Când am vorbit aici pentru prima data, am încercat să povestesc câte ceva din Evanghelia a Cincea în legătură cu viața lui Iisus din Nazareth, începând cu perioada care se întinde de la vârsta de doisprezece ani a lui Iisus și până la Botezul în Iordan. Când am relatat acea experiență importantă pe care Iisus din Nazareth a avut-o la un lăcaș de cult păgân, s-a văzut că cititul în Cronica Acașă ne permite astăzi să-l vedem pe Iisus din Nazareth la acest lăcaș de cult păgân și să percepem impresia pe care i-a făcut-o altarul înconjurat de demoni. Nu vreau decât să vă amintesc pe scurt că el a căzut ca mort la pământ, că a fost răpit în alte lumi, în care a putut să perceapă care erau tainele divin-spirituale ale străvechi-sfintei învățături din misteriile păgânilor. Fiindcă în acest fel a putut să primească în lăuntrul său o idee vie despre ceea ce fusese cândva păgânismul și ceea ce devenise acesta în vremea sa.
Am amintit deja că în acele momente – deci, în acea stare de conștiență deosebită pe care a avut-o la un altar păgân, despre care am vorbit data trecută – el a auzit răsunând parcă din lumea spirituală vestirea cuvintelor care exprimau – așa cum era conținută ea în străvechi-sfânta învățătură a popoarelor păgâne – taina împletirii omului în lumea materială, fizic-materială. El a auzit, ca să zicem așa, din lumile spirituale, acel glas care era accesibil vechilor profeți păgâni. Și ceea ce a auzit el poate fi numit un fel de „Tatăl Nostru” cosmic. El exprimă taina destinului sufletesc al omului, destin care trebuie să se plăsmuiască prin faptul că omul, de la naștere și până la moarte, e întrețesut cu materia pământească. Acest „Tatăl Nostru” cosmic, a cărui formă inversată a devenit rugăciunea „Tatăl Nostru” Pământească, mi-a fost accesibil pentru prima data cu ocazia festivității depunerii pietrei fundamentale de la Dornach. Acum îi voi da citire din nou, fiindcă în aceste cuvinte e cuprinsă cu adevărat învățătura primordială a omenirii păgâne. Încerc s-o redau, atâta cât e posibil, în limba germană:
Acesta a fost misterul omului Pământesc, în sensul învățăturii stravechi-sfinte, pe care Iisus din Nazareth l-a auzit atunci, cutreierând ținuturile păgânilor. Cuvintele de mai sus exprimă, într-adevăr, adânci mistere ale evoluției omenirii. Așadar, această remarcabilă facultate de a auzi a pătruns atunci în sufletul lui Iisus, în vremea când urma să împlinească douăzeci și patru de ani, și de atunci înainte el a știut ceva ce odinioară, în vremurile străvechi ale evoluției omenirii, a răsunat în jos, din lumea spirituală, ceva ce-i părea atât de mare și grandios, încât el și-a spus, mai ales după ce a avut, la vechiul lăcaș de cult păgân, impresia descrisă în conferința anterioară: Acum pe Pământ nu mai există oameni care să înțeleagă toate acestea.
Așa a făcut cunoștință Iisus cu păgânismul. Am văzut că în cele trei perioade succesive din tinerețea sa, el a cunoscut adâncurile cele mai adânci ale iudaismului, adâncurile cele mai adânci ale păgânismului și, de asemenea, adâncurile cele mai adânci ale esenianismului. Am văzut că, pas cu pas, cunoașterea acestor lucruri a constituit pentru el izvorul unei suferințe neînchipuite. Fiindcă despre toate cele trei aspecte cunoscute de el a fost nevoit să-și spună: Acestea ar putea exista, dacă în omenire ar exista acum condițiile pentru a fi primite; dar acum aceste condiții nu pot fi create.
Acesta a fost rezultatul vieții lui Iisus. Așadar, Evanghelia a Cincea ne arată că Iisus a putut să-și spună, înainte de a-l fi primit în lăuntrul său pe Christos: Omenirea a evoluat, dar a evoluat în așa fel încât oamenii și-au dezvoltat niște facultăți care au întunecat celelalte facultăți din vremurile ori-ginare, astfel că astăzi oamenii nu mai sunt în stare să primească soliile lumii spirituale, așa cum au fost ele date, în vremurile originare, evreilor și păgânilor. – Dar, datorită legăturilor sale cu esenienii, el a fost nevoit să-și spună, de asemenea, că, dat fiind felul în care esenienii ajung la o reunire cu lumea spirituală, o asemenea reunire nu poate fi accesibilă decât unui mic grup de oameni, dar nu întregii omeniri. Așadar, și această cale i s-a dovedit a fi imposibilă. Biată, biată omenire – acesta era sentimentul care-i trecea prin suflet –, dacă spre tine ar răsuna glasurile vechilor profeți păgâni, tu nu le-ai mai putea înțelege. Dacă spre tine ar răsuna glasurile vechilor profeți iudei, tu nu le-ai mai înțelege. Dar tu, ca omenire întreagă, nu poți năzui nicidecum spre ceea ce năzuiesc esenienii; spre acest lucru poate năzui numai un mic grup, care-și caută desăvârșirea pe socoteala restului omenirii.
Ceea ce vă povestesc eu aici în câteva cuvinte, în el era viață, realitate sufletească dureroasă. Era, în lăuntrul lui, un sentiment de infinită compasiune față de întreaga omenire, acea compasiune pe care trebuia s-o simtă, ca să se maturizeze într-atâta încât să poată primi în el Entitatea Christică.
