Din comunicările pe care le-am putut oferi din Evanghelia a Cincea, se vede sub o lumină nouă ce pregătiri au fost necesare în întreg Universul, s-ar putea spune, pentru ca să poată avea loc ceea ce cunoaștem sub numele de Misterul de pe Golgota. Acest Mister de pe Golgota este chiar și pentru cer-cetarea spiritual-științifică un fel de încheiere provizorie a altor procese, cărora li se alătură și șirul evenimentelor din viața lumii.
Am spus ca doi băieți Iisus au avut misiunea de a pregăti Misterul de pe Golgota. Am văzut că unul dintre cei doi băieți Iisus, cel care a fost numit Iisus solomonic, avea în lăuntrul său eul lui Zarathustra. Și am văzut că după ce amândoi băieții Iisus, care erau cam de aceeași vârstă, împliniseră doi-sprezece ani, eul lui Zarathustra a trecut în trupul celuilalt băiat Iisus, care provenea din linia nathanică a casei lui David. Și am putut să expunem în mod mai amănunțit, din Evanghelia a Cincea, prin ce trăiri a trecut acel Iisus din Nazareth care purta, așadar, trei învelișuri corporale, cele născute prin băiatul Iisus nathanic și care purtase în el, până la vârsta de treizeci de ani, eul lui Zarathustra, până la acea convorbire cu mama sa – relatată deja aici – când, prin marea forță a vorbirii lui de atunci, în care își revărsase eul său, eul lui Zarathustra a părăsit, ca să zicem așa, învelișurile trupești ale acestui Iisus din Nazareth. Și noi știm că apoi, prin Botezul în Iordan oficiat de Ioan Botezătorul, Ființa lui Christos a intrat în întreitul înveliș corporal al lui Iisus din Nazareth.
Dacă suntem în măsură să sesizăm acum în acest fel importanța Entității Christos-Iisus, nu vom avea o impresie mai estompată, ci una mai puternică, în comparație cu aceea a oamenilor care sunt în măsură s-o sesizeze doar în funcție de cunoștințele tradiționale și de comunicările Evangheliilor, așa cum sunt ele înțelese astăzi.
Acest eveniment, pe care-l numim, împreună cu Răstignirea și Învierea, Misterul de pe Golgota, se alătură altor trei evenimente [Nota 54]. S-ar putea spune că acesta este, deocamdată, desăvârșirea ultimă a celorlalte trei. Unul dintre aceste evenimente a avut loc deja în era lemuriană, unul dintre celelalte două, la începutul erei atlanteene, celălalt, spre sfârșitul aceleiași perioade. Dar aceste trei evenimente nu fac parte dintre acelea care au avut loc pe planul fizic, ci în lumile spirituale. Trebuie, deci, să ne îndreptăm privirile sufletești spre patru evenimente, dintre care ultimul – cel de care ne-am ocupat până acum, în principal, și pe care-l numim Misterul de pe Golgota – a avut loc în planul fizic, pe când celelalte trei s-au desfășurat, drept evenimente pregătiroare, în lumile spirituale.
Despre acea ființa pe care trebuie s-o numim Iisus nathanic, v-am spus că și-a arătat natura lui cu totul deosebită prin faptul că imediat după ce s-a născut a fost în stare să rostească deja câteva cuvinte, niște cuvinte care, în orice caz, erau rostite într-o limbă ciudată, astfel că ea n-a putut fi înțeleasă niciodată și numai mama a putut bănui, percepând cu sufletul, ce voiau să însemne acele cuvinte. În legătură cu băiatul Iisus nathanic trebuie să ne mai fie clar ca el nu era o entitate umană la fel ca alte entități umane, că el nu avea în trecutul său – cum a fost cazul lui Iisus solomonic, de exemplu, care avea în el eul lui Zarathustra, și cum este cazul altor oameni – multe vieți pământești, în același fel, ci că existența sa anterioară și-a petrecut-o întru totul în lumile spirituale. Am dat de înțeles acest lucru, prin faptul că am spus: Din ceea ce, de la era lemuriană încoace, a intrat în șirul încarnărilor umane, sub formă de suflete umane, ceva a fost păstrat, ca să zic așa, în lumile spirituale, ceva care n-a fost condus spre încarnare umană, ceva care a fost condus spre o încarnare umană de-abia în momentul când s-a născut drept băiatul Iisus nathanic. Ceea ce a fost păstrat odinioară în lumile spirituale, ceea ce nu poate fi numit, deci, eu uman, în sensul obișnuit al cuvântului – fiindcă un eu uman este ceea ce trece de la o încarnare la alta, pe Pământ –, a avut destinele sale în lumile spi-rituale. Și numai adepții vechilor misterii, care erau în stare să observe procesele din lumile spirituale, puteau ști că această ființă, care va apărea cândva drept băiatul Iisus nathanic, care urma să fie însuflețită de Entitatea lui Christos, trecuse prin diverse destine în lumile spirituale. Pentru a cunoaște aceste destine, trebuie să ne aducem în fața ochilor următoarele.
