentru a putea prinde viață treptat în sufletele oamenilor de pe Pământ, și în această trezire la o nouă viață către Înaltul Cerului mereu mai sus și mai sus, să poată înflăcăra evoluția ulterioară a pământului – până la sfârșitul evoluției Pământului.
Să încercăm să ne transpunem în dispoziția sufletească a celui care se iniția, cum el, în regiunile spirituale la care a putut ajunge el mai întâi, a simțit dispărând Cuvântul creator, cum acesta se scufunda în regiunea pământească, cum dispare pentru privirea spirituală. Să urmărim evoluția Pământului, cum acum acest Cuvânt creator pentru privirea spirituală merge înainte ca, de pildă, un râu care a fost la suprafață și apoi dispare sub suprafața Pământului pentru un anumit timp, pentru a ieși la suprafață din nou mai târziu într-un alt loc. Și a ieșit din nou la suprafață ceea ce sufletele aflate într-o dispoziție tragică, care se inițiau în misterele egiptene de mai târziu, văzuseră scufundându-se. A reapărut și au putut să-l vadă în timpurile de mai târziu cei cărora li s-a permis să ia parte la activitatea misterială. Și trebuiau să aducă în imagine ceea ce puteau vedea, ceea ce se ridica din nou, dar acum se ridica în așa fel încât de acum încolo aparținea evoluției Pământului.
Cum s-a ridicat ceea ce fusese scufundat în Egiptul antic? – Așa s-a ridicat încât a devenit vizibil în acea cupă sfântă, care este denumită „Sfântul Graal”, care este păzit de Cavalerii Sfântului Graal. Și în înălțarea Sfântului Graal se poate simți ceea ce s-a scufundat în Egiptul antic. În această înălțare a Sfântului Graal stă în fața noastră tot ceea ce este reînnoirea după nașterea lui Christos a vechiului sistem misterial. Practic, denumirea „Sfântul Graal” și tot ceea ce este legat de el, include în sine ieșirea din nou la suprafață a esenței Misteriilor orientale.
Tot ceea ce se întâmplă la un moment dat în evoluția omenirii, pentru a duce mai departe această evoluție, trebuie într-o anumită privință să conțină în sine un fel de repetare a ceea ce a fost mai înainte. În fiecare epocă de mai târziu, trebuie să apară din nou într-o formă diferită experiențele anterioare ale omenirii. Știm că la cea de-a treia epocă culturală postatlanteană a evoluției umane a participat în special sufletul senzației al omului, că la cea de-a patra epocă culturală postatlanteană, la epoca greco-latină, a participat în special sufletul rațiunii sau afectivității al omului, și că în acea epocă care a urmat celei de-a patra, în care noi înșine încă trăim, sufletul conștienței trebuie să se dezvolte în mod deosebit. Toate aceste lucruri sunt importante și pentru cel care se inițiază; căci și pentru acesta cele mai importante forțe de inițiere într-o anumită epocă trebuie să provină din acel membru al sufletului care este deosebit de important pentru acea epocă.
Astfel, inițierea egipteană era legată de sufletul senzației, inițierea greco-latină era legată de sufletul rațiunii sau al afectivității și, tot așa, inițierea celei de-a cincea epoci postatlanteene de civilizație trebuia să fie legată de sufletul conștienței omului. Dar cele pe care inițiatul le-a trăit odată din forțele sufletului senzației trebuie repetate și în această a cincea epocă, când această epocă răsare în zorii ei, și tot așa trebuie repetat ceea ce a fost parcurs în cea de-a patra perioadă de cultură postatlanteană. Apoi se adaugă ca nou ceea ce și pentru cei care se inițiază trebuie să fie prezent ca forțe de susținere din sufletul conștienței. Într-un fel trebuie să aibă loc repetări ale celor de care a fost vorba în cele două epoci anterioare, și noul, care este deosebit de important pentru sufletul conștienței, trebuie să fie adăugat. Prin urmare, cea de-a cincea perioadă de cultură postatlanteană, în care se evidențiază în special apariția noii inițieri, trebuie să prezinte instituții care îi pot recapitula omului, sufletului uman, tainele care au fost revărsate asupra evoluției umane prin sufletul egipteano-caldeean și pot recapitula tainele care s-au revărsat în acea perioadă pe care o numim a patra perioadă de cultură postatlanteană, perioada greco-latină, în care a avut loc și Misteriul de pe Golgota. Și la aceasta trebuie adăugat un nou element.
Ca și pentru vremurile de mai demult, tot așa și pentru aceste vremuri moderne ceea ce s-a petrecut în adâncurile Misteriilor este exprimat în prezentarea exterioară în cele mai variate legende, care exprimă mai mult sau mai puțin tainele la care sufletul omenesc trebuie să participe. Prin urmare era necesar ca tainele perioadei egipteano-caldeene să apară într-un fel de repetiție în fața sufletelor celei de-a cincea perioade. Erau tainele care se refereau la Cosmos, la revărsarea forțelor zodiacale, ale planetelor, dar mai ales tainele care se refereau la cooperarea dintre Soare și Lună și la colindarea acțiunilor Soarelui și Lunii – vorbesc despre mișcările aparente, pentru că acestea ne caracterizează suficient procesele – prin semnele zodiacului.