Dar, înainte de aceasta, Iisus din Nazareth a mai avut încă o convorbire importantă, o convorbire cu acea personalitate pe care o cunoaștem drept mamă a sa adoptivă sau vitregă. Știm că mama lui Iisus nathanic, cel care la doisprezece ani a primit în el individualitatea lui Zarathustra, deci, adevărata mamă după trup a lui Iisus nathanic, murise foarte curând după ce acest băiat Iisus îl primise în el pe Zarathustra, care fusese încarnat în celălalt băiat Iisus, astfel că sufletul ei se afla deja de mult timp în lumea spirituală. Știm, de asemenea, din conferințele prezentate în anii trecuți, că tatăl celuilalt Iisus, al băiatului Iisus solomonic, murise, și că familiile celor doi băieți Iisus deveniseră o singură familie, locuind în Nazareth, în sânul căreia Iisus trăia împreună cu frații, cu surorile și cu mama copilului în care se acționase eul lui Zarathustra. Știm că tatăl lui Iisus din Nazareth, pe când acesta din urmă, în vârstă de vreo douăzeci și patru de ani, se întorsese dintr-o călătorie mai mare, murise și el, și că acum Iisus din Nazareth trăia singur cu mama sa, cu mama adoptivă sau vitregă. În general, trebuie să spunem că mama adoptivă sau vitregă își dezvoltase numai treptat o înțelegere a inimii, dar o profundă înțelegere a inimii, o dată cu trecerea anilor, pentru toate trăirile adânci prin care trecea Iisus din Nazareth. S-ar putea spune că, de-a lungul anilor, aceste două suflete, sufletul lui Iisus din Nazareth și cel al mamei adoptive sau vitrege, se contopiseră.
În prima perioadă după ce împlinise doisprezece ani, el fusese singur cu trăirile sale și în casă părinților săi. Ceilalți frați ai săi îi priveau, de fapt, sufletul, care trebuia să se lupte cu trăirile sale profunde, dureroase, îl priveau doar ca pe un suflet care se îndrepta spre un fel de nebunie. Mama însă găsea posibilitatea de a avea tot mai multă înțelegere pentru acest suflet. Așa se face că la douăzeci și nouă sau la treizeci de ani, Iisus din Nazareth a putut avea cu această mamă o convorbire importantă, o convorbire care a avut efectul cel mai profund, așa cum vom vedea imediat.
De fapt, această convorbire a conținut, ca într-un fel de retrospectivă, toate trăirile pe care Iisus din Nazareth le avusese începând cu cel de-al doisprezecelea an al vieții sale. Cronica Acașă ne arată în ce fel s-a desfășurat această convorbire.
La început, Iisus din Nazareth a vorbit despre acele trăiri pe care le avusese între doisprezece și șaisprezece sau optsprezece ani, cum trăise el în lăuntrul său în acea perioadă, treptat, ceea ce fusese odinioară străvechea învățătură evreiască, străvechea învățătură a profeților evrei. În preajma sa nu se afla nici un om cu ajutorul căruia să fi putut trăi aceste lucruri, după cum el n-a putut viețui, cu ajutorul vreunui om din preajma sa, acele cuvinte pe care le rostise, spre marea uimire a cărturarilor, în mijlocul lor, cu ocazia cunoscută. Dar în sufletul său se înălțau mereu inspirații, despre care știa: acestea vin din lumea spirituală. Învățătura evreiască urca în el, în așa fel încât el se știa posesorul acestei vechi învățături evreiești, pentru care, însă, în epoca sa nu mai erau urechi de auzit. El era singur cu această învățătură. Și durerea sa cea mai profundă consta în faptul că era singur cu ea.
E adevărat că mama avea câte ceva de răspuns, când el spunea: Chiar dacă astăzi ar mai răsuna glasurile vechilor profeți evrei, n-ar mai exista oameni care să le înțeleagă. Mama răspundea că, de pildă, existase Hilel [Nota 43], un mare învățător al Legii, iar Iisus din Nazareth știa cine fusese Hilel și ce reprezenta el pentru poporul evreu. Nu e necesar să vă povestesc ce importanță a avut acest Hilel. În scrierile ebraice găsiți destule cuvinte de laudă la adresa lui. Hilel a fost un om care voia să facă să renască cele mai frumoase virtuți și învățături ale vechii religii evreiești, dar el mai era și o personalitate care, prin propriul fel de a fi și de a acționa, a dus la un fel de reeditare a vechii vieți evreiești. Dar acest lucru nu s-a întâmplat pentru că Hilel era un învățat, ci datorită faptului că prin ceea ce făcea, dar mai ales prin simțirea, voința și intențiile sale, ca și prin felul de a-i trata pe oameni, exprima modul în care o înțelepciune adevărata, de orice fel, actionează în sufletul uman, transformându-l. Virtutea care era deosebit de lăudată la poporul evreu, dar care nu mai era înțeleasă aproape deloc în acea vreme: răbdarea în relațiile cu semenii – ea îi era atribuită lui Hilel, și pe bună dreptate. De altfel, el își cucerise într-un mod ciudat posibilitatea de a acționa printre evrei. Era originar din Babilon, dar dintr-un neam care fusese transplantat de către evrei în Babilon, în perioada captivității lor, și care se trăgea, în ultimă instanță, chiar din familia David. Pe această cale, el reunea în sine ceea ce-și putuse însuși de la babilonieni cu iudaismul care pulsa în sângele său. Felul cum toate acestea au luat formă în sufletul lui Hilel ne este relatat într-o legendă plina de sens.
