Printr-o studiere ocultă, făcută în mod corespunzător, e posibil să se afle, în epoca noastră, ceea ce s-ar putea numi Evanghelia a Cincea. Dacă vă îndreptați sufletele spre diferitele afirmații făcute de-a lungul anilor cu privire la Misterul de pe Golgota, veți fi întâlnit printre multele lucruri care s-au spus pentru explicarea celor patru Evanghelii, și unele aspecte care nu se află cuprinse, drept comunicări despre viața lui Christos Iisus, în Evanghelii. Din șirul faptelor enumerate din acest punct de vedere, amintesc doar relatarea despre cei doi copii Iisus. Dar mai există multe alte lucruri care pot fi găsite astăzi din izvoare pur spirituale și care sunt importante pentru epoca noastră, atât de importante încât pare de dorit ca sufletele pregătite în acest sens să le cunoască treptat. Ceea ce se povestește din aceste izvoare spirituale trebuie să rămână deocamdată, în orice caz, în sânul cercului nostru. Totuși, aceste lucruri trebuie luate ca și cum ar fi ceva menit să se reverse în sufletele epocii actuale în așa fel încât ele să primească o imagine și mai concretă despre activitatea lui Christos Iisus decât a fost posibil până acum.
Dacă vă gândiți la ceea ce am spus, drept introducere, în prima conferință, veți fi primit de acolo impresia că în epoca noastră e necesară o sesizare mult mai conștientă a figurii lui Christos Iisus decât a fost cazul în epocile anterioare. Dacă cineva ar obiecta că se păcătuiește împotriva evoluției creștine dacă se prezintă ceva nou în legătură cu viața lui Christos Iisus, nu e nevoie decât să amintim de finalul Evangheliei lui Ioan, unde stă scris textual că în Evanghelii au fost consemnate doar parțial lucrurile întâmplate și că lumea n-ar putea produce cărțile necesare, dacă ar fi să se consemneze tot ce s-a întâmplat. Din asemenea afirmații putem primi curajul și puterea că, dacă într-o anumită epocă e necesar să se prezinte lucruri noi despre viața lui Christos Iisus, să o și facem cu adevărat. Și de aici putem ști, de asemenea, că doar micimea sufletească e de vină dacă se spune ceva împotriva unor asemenea comunicări.
Aș dori să vă amintesc acum ceea ce am spus adeseori aici, în acest loc: că la începutul erei noastre s-au născut doi copii Iisus. Știm deja acest lucru și știm, de asemenea, că unul dintre cei doi copii Iisus s-a născut în așa fel încât în el era încarnat eul, entitatea spirituală a lui Zarathustra, că acest copil Iisus a trăit apoi până pe la vârsta de doisprezece ani cu această entitate spirituală a lui Zarathustra, până în acel moment pe care Evanghelia lui Luca îl descrie, când părinții l-au dus pe Iisus la Ierusalim, apoi l-au pierdut și el a fost regăsit printre cărturari, cărora el le tălmăcea învățăturile într-un mod care i-a uimit atât pe aceștia, cât și pe părinții lui, învățături pentru explicarea cărora fuseseră convocați ei înșiși. Am atras atenția asupra faptului că această scenă, așa cum e descrisă în Evanghelia lui Luca, arată, propriu-zis, că eul lui Zarathustra, care trăise aproximativ doisprezece ani într-unul din cei doi băieți Iisus, a trecut în celălalt băiat Iisus, care avea acum și el doisprezece ani și o cu totul altă natură spirituală; așa că îl avem acum pe acest băiat Iisus care provine din linia genealogică a casei lui David și care până la doisprezece ani nu avusese în el eul lui Zarathustra, dar de acum înainte îl poartă în lăuntrul lui.
E posibil acum, cu mijloacele despre care am vorbit aici adeseori și pe care le putea numi citire în Cronica Acașă, să aflăm și alte lucruri despre viața acelui băiat Iisus care de aici înainte poartă în el eul lui Zarathustra. În viața acestui Iisus putem distinge trei mari perioade de timp. Prima se întinde cam între doisprezece și optsprezece ani, a doua între optsprezece și douăzeci și patru de ani, iar a treia cam de la douăzeci și patru de ani și până în momentul Botezului în Iordan, deci, până spre vârsta de treizeci de ani.