Dar trebuia să existe o diferență între modul în care aceste taine au apărut pentru a cincea perioadă de cultură și modul în care au apărut pentru a treia perioadă de cultură. Trebuia ca totul să lucreze în sufletul conștienței, în ceea ce reprezintă personalitatea omului, ceea ce constituie personalitatea omului. Acest lucru s-a petrecut într-un mod cu totul special prin faptul că acele forțe inspiratoare, care atunci când sufletele oamenilor s-au ridicat în regiunea spirituală a Cosmosului au fost văzute în cea de-a treia epocă culturală postatlanteană și într-un fel din spațiul cosmic s-au revărsat pe Pământ, în timpul celei de-a cincea epoci de civilizație au inspirat anumiți oameni. Astfel că în zorii celei de-a cincea epoci cultură au existat oameni care, nu tocmai prin instruirea lor, ci prin anumite influențe tainice care au avut loc mai întâi, au devenit instrumentele, purtătorii acțiunilor cosmice, așa cum emanau ele de la Soare și Lună în tranzitul lor prin semnele zodiacului. Și ceea ce putea fi dobândit atunci pentru sufletul uman ca taine prin intermediul acestor oameni, era repetarea a ceea ce fusese odată trăit prin sufletul senzației. Și oamenii care au exprimat circulația forțelor cosmice prin semnele zodiacului au fost aceia care au fost numiți „Cavalerii Mesei Rotunde a Regelui Arthur".
Erau doisprezece, care erau înconjurați de o ceată de alți oameni, dar ei erau principalii cavaleri. Ceilalți oameni reprezentau, ca să spunem așa, mulțimea stelelor, în ei curgeau inspirațiile care erau mai împrăștiate în spațiul cosmic; dar în cei doisprezece cavaleri au curs inspirațiile care au venit din cele douăsprezece direcții ale zodiacului. Iar inspirațiile care veneau din forțele spirituale ale Soarelui și Lunii erau reprezentate de regele Arthur și de soția sa Ginevra. Așa am avut cosmosul umanizat în „Masa Rotundă a regelui Arthur”. Ceea ce s-ar putea numi școala superioară pedagogică pentru sufletul senzației al Occidentului a pornit de la Masa Rotundă a regelui Arthur. De aceea ni se povestește – și legenda relatează aici în imagini faptele exterioare ale tainelor interioare care s-au petrecut cu sufletului uman în zorii acelei perioade –, cum cavalerii Mesei Rotunde a regelui Arthur au colindat pe Pământ și au ucis monștri și uriași. Ceea ce este reprezentat aici în imaginile exterioare indică acele eforturi care s-au făcut cu sufletele umane care trebuiau să avanseze în privința purificării și curățării acelor forțe ale trupului astral, care s-au exprimat pentru văzător în chiar acele imagini, în imaginile monștrilor, uriașilor și altele asemenea. Tot ceea ce așadar sufletul senzației urma să trăiască prin noul sistem misterial este legat de reprezentările Mesei Rotunde a Regelui Arthur.
Ceea ce sufletul rațiunii sau al afectivității urma să trăiască pentru Occident în această epocă modernă, a găsit la rândul ei reprezentarea legendară și este exprimată în însăși legenda Sfântului Graal. Așadar, ceea ce trebuia repetat din epoca în care a avut loc Misteriul de pe Golgota s-a concentrat în tot ceea a emanat din tainele Sfântului Graal. Și de acolo au pornit, la cei care au dobândit înțelegerea Sfântului Graal, acele influențe care puteau lucra în sufletul rațiunii sau afectivității, pentru cine dorea să-și înțeleagă timpul. Și, de asemenea, în prezent mai trebuie să se exercite aceste influențe asupra sufletului omenesc, dacă acest suflet uman este să fie inițiat, dacă este să înțeleagă ceea ce este de fapt esența spirituală a timpului nostru. De multe, multe taine este înconjurat acest Sfânt Graal. Bineînțeles, astăzi se pot da doar indicii foarte schițate despre aceste taine; totuși, aceasta poate constitui punctul de plecare pentru considerații ulterioare mai detaliate, care probabil ar putea fi făcute odată asupra acestor taine ale Sfântului Graal. În Sfântul Graal era conținut, dacă era înțeles în esența sa, tot ceea ce caracteriza tainele sufletului uman în timpurile mai noi.
Să luăm un inițiat din timpurile mai noi, când, după ce s-a eliberat cu Eul său și trupul său astral de trupul fizic și de trupul eteric, a ieșit din trupul fizic și din trupul eteric și a privit din exterior acest trup fizic și acest trup eteric, să luăm un astfel de inițiat și să ne imaginăm ce a văzut el în acest trup fizic și în acest trup eteric. El a văzut ceva care, într-o anumită privință, dacă nu a învățat să-l înțeleagă temeinic, ar putea fi foarte tulburător. Și o mai vede și astăzi. În trupul fizic și în trupul eteric este încorporat ceva care trece prin ele în diferite direcții ca niște curenți, de asemenea trece prin ele ca niște fascicule. Așa cum fasciculele de nervi străbat trupul fizic, tot așa este ceva – doar că mai fin decât nervii – încorporat în trupul fizic, despre care privirii oculte îi reiese: Acesta este mort – atât de mort încât omul îl are de fapt în propriul său corp ca o parte de substanță moartă. Acest lucru care este mort acum, care a fost condamnat la moarte de-a lungul întregii vieți dintre naștere și moarte, este același lucru cu ceea ce era încă viu în timpul perioadei orientale a evoluției omenirii. Da, această experiență o faci, că astăzi în trupurile umane ceva este mort care odinioară era viu. Și atunci cercetezi ce este deci de fapt, ce este mort acolo ca o incluziune în trupul uman și care odinioară era viu. „Mort” trebuie înțeles în sens relativ; este, ce-i drept, însuflețit de ceea ce-l înconjoară, dar există astfel de direcții și curenți în trupul uman care, față de ceea ce este viu, au întotdeauna tendința către mort. Cercetezi de unde vine acest lucru și atunci găsești că provine din următoarele.
