Ieri am avut prilejul să aruncăm o privire asupra vieții lui Iisus din Nazareth, așa cum s-a desfășurat ea între doisprezece și douăzeci și opt – douăzeci și nouă de ani. Din cele povestite de mine, ați putut dobândi, în mod sigur, sentimentul că în această perioadă s-au petrecut lucruri de o profundă importanță pentru sufletul lui Iisus din Nazareth, dar și pentru întreaga evoluție a omenirii. Fiindcă, pe baza sentimentului fundamental dobândit prin studierea științei spirituale, veți fi știind că, în evoluția omenirii, toate depind unele de altele și că un sentiment atât de important din existența unui om a cărui viață sufletească este împletită atât de strâns cu problemele omenirii întregi, are importanță și pentru evoluția omenirii în totalitatea ei. Noi facem cunoștință în cele mai diverse moduri cu ceea ce a devenit pentru evoluția omenirii Evenimentul de pe Golgota. În actualul ciclu de conferințe, ne pro-punem să învățăm să recunoaștem acest lucru studiind însăși viața lui Christos Iisus. Ne orientăm, așadar, din nou privirea – pe care ieri am îndreptat-o spre perioada de timp amintită, dintre vârsta de doisprezece ani și Botezul în Iordan –, spre sufletul lui Iisus din Nazareth și ne punem întrebarea: Oare ce va fi trăit în acest suflet, după ce au avut loc importantele evenimente de până la douăzeci și opt, douăzeci și nouă de ani, pe care le-am descris ieri?
Vom ajunge, poate, să avem un sentiment în legătură cu toate câte au trăit în acest suflet, dacă-mi va fi îngăduit să relatez o scenă care a avut loc în viața lui Iisus din Nazareth, pe când el se apropia de vârsta de treizeci de ani. Scena pe care trebuie s-o relatez se referă la o convorbire pe care Iisus a avut-o cu mama sa, deci, cu aceea care, prin unirea celor două familii, a fost timp de mulți ani a doua sa mamă. În toți acești ani, el se înțelesese într-un mod excelent și cald cu ea, mult mai bine decât cu ceilalți membri ai familiei, care trăiau cu toții în casa din Nazareth, vreau să spun că el s-ar fi înțeles bine cu aceștia, dar ei nu se puteau înțelege bine cu el. Deja mai demult el vorbise cu mama sa adeseori despre impresiile care se formaseră treptat în sufletul său. Dar în perioada amintită a avut loc odată o convorbire foarte importantă, pe care ne propunem s-o studiem astăzi și care ne permite să privim adânc în sufletul lui.
Sub influența caracterizată ieri, Iisus din Nazareth se schimbase treptat, astfel că pe chipul lui se întipărise expresia unei infinite înțelepciuni. Dar, așa cum se întâmplă întotdeauna, chiar dacă într-o măsură mai mică decât în cazul lui, când în sufletul unui om înțelepciunea crește, el ajunsese și la o anumită tristețe lăuntrică. În primă instanță, înțelepciunea îi adusese acest rod, faptul că privirea pe care o putea întoarce spre ambianța sa umană îl făcea să fie foarte trist. La aceasta s-a adăugat faptul că, în ultimii ani ai celui de-al doilea deceniu din viața lui, în ceasurile de răgaz și reculegere trebuia să se gândească mereu la un anumit lucru: în repetate rânduri, el simțea nevoia să se întrebe cum avusese loc în sufletul său o asemenea revoluție ca aceea rezultată din faptul ca eul lui Zarathustra trecuse în lăuntrul său. Trebuia să se gândească mereu că, în primii ani după ce împlinise doisprezece ani, nu simțise în lăuntrul său decât bogăția nemărginită a sufletului lui Zarathustra. Când se apropia de treizeci de ani, încă nu știa că el e reîncarnarea lui Zarathustra; dar știa că la doisprezece ani în sufletul său avusese loc o schimbare importantă, de mari proporții. Iar acum avea adeseori sentimentul: Ah, cât de altfel eram înainte de această schimbare de la doisprezece ani! – Când se transpunea în acea perioadă, simțea cât de infinit de cald era pe atunci în inima lui. Ca băietan, el fusese cu totul străin de lume. Avusese senzațiile și sentimentele cele mai vii față de tot ceea ce-i vorbește omului din sânul naturii, față de întreaga măreție și splendoare a naturii, dar avea prea puține predispoziții pentru ceea ce-și însușise înțelepciunea umană, cunoașterea umană. Îl interesa prea puțin ceea ce putea fi învățat pe cale didactică! Ar fi o totală eroare să credem că, înainte ca Zarathustra să fi intrat în sufletul lui, acest băiat Iisus a avut vreun talent deosebit, în sens exterior, că ar fi fost deosebit de inteligent. În schimb, el avusese o fire infinit de dulce, plină de blândețe, o putere de a iubi nesfârșită, o viață interioară profundă și o înțelegere cuprinzătoare pentru tot ce e omenesc, dar nu manifesta nici un interes față de tot ceea ce oamenii își acumulaseră, de-a lungul secolelor, drept cunoștințe exterioare. Și pe urmă a fost ca și cum, după momentul petrecut în templul din Ierusalim, pe când el avea doisprezece ani, toate acestea ar fi fost măturate afară din sufletul lui ca de un vânt puternic și în locul lor ar fi năvălit înăuntru întreaga înțelepciune! Și acum trebuia să se gândească adeseori și să simtă că înainte de doisprezece ani fusese unit într-un cu totul alt mod cu întreaga spiritualitate mai adâncă a lumii, ca și cum în acea perioadă sufletul său ar fi fost deschis pentru străfundurile depărtărilor nesfârșite! Și nu putea să nu se gândească la felul cum trăise de la doisprezece ani încoace, cum își găsise sufletul apt pentru a-și asimila într-un anumit mod erudiția evreiască, dar care venea parcă, sub o formă absolut genuină, din el însuși, cum trecuse prin zguduirea cauzată de constatarea că Bath-Col nu mai putea să-și desfășoare ca în trecut activitatea inspiratoare; cum, în cursul călătoriilor sale, cunoscuse diferitele culte păgâne, cum prin sufletul lui trecuseră întreaga cunoaștere și religiozitate a păgânilor, în diversele ei nuanțe. El se gândea la felul cum trăise între optsprezece și douăzeci și patru de ani, în tot ceea ce omenirea își cucerise din punct de vedere exterior și la faptul că intrase apoi în comunitatea esenienilor, cam pe la douăzeci și patru de ani, făcând cunoștință acolo cu o doctrină ocultă și cu niște oameni care se dăruiau unei asemenea doctrine oculte. La toate acestea trebuia să se gândească adeseori. Dar el știa, de asemenea, că în sufletul lui răsăriseră, propriu-zis, numai cunoștințele pe care, din Antichitate, le acumulaseră niște oameni; el trăise în sânul a ceea ce ofereau comorile umane de înțelepciune, de cultură, de cuceriri morale. El simțea că de la doisprezece ani încoace trăise în sânul a ceea ce e viață omenească pe Pământ; iar acum simțea nevoia să-și amintească adeseori cum fusese înainte de doi-sprezece ani, când se simțea unit, aș zice, cu temeiurile divine ale existenței, când totul era în el elementar și genuin, când totul țâșnea dintr-o viață debordantă, dintr-o inimă caldă, iubitoare și îl unea intim cu alte suflete umane, în timp ce acum devenise tăcut și singuratic.