Să luăm aminte la faptul că acel băiat Iisus care acum, la doisprezece ani, avea în lăuntrul lui eul lui Zarathustra, se prezintă în fața cărturarilor poporului israelit drept o individualitate care poseda o cunoaștere elementară a ceea ce era esența doctrinei iudaice, a ceea ce era esența vechii doctrine iudaice a Legii și că el era în stare să vorbească despre aceasta într-un mod adecvat. Așadar, în sufletul băiatului Iisus trăia această veche lume iudaică. În el trăia tot ceea ce descindea de sus, drept cunoștințe despre legătura poporului evreu cu Dumnezeul său, tot ceea ce e numit, de obicei, vestirea făcută lui Moise de către Dumnezeul poporului evreu. Dacă ne exprimăm succint, putem, deci, spune: în Iisus trăia o bogată comoară din învățătura sfântă a ceea ce exista în poporul evreu; și el trăia cu această comoară, cu acest tezaur de cunoaștere, practicând meseria tatălui său, la Nazareth, dăruit lucrurilor pe care le știa în acest fel, prelucrându-le în sufletul său.
Cercetarea Cronicii Acașe ne arată că ceea ce el știa astfel a devenit izvorul a tot felul de îndoieli și dureri sufletești, ea ne arată că el simțea în sensul cel mai profund, că el simțea tot mai temeinic și în grele lupte sufletesc-lăuntrice că odinioară, în cu totul alte vremuri din evoluția omenirii, o vestire grandioasă, o revelație grandioasă se revărsase din lumile spirituale în sufletele celor care, înzestrați cu forțe sufletești de cu totul altă natură, erau în stare, pe atunci, să primească o asemenea învățătură. Acest aspect a pășit în mod deosebit în fața sufletului lui Iisus, faptul că odinioară au existat oameni înzestrați cu forțe sufletești de o natură cu totul diferită în comparație cu cele din epoca sa, care-și puteau înălța privirile spre puterile spirituale care se re-velează și care înțelegeau ceea ce se revela într-un cu totul alt mod decât neamul de oameni de mai târziu, din care făcea parte el însuși, un neam care poseda forțe sufletești deviate în alte direcții, forțe sufletești mai puțin orientate spre lumea spirituală, pentru a prelucra ceea ce fusese condus odinioară jos, spre Pământ. Adeseori pentru el venea clipa în care-și spunea: Toate acestea au fost vestite odinioară, ele mai pot fi știute și azi; dar nu mai pot fi înțelese deplin, așa cum le înțelegeau cei ce le primeau odinioară. – Și cu cât i se re-vela lăuntric mai mult acest lucru, cu cât primea mai mult din el în sufletul său, așa cum primea acum, când sta în fața cărturarilor evrei și le explica propria lor știință despre Lege, cu atât mai mult simțea incapacitatea sufletelor din vremea sa de a se transpune în ceea ce era vechea revelație evreiască. De aceea, oamenii, sufletele din vremea sa, însușirile de caracter ale acestor suflete din vremea să îi păreau urmașii unor oameni care primiseră odinioară mari revelații, dar care astăzi nu mai erau în stare să ajungă până la această revelare. Ceea ce odinioară va fi pătruns în aceste suflete cu flacără luminoasă și cu cea mai mare căldură – așa își putea spune el adeseori –, acum pălise, părea în multe privințe pustiit, pe când în trecut sufletele simțeau aceste re-velații în sensul cel mai profund. Așa simțea Iisus în fața multor lucruri care se iveau acum, prin inspirație, din ce în ce mai mult, în sufletul său.
Aceasta a fost viața sufletului său de la doisprezece până la optsprezece ani; el a pătruns tot mai adânc și mai adânc în doctrina iudaică și aceasta l-a putut mulțumi din ce în ce mai puțin, ba ea i-a provocat chiar tot mai multe dureri și suferințe. Sufletul ți se umple de un profund sentiment tragic, dacă încerci să vezi cât a avut de suferit Iisus din Nazareth din cauza a ceea ce devenise o învățătură străveche și sfântă la un neam de oameni care au trăit mai târziu. Și el își spunea adeseori, când se așeza undeva liniștit, visând și cugetând: Odinioară învățătura s-a revărsat spre Pământ, odinioară revelația a fost dată oamenilor; dar acum oamenii care s-o poată înțelege, nu mai există! – Prin aceasta se caracterizează în mod sumar dispoziția sufletească a lui Iisus din Nazareth. Acest lucru acționa în cugetarea sufletului său, în acele momente care-i rămâneau libere din timpul petrecut de el ca meșteșugar, ca tâmplar sau dulgher, în Nazareth.