Cândva, în timpurile străvechi, sufletele omenești aveau o anumită clarviziune, și chiar și în ultimele timpuri ale culturii egipteano-caldeene, această clarviziune era așa prezentă, încât omul atunci când privea în sus la cerul înstelat, el vedea nu doar stelele fizice, ci vedea și ființele spirituale care sunt unite cu aceste stele. Acest lucru făcea o impresie diferită asupra sufletului uman, atunci când în stările intermediare dintre veghe și somn, privea în Univers și vedea ceva spiritual, decât impresiile care există pentru sufletul uman astăzi, când cineva învață știința în sensul modern sau când trăiește în general cu conștiența obișnuită de astăzi. Dar toate sufletele care trăiesc astăzi, care sunt întrupate astăzi, au fost, de asemenea, întrupate în perioada egipteano-caldeeană. Toate sufletele care sunt prezente astăzi aici au privit odinioară din corpurile lor afară în spațiul înstelat, au luat parte la viața spirituală din Univers și au primit impresiile ei. Acest lucru s-a depozitat în suflete, a devenit o parte integrantă a sufletelor. Toate sufletele de astăzi au privit odinioară în Univers și au primit impresiile spirituale tot așa cum primesc astăzi impresiile culorilor și sunetelor. Acest lucru este în temelia sufletelor, iar sufletele și-au construit trupurile în consecință. Dar sufletele au uitat! Pentru conștiența de astăzi, el nu mai este în suflete. Iar ceea ce ca forțe de construcție din suflete corespunde celor vechi pe care sufletele le-au asimilat pe vremea aceea, acestea nu pot construi acum în trup, acestea lasă moartă partea corespunzătoare a trupului fizic și a trupului eteric. Și dacă nimic altceva nu ar interveni, dacă oamenii ar continua să trăiască numai cu acele științe care se referă la fizicul exterior, atunci oamenii ar trebui să se deterioreze din ce în ce mai mult, pentru că sufletele au uitat acele lucruri – impresiile anterioare ale lumii spirituale – care țin de însuflețirea și construirea trupurilor fizic și eteric.
Aceasta este ceea ce vede cel care se inițiază astăzi și își poate spune: Sufletele tânjesc să însuflețească ceva în corpurile fizic și eteric pe care trebuie să-l lase mort, pentru că ceea ce au absorbit odinioară nu pătrunde în conștiența de astăzi. Aceasta este impresia tulburătoare pe care o are cel care se inițiază astăzi.
Așadar, există ceva în om de care suveranitatea sufletului este privată. Vă rog să luați acest cuvânt foarte în serios, căci prin aceasta se caracterizează natura omului modern, că există ceva în această natură a omului modern care este scos de sub suveranitatea sufletului, care este ca ceva mort în comparație cu ceea ce îl înconjoară plin de viață din organismul uman. Și lucrând asupra acestei părți moarte, forțele luciferice și ahrimanice au o influență asupra omului într-o măsură cu totul deosebită și într-un mod cu totul deosebit. În timp ce, pe de o parte, omul poate deveni tot mai liber și mai liber, în ceea ce este retras de sub suveranitatea sufletului se strecoară tocmai forțele ahrimanice și luciferice. Acesta este motivul pentru care există atât de mulți oameni în timpurile moderne care spun – pe bună dreptate –, că se simt ca și cum două suflete ar locui în pieptul lor, ca și cum unul ar vrea cu adevărat să se separe de celălalt. Multe din enigmele omului modern, din trăirile interioare ale omului modern, au la bază ceea ce tocmai s-a spus. Și așa-numitul Sfânt Graal nu a fost și nu este nimic altceva decât ceea ce poate se poate îngriji de partea vie a sufletului în așa fel încât să poată deveni stăpân pe ceea ce a devenit mort. Iar ceea ce se referă la Montsalvat, lăcașul de păstrare a Sfântului Graal, este școala în care omul trebuie să învețe pentru partea vie a sufletului uman acele lucruri pe care, firește, nu avea nevoie să le învețe în Misteriile orientale și egiptene: unde trebuie să învețe ce trebuie turnat în partea sufletului care a rămas în vie, astfel încât să poată deveni stăpânul părții devenite moartă a trupului fizic și al părții devenite inconștiente a sufletului. Prin urmare, viziunea medievală a văzut în aceste taine ale Graalului acele lucruri care se refereau la repetarea perioadei greco-latine, la repetarea experiențelor în sufletul rațiunii sau afectivității; pentru că în ele este de fapt înrădăcinat cel mai mult ceea ce a fost uitat și a devenit mort. Prin urmare, tainele Graalului se refereau la pătrunderea acestui suflet al rațiunii sau afectivității cu o nouă înțelepciune.