Cei mai mulți dintre dvs. își mai amintesc, probabil, de acele conferințe antroposofice pe care le-am prezentat aici acum câțiva ani [Nota 55] și în care am vorbit, la început, despre simțurile omului. Și am spus atunci textual că cele cinci simțuri umane enumerate de obicei sunt doar o parte dintre simțurile pe care le posedă omul și că, de fapt, omul are douăsprezece simțuri. Nu vom intra acum în detalii. Dar e necesar să spunem că ceea ce sunt simțurile umane, ceea ce e cuibărit în corpul nostru fizic drept simțuri, ar fi fost condamnate la o soartă care ar fi avut consecințe fatale pentru om, dacă în vechea eră lemuriană n-ar fi avut loc în lumile spirituale primul Eveniment Christic, primul eveniment premergător, aș zice, al Misterului de pe Golgota. În era lemuriană, omul era încarnat în așa fel încât avea deja, în esență, germenii simțurilor. Dar noi știm, de asemenea, că în era lemuriană a avut loc influența puterilor luciferice asupra evoluției umane. Această influență luciferică s-a extins asupra a tot ceea ce constituie organizare umană. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic altceva, decât evenimentul prin care, în era lemuriană, omul a fost condus spre încarnările sale pământești și, pe urmă, influența luciferică, simțurile noastre ar fi devenit cu totul altfel decât au devenit în realitate. Ele ar fi devenit, aș zice, hipersensibile, ar fi lucrat prea intens. Noi n-am putea umbla prin lume cu simțurile temperate, dacă mă pot exprima astfel, ci, de exemplu, o culoare roșie ar fi făcut asupra ochiului uman o asemenea impresie încât, sub impresia culorii roșii, ochiul ar fi avut o anumită senzație de durere. Alte impresii ar fi cauzat simțurilor alte dureri. De exemplu, ochiul s-ar fi simțit ca absorbit de către culoarea albastră. Și tot așa cu fiecare dintre simțurile noastre. Am fi fost nevoiți să umblăm prin lume în așa fel încât simțurile ar fi fost afectate necontenit în mod dureros, sau și într-un mod excesiv și, de aceea, nesănătos. Simțurile ar fi fost influențate de toate impresiile exterioare mai puternic decât e sănătos pentru ele. Acest lucru s-ar fi întâmplat prin influența luciferică.
Omenirea a fost ferită de această nenorocire, acum nu printr-un eveniment petrecut în sfera lumii fizice pământești, ci prin procesul care, într-un anumit sens, a pregătit Misterul de pe Golgota. Încă în era lemuriană, aceeași Entitate a lui Christos care mai târziu s-a unit, prin Botezul în Iordan, cu trupul lui Iisus din Nazareth, s-a unit cu o ființă care pe atunci se afla în lumile spirituale: cu ființa care s-a născut mai târziu drept copilul Iisus nathanic, dar care pe atunci se mai afla încă în lumile spirituale. Dacă despre Evenimentul din Palestina se poate spune ca Entitatea lui Christos s-a încarnat în Iisus din Nazareth, despre acest alt eveniment ar trebui să spunem ca Ființa lui Christos s-a însuflețit în lumea spirituală într-o ființă care mai târziu avea să coboare pe Pământ drept copilul Iisus nathanic. Așa că în lumile spirituale trăia o ființă sufletesc-spirituală care, prin acest act de unire dintre Entitatea Christică și sufletul celui ce avea să fie mai târziu Iisus din Nazareth și prin tot ceea ce a decurs din acest act, a ferit simțurile omului de nenorocire, deci, a învăluit cu lumina Sa, din lumile spirituale, omenirea, pentru a feri simțurile de acea nenorocire care ar fi făcut ca oamenii să umble pe suprafața Pământului într-un mod atât de dureros sau atât de hipersensibil cum s-ar fi întâmplat fără acest act. Primul eveniment care a pregătit Misterul de pe Golgota a avut loc pentru salvarea simțurilor. Dacă , sub forma noastră actuală, noi putem umbla prin lume cu simțurile noastre, aceasta se datorează primului Eveniment Christic.