A venit apoi vremea, între optsprezece și douăzeci și patru de ani, când el a cutreierat ținuturile apropiate și pe cele mai îndepărtate. Umblând astfel, în diferitele locuri unde își exercita meseria, el a ajuns nu numai în multe localități ale Palestinei, ci și în altele, situate în afăra Palestinei. În acești ani, în care sufletul uman, dăruit cu atâta prospețime lumii din jur, își asimilează atâtea lucruri, el a cunoscut mulți oameni și multe mentalități umane, a aflat în ce fel trăiau sufletele umane cu ceea ce le rămăsese drept învățătură străvechi-sfântă, deci, cu ceea ce ei erau în stare să înțeleagă din aceasta. Și e lesne de înțeles, de la bun început, că asupra unei inimi care timp de șase ani trecuse prin trăirile pe care vi le-am descris adineaori, toate bucuriile, suferințele și dezamăgirile lăuntrice care-i apăsau sufletul, nu puteau să nu facă o cu totul altă impresie decât asupra inimii altor oameni. Fiecare suflet era pentru el o enigmă pe care o avea de dezlegat; fiecare suflet era însă, de asemenea, ceva care-i spunea că așteaptă ceva ce trebuie să vină.
Printre diferitele ținuturi în care a ajuns se numărau și unele care țineau de păgânismul acelor vremuri. O scenă care luminează spre noi din panorama spirituală a acestor drumeții din interiorul și din afăra Palestinei, în perioada dintre optsprezece și douăzeci și patru de ani a vieții sale, face o impresie deosebit de profundă. Îl vedem sosind odată la un lăcaș de cult păgân, la un lăcaș de cult păgân de felul celor care erau ridicate pentru Zeii păgâni, sub un nume sau altul, în Asia, Africa și Europa. Era unul dintre acele sanctuare care aminteau prin ceremoniile lor de felul cum aceste ceremonii erau celebrate și în misterii, dar acolo erau celebrate înțelegându-se ce se petrece, pe când în aceste lăcașuri de cult păgâne ele se transformaseră adeseori într-un soi de ceremonial exterior. Dar acolo unde ajunsese Iisus din Nazareth se afla un lăcaș de cult care fusese părăsit de preoții săi, în care, deci, cultul nu mai era celebrat. Era într-un ținut unde oamenii trăiau în impas și mizerie, în boală și munci istovitoare; lăcașul lor de cult fusese părăsit de preoți. Dar în momentul în care Iisus din Nazareth a ajuns la acest lăcaș de cult, oamenii s-au adunat în jurul lui, oamenii chinuiți în toate felurile de boală, mizerie și nevoi, dar mai ales de gândul: Acesta e locul unde ne adunam cândva, unde preoții aduceau jertfe împreună cu noi și ne arătau efectul lucrării Zeilor; acum stăm în fața lăcașului de cult părăsit.
Celui ce privește cu ochiul spiritual îi vine aici în întâmpinare o trăsătură deosebită a sufletului lui Iisus. Deja cu prilejul altor călătorii se putuse observa că Iisus era primit pretutindeni într-un mod ieșit din comun. Dispoziția fundamentală a sufletului său răspândea ceva care avea un efect blând și binefăcător asupra oamenilor în mijlocul cărora se oprea. El călătorea dintr-un loc într-altul, lucra ici și colo, într-o tâmplărie sau alta și stătea apoi de vorbă cu ei. Fiecare cuvânt pe care-l rostea era luat într-un mod deosebit, fiindcă era rostit într-un mod cu totul deosebit; era străbătut de blândețea și bunăvoința inimii. Nu atâta ce-ul, cât mai mult cum-ul celor rostite de el turna în sufletele oamenilor ca un fel de adiere fermecată. Pretutindeni se legau relații foarte calde cu tânărul drumeț. El nu era privit ca un om oarecare; din ochii săi se vedea radiind ceva deosebit, din inima sa simțeai vorbind ceva deosebit.
Și așa s-a întâmplat și cu oamenii care, împovărați și cufundați în mizerie și nevoi, stăteau în jurul altarului lor și vedeau că venise un străin, era ca și cum în fiecare suflet ar fi trăit gândul: La noi a venit un preot, care vrea să celebreze din nou jertfa la altar! – Aceasta era dispoziția care plana în jurul lui, născută din impresia pe care o făcea sosirea lui. Era ca și cum el le-ar fi apărut păgânilor drept preot, care ar celebra din nou jertfa lor.