Când inițiatul medieval voia să înfățișeze în imagini ceea ce avea de învățat pentru a-și pătrunde partea rămasă vie a sufletului cu noua înțelepciune, el se referea la castelul Sfântului Graal și la ceea ce, ca noua înțelepciune – aceasta fiind desigur „Graalul” –, provine din acest castel. Și când voia să indice ce este ostil acestei noi înțelepciuni, el indica un alt ținut, acel ținut în care sălășluiau toate ființele și forțele care își stabiliseră sarcina să ajungă la partea trupului uman devenită moartă și la partea sufletului uman devenită inconștientă. Acest ținut, în care pe bună dreptate – în sens ocult spus pe bună dreptate – au fost plasați toți descendenții ființelor spirituale malefice din timpurile străvechi, care își păstraseră cele mai rele forțe ale vrăjitoriei orientale – nu cele mai bune forțe care de asemenea rămăseseră –, ținutul care în această privință era cel mai rău intenționat, care era cel mai ostil față de Graal, era „Chastelmarveille”, locul de întâlnire a tot ceea ce vine, ajunge la om în această zonă a trupului și sufletului omului, zonă care a trăit o soartă karmică așa cum tocmai a fost indicat. Ceea ce astăzi este deja mai spiritualizat, ceea ce a trecut într-o înțelepciune care poate fi adusă pretutindeni – pentru că acum suntem deja la trecerea înspre a șasea epocă culturală, în care aceste lucruri nu mai sunt legate de locuri – era în acele vremuri medievale, așa cum am indicat și în cartea Conducerea spirituală a omului și a omenirii, încă legat de anumite locuri. Așadar, în timp ce în vremurile vechi nu se vorbea într-un sens impropriu atunci când se indicau locuri, astfel încât trebuia să călătorești până la anumit loc dacă doreai să ai învățăturile în cauză, astăzi trebuie să vorbești în așa fel încât înțelepciunea să aibă un caracter mai puțin local; pentru că trăim în timpul tranziției de la viața în spațiu și timp la forme mai spirituale ale timpului.
În timp ce castelul Graalului a fost plasat în vestul Europei, castelul opoziției Graalului trebuia plasat într-un alt loc, unde omul, atunci când vine acolo, prin anumite forțe spirituale care se află acolo, poate avea atât o mare, puternică impresie bună, precum și pe de altă parte impresia opusă prin alte forțe, care au rămas acolo până în zilele noastre ca un efect akashic ulterior al acelor oponenți ai Graalului despre care s-a vorbit aici. Pentru că în acel loc se poate vorbi despre cele mai rele forțe, care sunt încă perceptibile în efectele lor ulterioare. Odinioară în acest loc s-au practicat, s-ar putea spune, desfășurându-se în întregime în viața fizică, artele malefice din care au radiat atacurile asupra părții sufletului uman devenită inconștientă și asupra părții organizației umane devenită moartă. Și toate acestea se articulează în jurul unei figuri din Evul Mediu a cărei strălucire ajunge sub formă de legendă până la noi, dar pe care cei care sunt familiarizați cu sistemul misterial o cunosc foarte de bine, în jurul unei personalități care a fost una reală pe la mijlocul Evului Mediu, în jurul lui Klingsor, Ducele Terrei de Labûr, o regiune pe care trebuie să o căutăm ca loc în ceea ce este acum sudul Calabriei. De acolo, incursiunile dușmanului Graalului s-au extins în special până în Sicilia. Tot așa cum, atunci când intrăm astăzi pe pământul Siciliei și avem privirea ocultă, vedem lucrând asupra noastră efectele akashice ulterioare ale marelui Empedocle – care a fost deja menționat de mai multe ori –, așa cum acestea sunt prezente în atmosfera Siciliei, tot așa sunt încă perceptibile în ea astăzi și efectele malefice ale lui Klingsor, care odinioară din ducatul său Terra de Labûr s-a unit peste strâmtoare cu acei dușmani ai Graalului, care s-au stabilit acolo în acea fortăreață care în ocultism și în legendă este numit Calot bobot.
Kalot bobot din Sicilia era la mijlocul Evului Mediu reședința acelei zeițe care este numită Iblis, fiica lui Eblis. Și dintre toate alianțele malefice care s-au făcut în evoluția Pământului între ființe în ale căror suflete erau puteri oculte, este cunoscută ocultiștilor ca fiind mai rea această alianță a lui Klingsor cu Iblis, fiica lui Eblis. „Iblis” este caracterizată chiar de nume ca fiind înrudită cu „Eblis”: acesta este numele figurii din tradiția mahomedană pe care noi o desemnăm ca „Lucifer”. Un fel de aspect feminin al lui „Eblis”, a Luciferul mahomedan, este „Iblis”, cu care, pentru artele sale malefice, prin care a lucrat împotriva Graalului în Evul Mediu, s-a unit cel ce este numit vrăjitorul malefic Klingsor.
Aceste lucruri trebuie exprimate în imagini, care însă care corespund realităților; ele nu pot fi exprimate în idei abstracte. Și întreaga inimiciție față de Graal a avut loc la fortăreața lui Iblis, „Kalot bobot”, la care și remarcabila regină Sybilla cu fiul ei William, în 1194, sub domnia lui Henric al VI-lea, s-au refugiat. Tot ceea ce s-a întreprins ca o putere dușmănoasă împotriva Graalului, și prin care, de asemenea, a fost rănit Amfortas, în cele din urmă conduce înapoi la alianța pe care Klingsor a încheiat-o la fortăreața lui Iblis, Kalot bobot. Și tot ceea ce intră prin Amfortas ca mizerie și suferință în tărâmul Graalui, este exprimat în această alianță. Aceasta face ca sufletul și astăzi să trebuiască să fie puternic înarmat atunci când ajunge în apropierea acelor regiuni din care pot porni toate influențele potrivnice care, în ceea ce privește tainele Graalului, se referă la evoluția progresivă a umanității.