La începutul erei atlanteene a avut loc un al doilea eveniment. Iarăși, el a constat din faptul că ființa care avea să devină mai târziu băiatul Iisus nathanic, a fost însuflețită de Entitatea Christică. Și astfel, natura umană a fost ferită de o altă nenorocire. Chiar dacă, datorită primului Eveniment Christic, simțurile ar fi fost sănătoase, din cauza influenței luciferice și, mai târziu, și a celei ahrimanice, această natură umană ar fi evoluat în așa fel încât cele șapte așa-numite „organe ale vieții” – cu ocazia conferințelor antroposofice am vorbit și despre cele șapte organe ale vieții; ele sunt, în corpul fizic, un fel de organe vasculare, dar ceea ce stă la baza lor este, de fapt, o structură a corpului eteric – ar fi luat o asemenea structură încât noi iarăși n-am fi putut umbla prin lume ca oameni, cum facem acum, cu simpatii și antipatii, ci omul ar fi simțit, pe rând, aviditatea cea mai sălbatică și scârba cea mai îngrozitoare față de ceea ce consumă cu organele sale vitale, față de ceea ce poate fi hrană pentru el. Dar și ceea ce putea să vină spre organele sale respiratorii ar fi fost re-simțit de el în așa fel încât ar fi vrut fie să-l apuce cu aviditate sălbatică, fie să-l respingă, cu profundă scârbă. Prin urmare, și cele șapte organe vitale ar fi ajuns să desfășoare o activitate excesiv de intensă, prin influența lui Lucifer și Ahriman. Și atunci a intervenit cel de-al doilea Eveniment Christic, care a avut loc tot în lumile suprasensibile. Datorită acestui eveniment, organele vitale ale omului au fost aduse în situația de a putea fi, într-un anumit sens, echilibrate, cumpătate. După cum simțurile noastre n-ar fi putut niciodată să privească lumea într-un mod înțelept, ca să mă exprim astfel, dacă în era lemuriană n-ar fi avut loc primul Eveniment Christic, organele noastre vitale n-ar fi putut deveni niciodată moderate, echilibrate, dacă la începutul erei atlanteene n-ar fi avut loc cel de-al doilea Eveniment Christic.
Dar omul mai era pândit și de o altă nenorocire, de una care amenința corpul său astral, repartizarea în suflet a gândirii, simțirii și voinței. Astăzi, gândirea, simțirea și voința omului sunt într-o anumită armonie, și dacă ea e distrusă, e distrusă, implicit, sănătatea omului. Dacă gândirea, simțirea și voința nu interacționează într-o justă măsură, omul ajunge fie la o ipohondrie de mari proporții, fie până la stări de nebunie. Prin urmare, oamenii ar fi ajuns până la stări de nebunie, în condițiile unei depline dezordini a gândirii, simțirii și voinței, dacă spre sfârșitul erei atlanteene n-ar fi avut loc cel de al treilea Eveniment Christic. Datorită acestui eveniment – are loc din nou o însuflețire a lui Iisus nathanic, aflat încă în lumile suprasensibile, cu Ființa lui Christos – forțele sufletești umane, gândirea, simțirea și voința, au fost pătrunse de o armonie echilibrată.
Toate aceste trei evenimente pe care le-am amintit acum au acționat asupra omului din lumile spirituale; ele nu s-au petrecut în planul fizic. Dar în special de la cel de al treilea eveniment s-a păstrat o amintire fidelă în reprezentările mitice. Și, după cum în multe cazuri cunoașterea spirituală ne face să înțelegem în mod just asemenea simboluri, care s-au păstrat în legende și mituri, ne ajută să le aprofundăm în mod just, la fel poate fi și cu acest simbol. Cunoaștem cu toții acest simbol, care reprezintă o ființă suprasensibilă – pe Arhanghelul Mihael sau pe Sfântul Gheorghe – călcând în picioare Balaurul, biruindu-l. Aceasta e redarea sub forma de imagine a celui de al treilea Eveniment Christic: Arhanghelul Mihael sau Sfântul Gheorghe, adică băiatul Iisus nathanic de mai târziu, însuflețit de Entitatea lui Christos. De aceea există în lumile spirituale figura Arhanghelului. Iar biruirea Balaurului înseamnă reprimarea în gândirea, simțirea și voința umană – deci, în natura pasională a omului – a ceea ce ar amesteca între ele gândirea, simțirea și voința, le-ar haotiza. Putem simți cum în asemenea imagini grandioase, care au fost înălțate, parcă, pentru ca ceea ce nu poate fi sesizat cu intelectul, să fie înfățișat sufletului uman măcar pentru percepția lui simbolică și pentru sentiment, putem simți, deci, cum în asemenea imagini grandioase sunt exprimate corelații adânci, foarte adânci.