Și iată, cum stătea acolo în fața celor adunați în acel loc, el s-a simțit dintr-o dată răpit, transpus într-o stare sufletească deosebită – și a văzut lucruri înfiorătoare! La altar și printre oamenii care se adunau tot mai numeroși în jurul lui, el a văzut ceea ce putem numi demoni și și-a dat seama ce însemnau acești demoni. El și-a dat seama că jertfele păgâne deveniseră treptat ceva care atrăgea acolo în mod magic asemenea demoni. Și astfel, când Iisus a ajuns la altar, acolo veniseră nu numai oamenii, ci și demonii care se adunaseră la altar cu prilejul jertfelor anterioare. Fiindcă el a înțeles acest lucru: Asemenea jertfe păgâne proveneau din ceea ce, în vechile vremuri păgâne și în lăcașurile de cult bune, putea fi oferit, drept servicii de jertfă, Zeilor adevărați, în măsura în care ei puteau fi cunoscuți în vremurile păgâne, dar aceste jertfe decăzuseră treptat. Tainele se denaturaseră și, în loc ca jertfele să se înalțe sus, la Zei, ele și gândurile care trăiau în preoți atrăgeau acolo demoni, puteri luciferice și ahrimanice, pe care le vedea acum iarăși în jurul său, după ce fusese transpus într-o altă stare de conștiență. Când cei adunați în jurul lui văzură că fusese transpus în această stare de conștiență deosebită, și că, de aceea, căzuse la pământ, au luat-o la fugă. Demonii însă au rămas.
Într-un mod și mai pătrunzător decât degradarea vechii învățături evreiești, a apărut în fața sufletului lui Iisus din Nazareth decăderea misteriilor păgâne. Între doisprezece și optsprezece ani, el viețuise în lăuntrul lui faptul că ceea ce-i fusese dat cândva omenirii, în așa fel încât încălzea și lumina sufletele, nu mai putea să acționeze și dusese astfel la o anumită pustiire sufletească. Acum el a văzut că locul vechilor influențe binefăcătoare ale Zeilor fusese luat de influențe demonice de natură luciferică și ahrimanică. El a văzut decăderea păgânismului în ceea ce percepuse de jur împrejurul lui prin percepție spirituală. Imaginați-vă aceste trăiri sufletești, acest mod de a afla ce devenise influența vechilor ei misterii și ce se întâmplase cu relațiile pe care oamenii le avuseseră cu Zeii; imaginați-vă sentimentul care se naște în acest mod: Omenirea însetează după ceva nou, fiindcă ea va suferi nespus de mult, în sufletele ei, dacă nu vine nimic nou!
După ce demonii l-au privit, ca să zicem așa, pe Iisus din Nazareth, și după ce au dispărut pe urmele celor ce o luaseră la fugă, el a avut un fel de viziune, o viziune despre care vom mai vorbi, prin care spre el a răsunat, ca din înalturi spirituale, mersul evolutiv al omenirii, într-un mod deosebit. El a avut o viziune a ceea ce voi comunica într-o conferință viitoare și care e un fel de „Tatăl Nostru” cosmic. Iisus a simțit atunci ceea ce-i fusese vestit cândva omenirii în Cuvântul pur, drept Logos pur.
Când Iisus din Nazareth s-a întors acasă din această călătorie, era aproximativ perioada în care – așa ne arată cercetarea spirituală –, tatăl lui Iisus din Nazareth murise. În anii următori, cam din vremea în care el împlinise douăzeci și patru de ani și până în momentul desemnat prin denumirea de Botez în Iordan, Iisus din Nazareth a făcut cunoștință cu ceea ce putem numi doctrina eseniană și comunitatea esenienilor. Esenienii erau o comunitate de oameni care își alesese sediul într-o vale din Palestina. Sediul lor central era situat într-un loc singuratic. Dar esenienii aveau așezări pretutindeni; și în Nazareth exista un fel de așezare eseniană. Esenienii își propuseseră drept misiune să dezvolte o viață deosebită, o viață sufletească deosebită, care să fie însă în armonie cu viața exterioară, prin care sufletul se putea înălța la nivelul unui punct de vedere superior al trăirii, prin care el putea să ajungă la un fel de comuniune cu lumea spirituală. Oamenii se înălțau, în anumite grade, spre supremul lor bun pe care comunitatea eseniană voia să-l dea membrilor ei, a coreligionarilor ei: un fel de unire cu lumea superioară.