Se povestește că odată, tocmai în momentul în care Hilel sosise în Ierusalim, se adunaseră acolo cei mai de seamă învățați evrei, pentru a purta tot felul de discuții, în cadrul cărora puteai afla în ce fel se vorbea, pro și contra, despre secretele învățăturii evreiești. Pentru a putea asista la asemenea discuții, trebuia să plătești o mică taxă de intrare. Hilel nu avea bani, fiindcă era foarte sărac. Cu toate că era extraordinar de frig, Hilel a încercat să urce pe micul deal din fața casei în care se purtau discuțiile, pentru a auzi prin fereastră ce se vorbea. Fiindcă nu putea să achite taxa de intrare. În acea noapte era atât de frig, încât a înțepenit de tot, și așa a fost găsit a doua zi dimineața, fiind nevoie să fie încălzit, ca să-și revină. Totuși, datorită faptului că trecuse prin această stare, el luase parte, în corpul său eteric, la întreaga discuție. Și, pe când ceilalți nu auziseră decât cuvintele abstracte care zburau de la unul la altul, Hilel văzuse o lume de viziuni minunate, care-i remodelaseră sufletul.
Ar mai putea fi povestite și alte asemenea întâmplări. Era lăudată mai ales răbdarea sa. Se spunea că această răbdare e inepuizabilă. Și se povestește chiar că, odată, cineva a făcut un pariu, spunând că va pune la încercare în mod extrem răbdarea lui Hilel, astfel încât Hilel să se înfurie. Pariul a fost încheiat, și cel care voia să-l facă pe Hilel să se înfurie, adică să-l ducă peste limitele răbdării sale, avea sarcina de a face acest lucru. Și el a procedat în felul următor: S-a dus la Hilel tocmai în momentul în care Hilel se pregătea pentru ceea ce avea de spus în ziua de Sabat și era în neglige, a bătut la ușa lui și a strigat: Hilel, Hilel, ieși afară! – Hilel a întrebat: Dar ce s-a întâmplat? – Ah, Hilel, vino afară, trebuie să-ți pun o întrebare importantă! – Hilel și-a pus haina pe el, a ieșit afară și a zis: Fiule, ce vrei să mă întrebi? – Și atunci omul care făcuse pariul i-a zis: Hilel, vreau să-ți pun o întrebare importantă. Din ce cauză unii dintre babilonieni au capetele atât de ascuțite? – Și Hilel răspunse: Dragul meu fiu, știi, babilonienii au niște moașe atât de nepricepute și de aceea ei se nasc în condiții atât de nefavorabile. Și din această cauză unii oameni de acolo au capetele atât de ascuțite. Acuma du-te, ai primit răspuns la întrebarea ta. – Și Hilel intră în casă și se pregăti mai departe pentru sabat.
Dar după puțin timp, același om veni și strigă, la fel ca prima oară: Hilel, vino afară! – Hilel răspunse: Dar ce s-a întâmplat? – Ah, Hilel, am o întrebare importantă, la care trebuie să aflu imediat răspunsul. – Și Hilel ieși iarăși afară și-i zise celui care întreba: Care e întrebarea? Și respectivul răspunse: Ah, Hilel, spune-mi de ce în Arabia există atât de mulți oameni care au ochii foarte înguști? – Hilel răspunse: în Arabia deșertul e atât de întins, și omul nu-l poate suporta decât dacă se adaptează cu ochii săi deșertului. Din această cauză în Arabia atâția oameni au ochii foarte îngustați. Du-te acum, fiul meu, căci ai aflat răspuns la întrebarea ta importantă. – Și Hilel intră iar în casă.
Dar nu dură mult timp, că omul veni pentru a treia oară și strigă din nou: Hilel, Hilel, vino afară! – Dar ce s-a întâmplat? – Hilel, vino afară, am o întrebare importantă, la care trebuie să aflu imediat răspuns! – Hilel ieși afară și atunci respectivul zise: Ah, Hilel, răspunde-mi la întrebare: De ce unii oameni din apropierea Egiptului au picioare atât de plate? – Și Hilel răspunse: Dragul meu fiu, ei au picioarele atât de plate din cauză că locuiesc în ținuturi mlăștinoase, și picioarele trebuie să fie adaptate mediului. Acuma du-te, fiul meu, ai aflat răspunsul la întrebarea ta. – Și intră din nou în casă.
După câteva minute, același om veni din nou, bătu iar la poarta casei, dar cu fiecare întrebare devenea mai trist, și el strigă, și mai trist decât înainte: Hilel, vino afară! – Și când Hilel veni, el zise: Ah, Hilel, am pus pariu că pot să te fac să te înfurii. Am încercat de trei ori, cu întrebările mele. Spune-mi, Hilel, ce să fac ca să nu pierd prinsoarea! – Dar Hilel răspunse: Fiule, e mai bine ca tu să pierzi prinsoarea, decât ca Hilel să se poată mânia. Du-te, deci, și plătește prinsoarea!