Am amintit cu alte ocazii că grecii au avut în lumea lor de Zei și spirite niște reflexe, un fel de imagini-umbre a ceea ce în vechea eră atlanteeană se afla în mod nemijlocit în lume, printre oameni, drept entități divin-spirituale reale. Grecii aveau însă o conștiență clară a celui de-al treilea Eveniment Christic, tocmai a acelui Eveniment Christic care, de obicei, e înfățișat sufletului uman doar sub formă de imagine, în figura Sfântului Gheorghe sau a Arhanghelului Mihael, biruind Balaurul. Grecii îl înfățișau pe Christos însuflețindu-l pe cel care avea să fie băiatul Iisus nathanic, sub numele de Apollo. Și s-ar putea spune că, în Grecia, Sfântul Gheorghe cu Balaurul e înfățișat ca ființă adânc înrădăcinată în Cosmos. Grecii aveau acea fântână a Castaliei, lângă muntele Parnas, unde din pământ se căsca o văgăună, iar din aceasta ieșeau aburi. Aburii învăluiau muntele ca niște șerpi, astfel încât, în acești vapori încolăciți de jur împrejurul muntelui, oamenii aveau o imagine a pasiunilor umane ce năvălesc sălbatic afară și haotizează gândirea, simțirea și voința. Deasupra acelei văgăuni, în locul unde ieșeau aburii încolăcindu-se în formă de șerpi și unde trăia Python, se ajungea la acel oracol care era închinat Pythiei. Pythia era așezată pe scăunelul ei cu trei picioare, deasupra acestei văgăuni din trupul Pământului, și datorită aburilor ce se ridicau la suprafață ea era transpusă într-o stare vizionară, iar ceea ce spunea în această stare era conceput drept mesaj al lui Apollo însuși. Cei care voiau să primească un sfat, trimiteau soli la Pythia și aflau sfatul lui Apollo prin gura Pythiei.
Prin urmare, la baza concepției vechilor greci se afla ideea că Apollo provine dintr-o entitate reală. Acum știm care e această entitate. Este băiatul Iisus nathanic de mai târziu, însuflețit de către Christos, numit la greci Apollo. El eliberează de influențele luciferic-ahrimanice ceea ce se înalță din pământ în sufletul Pythiei. Și pentru că în aburi se înalță jertfa lui Apollo, ei nu mai zăpăcesc gândirea, simțirea și voința grecilor, ci le ordonează în mod înțelept. Vedem astfel că în ideea de Apollo a grecilor trăiește faptul că în gândirea, simțirea și voința oamenilor a pătruns Zeul pe care mai târziu îl numim Christos, Zeul care s-a jertfit odinioară, prin aceea că a intrat în sufletul băiatului Iisus nathanic de mai târziu și a revărsat armonie în ceea ce, sub influența lui Lucifer și a lui Ahriman – gândirea, simțirea și voința – ar fi trebuit să aibă, în sufletul uman, un efect de haotizare.
Avem astfel, în lumile suprasensibile, trei Evenimente Christice, care pregătesc Evenimentul de pe Golgota. Dacă ne întrebăm care a fost importanța Evenimentului de pe Golgota însuși, dacă întrebăm: Ce s-a realizat prin acest Eveniment de pe Golgota, ce ar fi ajuns în dezordine dacă Evenimentul de pe Golgota n-ar fi avut loc? – atunci aflăm că în cea de-a a patra epocă de cultură postatlanteană, în epoca greco-latină, omenirea se maturizase pentru a putea să dezvolte eul. La început a fost matur pentru dezvoltarea eului acel colț al lumii apusene care se întâlnea în Asia de Vest, Europa de Sud și Europa Centrală. Eul trebuia să se dezvolte prin ciocnirea dintre popoarele romane și cele germanice, în Europa Centrală și Europa de Sud. Așadar, eul trebuia dezvoltat în cea de-a patra epocă postatlanteană. Dar el s-ar fi dezvoltat într-un mod haotic. Fiindcă, după cum în era lemuriană s-ar fi dezvoltat în mod haotic simțurile, dacă n-ar fi avut loc primul Eveniment Christic, după cum cele șapte organe vitale s-ar fi dezvoltat în mod nejust dacă la începutul erei atlanteene n-ar fi avut loc cel de-al doilea Eveniment Christic și după cum cele trei activități sufletești ale omului – gândirea, simțirea și voința – s-ar fi dezvoltat în mod dezordonat, dacă spre sfârșitul erei atlanteene n-ar fi avut loc cel de-al treilea Eveniment Christic, tot astfel și eul s-ar fi dezvoltat în mod haotic, dacă în epoca greco-latină n-ar fi avut loc cel de-al patrulea Eveniment Christic, adică tocmai Misterul de pe Golgota. Fiindcă – am subliniat adeseori acest lucru – în epoca a patra postatlanteană oamenii ar fi ajuns să aibă eul, conștiența eului.