Prin aceasta, esenienii dezvoltaseră ceva care avea scopul de a duce la o cultivare a sufletului uman în așa fel încât acest suflet să redevină apt pentru a înțelege ceea ce de-a lungul mersului natural al evoluției umane nu mai putea fi înțeles: vechea legătură cu lumea divin-spirituală. Esenienii căutau să atingă acest scop respectând niște reguli severe, care se refereau și la viața exterioară. Ei căutau să atingă acest scop retrăgându-se, ca să zicem așa, din fața a tot ceea ce i-ar fi putut face să intre în contact cu lumea exterioară. Un esenian nu avea nici un fel de proprietate personală. Esenienii veniseră din toate părțile lumii din acea vreme. Oricine voia să devină esenian trebuia să predea însă tot ce se afla în proprietatea sa comunității eseniene; singură comunitatea eseniană avea o proprietate. Prin urmare, dacă un om poseda ceva într-un loc sau altul și voia să devină esenian, el trecea în proprietatea comunității eseniene casa și terenurile ce țineau de ea. Așa că această comunitate avea proprietăți în cele mai diferite locuri. În comunitatea eseniană domnea, deci, un principiu ciudat, care astăzi, conform cu concepțiile noastre, ar stârni, fără îndoială, repulsie, totuși, acest principiu era necesar pentru atingerea scopului pe care și-l propuseseră esenienii. Ei cultivau viața sufletului prin faptul că se dedicau unei vieți curate, unei vieți dăruite înțelepciunii, dar și unei vieți de binefaceri săvârșite cu iubire. Așa că ei erau, de asemenea, cei care săvârșeau fapte de binefacere oriunde se duceau – și ei umblau mult prin lume, spre a-și îndeplini misiunea. O parte a învățăturii lor se referea la vindecarea bolnavilor. Ei săvârșeau pretutindeni vindecări, în felul obișnuit din epoca lor. Dar făceau și acte de binefacere materiale. Și la ei era în vigoare acel principiu care nu poate și nici nu are voie să fie imitat în cadrul ordinii noastre sociale: Un esenian putea sprijini pe orice om despre care credea că se afla în nevoie, dar nu pe membrii familiei sale.
Idealul acestor esenieni, țelul lor, era să-și desăvârșească sufletul, pentru a-l conduce din nou spre legătura cu lumea spirituală. Acest țel al esenienilor era orientat în sensul de a nu lăsa ca de sufletul unui esenian să se apropie ispitirile lui Ahriman și Lucifer. Am putea caracteriza, deci, idealul esenienilor, spunând: Esenianul căuta să țină departe de sine tot ceea ce poate fi numit ispitire luciferică și ahrimanică. El se străduia să trăiască în așa fel încât tentativele ahrimanice de a-l atrage în sfera senzorială, în lumea exterioară, în viața materială, să nu se poată apropia nicidecum de el. Dar el se străduia să ducă, de asemenea, o viață de puritate a trupului, pentru ca ispitirile și tentațiile luciferice, care se înalță din suflet, să nu poată ataca acest suflet. El căuta, deci, să ducă o viață care să-i pună pe Lucifer și pe Ahriman în imposibilitatea de a ajunge la sufletul esenianului.
Întregul mod în care se dezvolta Iisus din Nazareth a făcut ca el să-și creeze o legătură cu esenienii, care n-ar fi fost posibilă la vreun alt om și care, în anii la care mă refer acum, n-ar fi devenit deloc posibilă în cazul cuiva care n-ar fi devenit el însuși esenian.
Lui Iisus din Nazareth îi era îngăduit, atâta cât era posibil, între limitele severe ale ordinului esenian, să intre în lăcașuri, în lăcașurile cele mai sfinte și mai singuratice, lui îi era îngăduit să poarte convorbiri cu esenienii, ceea ce, de obicei, n-o puteau face decât ei între ei. Dar el a putut să se inițieze în cele mai profunde reguli ale ordinului. Și a aflat astfel cum simțea și se străduia și trăia un esenian și a învățat, mai ales, să simtă – și aici e unul din aspectele esențiale – care era posibilitatea cea mai adecvată, pentru un suflet din vremea lui, de a ajunge iarăși, prin munca de autodesăvârșire, la revelația străvechi-sfântă. El a făcut cunoștință cu toate acestea.
Într-o zi, după ce a părăsit adunarea esenienilor, el a avut o trăire importantă. Îndreptându-se spre poarta casei singuratice a esenienilor, a văzut cum de ambele părți ale porții parcă se îndepărtau în zbor două ființe, și a putut simți că erau Lucifer și Ahriman. Și această trăire s-a repetat adesea, ca un fel de viziune asemănătoare. Ordinul esenian avea foarte mulți membri. Ei își aveau așezările pretutindeni, sub forma descrisă. De aceea, ca atare, ei erau și respectați, într-un anumit mod, cu toate că aveau o cu totul altă viață socială decât ceilalți oameni ai epocii. Orașele pe care le vizitau făceau pentru ei niște porți speciale; căci esenianul nu avea voie – aceasta era una dintre regulile sale – să intre printr-o poartă la care era așezată vreo imagine. Dacă voia să intre într-un oraș și ajungea în fața unei porți la care era așezată o imagine, el era obligat să se întoarcă din drum și să intre în oraș prin alt loc, unde nu se afla nici o imagine. În întreg sistemul de autodesăvârșire esenian, acest lucru avea o anumită importanță, fiindcă nimic de natură legendară, mitică sau religioasă nu era voie să fie înfățișat sub formă de imagine. Esenianul căuta în acest fel să fugă de luciferismul impulsurilor legate de imagine. Așa că, în cursul călătoriilor sale, Iisus din Nazareth a făcut cunoștință cu porțile lipsite de imagini ale esenienilor. Și în repetate rânduri, la aceste porți lipsite de imagini ale esenienilor, i s-a arătat că Lucifer și Ahriman se așezaseră, ca niște tablouri invizibile, acolo unde tablourile vizibile erau repudiate. Toate acestea au fost niște experiențe importante în viața lui Iisus din Nazareth.