Toate aceste sentimente au făcut să ia naștere acea convorbire, absolut anume, dintre el și acea personalitate care-i devenise mamă. Mama îl iubea nespus de mult și ea discutase adeseori cu el despre toate lucrurile frumoase și mărețe care i se arătaseră de când împlinise doisprezece ani. Între el și mama vitregă se țesuse o legătură din ce în ce mai intimă, mai nobilă și mai frumoasă. Dar până acum el nu-i spusese nici mamei absolut nimic despre sfâșierea sa lăuntrică, astfel încât ea văzuse numai aspectele frumoase și mărețe. Ea văzuse doar că el devenea tot mai înțelept și mai înțelept, că el pătrundea tot mai adânc în întreaga evoluție a omenirii. De aceea, multe dintre lucrurile pe care el i le-a destăinuit acum, ca într-o spovedanie generală, au fost noi pentru ea, totuși, le-a primit cu o inimă caldă, iubitoare. În ea trăia un fel de înțelegere nemijlocită pentru tristețea lui, pentru dispoziția lui sufletească, pentru faptul că ducea dorul a ceea ce avusese în lăuntrul lui înainte de a împlini doisprezece ani. De aceea s-a străduit să-l îmbărbăteze și să-l mângâie, începând să vorbească despre toate lucrurile frumoase și splendide care se iviseră în el de atunci încoace. I-a adus aminte de toate lucrurile pe care ea le aflase datorită lui despre reapariția marilor învățături, a maximelor înțelepte și a comorilor Legii iudaice. I-a arătat tot ceea ce ieșise la lumina zilei prin el. Dar inima lui devenea cu atât mai grea, auzind-o pe mama sa vorbind astfel, prețuind atâta niște lucruri despre care el simțea, totuși, în lăuntrul lui, că sunt depășite. În cele din urmă, el a replicat: Da, toate acestea vor fi fiind așa cum spui. Dar indiferent că prin mine sau prin altcineva ar putea să reapară toate vechile, minunatele comori de înțelepciune ale iudaismului: Ce importanță ar avea aceasta pentru omenire? În fond, tot ceea ce apare astfel la lumina zilei e lipsit de importanță. Da, dacă de jur împrejurul nostru ar exista o omenire care să mai aibă urechi de auzit pentru vechii profeți, atunci, pentru o asemenea omenire, ar fi folositor să poată fi readuse comorile de înțelepciune ale vechilor profeți. Dar, chiar dacă cineva ar fi în stare să vorbească așa cum au vorbit vechii profeți, chiar dacă ar veni azi Ilie – așa a spus Iisus din Nazareth – și ar vrea să vestească omenirii noastre lucrurile cele mai de preț pe care le-a aflat în întinderile cerești: Nu mai există oameni care să aibă urechi de auzit pentru înțelepciunea lui Ilie, a profeților mai vechi, nici a lui Moise ori chiar mai sus, până la Avraam. Tot ceea ce au vestit acești profeți, n-ar putea fi vestit astăzi. Cuvintele lor s-ar pierde în vânt! Așa că tot ceea ce păstrez în sufletul meu e lipsit de valoare.
Așa a vorbit Iisus din Nazareth și el a arătat că, nu cu mult timp înainte, cuvintele unui învățător cu adevărat mare se stinseseră fără a fi avut, propriu-zis, un ecou prea puternic. Fiindcă, așa a spus Iisus, chiar dacă el nu fusese un învățător care să-i fi egalat pe vechii profeți, el fusese totuși un învățător mare, important, bunul și bătrânul Hilel [Nota 24]. Iisus știa precis ce însemnase pentru mulți, în sânul poporului evreu, bătrânul Hilel, care până și în vremuri grele ca acelea ale lui Irod știuse să-și cucerească un mare prestigiu ca învățător spiritual. El fusese un om care posedase în sufletul lui mari comori de înțelepciune. Și Iisus știa cât de puțin pătrunseseră în inimi și suflete cuvintele calde rostite de bătrânul Hilel. Și totuși, despre bătrânul Hilel se spusese: Tora, suma celor mai vechi și mai importante legi ale iudaismului, au dispărut, iar Hilel le-a restaurat. – Hilel le apărea acelora dintre contemporanii săi care-l înțelegeau, drept un restaurator al înțelepciunii iudaice originare. El fusese un învățător care umbla și el prin lume, ca un adevărat maestru al înțelepciunii. Trăsătura fundamentală a firii sale era blândețea, el fusese un fel de Messia. Toate acestea le povestește Talmudul însuși și ele pot fi verificate pe baza erudiției exterioare. Oamenii erau plini de laude la adresă lui Hilel și povesteau multe lucruri bune despre el. Eu pot să scot în evidență doar câteva aspecte izolate, pentru a sugera cum i-a vorbit mamei sale despre Hilel Iisus din Nazareth, ca să puteți presimți dispoziția lui sufletească.
Hilel e descris ca o fire blândă, împăciuitoare, care a realizat lucruri ne-spus de mari prin blândețe și iubire. Ni s-a păstrat o relatare, care e deosebit de importantă dacă vrei să arăți că Hilel era omul răbdării și al blândeții, care venea în întâmpinarea fiecărui om cu ceea ce i se potrivea acestuia. Doi oameni au pus odată pariu în ceea ce privește posibilitatea de a-l face pe Hilel să se înfurie, căci era cunoscut faptul că Hilel nu se poate înfuria nicidecum. Cei doi au făcut pariul, unul dintre ei zicând: O să fac tot ce-mi stă în putință ca să-l fac totuși pe Hilel să se înfurie. – Aceasta ar fi însemnat că el a câștigat pariul. În momentul în care Hilel era cel mai ocupat, când avea cel mai mult de lucru cu pregătirile pentru Sabat, când un asemenea om trebuie deranjat cel mai puțin, cel cu pariul bătu la ușa lui Hilel și zise, nu pe un ton politicos, nici folosind vreo formulă de adresare – și Hilel era președintele supremei autorități spirituale, obișnuit ca lumea să i se adreseze politicos –, deci, acel om strigă doar: Hilel, vino afară, vino repede afară! – Hilel aruncă pe el haina și ieși afară. Omul zise pe un ton aspru, tot fără cea mai mică urmă de politețe: Hilel, vreau să te întreb ceva. – Și Hilel răspunse cu bunătate: Dragul meu, ce ai de întrebat? – Vreau să te întreb din ce cauză babilonienii au capetele atât de înguste? – Hilel zise, pe tonul cel mai blând: Ei bine, dragul meu, babilonienii au capetele atât de înguste din cauză că moașele lor sunt atât de neîndemânatice. – Omul plecă și gândi că, de astă-dată, Hilel rămăsese calm. Hilel se întoarse la munca lui. După câteva minute, omul veni iarăși, și-l chemă din nou pe Hilel de la munca lui, pe un ton răstit: Hilel, vino afară, vreau să-ți pun o întrebare importantă! – Hilel aruncă din nou haina pe el și zise. Ei, dragul meu, ce ai iarăși de întrebat? – Vreau să te întreb de ce arabii au ochii atât de mici. – Hilel răspunse cu blândețe: Din cauză că deșertul e atât de mare, el face ca ochii să fie mici, ochii se micșorează când privești deșertul cel mare, și de aceea au arabii ochii atât de mici. – Și acum Hilel rămăsese calm. Omul nostru începu să se teamă că va pierde pariul, veni din nou și strigă a treia oară pe un ton răstit: Hilel, vino afară, vreau să-ți pun o întrebare foarte importantă! Hilel își puse haina pe umeri, ieși afară și întrebă cu aceeași blândețe: Ei, dragul meu, ce vrei să mă întrebi acum? – Vreau să te întreb din ce cauză au egiptenii picioarele atât de plate? – Pentru că ținuturile de acolo sunt așa de mlăștinoase, de aceea au egiptenii picioarele atât de plate. – Calm și detașat, Hilel se duse din nou la munca lui. După câteva minute, omul veni din nou și-i spuse lui Hilel că acum nu mai vrea să-l întrebe nimic; că făcuse un pariu cum că va reuși să-l înfurie, dar că nu știe cum să-l facă să se înfurie. Și atunci, Hilel zise blând: Dragul meu, e mai bine ca tu să pierzi pariul, decât ca Hilel să se înfurie!
Această legendă e povestită pentru a se arăta cât de blând și iubitor era Hilel, chiar și cu cei care-l chinuiau. Un asemenea om – așa i-a spus Iisus din Nazareth mamei sale – este în multe privințe ca un fel de profet din vechime. Și – nu cunoaștem oare multe ziceri ale lui Hilel care sună ca un fel de ree-ditare a vechilor daruri profetice? El a citat multe dintre frumoasele ziceri ale lui Hilel și a spus apoi: Iată, mamă dragă, se spune despre Hilel că e un fel de vechi profet revenit printre oameni. Eu mai am un interes deosebit față de el, fiindcă în mine mijește în mod ciudat ceva, ca și cum ar exista o legătură deosebită între Hilel și mine; în mine mijește un fel de înțelegere a faptului că ceea ce știu eu și ceea ce trăiește în mine, drept mare revelație a spiritualului, nu provine doar din iudaism. – Și tot așa a fost și cu Hilel; fiindcă după nașterea exterioară era babilonian și de-abia mai târziu a intrat în sânul iudaismului. Dar și el se trăgea din neamul lui David, era înrudit din vremuri străvechi cu neamul lui David, din care descindeau Iisus din Nazareth și ai săi. Și Iisus a zis: Dacă aș vrea și eu, asemeni lui Hilel, să exprim înaltele revelații care sunt revărsate în sufletul meu ca un fel de iluminare și sunt aceleași revelații înalte care au fost date poporului evreu în vremurile vechi, astăzi nu există urechi care să le audă!
Adânc se așternuse asupra sufletului său durerea și suferința cauzate de faptul că odinioară poporului evreu îi fuseseră date cele mai mari adevăruri ale lumii, că odinioară și trupurile acestui popor erau în așa fel constituite încât puteau înțelege aceste revelații, dar că acum vremurile se schimbaseră, că și trupurile poporului evreu deveniseră altfel, așa că nu mai puteau înțelege vechile revelații ale părinților originari.