Pentru acei oameni care nu trebuiau să ajungă aici, a fost dat, pentru început, un alt gen de revelație. Căci aceasta e deosebirea caracteristică dintre revelația lui Buddha și revelația dată de Christos, că revelația dată de Buddha s-a îndreptat spre oameni care nu trebuiau să ajungă, de fapt, la conștiența eului lor ce merge de la o încarnare la alta. Nu înțelege buddhismul acela care nu înțelege în mod just tocmai acest lucru. Am atras atenția adeseori asupra unei alegorii folosite în fazele târzii ale buddhismului, în care se spune că adevăratul buddhist privește ceea ce trece de la o încarnare la alta făcând comparația cu fructul copacului mango, care, dacă e pus în pământ, dă la iveală un nou pom, iar pe acesta crește iarăși un nou fruct. Ceea ce există comun între noul fruct mango și cel vechi, sunt doar numele și forma. Caracteristic pentru buddhism e, deci, faptul că în cadrul lui nu s-a vorbit de existența unui eu real, care trece prin multe încarnări. Nu s-a vorbit despre așa ceva din cauză că popoarele Orientului n-au devenit pe deplin conștiente de existența unui eu real. Chiar și azi mai putem vedea: Când unii oameni, care se întemeiază pe învățăturile Orientului, vor să înțeleagă concepțiile Apusului, ei nu pot să înainteze decât până la punctul în care apare eul.
Eul trebuia să se nască din popoarele celei de-a patra epoci de cultură postatlanteană. Dar el s-ar fi născut ca ceva dezordonat. Faptul că s-ar fi născut ca ceva dezordonat, ni-l arată un fenomen foarte important din epoca a patra postatlanteană. Aici ni se înfățișează, ca o expresie semnificativă a nașterii eului, filosofia greacă. Dar, ca un fenomen însoțitor al filosofiei grecești, se păstrează, pe de altă parte, vechiul obicei de a apela la sibile, despre care trebuie să spunem: Sibilele sunt acele entități feminine care n-au fost armonizate în viața lor sufletească de către Apollo, cum e cazul Pythiei, ci care lăsau ca revelațiile lor să acționeze în mod dezordonat, în ceea ce privește gândirea, simțirea și voința. Prin revelațiile sibilinice, care au existat începând din secolul 8 î. Chr. și au ajuns până prin Evul Mediu, curgeau un fel de adevăruri foarte înalte, dar în mod dezordonat, împânzite cu tot felul de lucruri bizare. Prin existența sibilelor se vede cel mai bine că nașterea conștienței eului ar fi trebuit să aibă loc, la început, în mod dezordonat, zăpă-citor, că, din cauza influențelor luciferice și ahrimanice, eul ar fi ieșit la suprafață la fel de dezordonat cum s-ar fi întâmplat cu cele douăsprezece simțuri în era lemuriană, cu cele șapte organe vitale la începutul erei atlanteene și cu cele trei organe sufletești spre sfârșitul erei atlanteene, dacă n-ar fi avut loc primele trei Evenimente Christice. Tot astfel, în era post-atlanteană eul s-ar fi născut sub o forma dezordonată, dacă n-ar fi intervenit Misterul de pe Golgota.
Vedem astfel că Misterul de pe Golgota coboară treptat, ca de pe o culme spirituală, la nivelul căreia a avut loc primul Eveniment Christic, în era lemuriană, până când el ajunge în planul fizic, adică tocmai în Misterul nostru pământesc de pe Golgota. Acest lucru, iarăși, ne poate arăta întreaga importanță pentru evoluția Pământului a acestui eveniment unic în felul lui, el ne poate arăta însă că acest eveniment unic în felul lui a fost pregătit cu mult timp înainte, din lumile spirituale. Legătura cu înalta Ființă Solară, pe care am scos-o în evidență adeseori, în ceea ce privește Ființa lui Christos, se arată deja și în ideea pe care grecii și-o făceau despre Apollo, căci Apollo e Zeul Soarelui.
Am sugerat doar sub o formă sumară ceea ce trebuie să fie cunoscut și adunat la un loc, pentru a se ajunge la o explicare deplină a importanței pe care o are Misterul de pe Golgota. Toate aceste lucruri ar putea fi prezentate în mod amănunțit și atunci ele ne-ar arăta întreaga, uriașa măreție cosmică a acestui Mister de pe Golgota. În acest fel ne putem apropia de Misterul de pe Golgota, prin studierea Cosmosului. Dar ne putem apropia de el și dintr-o altă direcție. Acest lucru poate să aibă loc cam în felul următor. Să presupunem că un om intră în lumea spirituală, prin poarta morții sau prin inițiere. Și dacă ne oprim acum asupra faptului că el ajunge în lumea spirituală trecând prin poarta morții, atunci primul lucru care se întâmplă este acela că omul își depune corpul fizic, ca pe învelișul său cel mai exterior. Corpul fizic e redat elementelor pământești. Să presupunem că, după ce a trecut prin poarta morții, omul ar privi din lumea spirituală în care se află acum, spre destinul corpului său fizic, la faptul că el e ars sau putrezește, că e redat elementelor fizice ale Pământului. Ceea ce omul vede în aceste procese, dacă privește din lumea spirituală spre destinul corpului său fizic, ar putea fi numit un fenomen natural, ca orice alt fenomen din natură, un fenomen în cazul căruia noțiunile morale se aplică la fel de puțin, pe cât de puțin aplicăm noțiuni morale când se formează norii și fulgerul trece de la un nor la altul, și altele asemenea. La fel cum privim aceste fenomene din natură, așa trebuie să privim, în primă instanță, la ceea ce, în calitate de corp fizic, se descompune în acest fel. Dar noi mai știm că, timp de câteva zile, omul rămâne unit cu corpul său eteric, și că pe urmă are loc un fel de a doua desprindere, aceea a corpului eteric care se desparte de corpul astral și de eu.