Ce a rezultat pentru el din aceste experiențe importante, avute în urma numeroaselor convorbiri pe care le-a purtat cu esenienii, care ajunseseră la o înaltă treaptă de desăvârșire? A rezultat ceva care iarăși a avut un efect ne-spus de apăsător pentru sufletul său, care i-a apăsat sufletul adânc de tot, care i-a provocat dureri și chinuri infinite. Fiindcă el a fost nevoit să-și spună, ca urmare a acestor experiențe: Da, aici există o comunitate de oameni care se izolează cu severitate; aici există niște oameni care se străduiesc să dobândească în epoca prezentă o legătură cu puterile spirituale, cu lumea divin-spi-rituală. Așadar, și în prezent mai există printre oameni ceva care căuta să regăsească aceasta legătură. Dar cu ce preț? Cu prețul ca această comunitate a esenienilor ducea o viața pe care ceilalți oameni nu puteau s-o ducă. Fiindcă dacă toți oamenii ar fi dus viața esenienilor, tocmai viața esenienilor n-ar fi fost posibilă. Și acum i se revelează o legătură care are un efect nespus de apăsător asupra sufletului său: Oare încotro fug Lucifer și Ahriman – și-a spus el – când fug de la porțile esenienilor? Ei fug acolo unde se află sufletele celorlalți oameni! Aici ajunsese, deci, omenirea, o comunitate e nevoită să se izoleze, dacă vrea să găsească legătura cu lumea divin-spirituală. Și pentru că ea se izolează, pentru că se izolează în așa fel încât își poate dezvolta întreaga ei coeziune socială numai dacă-i exclude din sânul ei pe ceilalți oameni –, din această cauză restul oamenilor sunt condamnați să se scufunde cu atât mai adânc în realitatea de care ei, comunitatea esenienilor, fugeau. Din cauză că ei, comunitatea esenienilor, urcau, ceilalți erau condamnați să cadă cu atât mai jos! Prin faptul că esenianul ducea o viață care nu-i lăsă pe Lucifer și Ahriman să se apropie de el, Ahriman și Lucifer puteau veni, cu ispitele și tentațiile lor, la ceilalți oameni.
Aceasta a fost experiența pe care Iisus din Nazareth a făcut-o cu un ordin esoteric. Ceea ce putea fi aflat prin știința evreiască a Legii, el aflase deja în sufletul său, în anii precedenți. Unde ajunseseră în vremea sa cultele păgâne, o aflase în sufletul său tot în anii precedenți, când lumea demonilor apăruse în fața sufletului său, într-un moment important. Iar acum el mai aflase și cu ce preț trebuia să caute omenirea din vremea sa apropierea de tainele divin-spirituale ale lumii. Așa că noi trăim într-o epocă – acest adevăr amar a apărut în fața sufletului său – în care cei ce caută legătura cu divin-spiritualul trebuie să facă acest lucru în cadrul unei comunități și pe socoteala celorlalți oameni. Așa că noi trăim într-o epocă în care se aude strigătul dorului după o legătură cu lumea divin-spirituală care să fie accesibilă tuturor oamenilor. Acest lucru se așezase ca o povară strivitoare asupra sufletului său.