A fost o trăire extrem de acută, de dureroasă, pentru Iisus, aceea când a fost nevoit să-și spună: Odinioară oamenii înțelegeau ceea ce-i învățau profeții, poporul evreu înțelegea vorbirea lui Dumnezeu, astăzi însă nu mai există nici unul care s-o înțeleagă; ai predica unor urechi surde. Asemenea cuvinte nu își au locul azi; nu mai există urechile care să le înțeleagă! E fără valoare și de prisos tot ceea ce s-ar putea spune într-un asemenea mod. – Și, sintetizând parcă ceea ce avea de spus în aceasta privință, Iisus din Nazareth i-a vorbit mamei sale: Pentru acest Pământ nu mai e posibilă revelația vechii spi-ritualități iudaice, fiindcă nu mai există vechii evrei, ca s-o primească. Ea trebuie considerată, pe Pământul nostru, ceva lipsit de valoare.
Și, ciudat lucru, mama îl asculta în liniște, cum vorbea despre lipsa de valoare a ceea ce pentru ea era bunul cel mai sfânt. Dar îl iubea din toată inima și nu a simțit decât iubirea ei nesfârșită. De aceea, în ea a trecut ceva dintr-o profundă înțelegere bazată pe sentiment a ceea ce avea el a-i spune. Și apoi el a continuat convorbirea și a ajuns să relateze despre călătoriile sale la lăcașurile de cult păgâne și despre ceea ce viețuise acolo. În spiritul său mijea faptul că el se prăbușise în fața altarului păgân, că auzise glasul schimbat al lui Bath-Col. Și în el s-a aprins un fel de amintire a vechii învățături a lui Zarathustra. Nu știa încă exact că purta în lăuntrul lui sufletul lui Zarathustra, dar vechea învățătură a lui Zarathustra, înțelepciunea lui Zarathustra, vechiul impuls al lui Zarathustra urcau în el, pe parcursul convorbirii. El trăia acest mare impuls al lui Zarathustra în comuniune cu mama sa. La suprafața sufletului său se ridica întreaga frumusețe și măreție a vechii învățături solare. Și el și-a amintit: în timp ce zăceam la altarul păgân, am auzit ceva ca un fel de revelație! – Și acum reveneau, în amintire, cuvintele lui Bath-Col transformată, pe care le-am rostit ieri, și el i-a zis mamei:
Amin
Domnesc relele
Martori ai egoității ce se eliberează
Vină a sinei de alții purtată
Viețuită în pâinea zilnică
În care nu domnește Voința Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră
Și a uitat Numele Voastre
Voi, Părinți din Ceruri.
Și o dată cu ele s-a aprins în sufletul său întreaga măreție a cultului lui Mithras și ea i s-a prezentat ca printr-un fel de genialitate lăuntrică. A vorbit mult cu mama să despre măreția și gloria vechiului păgânism. A vorbit mult despre ceea ce trăia în vechile misterii ale popoarelor, în acest cult al lui Mithras se revărsaseră, contopindu-se, diversele misterii din Asia Mică și din Sudul Europei. Dar el purta în sufletul său, totodată, un sentiment îngrozitor: Acest cult se schimbase treptat și ajunsese în stăpânirea unor puteri demo-nice, pe care le viețuise el însuși, pe când avea vreo douăzeci și patru de ani. I-a venit în minte tot ceea ce viețuise atunci. Și vechea învățătură a lui Zarathustra i-a apărut, de asemenea, drept ceva pentru care oamenii epocii sale nu mai sunt receptivi. Sub această impresie i-a spus mamei sale cel de al doilea cuvânt important: Chiar dacă ar fi reînviate toate vechile misterii și culte, chiar dacă în ele s-ar revărsă tot ceea ce a fost cândva mare în misteriile păgâne, astăzi nu mai există oamenii care să le perceapă! Toate acestea sunt de prisos. Și dacă aș ieși afară, în lume, și le-aș vesti oamenilor ceea ce am auzit drept glas schimbat al bătrânei Bath-Col, dacă aș destăinui cauza pentru care oamenii aflați în viața lor fizică nu mai pot trăi în comuniune cu misteriile sau dacă le-aș vesti vechea înțelepciune solară a lui Zarathustra, azi nu mai există oameni care să înțeleagă. Astăzi toate acestea s-ar transforma, în lăuntrul oamenilor, în niște ființe demonice, fiindcă ar răsuna în sufletele umane în așa fel încât nu mai există urechi să înțeleagă asemenea lucruri! Oamenii au încetat să mai poată auzi ceea ce putea fi vestit și auzit odinioară.
Căci Iisus din Nazareth știa că ceea ce auzise cândva drept glas schimbat al lui Bath-Col, care strigase spre el cuvintele: Amin, Relele domnesc ... – era o învățătură străveche și sfântă, o rugăciune ce domnea peste tot în misterii, care era rostită în lăcașurile de misterii, dar că astăzi ea fusese dată uitării. El știa acum că ceea ce-i fusese dat era o trimitere la o veche înțelepciune din misterii, care venise asupra lui în timp ce zăcea, în stare de răpire, lângă altarul păgân. Dar el vedea, totodată, și a exprimat acest lucru în cursul convorbirii, că nu există nici o posibilitate de a face ca toate acestea să fie înțelese iarăși.
Și apoi el a dus mai departe convorbirea cu mama să și i-a vorbit despre ceea ce-și însușise în cercul esenienilor. I-a vorbit despre frumusețea, măreția și gloria doctrinei eseniene, a amintit de marea blândețe și bunătate a eseni-enilor. Apoi a rostit cel de-al treilea cuvânt important, care i se revelase în cursul convorbirii sale vizionare cu Buddha: Doară nu se poate ca toți oamenii să devină esenieni! Cât de multă dreptate avusese Hilel, când rostise cuvintele : Nu te izola de colectivitatea generală a oamenilor, ci creează și lucrează în colectivitate, du-ți iubirea la semenii tăi, fiindcă dacă ești singur, ce ești atunci? Dar așa fac esenienii; ei se izolează, se retrag cu viața lor sfântă și, prin aceasta, abat nenorocirea asupra celorlalți oameni. Fiindcă în mod inevitabil oamenii devin nefericiți, din cauză că esenienii se izolează de ei. – Și apoi el i-a spus mamei un cuvânt important, povestindu-i acea trăire pe care am discutat-o ieri: Când am plecat odată de la esenieni, după o convorbire intimă, extrem de importantă, am văzut cum, la poarta principală, Lucifer și Ahriman fugeau de acolo. De atunci știu, dragă mamă, că prin modul lor de a trăi, prin doctrina lor ocultă, esenienii se protejează pe ei înșiși de aceștia, astfel încât Lucifer și Ahriman sunt nevoiți să fugă de la porțile lor. Dar prin aceasta ei îi îndepărtează pe Lucifer și Ahriman, trimițându-i la ceilalți oameni. Esenienii devin fericiți în sufletele lor pe socoteala celorlalți oameni; ei devin fericiți din cauză că se salvează pe ei înșiși de Lucifer și Ahriman! – El știa acum, datorită faptului că trăise împreună cu esenienii: Da, mai există o posibilitate de a te înălța acolo unde te poți uni cu divin-spiritualul, dar numai câțiva oameni răzleți pot realiza aceasta, pe socoteala marii majorități. El știa acum: Nici pe calea iudaică, nici pe calea religiilor păgâne, nici pe calea eseniană nu i se putea aduce omenirii luate ca întreg legătura cu lumea divin-spirituală.
Acest cuvânt a intrat ca o lovitură îngrozitoare în sufletul mamei care-l iubea. În cursul întregii convorbiri, el fusese unit cu ea, parcă fusese una cu ea. Întreg sufletul, întreg eul lui Iisus din Nazareth era în aceste cuvinte. Și aici aș dori să fac legătura cu un mister care a avut loc înainte de Botezul în Iordan, în cursul acestei convorbiri cu mama: Ceva din Iisus s-a dus la mama sa. Acest ceva nu s-a desprins din sufletul lui doar sub formă de cuvinte; din cauza că era atât de strâns unit cu ea, începând cu vârsta de doisprezece ani, acum, o dată cu cuvintele, întreaga lui ființă a trecut în ea și el se simțea ca și cum ar fi fost în afara sa, ca și cum eul său l-ar fi părăsit. Mama dobândise însă un eu nou, care se cufundase în ea: devenise o personalitate nouă. Și dacă cercetezi, dacă încerci să afli ce se întâmplase, afli următoarele.