Când omul privește apoi spre corpul eteric desprins de pe el, acesta se prezintă deja altfel, în procesele sale, decât corpul fizic desprins. Înainte de toate, din lumea spirituală noi nu putem privi spre corpul eteric în așa fel încât ceea ce e atunci corpul eteric și ceea ce devine el să poată fi privit de noi ca un fenomen din natură. Nu așa stau lucrurile, ci corpul eteric ne arată, în specificul său, că în el sunt întrețesute modul nostru de a gândi și simți, pe care l-am purtat în noi, până în momentul morții. După cum am avut un mod de a gândi și simți bun, acest lucru se poate vedea din corpul eteric; dacă am avut gânduri și sentimente rele, nesincere, și aceasta se poate vedea din corpul eteric. Da, vedem și percepem în el, aș zice, întreaga gamă a sentimentelor bune și rele. Toate sunt exprimate în el. Noi transpunem dispoziția noastră sufletească lăuntrică, așa cum e ea, în corpul eteric. O vedem în el, și apoi ea se dizolvă într-un mod complicat în lumea eterică, e aspirat de aceasta. De aceea, când privim destinul corpului nostru eteric, privim, de fapt, o copie a ceea ce am fost noi înșine în viața pământească.
În legătură cu ceea ce privim astfel, ne mai putem spune și altceva. Ne putem spune: Dacă ai cutare sau cutare sentimente bune, o dăruire de un fel sau altul față de lumea spirituală, atunci tu ai predat eterului cosmic ceva ce acolo continuă să acționeze drept factor pozitiv. Dacă ai avut sentimente rele și n-ai vrut să te ocupi cu descrierile din lumile spirituale, ai predat eterului cosmic ceva care are efecte dăunătoare, pustiitoare în lumea eterică.
Este în destinul sufletului nostru, adică al corpului nostru astral și al eului, să vadă ce am făcut noi înșine în destinul corpului nostru eteric, care nu mai poate fi modificat după ce s-a desprins de corpul fizic. Am putea spune chiar că e principala priveliște pe care o contemplăm după moarte. La fel cum înainte, în lumea senzorială, aveam în fața ochilor nori, munți ș.a.m.d., acum, după moarte, avem ca un fundal priveliștea a ceea ce am introdus noi înșine în corpul nostru astral, prin dispoziția sufletească pe care am avut-o, prin modul nostru de a gândi și simți. Această panoramă devine tot mai mare și mai mare, pe măsură ce corpul nostru eteric se dizolvă și devine, de fapt, ca și firmamentul, pe care toate apar altfel. De aceea, ține de destinul omului după moarte să contemple destinele corpului eteric.
În plus, se mai arată și un alt aspect: acest corp eteric, care se dizolvă acum, posedă două feluri de însușiri. Una dintre ele are legătură cu ceea ce, după moarte, face întotdeauna o impresie întristătoare, apăsătoare. Vom vedea de ce se leagă această însușire, dacă vom studia puțin destinul Pământului fizic.
Azi fizicienii știu deja care este destinul Pământului fizic. Fizicienii și-au dat seama, în mod just, că Pământul, ca ființă fizică, va cădea cândva în prada morții termice. Raportul dintre căldură și celelalte forțe fizice ale Pământului este de așa natură încât cândva, într-un anumit moment din viitor – acesta este, deja astăzi, un fenomen fizic – totul se va fi transpus într-o căldură uniformă. Atunci nu va mai exista nici un fenomen sau proces care ar putea să aibă loc pe Pământ, în sfera fizică a acestuia. Întreg Pământul va fi căzut în prada morții termice.
Cei care au o concepție materialistă trebuie să presupună, desigur, ca pe ceva de la sine înțeles – fiindcă altfel n-ar fi consecvenți –, că o dată cu moartea termică va trebui să dispară tot ceea ce ei numesc cultură și civilizație umană, gândire, cugetare și străduință umană, că întreaga viață umană va dispărea în mod inevitabil în acea căldură uniformă a Pământului. Cel ce înțelege lucrurile așa cum le poate prezenta învățătura spiritual-științifică, știe că moartea termică înseamnă că Pământul fizic va cădea, la fel ca un cadavru, de pe spiritualul său, care face parte din el, așa cum cadavrul fizic cade de pe acea parte din om care pășește prin poarta morții. Și după cum la moarte cadavrul uman rămâne în urmă, părăsit de spiritual-sufletescul omului, care, între moarte și o nouă naștere, trece printr-o stare intermediară, și după cum omul trece de la o stare la alta, tot astfel spiritualul Pământului – atunci când existența sa pământească se va sfârși, prin moartea termică – va trece în existența jupiteriană. Existența jupiteriană va fi o nouă încarnare a tot ceea ce, din punct de vedere spiritual, este în legătură cu Pământul.