Și cum el se așezase ca o povară grea asupra sufletului său, tocmai în sânul comunității eseniene el a avut și o convorbire spirituală cu sufletul lui Buddha. De fapt, întregul fel de a fi al comunității eseniene semăna foarte mult cu ceea ce adusese Buddha pe lume. Și Iisus s-a văzut față în față cu Buddha, și a auzit cum Buddha îi spunea: Pe calea pe care am dat-o eu omenirii, legătura cu lumea spirituală, totuși, nu poate fi accesibilă tuturor oamenilor; fiindcă eu am pus bazele unei învățături care, dacă e să fie înțeleasă și viețuită în părțile ei superioare, face necesară o izolare ca cea conți-nută în această învățătură. – Cu întreaga acuitate, cu întreaga putere, în fața lui Iisus din Nazareth stătea faptul că Buddha pusese bazele unei învățături care presupune că în afară de cei ce se declară adepții foarte intimi ai acestei învățături, mai trebuie să existe și alți oameni, care nu se pot declara adepți ai conținutului celui mai intim al acestei învățături. Cum ar fi putut umbla Buddha, împreună cu discipolii săi, cu cutia milelor și să adune milostenii, dacă n-ar fi existat și oameni care să le poată da milostenii? Și acum el îl auzea pe Buddha spunând că învățătura sa nu era una pe care fiecare om s-o poată urma, în orice situație a vieții.
Ce posibilități de evoluție existau în epoca sa – aceasta Iisus din Nazareth o aflase în cele trei perioade din viața sa care au precedat Botezul în Iordan oficiat de Ioan; el nu aflase acest lucru așa cum se învață ceva, ci așa cum trăim ceva, când intrăm în atingere nemijlocită, în atingerea cea mai apropiată cu aceste lucruri. El ajunsese în cea mai apropiată atingere cu vechea doctrină iudaică a Legii, prin faptul că ea se aprinsese în el pe cale inspirativă, și că el putuse viețui în lăuntrul său un fel de ecou al revelațiilor care fuseseră trimise lui Moise și profeților. El avusese prilejul să viețuiască astfel și faptul că unui suflet din vremea sa, cu organizarea trupească din acea epocă, nu-i mai era posibil să înțeleagă deplin aceste lucruri. Veniseră alte vremuri, diferite de cele în care oamenii putuseră primi în ei în mod deplin vechea doctrină iudaică a Legii. Și el aflase că decăderea misteriilor păgâne chemase lumea demonilor, tot prin atingerea cea mai directă, printr-o trăire în lumea suprasensibilă, prin faptul că el nu făcuse să vină acolo doar oamenii care, din cauza lăcașului de cult decăzut, se aflau în impas și mizerie, ci și demonii, care se adunaseră în jurul altarului de jertfă, în locul vechilor forțe bune ale păgânismului. Iar în timpul celor șase ani dinaintea Botezului în Iordan, el aflase că, în pofida imperativelor epocii viitoare, oamenilor le era imposibil să afle ceva din știința ocultă cea mai profundă a ordinului esenian.
Ceea ce dobândim în acest domeniu prin studierea Cronicii Acașe e cunoașterea faptului că aici un suflet a suferit prin trăire sufletească interioară ceva ce nici un alt suflet de pe Pământ n-a putut suferi vreodată. Tocmai pentru acest cuvânt, pe care l-am rostit acum, în epoca noastră nu există, după câte cred, o înțelegere deplină. De aceea aș vrea să intercalez aici ceva. În continuarea comunicărilor din Evanghelia a Cincea va trebui să arăt că în perioada dintre Botezul în Iordan și Misterul de pe Golgota aceste suferințe s-au intensificat la dimensiuni uriașe. Epoca noastră ușor ar putea replica: Dar de ce trebuie să sufere un suflet aflat pe o treaptă atât de înaltă? Fiindcă epoca noastră are niște noțiuni ciudate despre aceste lucruri. Dacă va trebui să descriu întreaga profunzime a suferinței lui Iisus și, mai târziu, a suferinței lui Christos, sunt nevoit să vă atrag atenția asupra unor neînțelegeri care iau naștere aici.
Am amintit adeseori, și în acest loc, că de curând a fost publicată o carte scrisă de Maurice Maeterlinck, „Despre moarte”, care ar trebui citită, ca să puteți vedea ce absurdități e în stare să scrie un asemenea om, care a scris, de altfel, și lucruri bune în domeniul vieții spirituale. Printre alte absurdități, în cartea lui Maeterlinck se găsește și afirmația că un spirit care nu are trup nu poate suferi, pentru că numai un trup fizic poate suferi. De aici Maeterlinck trage concluzia că un om care și-a părăsit trupul, în lumea spirituală nu poate suferi. Cel ce gândește așa, va ajunge foarte ușor și la concluzia că, după ce a intrat în trupul lui Iisus din Nazareth, Entitatea Christică n-a putut suferi. Totuși, data viitoare eu voi avea de înfățișat tocmai adânca suferință a lui Christos, în trupul lui Iisus din Nazareth.