Acesta e un exemplu menit să arate până la ce nivel de răbdare ajunsese Hilel în ochii compatrioților săi evrei. Prin urmare, și Iisus trăise influența acestui om. Dar el nu cunoștea doar ceea ce făcuse Hilel, ci auzise chiar în sufletul său marea voce Bath-Col, adică glasul Cerului, acolo unde, din lumea divin-spirituală, se înălțaseră în lăuntrul sufletului său misterele care răsunaseră odinioară pentru profeți. Și el știa că până și în Hilel exista doar un ecou foarte slab al lucrurilor pentru care fuseseră maturi cândva strămoșii evreilor. Dar acum urmașii vechilor evrei nu mai erau maturi nici măcar pentru ecoul slab ce răsuna în glasul lui Hilel și cu atât mai puțin pentru marea voce Bath-Col.
Toate acestea îi apăsau greu sufletul și el le-a împărtășit mamei sale. I-a împărtășit tot ce suferise, faptul că, de la o săptămână la alta, înțelesese din ce în ce mai mult care fuseseră străvechi-sfintele învățături ale vechii religii iudaice și că urmașii vechilor evrei nu mai aveau urechi pentru a auzi ceea ce erau odinioară cuvintele marilor profeți. Și acum mama îl înțelegea, astfel încât ea a adus în întâmpinarea cuvintelor sale o profundă înțelegere a inimii și a sentimentului.
Și pe urmă, el i-a povestit despre trăirea pe care a avut-o după ce împlinise optsprezece ani și plecase să cutreiere ținuturile evreilor și pe cele ale păgânilor. El i-a povestit de-abia acum mamei sale că, tot umblând așa, ajunsese odată la un lăcaș de cult păgân, dar că preoții de acolo fugiseră. Fiindcă izbucnise printre oameni o boală rea, de care oricine se putea molipsi. Și când s-a apropiat de locul acela, a fost văzut și s-a răspândit ca un pârjol vestea că venise un om cu totul deosebit. Fiindcă îl caracteriza această însușire: Chiar și numai prin înfățișarea exterioară, Iisus din Nazareth făcea o impresie deosebită, oriunde s-ar fi dus. Așa că oamenii din acel ținut, a căror mâhnire cea mai profundă consta în faptul că preoții lor păgâni îi părăsiseră și că la altarul lor nu se mai oficia serviciul de jertfă, oamenii au crezut că în Iisus din Nazareth se apropie un preot, care va oficia din nou jertfele. Ei s-au adunat în număr mare în jurul altarului parazit. Iisus din Nazareth nu avea intenția de a oficia serviciul lor de jertfa. Dar a văzut cauzele mai adânci care-i făceau pe acei oameni să sufere. El a văzut ceva ce ar putea fi exprimat în felul următor:
La asemenea altare erau oficiate odinioară jertfe îndreptățite, care constituiau expresia cultică exterioară pentru vechile revelații misteriale din acele locuri păgâne. Căci în actele de cult se exprimau, desigur, revelații din misterii. Și când, în vremurile străvechi-sfinte, se oficiau asemenea acte cultice – o știa acum prin percepție directă –, când ele erau oficiate de preoți în starea sufletească adecvată, atunci ființele divin-spirituale cu care păgânii erau legați, participau la actul cultic. Dar cu timpul, aceste jertfe decăzuseră, se corupseseră. Preoții nu mai aveau dispoziția sufletească potrivită, și așa se face că într-un asemenea lăcaș de cult domneau acum, în locul vechilor Zei buni, demonii. Și acești demoni erau cauza care-i făcea pe oameni să sufere. Iar acum Iisus din Nazareth îi vedea adunați pe acești demoni. S-ar putea spune că aceștia au făcut să se deschidă ochiul său clarvăzător și Iisus din Nazareth a căzut ca mort la pământ. Și când a căzut la pământ, oamenii și-au dat seama că el nu venise pentru a oficia din nou jertfa la altarul lor. Au luat-o la fugă, iar în acest moment el a văzut cum întreaga lume străveche a Zeilor păgâni a trecut în lumea demonilor și a înțeles că acestea erau cauzele suferințelor acelui popor.
Dar el a fost răpit, de asemenea, și în acele vremuri păgâne în care revelațiile adevărate ale străvechilor învățături sfinte coborau la oameni. Cu acest prilej, el a auzit ceea ce v-am citit drept rugăciunea cosmică „Tatăl Nostru”. Acum el știa cât de departe era omenirea contemporană, așadar, și omenirea contemporană lui, atât în cadrul păgânismului, cât și în cadrul iudaismului, de vechile învățături și revelații. Numai că el dobândise ceea ce avea de învățat despre iudaism, prin glasul marelui Bath-Col. Insă păgânismul i se revelase sub forma unei viziuni îngrozitoare. Ea acționa cu totul altfel decât o comunicare abstractă; ea i-a transformat sufletul. În acest fel a ajuns să știe că acum nu mai existau urechi care să înțeleagă ceea ce răsunase cândva, pentru evrei, în glasurile profeților, dar că nu mai existau urechi care să înțeleagă nici ceea ce răsunase odinioară spre vechea omenire păgână.