Dacă, după moarte, putem să privim astfel înapoi, spre corpul eteric, un anumit sentiment pe care-l avem în legătură cu acest corp eteric, ne indică, într-adevăr, că o parte din însușirile corpului eteric sunt legate de tot ceea ce, în sfera Pământului, va cădea pradă morții termice, a ceea ce se dizolvă. În corpul nostru eteric există asemenea forțe care activează în sensul de a conduce Pământul spre moartea termică. Dar mai există și alte forțe.
O a doua categorie de forțe care pot fi observate în corpul eteric se raportează la toate realitățile pământești ca și cum am privi germenele unei plante și am vedea că el este înconjurat de o substanță vegetală din care ia naștere, din nou, planta următoare. În mod similar, noi vedem în corpul eteric: în el există niște forțe care trebuie să lucreze pentru Pământ doar cât timp există Pământul, până când Pământul va cădea în prada morții termice. Dar în el există și forțe tinere, care au legătură cu ceea ce Pământul conține în Cosmos drept ceva capabil să încolțească, spre a fi condus dincolo, spre încarnarea următoare a Pământului. Dar noi putem vedea această parte embrionară, aș zice, a corpului eteric, numai dacă – și aici atingem iarăși un mare mister al științei spirituale – ne-am cucerit o anumită relație cu Entitatea lui Christos, cu Impulsul Christic, fiindcă această parte e străbătută de forțele lui Christos, care, prin Misterul de pe Golgota, s-au revărsat în sfera spirituală a Pământului. Ele sunt prezente aici, în această parte a lui. Căci aceste forțe christice sunt ceea ce e dus și de către om, drept realitate capabilă să germineze, spre Jupiter. Aceasta ne dă posibilitatea de a vedea în corpul nostru eteric legătura noastră cu Impulsul Christic, ceea ce e embrionar, capabil să dea naștere din sine viitorului.
Dacă vedem această realitate, avem certitudinea că, într-adevăr, din Misterul de pe Golgota s-a revărsat în sfera Pământului ceea ce am amintit aici de atâtea ori și că acest ceva are legătură cu reînvierea întregii spiritua-lități a Pământului, în sânul căreia suntem cuibăriți noi înșine, ca oameni. Printre trăirile pe care trebuie să le aibă o ființă umană care posedă o conștiență justă a eului, așa cum o posedă astăzi omul occidental, printre aceste trăiri se numără și aceea de a nu vedea după moarte, la retrospectiva asupra corpului eteric, acest corp eteric decât ca fiind pătruns de Impulsul Christic. E o viață nefericită, după moarte, la retrospectiva asupra propriului corp eteric, dacă omul trebuie să fie lipsit de posibilitatea de a vedea cum corpul său eteric e îmbibat de Impulsul Christic. Acesta e motivul pentru care eu am atras mereu atenția asupra faptului că Christos a venit pe Pământ ca fapt real și că până și oamenii care la suprafața conștientei lor resping astăzi Impulsul Christic, vor găsi treptat accesul spre Impulsul Christic, chiar dacă, poate, îl vor găsi cu una sau doua încarnări mai târziu decât populația regiunilor civilizate din partea de Vest a Pământului.
Fericirea omului, după moarte, constă în a avea, privindu-și corpul eteric, certitudinea Impulsului Christic. Iar nefericirea omului după moarte consta în faptul că el observă în corpul său eteric numai ceea ce, într-un anumit sens, va trebui să cada pradă morții Pământului. Pentru omul care, datorită gradului său de civilizație occidental, are o conștiență clară a eului – oamenii orientali nu posedă încă o conștiență clară a eului –, pentru omul care s-a născut deja cu o conștiență clară a eului, cum e cazul la popoarele din Apus, este o nefericire foarte mare să privească la corpul său eteric și să vadă acolo doar forțe care distrug evoluția de pe Pământ, dar să nu poată vedea că în Pământ Impulsul Christic e prezent, ca substanță. Dacă nu poți vedea în corpul eteric, după moarte, forțele germinative, tinere, ale Impulsului Christic, e ca și cum ai trăi în permanență sub impresia unui cutremur sau a unei erupții vulcanice. Ce sunt oare aceste tinere forțe germinative ale Impulsului Christic? Ei bine, unul dintre elementele care țin de ele, l-am amintit deja, cu diferite ocazii, de-a lungul anilor. Am văzut ce rol joacă sângele în corpul fizic al lui Christos Iisus. Sângele face parte dintre substanțele fizice ale trupului și, la omul obișnuit, este și el ceva care, o dată cu moartea, se descompune, din punct de vedere fizic, în elementele [din care a fost constituit]. Nu așa s-a întâmplat cu sângele lui Christos Iisus, cel puțin cu acea parte din sângele lui Christos Iisus care, pe Golgota, a curs din rănile Sale spre Pământ. Această parte a sângelui s-a eterizat, a fost preluată cu adevărat de forțele eterice ale Pământului, în așa fel încât sângele care a curs atunci din rănile Sale, a devenit substanță eterică. Și aceasta luminează, licărește, scânteiază în corpul eteric și – simțim acest lucru după moarte – ea se prezintă în așa fel încât știm: Aici este viață germinativă proaspătă, care-l conduce pe om spre viitor, dându-i aptitudinea de a trăi în mod activ.