Dacă privim problema în acest fel, avem pe de o parte tărâmul Graalului, pe de altă parte tărâmul malefic Chastelmarveille, în care intră în joc ceea ce alianța dintre Klingsor și Iblis a stabilit. Și avem aici, exprimat într-un mod dramatic minunat o interacțiune, ceea ce cel mai independent, cel mai interior dintre membrele sufletului – sufletul rațiunii sau afectivității – are de suportat în privința atacurilor din afară. Sufletul rațiunii sau afectivității în cea de-a patra perioadă culturală postatlanteană nu era încă atât de lăuntric pe cât trebuia să devină în cea de-a cincea. El s-a retras din acea viață care era mai mult cu lumea exterioară, așa cum era la greci și romani, s-a retras în interiorul omului, devenind mai independent și mai liber. În schimb, a fost mult mai vulnerabil – din motivele care au fost prezentate – la atacurile tuturor puterilor, decât în perioada greco-latină. Întreaga schimbare care s-a petrecut cu sufletul rațiunii sau afectivității este exprimată în ceea ce stă în fața noastră, oarecum bâlbâit, sub formă de legendă și totuși atât de dramatic, în contrastul dintre „Montsalvat” și „Chastelmarveille”. Toate suferințele și toate biruirile sufletului rațiunii sau afectivității le simțim reverberând în povestirile care sunt legate de Sfântul Graal. Tot ceea ce trebuia să se schimbe cu sufletul omenesc în timpurile moderne, i se arată celui care a făcut cunoștință cu esența Misteriilor. Pentru aceasta avem nevoie doar să arătăm un caz concret.
Adesea oamenii care nu au dobândit încă suficiente noțiuni în această chestiune indică următoarele: Cum, de exemplu, poate un om ca Goethe, pe de o parte, să poarte în sufletul său anumite taine ale acestui suflet uman, și pe de altă parte să fie adesea atât de răscolit de pasiune, cum găsesc acum oamenii care urmăresc biografia lui Goethe într-un mod oarecum exterior. Și realmente, în Goethe, dacă îl privim în acest fel, avem ceva în fața noastră care este în mod flagrant o „natură dublă”. Pentru o privire superficială, cu greu se pot împăca cele două părți ale lui: Pe de o parte, există sufletul măreț, capabil de simțiri înalte, care a putut expira anumite porțiuni din a doua parte a lui „Faust”, care a exprimat multe taine profunde ale naturii umane în „Basmul despre șarpele verde și frumosul crin”, și ai vrea, atunci când te adâncești în acest suflet, să uiți tot ceea ce probabil ai putea ști din biografia lui Goethe, și să te dăruiești în întregime numai sufletului care a fost capabil să realizeze așa ceva. Dar, pe de altă parte apare la Goethe chinuindu-l, străpungându-l în multe privințe cu mustrări de conștiință, cealaltă natură, „uman, mult prea uman” în multe privințe.
Cele două naturi ale omului nu erau atât de despăturite în timpurile străvechi; nu se puteau despăturit așa. Un om a cărui biografie ar fi de prezentat într-un așa mod precum cea a lui Goethe, nu s-ar fi putut ridica la astfel de înălțimi cum sunt atinse în anumite porțiuni ale celei de-a doua părți a lui „Faust” sau în „Basmul despre șarpele verde și frumosul crin”, iar în sufletul său să se desfacă așa în două. Aceasta era imposibil în vremuri mai vechi. Abia în timpurile moderne a devenit posibil, întrucât în natura umană se găsește ceea ce am indicat, partea sufletului care a devenit inconștientă și partea moartă a organismului. Și ceea ce a rămas viu se poate purifica și curăța până acolo încât să poată exista loc în el pentru ceea ce conduce la „Basmul despre șarpele verde și frumosul crin”, iar celalaltă parte poate fi expusă atacurilor lumii exterioare. Și pentru că forțele caracterizate mai sus se pot încuiba acolo, în anumite circumstanțe poate fi chiar foarte puțină concordanță cu Eul superior al omului. Trebuie doar să înțelegem cum sufletul care a trăit în Goethe a făcut și el parte cândva din inițiații egipteni, apoi a trăit în Grecia unde a fost sculptor și în același timp discipol în filozofie. Apoi vine o încarnare – probabil doar una – între această încarnare greacă și aceea în care este Goethe, pe care nu am reușit încă să o găsesc. Dacă păstrăm acest lucru în fața sufletului nostru, atunci putem vedea cum un astfel de suflet, care în vechile încarnări a fost capabil să stăpânească întreaga ființă umană, este condus în jos pe Pământ, dar atunci trebuie mai întâi să lase un rest din întreaga natură umană, asupra căruia forțele răului pot avea influență.
Acesta este lucrul tainic și atât de greu de înțeles în naturi precum Goethe. Dar aceasta este și ceea ce dezvăluie atâtea taine din sufletul uman al timpurilor moderne. Tot ceea ce se petrece în dualitatea naturii umane atacă în primul rând sufletul rațiunii sau afectivității, iar acesta se împarte de fapt în acele „două suflete”, dintre care unul se poate scufunda destul de tare în materie, celălalt poate merge în sus în spiritual.