El i-a povestit toate acestea mamei, în cuvinte care exprimau o adâncă suferință. I-a povestit apoi relațiile sale cu esenienii, în special cu ceea ce ar fi fost greu de înțeles, dacă mama nu i-ar fi adus deja în întâmpinare o înțelegere a inimii: I-a povestit că, ieșind de la o adunare a esenienilor, el a văzut cum de la porțile lor fugeau Lucifer și Ahriman. El știa că, pentru marea majoritate a oamenilor, metodele aplicate de esenieni erau imposibil de urmat. E drept că prin aceste metode se putea ajunge la o unire cu lumea divin-spirituală, dar numai prin faptul că oamenii respectivi îi alungau de la ei pe Lucifer și pe Ahriman. Dar, în acest fel, Lucifer și Ahriman aveau cu atât mai mult posibilitatea să se ducă la ceilalți oameni și să-i împingă mai departe în rătăcirile existenței pământești, astfel încât nu puteau avea parte de unirea cu lumea divin-spirituală. Prin această trăire, Iisus din Nazareth știa: Nici calea eseniană nu poate deveni o cale general umană, fiindcă e posibilă doar pentru un mic grup de oameni. – Aceasta a fost cea de-a treia trăire dureroasă, alături de celelalte două.
Felul cum povestea era neobișnuit. Cuvintele sale nu se duceau, pur și simplu, spre mama sa, cuvintele curgeau spre inima mamei, ca niște ființe vii. Când sensul adânc al acestor cuvinte – un sens îmbibat de suferință, dar și de cea mai profundă iubire de oameni – se revărsa în sufletul ei, mama simțea că parcă sufletul îi devine mai puternic, că e vivifiat de o forță ce provenea de la el, și că trece printr-o transformare lăuntrică. Așa simțea mama. S-a întâmplat cu adevărat așa, ca și cum tot ce trăia în sufletul lui Iisus din Nazareth ar fi trecut, în timpul acestei convorbiri, în sufletul mamei. Și la fel simțea și Iisus din Nazareth. Căci privirea aruncată în Cronica Acașă ne revelează aici în mod misterios lucruri neobișnuite.
Iisus din Nazareth povestea în așa fel încât cuvintele sale, desprinzându-se din el și trecând în inima și în sufletul mamei, ar fi luat cu ele întotdeauna și o parte din propriul lui eu. Am putea spune: Pe aripile cuvintelor, parcă eul său propriu se ducea la mama lui, dar fără să treacă drept eu propriu-zis în mamă, ea se simțea doar vivifiată prin aceste cuvinte. Fiindcă acum s-a întâmplat ceva remarcabil: Sub influența acestei convorbiri, sufletul acelei mame care era mama după trup a băiatului Iisus nathanic, a coborât din lumea spi-rituală și s-a unit cu sufletul mamei adoptive sau vitrege, astfel încât, de la acea convorbire, în sufletul mamei adoptive sau vitrege a trăit totodată sufletul mamei adevărate a lui Iisus nathanic. Sufletul mamei adoptive sau vitrege primise în el sufletul celeilalte mame. A fost ca un fel de naștere din nou spre feciorelnicie. Această transformare, această întrepătrundere a sufletului mamei cu un alt suflet, aflat în lumile spirituale, produce o impresie profundă, profund zguduitoare, celui care face observația spirituală, faptul că de acum înainte sufletul mamei vitrege sau adoptive umblă, de fapt, pe Pământ doar ca înveliș pentru sufletul acelei mame care petrecuse în lumea spirituală intervalul de timp dintre vârsta de doisprezece și cea de treizeci de ani din viața lui Iisus. În Iisus însuși exista acum ceva ca și cum eul său s-ar fi dăruit mamei, ca și cum în el, stăpânite de legi cosmice, ar mai fi trăit doar corpurile fizic, eteric și astral. În această întreită corporalitate a lui Iisus din Nazareth s-a născut dorința puternică de a se duce la acela pe care-l cunoscuse în sânul comunității eseniene, la acela care era la fel de puțin ca și el un esenian adevărat, dar care fusese primit în comunitatea eseniană – la Ioan Botezătorul. Iar în cadrul evenimentului care ne e cunoscut din celelalte patru Evanghelii, la Botez, a avut loc coborârea Entității lui Christos în corporalitatea lui Iisus din Nazareth, care-și transpusese eul său, unit cu suferințele și cu întreaga sa ființă, în acea convorbire care trecuse în sufletul mamei. Aceasta întreită corporalitate a primit în ea Entitatea lui Christos, descrisă aici adeseori, care a trăit de acum înainte în aceste trei corpuri, în locul celuilalt eu.
Și acum, această a Cincea Evanghelie, care poate fi găsită în Cronica Acașă, ne vorbește despre ispitirea care a urmat după ce corporalitatea lui Iisus a primit în ea Entitatea Christică. Dacă privești în Cronica Acașă, ispitirea are loc întru câtva într-un alt spirit și voi încerca și aici să povestesc, atâta cât e posibil, ce rezultă astfel, modul în care a avut loc scena ispitirii.
Mai întâi, Christos Iisus – cum putem spune acum – s-a aflat față în fața cu Lucifer. Prin acel proces pe care cercetătorul spiritual poate să-l înțeleagă foarte bine, Lucifer pune acea întrebare pe care, bineînțeles, trebuie s-o transpunem în cuvinte exterioare, dacă vrem s-o relatăm, întrebarea care ne e comunicată și în celelalte Evanghelii, o întrebare a ispitirii care vrea să se adreseze în special trufiei: Toate împărățiile pe care le vezi de jur împrejurul tău – și Lucifer se referea la sferele lumii astrale, cu toate întinderile ei –, vor fi ale tale, dacă mă recunoști drept stăpân!