Întreaga durere îngrozitoare, suferința îngrozitoare a lui Iisus, care se desprinsese din sufletul lui, s-a revărsat în sufletul mamei, și ea se simțea, parcă, una cu el. Iisus însă simțea ca și cum tot ceea ce trăise în el de când avea doisprezece ani l-ar fi părăsit în cursul acestei convorbiri. Cu cât vorbea mai mult despre aceasta, cu atât mama devenea mai plină de întreaga înțelepciune ce trăise în el. Și toate trăirile care avuseseră loc în el de când avea doisprezece ani se aprindeau acum în sufletul mamei pline de iubire! Dar din el parcă dispăruseră; s-ar putea spune că depusese în sufletul, în inima mamei, ceea ce viețuise el însuși de la vârsta de doisprezece ani. Prin aceasta, sufletul mamei a fost transformat.
Și el era transformat după acea convorbire, transformat în așa fel încât frații vitregi și celelalte rude, care trăiau în preajma lui, au început să creadă că-și pierduse mințile. Ce păcat, ziceau ei, știa atât de multe; a fost întotdeauna, ce-i drept, foarte tăcut, dar acum și-a ieșit cu totul din minți, acum și-a pierdut mințile! – Era privit ca unul pierdut pentru viață. Și, într-adevăr, el umbla zile întregi prin casă ca într-o stare de vis. Căci eul lui Zarathustra era pe cale să părăsească trupul lui Iisus din Nazareth și să treacă în lumea spirituală. Și cu greu, din el s-a desprins o ultimă hotărâre: Mânat parcă de un imbold lăuntric, de o necesitate lăuntrică, după câteva zile a ieșit din casă, într-un mod aproape mașinal, ducându-se la Ioan Botezătorul, pe care-l cunoștea deja, pentru a primi Botezul.
Și pe urmă a avut loc evenimentul pe care l-am descris adeseori, sub numele de Botezul în Iordan: Entitatea lui Christos s-a cufundat în trupul său.
Așa s-au petrecut lucrurile. Iisus era pătruns acum de Ființa lui Christos. De la convorbirea amintită cu mama sa, eul lui Zarathustra plecase și acum era din nou prezent ceea ce existase înainte, ceea ce fusese el până la doisprezece ani, numai că se făcuse mare, crescuse. În acest trup, care acum nu mai purta în el decât profunzimea nesfârșită a simțirii, sentimentul deschiderii față de infinite depărtări, a coborât Christos. Acum Iisus era pătruns în întregime de Christos; dar mama avea, de asemenea, un eu nou, care coborâse în ea; mama devenise o personalitate nouă.
Cercetătorului spiritual i se înfățișează situația următoare: în aceeași clipă în care a fost săvârșit Botezul în Iordan, mama a simțit și ea un fel de sfârșit al procesului ei de transformare. Ea s-a simțit pătrunsă dintr-o dată – avea pe atunci cam patruzeci și cinci, patruzeci și șase de ani – de sufletul acelei mame care fusese mama băiatului Iisus cel care la doisprezece ani primise în el eul lui Zarathustra, mamă care apoi murise. La fel cum spiritul lui Christos coborâse asupra lui Iisus din Nazareth, spiritul celeilalte mame, care între timp trăise în lumea spirituală, a coborât asupra mamei adoptive, cea cu care avusese Iisus convorbirea descrisă. Din momentul acela, ea s-a simțit ca și cum ar fi fost acea mamă tânără, care-l născuse odinioară pe băiatul Iisus lucanic.
Să ne reprezentăm în mod just ce eveniment infinit de important e acesta! Să încercăm să simțim aceasta, dar să simțim, de asemenea, că acum pe Pământ trăia o ființă cu totul deosebită: Entitatea Christică într-un trup uman, o entitate care nu trăise încă niciodată într-un trup uman, care înainte fusese numai în sferele spirituale, care nu avusese o viață pământească, o entitate care cunoștea lumile spirituale, dar nu lumea pământească! Despre lumea pământească ea aflase numai ceea ce, ca să zicem așa, se acumulase în aceste trei corpuri, în corpul fizic, corpul eteric și corpul astral ale lui Iisus din Nazareth. Ea s-a cufundat în cele trei corpuri, așa cum deveniseră ele sub influența vieții de treizeci de ani pe care am descris-o. Așa că Entitatea Christică a trăit în mod absolut lipsit de premise ceea ce a trăit, la început, pe Pământ.
Entitatea Christică a fost dusă mai întâi – ne-o arată și Cronica Acașă a Evangheliei a Cincea – în singurătate. Iisus din Nazareth, în al cărui trup se afla Entitatea Christică, jertfise tot ceea ce-l lega înainte cu restul lumii. Entitatea Christică tocmai sosise pe Pământ. La început, această Entitate Christică s-a simțit atrasă spre ceea ce se săpase în modul cel mai puternic, prin impresiile trupului, care rămăseseră ca săpate în amintire, în corpul astral. Entitatea Christică și-a spus cam așa: Da, acesta e trupul care i-a viețuit pe Ahriman și pe Lucifer, în timp ce esenienii căutători de puritate îi împingeau pe Ahriman și pe Lucifer spre ceilalți oameni. – Spre ei s-a simțit atras Christos, spre Ahriman și Lucifer, căci El și-a spus: Acestea sunt entitățile spirituale cu care au de luptat oamenii pe Pământ. – Așadar, Entitatea Christică, aflată pentru prima oară într-un trup uman, locuind pentru prima oară într-un trup pământesc, s-a simțit atrasă mai întâi spre lupta cu Lucifer și Ahriman, în singurătatea deșertului.
Cred că scena ispitirii, așa cum o voi povesti acum, e absolut justă. Dar este extrem de greu să citești asemenea lucruri în Cronica Acașă. De aceea observ în mod expres că un aspect sau altul ar putea fi modificat într-o măsură neînsemnată, în cazul unei cercetări oculte ulterioare. Esențialul este însă cuprins în descrierea de față și pe acesta trebuie să vi-l relatez. Scena ispitirii se află în diferitele Evanghelii. Dar ele povestesc lucrurile privindu-le din diferite direcții. Am subliniat adeseori acest lucru. M-am străduit să citesc scena ispitirii așa cum s-a petrecut ea în realitate și aș vrea să povestesc fără rețineri, așa cum a fost în realitate.
La început, Entitatea Christică aflată în trupul lui Iisus din Nazareth l-a întâlnit, în singurătate, pe Lucifer, pe așa cum lucrează și acționează el, apropiindu-se de oameni cu ispitirile sale, când ei se supraapreciază, când au prea puțină cunoaștere de sine și prea puțină smerenie. Lucifer încearcă mereu acest lucru: Să se apropie de mândria greșit înțeleasă, de trufia, de tendința oamenilor de a-și exagera importanța. Acum Lucifer s-a apropiat de Christos Iisus și i-a spus aproximativ cuvintele care se întâlnesc și în celelalte Evanghelii: Privește-mă! Celelalte împărății în care omul a fost așezat, care au fost întemeiate de ceilalți Zei și de celelalte spirite, sunt bătrâne. Dar eu vreau să întemeiez o împărăție nouă; m-am desprins din ordinea lumii; vreau să-ți dau tot ceea ce e frumusețe și splendoare în vechile împărății, dacă intri în împărăția mea. Dar trebuie să te separi de ceilalți Zei și să mă recunoști pe mine! – Și Lucifer a descris întreaga frumusețe și splendoare a lumii luciferice, tot ceea ce ar trebui să-i vorbească sufletului uman, dacă ar avea în el fie și numai o umbră de trufie. Dar Entitatea Christică venise din lumile spirituale; ea știa cine e Lucifer și cum e atitudinea sufletului față de Zei, dacă nu vrea să fie ispitit, pe Pământ, de Lucifer. Ce-i drept, Entitatea Christică nu cunoscuse, în lumea din care venise, absolut nimic despre ispitirea luciferică; dar știa cum trebuie să li se slujească Zeilor și a fost atât de puternică încât să-l respingă pe Lucifer.
Atunci Lucifer a pornit un al doilea atac, dar acum l-a luat și pe Ahriman, ca să-l sprijine, și acum amândoi i-au vorbit lui Christos. Unul dintre ei voia să-i zgândăre trufia: Lucifer; celălalt voia să se adreseze fricii sale: Ahriman. Așa s-a întâmplat că unul dintre ei i-a zis: Prin spiritualitatea mea, prin ceea ce îți pot da eu, dacă mă recunoști, nu vei mai avea nevoie de cele de care ai nevoie acum, din cauză că, în calitate de Christos, ai intrat într-un trup uman. Acest corp fizic te face sclavul lui, trebuie să recunoști în el legea greutății pământești. El te împiedică să încalci legea greutății pământești, a gravitației, eu însă te voi ridica deasupra legilor gravitației. Dacă mă recunoști, voi suspenda urmările căderii și nu ți se va întâmpla nimic. Aruncă-te de pe acoperișul templului! Doar stă scris: Voi porunci îngerilor să te apere, ca să nu-ți poticnești piciorul de nici o piatră. – Ahriman, care voia să acționeze asupra fricii sale, zise: Te voi apăra de frică! Aruncă-te jos!