Așa ni se prezintă în „Cavalerii Mesei Rotunde a Regelui Arthur” repetarea a tot ceea ce candidatul la noua inițiere trebuie să trăiască într-un anumit sens în sufletul senzației. În ceea ce se grupează în jurul Sfântului Graal este înfățișat ceea ce sufletul rațiunii sau afectivității poate trăi în timpurile moderne. Toate cele prin care omul trebuie să treacă pentru a face acea parte a naturii sale duble suficient de puternică pentru a putea pătrunde tainele lumilor spirituale în timpurile moderne, trebuie să se desfășoare în sufletul conștienței. Acesta este elementul nou care trebuie adăugat. Și ceea ce trebuie să se petreacă în sufletul conștienței, este exprimat în tot ceea ce se cristalizează în jurul figurii lui Parsifal. Toate legendele care sunt legate de Masa Rotundă a Regelui Arthur reprezintă repetarea experiențelor din vremurile anterioare în sufletul senzației; toate legendele și povestirile care sunt direct legate de Sfântul Graal, făcând abstracție de Parsifal, reprezintă prin ce trebuie să treacă sufletul rațiunii sau afectivității; și tot ceea ce este exprimat în figura lui Parsifal, acest ideal al inițierii moderne, în măsura în care această nouă inițiere ține de sufletul conștienței, reprezintă forțele pe care trebuie să le asimilăm în noi în special prin ceea ce numim sufletul conștienței.
Astfel se prezintă în principiu cooperarea celor trei membre ale sufletului omului timpurilor moderne în forma legendară triplă. Și așa cum prin legendele mai vechi putem simți taine adânci ale sufletului omenesc, tot așa prin aceste legende putem să simțim tainele adânci ale Misteriilor timpurilor moderne. Este ceva cu totul neadevărat atunci când se vrea să se trezească ideea că sistemul de inițiere nu s-a schimbat din cele mai vechi timpuri, și că un om de astăzi al Vestlui trebuie să parcurgă aceleași etape pe care le-a parcurs un om din Estul mai vechi sau chiar mai nou. Adevărat este contrariul. Desigur, lucrurile se desfășoară în așa fel încât ceea ce era caracteristic la un moment anterior se extinde pentru anumite popoare încă până la un moment ulterior în timp. Adevărat este așadar că întregul sistem de inițiere al timpurilor moderne are un caracter mult mai interior, impunând cerințe mult mai puternice asupra adâncului sufletului omenesc, dar într-un anumit sens nu poate accesa nemijlocit partea exterioară a naturii umane, astfel încât, mult mai mult decât în vechea inițiere, exteriorul trebuie purificat și curățat prin faptul că interiorul devine puternic și devine stăpân asupra exteriorului. Asceza exterioară, instruirea exterioară, țin mult mai mult de esența vechii inițieri; evoluția nemijlocită a sufletului însuși, astfel încât acest suflet să dezvolte forțe puternice în lăuntrul său, ține mult mai mult de esența noii inițieri. Și deoarece condițiile exterioare sunt de așa natură încât abia în decursul timpului vor fi depășite incluziunile moarte ale naturii umane, care îl pot tulbura atât de mult pe inițiatul de astăzi, trebuie spus: În timpul nostru și în viitor încă vor exista cu siguranță multe naturi similare cu cea a lui Goethe, care cu o parte a ființei lor se înalță sus, cu cealaltă parte dimpotrivă, se unesc cu „umanul, mult prea umanul”. Naturi umane care în încarnările anterioare nu au arătat deloc aceste particularități, care, dimpotrivă, la acea vreme au arătat o anumită armonie între exterior și interior, pot intra în încarnări noi, în care se poate manifesta o profundă dizarmonie între organizarea exterioară și cea interioară. Iar cei care cunosc tainele încarnărilor umane nu se vor simți descumpăniți atunci când poate fi prezentă o astfel de dizarmonie; căci, în aceeași măsură în care cresc aceste lucruri, crește și capacitatea oamenilor de a judeca, și cu aceasta încetează vechiul principiu al autorității. Prin urmare, trebuie tot mai mult și mai mult să apelăm la verificarea a ceea ce provine din Misterii. Ar fi mai comod să se acorde atenție numai laturii exterioare a celor pe care trebuie să-i instruiască, pentru că atunci nu trebuie să se pună problema dacă faptele, ceea ce ei trebuie să predea și să spună și să facă spiritual, sunt legate de înțelegerea umană și de logica fără prejudecăți. Cu toate că nici în cea mai mică măsură nu trebuie luată apărarea dualității naturii umane, ci în sensul cel mai strict trebuie să fie cerută stăpânirea sufletului asupra exteriorului, trebuie totuși spus că faptele indicate sunt absolut corecte pentru dezvoltarea modernă.
Pentru că, practic, efectele ulterioare ale lui Klingsor și Iblis sunt încă mereu prezente, chiar dacă într-o altă formă. În special, ne confruntăm în prezent cu o epocă în care aceste efecte, aceste atacuri care pornesc de la Klingsor și Iblis și care pun treptat stăpânire pe oameni, se strecoară și în viața intelectuală, în acea viață intelectuală care este legată de educația modernă, de popularizarea științei moderne. Ceea ce omul învață de multă vreme încoace, ceea ce este considerat a fi corect, potrivit să-l învețe pe copil și să cultive în copil, și ceea ce este luat ca sedimentul educației moderne, nu trebuie judecat pur și simplu pe baza faptului că cineva care se crede a fi foarte deștept spune că înțelege lucrurile și că sunt absolut adevărate, ci totul trebuie judecat după cum acționează asupra sufletelor, cum fecundează sufletele, ce impresii face asupra sufletelor. Și dacă cineva devine mai deștept și mai deștept în sensul în care este la modă astăzi să-l numim pe om „deștept”, atunci el dezvoltă în sufletul său astfel de forțe care în această încarnare se pot dovedi probabil foarte capabile să aibă un cuvânt important de spus acolo unde se vrea să se trăiască materialist sau monist; dar atunci se atrofiază anumite forțe vii care ar trebui să fie în organismul omului. Și când un astfel de suflet, care a asimilat numai aceste sedimente specifice formării moderne, intră apoi în următoarea încarnare, îi lipsește forța de a construi organismul în mod corespunzător. Cu cât cineva este mai axat pe intelect, mai „deștept” într-o încarnare anterioară raportat la timpul de care ne apropiem, cu atât este mai „prost” într-o încarnare ulterioară. Căci acele categorii și concepte care se referă numai la existența senzorială exterioară și la acele idei care țin laolaltă existența senzorială exterioară, produc în suflet o astfel de configurație, oricât de fină ar fi ea din punct de vedere intelectual, care își pierde puterea intensă de a acționa asupra creierului și de a se folosi de creier. Și a nu-ți putea folosi creierul în viața fizică înseamnă a fi prost.