Această întrebare exprima în momentul just – pusă, cel puțin, unei singure entități umane – cel mai profund impuls ispititor, fiindcă în suflet sunt dezlănțuite toate forțele trufiei și supraaprecierii propriei persoane. Bineînțeles că nu ne putem face o reprezentare prea adecvată, dacă ne gândim la lumea astrală apelând doar la abstracțiuni. Dar dacă ne situăm în interiorul ei, acțiunea acestei lumi astrale, în care vorbește atunci Lucifer, exercitată asupra întregii constituții umane, e atât de eficientă încât în om sunt dezlănțuiți toți demonii trufiei, cu aceeași necesitate cu care flămânzim dacă n-am mâncat nimic timp de patru-cinci zile. Nu se poate vorbi atunci în modul inofensiv propriu planului fizic: Omul n-ar trebui să se lase orbit de trufie. – O asemenea afirmație este bună și frumoasă, când e vorba de planul fizic, dar ea nu mai are aceeași valoare când asupra constituției umane se năpustește întreaga lume astrală. Totuși, Christos Iisus a rezistat ispitirii lui Lucifer. Această entitate n-a putut să cadă pradă trufiei. El l-a respins pe Lucifer.
Aș vrea să intercalez aici o observație. La citirea Cronicii Acașe este foarte ușor posibil să se intervertească ordinea episoadelor. Cred că, în cazul scenei ispitirii, ordinea aceasta e cea care-mi pare mie să fie justă. Dar s-ar putea să fie justă ordinea inversă. Nu cred să fie așa, totuși, n-aș putea să afirm că la o verificare ulterioară n-ar putea să rezulte ordinea inversă. Din acest motiv, aș vrea să atrag aici atenția în mod deosebit asupra faptului că, prin aceste comunicări din Cronica Acașă, nu vă relatez decât ceea ce rezultă cu adevărat. De aceea, în locurile unde apare o incertitudine, atrag atenția asupra faptului că acolo s-ar putea să se facă o corectură.
După ce, deci, atacul luciferic a fost respins, Lucifer și Ahriman au apărut cu forțe reunite. Și împreună ei i-au pus lui Christos Iisus întrebarea referitoare la aruncarea în abis. Aceasta era o întrebare referitoare la orgoliu. Pe o cale ocolită specială, această întrebare trebuia să se adreseze orgoliului, sentimentului că ești mai presus de orice frică. Christos Iisus a respins întrebarea. El nu putea fi ispitit prin abordarea orgoliului său, prin care se înțelegea, în acest caz, sentimentul de a fi mai presus de orice frică. Lucifer a fost nevoit acum să fuga, să renunțe la el.
A rămas Ahriman, și el a pus cea de-a treia întrebare, care coincide și în Evanghelia a Cincea cu întrebarea din celelalte Evanghelii, întrebarea referitoare la transformarea pietrelor în pâine. Lui Christos i s-a spus că, dacă are cu adevărat puterea, să transforme pietrele în pâine. Și iată: la această întrebare a rămas un rest care n-a primit răspuns. Christos Iisus n-a putut să răspundă de tot la această întrebare a lui Ahriman, și Ahriman s-a retras fără a fi fost învins total. Cel puțin așa ne arată studierea bazată pe Cronica Acașă a acestei probleme. Și Christos Iisus știa: în ceea ce-l privește pe Ahriman, rămâne un rest, care nu poate fi biruit printr-un asemenea proces spiritual, pentru biruirea căruia mai sunt necesare și alte lucruri.
Aș vrea să încerc să explic acest fapt, într-un mod care, poate, va părea banal. Dar ne vom putea înțelege mai bine asupra lui tocmai în acest fel. Ahriman este, propriu-zis, stăpânul legilor lumii materiale. Când vor fi tipărite conferințele prezentate anul trecut la München [Nota 44], se vor putea vedea mai clar dedesubturile întregii lumi a lui Ahriman. Ahriman e stăpânul legilor materiale, al acelor legi care, de fapt, vor putea fi spiritualizate numai după ce se va fi încheiat evoluția Pământească în totalitatea ei, stăpânul acelor legi care rămân active, care rămân în activitate. Ahriman e stăpânul de drept al legilor materiale. Dacă n-ar face abuz de aceasta stăpânire, dacă n-ar extinde-o asupra altor domenii, el ar fi o entitate care, în felul ei, ar fi singura necesară în cadrul evoluției de pe Pământ. Este însă valabil ceea ce stă scris în „Tatăl Nostru” cosmic: „Vină personală de alții purtată, viețuită în pâinea zilnică, în care nu domnește voința Cerurilor.” E valabil faptul că în viață sa pământească, omul e legat de legile materiale și că nu poate realiza spiritualizarea nemijlocită a ceea ce provine de la legile materiale printr-un simplu proces lăuntric, sufletesc, ci e nevoie și de ceva exterior. Tot ceea ce are legătură cu bogăția și sărăcia, are legătură cu această problemă. Tot ceea ce ne încadrează într-o ordine socială, în așa fel încât ne aflăm sub jugul unor legi pe care nu le putem spiritualiza decât în decursul evoluției de pe Pământ în totalitatea ei, cade în sfera de acțiune a acestei necesități. Și cu aceasta are legătură faptul că – așa cum am spus, trebuie să exprim o banalitate, dar ea nu trebuie luată ca atare – în ordinea socială își face intrarea treptat domnia a tot ceea ce poate fi desemnat prin cuvântul „bani”, domina banilor, care ne pune în imposibilitatea de a trăi în mod nemijlocit în legi întrețesute de spiritual. Oricine poate înțelege la ce mă refer. Dar din cauză că există imposibilitatea de a transforma „pietrele în pâine”, imposibilitatea de a avea în mod nemijlocit spiritul în materie, independent de cele materiale, din cauză că există această imposibilitate și pentru că există imaginea ei în oglindă, domnia banilor, Ahriman deține stăpânirea. Fiindcă în bani trăiește, din punct de vedere social, și Ahriman.