Și amândoi îl asaltau, căutând să-L convingă. Dar, datorită faptului că L-au asaltat amândoi, și că unul l-a anihilat pe celălalt, dacă se poate spune așa, El s-a putut salva de la atacul lor. Și a găsit puterea pe care omul poate s-o găsească pe Pământ pentru a se ridica deasupra lui Lucifer și Ahriman. Atunci Ahriman a zis: Lucifer, n-am nevoie de tine, tu doar mă împiedici, nu mi-ai sporit forțele, ci mi le-ai diminuat, o să-l ispitesc eu singur. Tu ai făcut ca acest suflet să nu cadă în prada noastră. – Și Ahriman l-a trimis de acolo pe Lucifer și a pornit ultimul atac, fiind singur și a spus ceea ce se face auzit și în Evanghelia lui Matei: Dacă vrei să te cred că ai puteri divine, fă ca mineralele să se transforme în pâine sau, cum stă scris în Evanghelie: Transformă pietrele în pâine! – Și atunci Entitatea Christică i-a zis lui Ahriman: Oamenii nu trăiesc doar din pâine, ci și din spiritualul ce vine din lumile spirituale. – Acest lucru îl știa Entitatea Christică cel mai bine, căci de-abia coborâse din lumile spirituale. Iar Ahriman i-a răspuns: Poate că ai dreptate. Dar faptul că ai dreptate și în ce măsură ai dreptate – de fapt, aceasta nu mă poate împiedica să te am totuși în mână, într-un anumit fel. Tu știi numai ce face spiritul care coboară din înalturi. Acolo, jos, în lumea omenească, mai există cu totul alți oameni, care au cu adevărat nevoie să transforme pietrele în pâine, aceștia nu se pot hrăni numai din spirit.
A fost momentul în care Ahriman i-a spus lui Christos un lucru care, ce-i drept, putea fi știut pe Pământ, dar care Zeului ce de-abia pășise pe solul pământesc, nu putea încă să-i fie cunoscut. El nu știa că jos, pe Pământ, e necesar ca mineralul, metalul, să fie transformat în bani, pentru ca oamenii să aibă pâine. Și Ahriman a spus atunci că bieții oameni de pe Pământ sunt obligați să se hrănească cu bani. Acesta a fost punctul în care Ahriman a mai avut un atu. Și voi face uz de acest atu! – a zis Ahriman.
Aceasta este relatarea reală a scenei ispitirii. După ispitire a rămas, deci, un rest. Problemele n-au fost rezolvate definitiv; au fost rezolvate problemele puse de Lucifer, dar nu cele ale lui Ahriman. Pentru a fi dezlegate și acestea, mai era nevoie de altceva.
Când Christos Iisus a ieșit din singurătate, el s-a simțit răpit deasupra a tot ceea ce trăise și învățase de la doisprezece ani și până atunci; el simțea că spiritul lui Christos e unit cu ceea ce trăise în el înainte de a fi împlinit doisprezece ani. De fapt, el nu se mai simțea unit cu nimic din ceea ce, în devenirea omenirii, îmbătrânise și se osificase. Până și limba care era vorbită în jurul lui îi devenise indiferentă și, la început, el a tăcut, de fapt. El a făcut drumeții în jurul Nazarethului, apoi și la distanțe mai mari, tot mai departe și mai departe. A vizitat multe dintre localitățile prin care trecuse deja fiind Iisus din Nazareth și aici s-a văzut un lucru extraordinar de ciudat. Vă rog să aveți în vedere faptul că eu vă prezint povestea relatată în Evanghelia a Cincea și că n-ar folosi la nimic dacă cineva ar căuta imediat niște contradicții între această Evanghelie și celelalte patru. Eu povestesc așa cum stau scrise lucrurile în Evanghelia a Cincea.
Christos Iisus a umblat mai întâi de la un han la altul, în cea mai mare tăcere, ca și cum n-ar fi avut nimic comun cu lumea din jur, lucrând la diferiți oameni și împreună cu ei. Ceea ce viețuise sub influența spuselor lui Ahriman referitoare la pâine lăsase în sufletul lui o impresie nespus de adâncă. El a întâlnit pretutindeni oameni care-L cunoșteau deja, la care lucrase înainte. Oamenii îl recunoșteau și printre acești oameni el a întâlnit într-adevăr mulțimea, i-a întâlnit pe aceia la care Ahriman trebuie să aibă acces, din cauză că ei au nevoie să transforme pietrele, mineralul, în pâine sau, ceea ce e același lucru, să transforme banii, metalul, în pâine. La cei care respectau maximele morale ale lui Hilel sau ale altora, nici nu era nevoie să intre. Dar el intra la cei pe care celelalte Evanghelii îi numesc vameși și păcătoși, fiindcă ei erau cei nevoiți să transforme pietrele în pâine. Și el umbla mai ales printre aceștia.
Dar acum s-a întâmplat fenomenul ciudat la care m-am referit: Mulți dintre acești oameni îl cunoșteau din vremea în care, înainte să fi împlinit treizeci de ani, locuise deja la ei de una, două sau trei ori, drept Iisus din Nazareth. Pe atunci, ei cunoscuseră firea lui blândă, iubitoare, înțeleaptă. Fiindcă asemenea dureri, o asemenea suferință, ca cele prin care trecuse după ce împlinise doisprezece ani, se transformaseră, până la urmă, în forța magică a iubirii ce impregnează fiecare cuvânt, ca și cum în cuvintele lui ar mai fi acționat o forță misterioasă, care se revărsa asupra celor din jur. Oriunde ajungea, pretutindeni, în fiecare casă, în fiecare han, El era iubit în mod profund. Și această iubire rămânea, după ce părăsea din nou acele case și își continua drumul.
În aceste case se vorbea mult despre omul iubit, Iisus din Nazareth, care cutreierase toate acele localități și case. Și, ca prin intervenția unei legități cosmice, se petrecea următorul lucru. Povestesc aici niște scene care s-au repetat de multe ori și pe care cercetarea clarvăzătoare ni le poate arăta adesea și adesea. În familiile la care lucrase Iisus din Nazareth, care ședeau împreună seara, după muncă, și povesteau după ce Soarele apunea, el parcă era încă prezent! Ei vorbeau despre omul iubit, care stătuse la ei, cu numele de Iisus din Nazareth. Povesteau multe despre iubirea și blândețea sa, despre sentimentele frumoase, pline de căldură, care le străbătuseră sufletele în timp ce acest om trăise sub acoperișul lor. Și apoi – era ecoul iubirii ce se revărsase – se întâmpla în multe case, după ce locuitorii ei vorbiseră ceasuri întregi despre acel oaspete, ca în odaie să intre, ca într-o viziune comună pentru toți membrii familiei, imaginea lui Iisus din Nazareth. Da, el îi vizita în spirit, sau ei își creaseră o imagine spirituală a lui.
Puteți să vă imaginați care erau sentimentele în sânul unor asemenea familii, după ce le apăruse în cadrul unei viziuni comune și ce însemna pentru ei faptul că El se întorcea acum, după Botezul în Iordan și că-i recunoșteau înfățișarea exterioară, numai că în ochii Săi era o lumină mai puternică. Ne putem gândi ce lucru extraordinar se întâmplase în asemenea familii, printre păcătoși și vameși, care din cauza karmei lor fuseseră înconjurați, chinuiți, de toate ființele demonice ale acelor vremuri, care fuseseră bolnavi și împovărați și posedați – ne putem imagina cum resimțeau acești oameni reîntoarcerea Lui!