E ciudat, în orice caz, cum se face ca un om înzestrat cu o minte sănătoasă poate crede ca un corp fizic poate suferi. Doar numai sufletul din corpul fizic poate suferi, corpul fizic nu poate avea dureri și suferințe. Durerea și suferința își au sediul în partea sufletesc-spirituală a unui trup, iar durerile trupești sunt ceva cauzat de neregularitățile organismului fizic. În măsura în care organismul fizic e un organism, acestea sunt neregularități. Putem avea în el o întindere de mușchi ș.a.m.d., dar corpul fizic, organizarea fizică, nu suferă, chiar dacă materia e smulsă din locul ei și trasă în altă parte. Un corp fizic poate suferi la fel de puțin ca un sac cu paie pe care-l aruncăm de colo-colo. Dar pentru că în trup se află o ființă spiritual-sufletească, spiritual-sufletescul suferă prin faptul că ceva nu este așa cum trebuie. Așa că ceea ce suferă e spi-ritual-sufletescul și întotdeauna spiritual-sufletescul e acela care suferă. Cu cât spiritual-sufletescul e situat pe o treaptă mai înaltă, cu atât poate suferi mai mult, și cu cât e situat mai sus, cu atât mai mult poate suferi din cauza unor impresii spiritual-sufletești.
Spun aceasta ca să încercați să dezvoltați în dvs. un sentiment, o impresie vie despre suferința prin care entitatea lui Zarathustra a trecut în acești ani, viețuind faptul că vechile revelații deveniseră imposibile pentru ceea ce-i este necesar sufletului uman în vremurile mai noi. Aceasta a fost, în primă instanță, suferința infinită, care nu poate fi comparată cu nici o suferință de pe Pământ, care ne întâmpină când privim, conform Cronicii Acașe, acea parte a vieții lui Iisus din Nazareth despre care am vorbit astăzi.
La sfârșitul perioadei pe care am caracterizat-o la urmă, Iisus din Nazareth a avut o convorbire cu mama sa. Aceasta convorbire cu mama fost decisivă pentru ceea ce a făcut el acum: A pornit spre cel cu care avea deja un fel de relație, datorită legăturilor sale cu ordinul esenian, ceea ce el a făcut drept drum al său spre Ioan Botezătorul. Despre această convorbire cu mama sa, care are o importanță decisivă pentru tot ce a urmat în viața lui Iisus din Nazareth, voi vorbi data viitoare.
Priviți comunicările referitoare la Evanghelia a Cincea – acesta e lucrul pe care aș vrea să vi-l mai spun azi în încheiere – ca pe ceva care a fost dat, atâta cât e posibil, din cauză că puterile spirituale din epoca noastră cer ca, de acum înainte, un număr de suflete să aibă cunoștință despre aceste lucruri. Dar vă rog să priviți ceea ce v-a fost dat cu o anumită pietate. Fiindcă am amintit deja odată aici cât de mult s-a sălbăticit viața spirituală a Germaniei, chiar și la cei cu o gândire cinstită, în momentul în care s-a publicat ceva doar despre cei doi copii Iisus. Publicul aflat în afara mișcării noastre nu poate suporta deloc asemenea lucruri, care sunt luate din lumea spirituală, care provin direct din cercetările spirituale, el nu le poate suporta. Și atunci ne întâmpină, în mo-durile cele mai diferite, lucruri care pot fi percepute ca o patimă sălbatică și vor să respingă ceva care vine ca o solie nouă din lumea spirituală. Nu e necesar ca printr-o flecăreală imprudentă aceste lucruri să fie degradate și făcute rizibile, așa cum s-a întâmplat cu relatarea despre cei doi copii Iisus, fiindcă ele trebuie să fie sfinte pentru noi.
Nu e ușor deloc să vorbești despre aceste lucruri în epoca prezentă, tocmai având în vedere faptul că tocmai împotriva lor se ridică adversitățile cele mai serioase. Cauza este, în fond, tot ceea ce am caracterizat adeseori: comoditatea infinită a oamenilor din epoca noastră, care nu vor să se adâncească în datele mai exacte ale cercetării spirituale și, de aceea, nu vor nici să facă efortul de a vedea care sunt posibilitățile de a ajunge la aceste lucruri. În epoca noastră, în străfundurile ascunse ale sufletului uman se aude strigătul însetat după revelații din lumea spirituală, dar, pe de altă parte, latura conștientă a sufletului uman din epoca noastră va respinge cel mai pătimaș tocmai ceea ce se spune despre asemenea solii din lumea spirituală.
Gândiți-vă la cuvintele pe care le-am spus în încheierea expunerii de astăzi și luați-le ca îndreptar pentru felul cum vor să fie primite de noi lucrurile care ni se spun în legătură cu Evanghelia a Cincea.