Din întrebarea rămasă fără răspuns față de Ahriman, în Christos Iisus a trebuit să se nască idealul de a se revărsa acum în evoluția pământească și de a acționa, încetul cu încetul, în întreaga evoluție pe mai departe a Pământului. Așa ceva nu putea fi făcut doar din punct de vedere sufletesc. Întreaga evoluție pământească de atunci înainte trebuia să fie christificată! Christos trebuia să devină una cu evoluția de pe Pământ. Ahriman avea puterea de a-i impune lui Christos necesitatea de a se uni în mod real cu Pământul. Din acest motiv, el a intrat mai târziu în Iuda, și în Iuda a avut mediumul prin care l-a dus cu adevărat pe Christos la moarte. Și prin moarte, Entitatea Christică s-a revărsat în entitatea Pământului. Ceea ce a făcut Iuda, a fost întrebarea rămasă fără răspuns deplin a lui Ahriman. Ispitirea luciferică trebuie s-o rezolve fiecare suflet în el însuși. Natura lui Ahriman cere ca el să fie învins în cursul întregii evoluții istorice viitoare a omenirii, prin faptul că oamenii se pătrund și se identifică din ce în ce mai mult cu Entitatea Christică.
Vedem aici, de fapt, un mister profund al evoluției istorice care are loc după Misterul de pe Golgota, dacă studiem, în sensul Cronicii Acașe, această a treia întrebare, la care Ahriman n-a primit un răspuns deplin. În ea e cuprins deja totul. Și Christos a știut acum că trebuie să se unească total cu trupul Pământesc, să devină cu adevărat în întregime om.
Acest proces de a deveni om a fost acum izvorul altor suferințe, care au durat trei ani. Căci – așa ne spune observarea Evangheliei a Cincea, în Cronica Acașă – Entitatea Christică n-a devenit imediat absolut una cu cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazareth. Ne putem da seama la început, dacă-L vedem pe Christos Iisus umblând pe Pământ, că cele trei corpuri sunt întrețesute, ce-i drept, cu Entitatea lui Christos, dar că această Entitate a lui Christos nu le pătrunsese total, așa cum un alt eu se află în interiorul unui om; ne putem da seama că ea a luat în stăpânire aceste trei corpuri doar foarte slab, ca o aură puternică. Fiindcă este posibil și s-a întâmplat de nenumărate ori că corporalitatea lui Christos Iisus s-a aflat într-un anumit loc, în singurătate sau în tovărășia altor oameni, dar Christos se afla foarte departe, El umbla prin țară ca entitate spirituală. Când Christos apărea aici sau acolo, unuia sau altuia dintre apostoli, această entitate spirituală nu se afla întotdeauna în corpul fizic al lui Christos Iisus. El apărea deja pe atunci într-un corp spiritual, care era atât de puternic, încât ceilalți simțeau ca și cum el era prezent în mod nemijlocit. Ceea ce se povestește despre întâlnirile ucenicilor cu Christos, nu a fost întotdeauna, după cum ne spune Evanghelia a Cincea, o întâlnire în corpul fizic, ci adeseori au fost doar viziuni care se intensificau până la senzația prezenței fizice.
Acesta e lucrul remarcabil aici, că în prima perioadă a rezultat, într-adevăr, doar o asociere slabă între Christos și corporalitatea lui Iisus din Nazareth. Dar legătura a devenit din ce în ce mai strânsă și mai strânsă. Entitatea Christică a trebuit să se cufunde tot mai mult în corpurile lui Iisus din Nazareth și să se unească cu ele. Totuși, de-abia spre sfârșitul celor trei ani Entitatea lui Christos și corpurile lui Iisus din Nazareth au devenit o unitate, ca să zicem așa, și aceasta a fost deplină doar la moartea pe Cruce, chiar înainte de moartea pe Cruce. Dar această unire cu trupul uman a fost, rând pe rând, o suferință din ce în ce mai mare. Entitatea spirituală cuprinzătoare, universală, a lui Christos s-a putut uni cu trupul lui Iisus din Nazareth numai îndurând suferințe nespus de mari. Aceste suferințe au durat trei ani.
Privind aceasta, nu devii deloc sentimental, fiindcă impresia pe care o primești din lumea spirituală nu are nimic ce ține de sentimentalism. Probabil că nu există nici o impresie care să poată fi comparată, în ceea ce privește suferința, cu procesul de unire dintre Entitatea lui Christos și corporalitatea lui Iisus din Nazareth. Și învățăm să ne dăm seama ce a trebuit să îndure un Zeu, pentru ca omenirea îmbătrânită să poată trece printr-o reîntinerire, pentru ca omul să devină capabil să-și ia total în stăpânire eul.