Și dintr-o altă direcție vin niște ingrediente în corpul eteric, lucru care ne poate arăta câtă viață proaspătă și viguroasă există în corpul eteric. Tocmai studierea Evangheliei a Cincea ne arată – și e una dintre impresiile cele mai puternice, dacă ne adâncim în ceea ce poate fi dat sub forma Evangheliei a Cincea –, că după ce trupul neînsuflețit al lui Christos Iisus a fost pus în mormânt, a avut loc ceva care a făcut ca, până la urmă, să poată deveni posibile lucrurile descrise cu atât de minunata exactitate în Evanghelia lui Ioan: ca mormântul era gol, iar giulgiurile zăceau de jur împrejur. Așa a și fost. Ne-o arată Evanghelia a Cincea. Și a fost așa datorită faptului că avusese loc un cutremur de formă ondulatorie, care a provocat apariția unei falii adânci în scoarța Pământului. În această falie a căzut cadavrul lui Christos Iisus. Apoi falia s-a închis la loc. Și mișcările ondulatorii și vijelia au aruncat, într-adevăr, giulgiurile în felul descris în Evanghelia lui Ioan, când se descrie mormântul gol și poziția giulgiurilor. Aceasta este impresia copleșitoare, care ne mișcă adânc inima, când aflăm din Evanghelia a Cincea cum s-au petrecut lucrurile și când le găsim apoi confirmate în Evanghelia lui Ioan.
Așadar, în corpul eteric a mai pătruns și altceva: Ceea ce a fost preluat în falia din scoarța Pământului, a îmbibat ceea ce noi am numit sângele ce scânteiază și licărește în substanța eterică, și prin aceasta sângele ce scânteiază și licărește în corpul eteric devine vizibil; așa că ai sentimentul – am spus deja adineaori: după moarte, corpul eteric se dilată și-l vedem ca pe un fel de firmament, pe fundalul căruia se profilează tot restul: – în acest corp eteric ce se dilată, se condensează ca un fel de substanță de bază, trupul, trupul golit de sânge al lui Christos Iisus, care a fost preluat în acea falie din scoarța Pământului și s-a integrat astfel Pământului, apărând în panorama corpului eteric dilatat ca ceva care reînvie acest corp eteric.
Din perceperea acestei realități se naște certitudinea: Omenirea nu e pe cale de dispariție, ea va continua să trăiască, drept conținut spiritual al Pământului, când partea fizică a Pământului va cădea de pe el, la fel cum cadavrul uman individual cade de pe entitatea spirituală a omului. Eul și corpul astral sunt, desigur, astfel constituite, încât îi garantează omului libertatea și nemurirea. Dar omul ar continua să trăiască de unul singur. El ar ajunge pe Jupiter și nu s-ar potrivi cu viața de pe Jupiter, dacă ceea ce a fost dobândit pe Pământ n-ar fi transferat pe Jupiter: dacă n-ar fi transferat dincolo ceea ce a introdus Impulsul Christic în atmosfera Pământului.
S-ar putea spune că oamenii ar trece la existența jupiteriană aproape cu nimic mai bogați decât erau deja în era lemuriană, ei ar trece ca ființe foarte sărace la existența jupiteriană, dacă n-ar fi cuibăriți într-o atmosferă pământească ce a fost christificată. Și oamenii ar resimți în viața dintre moarte și o nouă naștere această sărăcie, care ar face următoarea impresie: Viața pământească este, de fapt, pierdută –, această sărăcie ar fi resimțită ca nefericire, pe când ceea ce a făcut Impulsul Christic din partea spirituală a Pământului, umple cu fericire sufletul aflat în viața dintre moarte și o nouă naștere: Da, tot ceea ce poate viețui sufletul după Misterul de pe Golgota vine de la ceea ce s-a revărsat în atmosfera spirituală a Pământului prin Impulsul Christic!