Acum se arăta natura transformată a lui Iisus; ea se arăta mai ales la asemenea oameni ce devenise Iisus din Nazareth, prin faptul ca în El intrase Christos. În trecut, ei simțiseră numai iubirea, bunătatea și blândețea, în așa fel încât, mai pe urmă, aveau viziunea lui; acum însă din El radia ceva ca o putere magică! Dacă înainte se simțiseră doar consolați prin prezența Lui, acum ei se simțeau vindecați prin El. Și ei se duceau la vecinii lor, îi aduceau la Christos Iisus, dacă erau la fel de apăsați și chinuiți de spirite demonice. Și așa se face că, după ce-l învinsese pe Lucifer și rămăsese numai cu un ghimpe de la Ahriman, Christos Iisus a putut să facă, la oamenii aflați în stăpânirea lui Ahriman, ceea ce în Biblie e descris întotdeauna drept exorcizări și vindecări de bolnavi. Mulți dintre demonii pe care-i văzuse când căzuse ca mort pe altarul păgân, plecau acum de la oameni, când El a apărut în fața oamenilor drept Christos Iisus. Fiindcă, așa cum Lucifer și Ahriman văzuseră în El pe adversarul lor, și demonii au văzut în El pe adversarul lor. Și, în timp ce umbla astfel prin țară, din cauza felului în care se comportau demonii în sufletele oamenilor, el a trebuit să-și aducă aminte adeseori cum zăcuse acolo, la vechiul altar de jertfă, unde în locul Zeilor se aflau demonii și unde el nu putuse oficia cultul. A trebuit să se gândească la Bath-Col, care-i vestise vechea rugăciune misterială despre care v-am vorbit. În special îi venea în minte, mereu-mereu, versetul din mijloc al acestei rugăciuni: „Viețuită în pâinea zilnica”. – Acum vedea: Oamenii la care fusese găzduit erau nevoiți să transforme pietrele în pâine. El vedea: Printre oamenii împreună cu care trăise astfel, erau mulți care trebuie să trăiască numai din pâine. Și acel cuvânt din vechea rugăciune păgână: „viețuită în pâinea zilnică” s-a cufundat adânc în sufletul lui. El simțea întreaga întrupare a omului în lumea fizică. Simțea că, din cauza acestei necesități, în evoluția omenirii se ajunsese atât de departe încât, prin această întrupare fizică, oamenii putuseră să uite numele părinților din Ceruri, numele spiritelor care fac parte din ierarhiile superioare. Și mai simțea că acum nu mai existau deloc oameni care să poată auzi glasurile vechilor profeți și solia înțelepciunii lui Zarathustra. Acum El știa că viața trăită în pâinea zilnică e cea care i-a separat pe oameni de Ceruri, care-i cufundă pe oameni în egoism și-i duce în mod inevitabil în puterea lui Ahriman.
Pe când umbla așa prin țară, s-a constatat că cei care simțiseră cel mai profund cât de mult era transformat Iisus din Nazareth, deveneau ucenicii săi și Îl urmau. Din câte un han, el lua cu sine pe unul sau pe altul, care Îl urma apoi peste tot, fiindcă avea în cel mai înalt grad sentimentul pe care l-am descris adineaori. Așa se face că în curând se adunase o ceată de asemenea ucenici. El avea în preajma Sa, în acești ucenici, niște oameni care trăiau într-o dispoziție sufletească fundamentală cu totul nouă, într-un anumit sens, niște oameni care, prin El, deveniseră altfel decât aceia despre care fusese nevoit să-i spună mamei sale că nu mai sunt în stare să asculte vechile glasuri ale profeților. Și iată că în El s-a aprins experiența făcută pe Pământ de un Zeu: Eu nu trebuie să le spun oamenilor cum au pregătit Zeii calea ce duce din spirit spre Pământ, ci cum pot găsi oamenii calea ce duce de pe Pământ spre spirit.
Și iarăși i-a venit în minte glasul lui Bath-Col, și El a știut că cele mai străvechi formule și rugăciuni trebuie să fie reînnoite; el a știut că acum omul trebuie să caute de jos în sus calea spre lucrurile spirituale, că prin această rugăciune el poate să caute spiritul divin. Și El a luat ultimul rând al vechii rugăciuni:
„Voi, Părinți din Ceruri”
și l-a inversat, pentru că așa i se potrivește omului din epoca actuală și pentru că nu trebuie să-l raporteze la numeroasele entități spirituale ale ierarhiilor, ci la o Ființă spirituală unică:
„Tatăl Nostru din Cer.”
Iar al doilea rând, pe care-l auzise ca vers penultim din misterii:
„Și a uitat Numele Voastre”,
l-a transformat așa cum trebuia el să sune pentru oamenii din epoca actuală:
„Sfințească-se Numele Tău”.
Și El a schimbat antepenultimul rând, care suna așa:
„Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră”,
așa cum trebuie să simtă oamenii care sunt în situația de a merge de jos în sus, dacă vor să se apropie de Divinitate:
„Vie Împărăția Ta!”
Iar versul următor:
„În care nu domnește Voința Cerurilor”
l-a inversat, așa cum și numai cum trebuie să-l audă astăzi oamenii, pentru că vechea așezare a cuvintelor n-o mai putea auzi nici un om. El a inversat versul, din cauză că urma să aibă loc o inversare totală a direcției drumului spre lumile spirituale; El l-a inversat astfel:
„Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ.”
Iar misterul pâinii, al întrupării în trupul fizic, misterul a tot ceea ce i se arătase acum pe deplin, prin ghimpele lui Ahriman, l-a transformat în așa fel încât omul să simtă că și această lume fizică provine din lumea spirituală, chiar dacă omul nu-și dă seama de aceasta în mod nemijlocit. Așa că El a transformat acest vers referitor la pâinea zilnică într-o rugă:
„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.”
Iar cuvintele:
„Vina personală de alții purtată”
le-a inversat astfel:
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”
Iar ceea ce era, în vechea rugăciune din misterii, al doilea vers:
„Martori ai egoității ce se eliberează”,
l-a inversat, spunând:
„Ci ne mântuiește”
iar primul vers:
„Relele domnesc”
a fost transformat de El în:
„De ceea ce e rău. Amin.”
Și astfel, prin inversarea a ceea ce Iisus auzise odinioară, drept glas schimbat al lui Bath-Col, când căzuse la altarul păgân, a devenit ceea ce creștinătatea cunoaște drept rugăciunea „Tatăl Nostru”, ceea ce Christos i-a învățat apoi pe oameni, drept noua rugăciune misterială, drept noul „Tatăl Nostru”. Într-un mod asemănător – și mai rămâne să adaug câteva alte lucruri – a luat naștere și vestirea predicii de pe munte și alte lucruri pe care Christos Iisus le-a dat ucenicilor Săi.
Christos Iisus a acționat într-un mod deosebit tocmai asupra ucenicilor Săi. Vă rog, dragii mei prieteni, să aveți mereu în vedere – când va relatez aceste lucruri – faptul că eu, pur și simplu, povestesc ceea ce se poate citi în Evanghelia a Cincea. Când El umbla așa prin diferitele ținuturi, influența pe care o exercita asupra celor din jur era extraordinară. Ce-i drept, El era în tovărășia ucenicilor, a apostolilor Săi, dar, pentru că era Entitatea Christică, părea că El n-ar fi fost doar în trupul Lui.
În timp ce umbla astfel cu ucenicii prin țară, uneori câte un om simțea ca și cum Christos s-ar fi aflat în el, în propriul lui suflet, ca și cum ar fi umblat alături de el. Câte unul simțea ca și cum acea entitate care aparținea de entitatea lui Christos Iisus s-ar fi aflat în propriul lui suflet, și atunci el începea să rostească acele cuvinte pe care, de fapt, le putea rosti numai Christos Iisus însuși. Și astfel, această ceată umbla prin țară și întâlnea diferiți oameni, lor li se vorbea, iar cel care vorbea nu era întotdeauna Christos Iisus însuși, ci vorbea și câte unul dintre ucenici; fiindcă El avea totul în comun cu ucenicii, chiar și Entitatea Sa.
Trebuie să mărturisesc că am fost uimit în cel mai înalt grad când mi-am dat seama, de exemplu, că acea convorbire cu saducheul, relatată în Evanghelia lui Marcu, n-a avut loc nicidecum cu Christos Iisus, în trupul lui Iisus, ci acele cuvinte au fost rostite de unul dintre ucenici; dar bineînțeles că le spunea Christos Iisus. Și era frecvent, de asemenea, fenomenul prin care, atunci când Christos Iisus își părăsea ceata – El se despărțea de ei uneori –, El se afla, totuși, printre ei. Fie că, în timp ce se afla departe, umbla împreună cu ei în mod spiritual, fie că se afla printre ei doar în corp eteric. Corpul Său eteric era împreună cu ei, corpul Său eteric umbla de asemenea cu ei prin țară, și adeseori nu se putea distinge dacă avea cu El, ca să zicem așa, și corpul Său fizic, sau dacă era numai apariția în corp eteric.
Așa au fost relațiile cu ucenicii și cu tot felul de alți oameni din popor, după ce Iisus din Nazareth a devenit Christos Iisus. El însuși viețuia, în orice caz, ceea ce am sugerat deja: Dacă, la început, Entitatea Christică era relativ independentă de trupul lui Iisus din Nazareth, ea a trebuit să devină, cu timpul, din ce în ce mai asemănătoare cu acesta.