Această evoluție a avut loc în așa fel încât, după ce în jurul lui Christos Iisus se adunaseră deja câțiva ucenici, Christos Iisus era uneori, în corp fizic, împreună cu ucenicii, dar ca entitate spirituală era, bineînțeles, invizibil pentru toți cei ce vedeau numai cu ochii fizici, așa că numai ucenicii știau de El, prin felul cum se unise El cu ei, numai ucenicii știau că se afla acolo. Dar cercetarea Cronicii Acașe ne arată acum un aspect foarte ciudat. Mai ales în prima perioadă a celor trei ani, Christos Iisus a vorbit puțin. El a acționat. Și acționa prin simpla Sa prezență. Voi mai ajunge să vorbesc despre acest lucru. Datorită modului deosebit în care Entitatea lui Christos era unită cu corpora-litatea lui Iisus din Nazareth, de la El porneau spre ceilalți oameni niște efecte care până atunci nu existaseră în evoluția Pământului și al căror reflex e numit, cu un cuvânt absolut nepotrivit și azi rău înțeles „minuni”. Asemenea influențe proveneau din Entitatea Sa datorită felului în care era alcătuită. Dar despre aceasta vom vorbi altă dată. Ceea ce vreau să spun acum e un lucru cu totul ieșit din comun.
Vedem umblând prin țară mica ceată a ucenicilor, la câte o impresie avem conștiența foarte clară a acestui lucru: Acum și corpul fizic al lui Iisus din Nazareth se află printre ucenici. – E cazul mai ales când Christos Iisus umblă în singurătate cu ucenicii săi. Dar adeseori avem și următoarea impresie: Personalitatea trupească a lui Iisus din Nazareth e foarte departe, dar ucenicii au conștiența faptului că umblă prin țară și că Entitatea lui Christos se află printre ei. Dar ea – și acesta e lucrul ieșit din comun – poate vorbi prin oricare dintre ucenici, alternativ, prin unul sau altul dintre ei. Și în timp ce unul sau altul vorbește, pentru ascultătorii din mulțime întreaga fizionomie a vorbitorului e schimbată, ca și cum ar fi fost sfințită, totul e altfel. Mereu unul din ei e ca transfigurat, iar în ultima perioadă mereu altul. Diferitele lucruri întâmplate făcuseră să se răspândească în țară conștiența următorului lucru: Există cineva care vrea să trezească poporul, care vrea să răspândească ceva nedorit de cei aflați pe atunci la conducerea poporului evreu. Dar nu se știa cine este. Se vorbea când dintr-un om, când dintr-un altul. De aceea a fost necesară – după cum ne spune Cronica Acașă – trădarea lui Iuda.
Trebuie să mărturisesc eu însumi: întrebarea de ce a fost necesară trădarea lui Iuda, de ce a fost absolut necesar ca unul din cercul ucenicilor, care putea ști cine e Acela, să arate, prin sărutul lui Iuda, cum ai fi arătat cu degetul: „El este!” –, acest lucru mi s-a părut întotdeauna o comunicare ciudată, până în momentul în care am aflat că, într-adevăr, nu se putea ști care dintre ei era, fiindcă El putea vorbi prin fiecare; astfel încât, chiar dacă în trup se afla prin-tre ei, nu-ți puteai da seama de acest lucru, luându-te după trup. Oricare dintre ucenici putea fi luat drept El, după cum vorbea dintr-unul sau dintr-altul. Și fiecare din ei vorbea! De-abia atunci când cineva care știa când se afla printre ei cu adevărat Christos Iisus în trup, le-a spus evreilor: El este! – numai atunci a putut fi prins.
A fost cu adevărat o apariție cu totul deosebită, care a avut loc atunci în centrul de greutate, în punctul axial al evoluției pământești. Cu diferite ocazii am arătat, mai mult teoretic, că omenirea trece printr-o evoluție descendentă și una ascendentă, că odinioară acest Impuls Christic a prins rădăcini în sânul omenirii, în centrul ei de greutate, cum s-ar putea spune. Și atunci ne putem forma o impresie despre importanța esențială pe care o are Impulsul Christic pentru evoluția de pe Pământ. Ne formăm această impresie prin faptul că arătăm ce înseamnă acest impuls în evoluția de pe Pământ luată în ansamblul ei. Iar dacă acum prezentăm lucrurile pas cu pas, descriindu-le așa cum se arată ele percepției spirituale, într-un mod pur narativ, nu cred că evenimentele prezentate în acest mod pur narativ vor face asupra inimilor noastre o impresie mai puțin puternică. Nu cred ca vreuna din acele date pe care le-am oferit, în legătură cu importanța decisivă a Impulsului Christic, scad în valoare, dacă vedem ce a viețuit Iisus din Nazareth în perioadele când în trupul său se afla Zarathustra, dacă vedem cum a crescut el, cu suferința sa și cu întreaga bunăvoință care s-a revărsat din aceste suferințe, în așa fel încât egoitatea lui Zarathustra s-a transpus în cuvintele pe care le-a spus mamei și s-a abandonat pe sine în aceste cuvinte.
Dacă aflăm apoi că în această ființă a lui Iisus, care, datorită convorbirii cu mama, se eliberase atât de mult de sine însăși, a coborât Entitatea lui Christos, dacă aflăm cum a luptat această Entitate a lui Christos cu Ahriman și cu Lucifer și cum din aceste suferințe s-a dezvoltat tot ceea ce a avut loc mai târziu, dacă prezentăm toate acestea în detaliu, ele sunt, după câte cred, o confirmare a ceea ce rezultă, în linii mari, din cercetarea spirituală. Oricât ar fi de greu să vorbești fără rezerve, tocmai în epoca prezentă, despre aceste lucruri, trebuie să considerăm că e o îndatorire reală să se dea diferitelor suflete ceea ce va fi tot mai necesar și mai necesar pentru dezvoltarea sufletelor în viitor. De aceea vă rog încă o dată să primiți aceste lucruri cu pietate și să le păstrați în inimile dvs.