Dacă ceea ce susțin materialiștii ar fi adevărat: că creierul este cel care gândește, cu siguranță li s-ar putea oferi ceva consolare. Dar această afirmație nu este adevărată, tot așa cum cealaltă afirmație nu este adevărată, că „centrul vorbirii” s-a format singur. S-a format prin faptul că oamenii au învățat să vorbească și, prin urmare, centrul vorbirii este un rezultat al limbii. Și așa este toată activitatea creierului – și în istorie – rezultatul gândirii, nu invers. Creierul este modelat plastic prin gândire. Dacă sunt dezvoltate numai acele gânduri care sunt uzuale astăzi, dacă gândurile nu sunt pătrunse de înțelepciunea spiritualului, atunci sufletele care astăzi se ocupă cu gândirea numai în ceea ce este material, în încarnările ulterioare nu-și vor mai putea folosi creierul lor în mod corespunzător, deoarece forțele nu mai pot avea impact asupra creierul pentru că devin prea slabe. Aceasta este așa, că un suflet care astăzi doar, să spunem, calculează debite și credite, sau se ocupă cu uzanțele vieții comerciale sau industriale, sau asimilează numai concepte materialiste ale științei, se umple cu formațiuni de gânduri care treptat în încarnările ulterioare întunecă conștiența, deoarece creierul ca o masă neplastică – exact cum este astăzi în cazul înmuierii creierului [encefalomalacie] –, nu mai poate fi modelat de forțele de gândire. Prin urmare, pentru cei care privesc în aceste forțe mai profunde ale evoluției umane, tot ceea ce poate trăi în suflet trebuie să fie pătruns de înțelegerea spirituală a lumii.
Deci natura umană în timpurile moderne poate fi încă o natură dublă. În forțele care aparțin în primul rând de sufletului conștienței, omul trebuie să asimileze cunoștințe, cunoștințe spirituale interioare, cunoaștere spirituală. Omul trebuie să biruie cele două regiuni prin care trece Parsifal: trebuie să biruie „apatia” și „îndoiala” din sufletul său. Întrucât dacă ar lua cu el apatia și îndoiala în încarnarea ulterioară, nu ar fi capabil să o scoată la capăt. Omul trebuie să devină știutor cu privire la lumile spirituale. Numai prin faptul că în sufletul uman se extinde viața pe care Wolfram von Eschenbach o numește Saelde și care nu este altă viață decât cea care revarsă cunoașterea spirituală asupra sufletului conștiinței, numai prin aceasta poate evoluția sufletului uman să treacă cu adevărat fructuos din epoca a cincea în cea de-a șasea.
Acesta este unul dintre rezultatele Misteriilor mai recente; acestea sunt rezultatele importante, semnificative, care trebuie să fie asimilate din Misteriile de astăzi, care sunt un efect ulterior al Misteriului Graalului. Dar acesta este, de asemenea, așa că – spre deosebire de toate cunoștințele misteriale mai vechi – poate fi și înțeles în mod real de toată lumea. Căci, puțin câte puțin, forțele inconștiente și moarte ale sufletului și ale organismului trebuie cucerite printr-o pătrundere puternică a sufletului conștienței cu cunoaștere spirituală, adică cu o cunoaștere spirituală înțeleasă, pricepută, nu cu o cunoaștere bazată pe autoritate.
Însăși lucrurile care au fost spuse astăzi pot, dacă se ia în considerare tot ceea ce educația, cunoașterea de astăzi poate oferi oamenilor, atunci când au fost ascultate – ele pot fi găsite desigur numai de cel care ajunge să cunoască privind ca văzător Misteriile de astăzi – pot fi înțelese de la un capăt la altul, pot fi înțelese în întregime în mod corect. Și ele trebuie să fie înțelese în întregime! Așadar, la mulți oameni moderni care se străduiesc să ajungă în lumile superioare, în personalitatea lor exterioară ar putea fi încă vizibil ceva din „umanul, mult prea uman”, sau din cele prin care el se ridică pe sine din uman, mult prea uman. Da, se poate ca „hainele bufonului” să fie încă vizibile prin armura spiritualului, ca la Parsifal. Dar nu acest lucru este important. Ci ceea ce contează este să existe în suflet dorința aprinsă de cunoaștere spirituală, de înțelegere spirituală – acel imbold care este indestructibil în Parsifal și care în cele din urmă îl aduce totuși la castelul Sfântului Graal. În ceea ce este înfățișat despre Parsifal, dacă le înțelege corect, omul poate găsi toate variatele antrenamente ale sufletului conștienței care sunt necesare pentru ca din sufletul conștienței să lucreze în mod corect, astfel încât ființa umană să poată lua în stăpânire forțele care se învârtejesc și se luptă între ele în sufletul rațiunii sau afectivității. Cu cât omul de astăzi intră mai mult în sine și dorește să exerseze cunoașterea de sine, să exerseze sincer cunoașterea de sine, cu atât mai mult va găsi cum în sufletul său sfredelește lupta, care este o luptă în interiorul sufletului rațiunii sau afectivității. Căci „cunoașterea de sine” în această privință este un lucru mai dificil astăzi decât cred mulți oameni și va deveni de fapt tot mai dificilă și mai dificilă. Omul încearcă să ajungă la cunoașterea de sine și, chiar dacă la exterior este capabil să se țină în frâu în multe privințe și să fie un om de caracter, el observă adesea, când vine momentul, cum în interiorul său cel mai adânc cele mai ascunse pasiuni și cele mai ascunse forțe sfredelesc, cum ele sfâșie tocmai ceea ce este regiunea sufletului înțelegerii sau afectivității.