Și cu cât viața înainta mai mult, cu atât a fost El mai mult legat de trupul lui Iisus din Nazareth și o durere cum nu se poate mai adâncă a coborât asupra Lui în ultimul an, din cauza faptului că era legat de trupul lui Iisus din Nazareth, care, pe deasupra, mai devenise și bolnav, vlăguit. Totuși, se mai întâmpla și atunci că Christos, care umbla acum deja cu o ceată mai mare de oameni, ieșea iarăși din trupul său. Aici sau acolo se vorbea, aici vorbea unul, dincolo altul din ceata apostolilor, și se putea crede că cel ce vorbește e Christos Iisus însuși sau că nu e Christos Iisus. Christos vorbea prin ei toți, cât timp au umblat cu El, într-o comuniune strânsă.
Poate fi surprinsă câte o convorbire de felul celor pe care le purtau între ei fariseii și cărturarii evrei, când își spuneau unii altora: Ca să intimidăm mulțimea, am putea să-L prindem pe unul din ceata lor și să-l ucidem; dar s-ar putea la fel de bine să fie un altul, nu el, fiindcă toți vorbesc la fel. Dar aceasta nu ne-ar folosi la nimic, fiindcă s-ar putea ca adevăratul Christos Iisus să mai existe. Trebuie să-l prindem pe cel adevărat! – Numai ucenicii, cei care se apropiaseră mai mult de El, puteau să-L distingă între ceilalți. Dar nu-i spuneau, desigur, dușmanului, care e cel adevărat.
Acum Ahriman devenise suficient de puternic în privința întrebării rămase fără răspuns, pe care Christos n-o putuse rezolva în lumea spirituală, ci numai pe Pământ. A trebuit să afle prin fapta cea mai grea ce înseamnă întrebarea despre transformarea pietrelor în pâine, ce înseamnă să transformi banii în pâine, fiindcă Ahriman s-a slujit de Iuda din Cariot.
Așa cum acționa Christos – n-ar fi existat nici un mijloc spiritual pentru a se afla care din ceata ucenicilor săi, care-L venerau, era Christos. Fiindcă acolo unde mai acționa spiritul, acolo unde mai acționa și ultimul rest de putere de convingere, nu-l puteai învinge pe Christos. Numai acolo unde se afla acela care aplica mijlocul necunoscut lui Christos și pe care El a ajuns să-l cunoască de-abia prin cea mai grea faptă, săvârșită pe Pământ, acolo unde a acționat Iuda, El a putut fi învins. Nimeni n-ar fi putut să-L recunoască, decât dacă s-a găsit cineva care să se pună în slujba lui Ahriman, care a ajuns să trădeze, într-adevăr, numai din cauza banilor! Christos Iisus era legat cu Iuda prin ceea ce se petrecuse în cadrul ispitirii, lucru care e de înțeles la Dumnezeu: Christos, care de-abia coborâse pe Pământ, nu știa că e adevărat numai în Cer că nu e nevoie de pietre ca să ai pâine. Trădarea a avut loc din cauză că Ahriman păstrase acest lucru, drept un ghimpe al său. Și pe urmă, Christos a trebuit să mai ajungă în puterea stăpânului morții, în măsura în care Ahriman e stăpânul morții. Aceasta e legătura dintre ispitire și Misterul de pe Golgota, pe de-o parte, și trădarea lui Iuda, pe de altă parte.
Ar fi mult mai multe de povestit, din această Evanghelie a Cincea, decât am povestit aici. Dar, în mod absolut sigur, în cursul evoluției omenirii, vor ieși la lumina zilei și celelalte părți ale Evangheliei a Cincea. Prin povestirile izolate scoase din ea am căutat să vă dau mai mult o reprezentare despre felul cum este această Evanghelie a Cincea. Și la sfârșitul acestei serii de confe-rințe, în fața ochiului sufletesc apare ceea ce am spus la sfârșitul primei ore, că doar imperativele epocii noastre fac să se vorbească despre Evanghelia a Cincea deja în prezent. Și aș vrea să vă leg de inimă în mod cu totul deosebit, dragii mei prieteni, rugămintea de a trata cu pietatea cuvenită ceea ce mi-a fost îngăduit să spun despre Evanghelia a Cincea.
Avem deja azi destui adversari și felul cum procedează ei este foarte bizar. Nu vreau să vorbesc despre acest punct, îl cunoașteți, poate, din „Foaia informativă” [Nota 25]. Cunoașteți, desigur, și faptul bizar [Nota 26] că există de mai mult timp oameni care afirmă că învățătura dată de mine este infectată cu tot felul de creștinisme înguste, meschine, ba chiar de iezuitism. În special anumiți adepți ai așa-numitei teosofii de la Adyar vestesc acest iezuitism în modul cel mai nefast și vorbesc tot felul de prostii pline de ură, fără pic de conștiință. Dar, cu această ocazie, mai iese la iveală și faptul că, dintr-un anumit loc, de unde s-a tunat și fulgerat împotriva a tot ceea ce e meschin, greșit și reprobabil, învățătura noastră a fost falsificată până în temelii [Nota 27]. Un om care a venit din America a făcut cunoștință cu învățătura noastră, timp de multe săptămâni și luni, a așternut totul pe hârtie și a dus-o apoi în America, sub o formă diluată, și a publicat acolo o teosofie rosicruciană, pe care a preluat-o de la noi. El spune, ce-i drept, că a învățat câte ceva de la noi, aici, dar că pe urmă a fost chemat la marii maeștri și că de la ei a învățat mai mult. Dar despre aspectele mai profunde, pe care le-a aflat din ciclurile nepublicate în acea vreme, n-a spus că le-a învățat de la noi. Dacă așa ceva s-a întâmplat în America – am putea rămâne, ca Hilel, în duhul blândeții; și n-am avea voie să renunțăm la el nici dacă toată povestea își are ecourile ei în Europa. În locul unde s-a tunat și fulgerat cel mai mult împotriva noastră a fost făcută o traducere a ceea ce a fost furnizat Americii în legătură cu noi, iar în prefața acestei traduceri se poate citi: E drept că și în Europa a apărut o concepție rosicruciană despre lume, dar sub o formă meschină, iezuită. De-abia în aerul pur al Californiei a putut ea să prospere cu adevărat. – Ei, fac aici puncte – puncte ...! Aceasta e metoda adversarilor noștri. Noi nu putem privi aceste lucruri doar cu blândețe, ci chiar cu milă, totuși, nu avem voie să închidem ochii în fața lor. Când se întâmplă asemenea lucruri, ar trebui să fie prudente și persoanele care, ani de zile, au avut mereu o indulgență bizară față de cei care acționează într-un mod atât de lipsit de conștiință. Poate că, odată și odată, li se vor deschide tuturor ochii. N-aș vorbi despre aceste lucruri dacă n-ar fi necesar, tocmai în serviciul adevărului. Toate acestea trebuie să fie văzute, totuși, în mod absolut clar.
Chiar dacă, pe de-o parte, sunt răspândite de unii asemenea lucruri, aceasta nu ne ferește ca, pe de altă parte, cei cărora aceste lucruri le sunt neplăcute într-un mod ceva mai cinstit – căci exista asemenea oameni – să lupte împotriva adevărurilor spirituale. Nu vreau să vă indispun cu toate prostiile care se scriu de una sau de alta dintre aceste două partide. Fiindcă această întreagă literatura ciudată [Nota 28], care apare astăzi în Germania, semnată de Freimark, Schalk, Maack etc., n-ar trebui luată deloc în seamă, fiindcă mediocritatea ei e, totuși, prea evidentă. Dar există unii care nu suportă tocmai ceea ce e de felul acestei Evanghelii a Cincea. Și poate că nici o ură n-a fost mai onestă decât aceea care a ieșit la iveală în criticile apărute imediat după ce a ajuns la urechile publicului larg ceva despre misterul celor doi băieți Iisus, care ține și el de Evanghelia a Cincea [Nota 29]. Antroposofii adevărați vor avea atitudinea justă față de această Evanghelie a Cincea, care a fost dată cu bună-credință. Luați-o cu voi, povestiți despre ea în ramurile secțiilor voastre, dar spuneți-le oamenilor cum trebuie tratată! Faceți în așa fel încât să nu fie aruncată, fără nici o pietate, între cei care, probabil, își vor bate joc de ea.
Cu asemenea lucruri, care provin din cercetarea clarvăzătoare, necesară epocii noastre, ne opunem întregii noastre epoci și, mai ales, culturii dătătoare de ton din epoca noastră. Noi am căutat să facem ca aceste lucruri să ajungă și în inimile noastre. Cei care am fost împreună când s-a pus piatra fundamentală pentru clădirea noastră, știu cum am încercat să aducem în fața sufletelor noastre marea necesitate de a se vesti unele învățături spirituale, respectându-se cu fidelitate adevărul. Am încercat să aducem în fața sufletelor noastre marea depărtare la care se află cultura epocii noastre de o asemenea căutare a adevărului. Se poate spune că epoca noastră e străbătută de țipătul dorului după spirit, dar că oamenii sunt prea trufași ori prea limitați, pentru a voi să știe ceva despre adevăratul spirit. Trebuie educat mai întâi în oameni, până la gradul potrivit, acel respect față de adevăr care e necesar pentru a auzi solia spiritului. Căci în cultura spirituală a epocii prezente nu există acest respect față de adevăr, în măsura necesară și, ceea ce e și mai rău, nimeni nu-și dă seama că el nu există. Transmiteți ceea ce a fost dat aici, prin Evanghelia a Cincea, în așa fel încât să fie tratat în cadrul ramurilor cu pietate. Nu cerem aceasta din egoism, ci dintr-un cu totul alt motiv, din cauză că spiritul adevărului trebuie să trăiască în noi și spiritul trebuie să stea în adevăr în fața noastră.
Oamenii vorbesc azi despre spirit, dar ei nu bănuiesc nimic despre spirit, chiar dacă vorbesc despre el. Există un om – și de ce să nu-i spunem pe nume –, care și-a cucerit un mare prestigiu, tocmai pentru că vorbește mereu și mereu despre spirit, Rudolf Eucken [Nota 30]. El vorbește mereu despre spirit, dar dacă-i iei la rând toate cărțile și le citești – ia încercați s-o faceți o dată –, vezi că acolo se spune mereu: Spiritul există, trebuie să fim împreună cu el, trebuie să-l simțim – ș.a.m.d. Toate aceste cărți constau din infinite fraze în care citim mereu: Spirit, spirit, spirit! Așa se vorbește azi despre spirit, din cauză că oamenii sunt prea comozi sau prea trufași ca să meargă până la izvoarele spi-ritului însuși. Și asemenea oameni se bucură astăzi de un mare prestigiu. Totuși, va fi greu să răzbatem astăzi, cu ceea ce e atât de direct scos din spirit, cum e cazul cu descrierile Evangheliei a Cincea. Pentru aceasta se cere seriozitate și un simț lăuntric al adevărului. Una dintre scrierile cele mai recente ale lui Eucken se numește: „Mai putem fi creștini?” Și citim pe una din paginile ei, care nu sunt altceva decât bucăți izolate, compunându-se din tot soiul de afirmații despre suflet și spirit, și spirit și suflet, care se înșiră una lângă alta, ca teniile, și tot așa, volume peste volume, fiindcă în felul acesta îți poți cuceri un prestigiu imens, glorie și renume, dacă le declari oamenilor că știi ceva despre spirit, fiindcă astăzi oamenii nu-și dau seama, citind, câte neadevăruri lăuntrice se nasc astfel și ai crede că, în sfârșit, oamenii ar trebui să învețe să citească – și iată că pe una din pagini citim următoarea frază: Azi omenirea a depășit faza în care poate să creadă în demoni; nu te mai poți aștepta de la oameni să creadă în demoni! – Dar în alt loc, din aceeași carte, citim fraza bizară: „Atingerea dintre divin și uman produce forțe demonice.” Totuși, aici omul nostru vorbește serios despre demoni, același om care, după cum am spus mai înainte, pe o altă pagină a cărții sale, vorbește așa cum v-am arătat. Nu e acesta cel mai mare neadevăr lăuntric? Ar trebui, totuși, să vină, în sfârșit, vremea în care vor fi respinse asemenea teorii despre spirit, pline de neadevărul cel mai lăuntric. Dar eu nu văd deloc faptul că majoritatea contemporanilor noștri ar observa acest neadevăr lăuntric.
Așadar, până în ziua de azi, când slujim adevărului despre spirit, noi ne situăm în opoziție față de epoca noastră. Și e necesar să ne aducem aminte de așa ceva, pentru a vedea în mod clar ce avem de făcut în inimile noastre, dacă vrem să fim și noi purtători ai soliei despre spirit, purtători ai noii vieți din spirit, de care omenirea are nevoie. Cum putem spera, dacă încercăm, prin învățătura despre spirit, să conducem sufletul uman spre Entitatea Christică, să găsim multă înțelegere, în raport cu cultura epocii, care astăzi se mulțumește cu adevăruri de felul celor povestite de filosofi și teologi: că a existat un creștinism înainte de Christos! Fiindcă ei aduc dovezi în sprijinul ideii că atât cultul, cât și diferite relatări tipice, se întâlnesc în același fel mai înainte, în Orient! Și atunci, teologii cei inteligenți le explică [Nota 31] și le povestesc tuturor celor care vor să-i asculte că religia creștină nu e altceva decât continuarea a ceea ce a existat deja înainte. Această literatură se bucură de mare prestigiu printre contemporanii noștri. Ea se bucură de un prestigiu enorm și contemporaneitatea nu-și dă seama deloc ce legătură există între toate acestea!
Dacă cineva vorbește despre Entitatea Christică, despre faptul că ea coboară, în spiritualitatea ei, și dacă acea persoană găsește că Entitatea Christică e venerată, în epocile mai târzii, la fel cum erau venerați în trecut Zeii păgâni și dacă aceste afirmații sunt folosite apoi pentru a se nega cu totul Entitatea Christică, așa cum se și întâmplă deja în zilele noastre, atunci aceasta e o logică pe care ar folosi-o un om, dacă i s-ar întâmpla următorul lucru: Un om oarecare intră într-un han și el își lasă acolo hainele. Despre haine se știe că-i aparțin acelui om. După aceea, vine un alt om, Schiller sau Goethe, de exemplu, și, silit de o împrejurare sau alta, se îmbracă cu hainele lăsate acolo și iese îmbrăcat cu hainele celuilalt. Și acum, un om umblă prin lume, îl vede pe Goethe îmbrăcat în hainele celuilalt și zice: Ei, ce se vorbește aici? Ce om deosebit să fie acesta? Am examinat hainele în mod absolut precis, ele îi aparțin omului cutare sau cutare, și acela nu e deloc un om ieșit din comun. – Din cauză că Entitatea lui Christos a folosit, ca să zicem așa, hainele vechilor culte, oamenii cei inteligenți vin și nu-și dau seama deloc că Entitatea lui Christos le-a îmbrăcat doar ca pe niște haine și că ceea ce se află în haina vechilor culte este Entitatea lui Christos.
Luați acum biblioteci întregi, luați colecții întregi de tratate științifice moniste din epoca actuală: Sunt dovezi despre haina Entității lui Christos, care chiar sunt adevărate! Astăzi e la mare preț cel care își vâră nasul peste tot în problemele revoluției culturale și știința acestora e luată drept înțelepciune profundă. Trebuie să pictăm în fața sufletelor noastre această imagine, dacă vrem să ne însușim nu doar pe cale intelectuală, ci și cu sentimentul, ceea ce se urmărește prin Evanghelia a Cincea. Fiindcă prin ea se urmărește ca noi să ne simțim situați în mod just în epoca noastră, cu adevărul nostru, pentru a înțelege cât e de imposibil să aducem la înțelegerea vechii epoci ceea ce trebuie să vină iarăși, ca solie nouă. De aceea ne este îngăduit să rostim un cuvânt din Evanghelie, acum, când ne luăm iarăși rămas bun unii de la alții: Cu modul de a gândi care domnește astăzi în omenire, nu se poate merge mai departe. – De aceea, modul nostru de a gândi trebuie îndreptat spre altceva! Iar naturile înclinate spre compromisuri, care nu vor să-și facă o imagine clară despre ceea ce este și ceea ce trebuie să vină, nu vor putea sluji în mod just pe tărâmul a ceea ce trebuie să fie o învățătură spirituală și o slujire spirituală a omenirii!
Am fost dator să vă dau Evanghelia a Cincea, care mi-e sfântă. Și mă despart de inimile și sufletele dvs. cu dorința ca legătura care ne-a unit de-a lungul altor diferite activități să fi fost consolidată prin cercetarea spirituală întreprinsă asupra Evangheliei a Cincea, care mi-e deosebit de prețioasă. Și poate că acest lucru va putea trezi în inimile și sufletele dvs. un sentiment cald: Chiar dacă din punct de vedere fizic, spațial și temporal, suntem despărțiți, vrem să rămânem împreună, să simțim împreună ce avem de elaborat în sufletele noastre și ce se cere de la noi prin îndatorirea pe care spiritul o impune în epoca noastră sufletelor umane!
Să sperăm că lucrurile spre care năzuim vor înainta în mod just, prin munca fiecărui suflet. Cred că prin această urare v-am dat cel mai bun salut de bun rămas pe care aș dori să-l transmit în încheierea acestui ciclu de conferințe.