Și în ce situație se găsește altfel omul în prezentul nostru, care ia în serios cunoașterea și știința! De dificultatea acestei vieți interioare s-ar putea să nu-și dea seama niciodată acei oameni care într-o activitate științifică exterioară sau în repetarea spuselor celor din activitatea științifică exterioară, văd o cunoaștere reală, autentică și cunoștințe reale, autentice. Dar un suflet care ia lucrurile în serios și demn, cu sete de cunoaștere, este altfel atunci când privește cu adevărat în ființa sa interioară. El caută poate în această știință sau în cealaltă, caută și caută, caută și în viață să se descurce cu ceea ce i se înfățișează în viața umană. După ce a căutat o vreme, crede că știe una sau alta. Dar apoi caută mai departe. Și cu cât caută mai mult cu mijloacele vremii, cu atât se simte mai des sfâșiat, cu atât mai mult cade la îndoială. Și sufletul care, după ce și-a însușit instruirea, formarea specifică timpului prezent, își mărturisește că numai cu această formare din prezent nu poate cunoaște nimic, acest suflet este adesea cel care se ocupă cu cea mai mare seriozitate și demnitate cu cunoașterea de sine.
De fapt, nu poate exista un suflet modern mai profund care să nu treacă prin îndoiala care să-l roadă. Sufletul modern ar trebui să ajungă să trăiască această îndoială mistuitoare! Abia atunci se va adânci el cu forțe puternice în acea cunoaștere spirituală care este propriu-zis pentru sufletul conștienței și care trebuie să se reverse din sufletul conștienței în sufletul rațiunii sau afectivității pentru a deveni stăpân acolo. Prin urmare, trebuie să căutăm să pătrundem cu înțelegerea rațională ceea ce este oferit sufletului conștienței din cunoașterea ocultă. Prin aceasta vom dezvolta în interiorul nostru o astfel de Sine care este un adevărat stăpân și conducător interior. Când ajungem să cunoaștem natura Misteriilor moderne, atunci stăm față în față cu noi înșine.
Așa trebuie de fapt să simtă cel care se apropie de Misterii, stând față în față cu el însuși în așa fel încât își dă silința să devină unul care tinde spre virtuțile lui Parsifal, și care totuși știe că el este încă un altul: că el – din cauza tuturor condițiilor descrise ale timpurilor moderne, pentru că el este un om al timpurilor moderne – este rănitul Amfortas. Omul timpurilor moderne poartă în el această natură dublă: Parsifal care se străduiește și rănitul Amfortas. Așa trebuie trebuie să se simtă pe sine în cunoașterea sa de sine. De aici izvorăsc atunci forțele care trebuie exact pornind din această dualitate să ducă la unitate și care să-l aducă pe om încă puțin mai departe în evoluția lumii. În sufletul nostru al rațiunii sau al afectivității, în adâncul ființei noastre lăuntrice, trebuie să se întâlnească omul modern rănit în trup și suflet într-o anumită privință, Amfortas, și Parsifal îngrijitorul sufletului conștienței. Și nu este spus într-un mod impropriu, ci este spus cu totul în sens propriu că omul pentru a câștiga libertatea trebuie să treacă prin „rănirea” lui Amfortas, trebuie să ajungă să-l cunoască pe Amfortas-ul din el însuși, pentru a ajunge să-l cunoască și pe Parsifal. Așa cum era adecvat în vremurile egiptene să urcăm în lumile spirituale pentru a o cunoaște pe Isis, așa este adecvat în vremurile de astăzi să pornim de la spiritualitatea acestei lumi și să urcăm prin natura spirituală a acestei lumi către lumile spirituale superioare. Aceasta nu este o caracteristică reală a timpului nostru atunci când cineva vrea să nege natura Amfortas. Deoarece omului modern îi place atât de mult să se înconjoare cu Maya, se întâmplă că vrea să-l nege pe Amfortas. Căci cât de frumos sună când se spune: Umanitatea merge mereu înainte! Da, dar această mergere înainte trece prin căi întortocheate! Și pentru a dezvolta forțele Parsifal în natura umană, natura Amfortas trebuie să fie recunoscută în omul însuși.
Astfel, pentru acest ciclu m-am străduit în primul rând, pornind de la legende, din care am încercat să aduc imaginile pentru procese sufletești profunde, să conduc măcar ceva din presimțirile dumneavoastră mai profunde către esența Misteriilor moderne. Poate că într-o zi vom reuși să vorbim în termeni și mai clari, când va fi posibil, despre ceea ce Misteriile moderne dezvăluie referitor la ființa omului modern, referitor la natura dublă pe care omul o poartă în sine: referitor la Amfortas și Parsifal.
