Am vorbit adeseori despre marea, decisiva importanță pe care o are Impulsul Christic în dezvoltarea omenirii de pe Pământ și am încercat să ca-racterizăm din cele mai diverse direcții întreaga esență a Impulsului Christic, pe care o cuprindem de obicei sub numele de „Misterul de pe Golgota”. În ultimul timp, mi-a revenit sarcina de a cerceta câteva aspecte cu mult mai concrete în legătură cu acest Mister de pe Golgota și cu tot ceea ce implică el, și tocmai aceste cercetări mi s-au prezentat în așa fel încât mă fac să mă simt dator să vorbesc tocmai în această perioadă în cercul prietenilor noștri despre rezultatele cercetărilor întreprinse.
Am reușit, cercetând ceea ce se numește Cronica Acașă, la care m-am referit adeseori, să mai aflu câteva lucruri importante despre viața lui Christos Iisus.
Despre marile avânturi care se pregătesc în epoca noastră în evoluția omenirii am spus tocmai aici, cu ocazia ultimelor noastre întâlniri, diferite lucruri, și, fără îndoială, tocmai aceste avânturi aduc cu ele necesitatea de a se prezenta în momentul actual, în fața câtorva suflete umane, care s-au unit în cadrul Mișcării Antroposofice, așa cum o concepem noi, niște date noi despre viața lui Christos Iisus. Vă rog însă să tratați în mod deosebit de discret cele ce am de spus tocmai în această privință și să faceți în așa fel încât ele să rămână o problemă internă a ramurilor noastre. Fiindcă deja puținele detalii pe care a trebuit să le publicăm în legătură cu viața lui Christos Iisus și care nu erau cunoscute din Evanghelii sau pe baza tradiției au provocat – nu vreau să mă refer deloc la criticii bizari care vor să facă rău curentului nostru spiritual, ci mă refer la aceia care, într-o anumită privință, au adus în întâmpinarea curentului nostru măcar bunăvoință –, aceste detalii au provocat o anumită atitudine sălbatică, niște adversități pătimașe, de exemplu, istoria cu cei doi băieți Iisus. Se pare ca nimic nu-i e mai antipatic epocii noastre, mai antipa-tic din punct de vedere lăuntric, decât să se atragă atenția asupra unor rezultate ale cercetării spirituale. Oamenii mai acceptă, de bine, de rău, să se vorbească despre spiritual în general, chiar dacă sunt prezentate tot soiul de teorii abstracte despre viața spirituală. Dar nu mai vor să accepte nimic atunci când le sunt prezentate niște aspecte din viața spirituală în același fel în care prezentăm aspectele din planul fizic. Unele dintre lucrurile care trebuie spuse în legătură cu ceea ce am eu de prezentat, vor fi spuse mai târziu. Dar acum aș dori să încep, de la un anumit punct, cu relatarea însăși și vă rog să luați această relatare ca pe un fel de a Cincea Evanghelie, care apare în epoca noastră la fel cum celelalte patru Evanghelii au apărut la vremea lor. Doar atât, drept introducere. Motivația mai largă o vom discuta mâine.
Aș vrea să încep cu momentul care în Evanghelia lui Luca e descris drept apariția lui Iisus, în vârstă de doisprezece ani, la Ierusalim, printre cărturari, când el îi uimește pe acești cărturari prin răspunsurile mărețe, grandioase, pe care a fost în măsură să le dea. Așa îl găsesc părinții săi – după cum ne povestește Evanghelia lui Luca –, familia sa, care îl pierduse. Știm că la baza acestei apariții a lui Iisus în templu se află faptul că în viața lui avusese loc atunci o schimbare importantă, care poate fi înțeleasă numai cu ajutorul științei spirituale. Știm – să repetăm lucrurile pe scurt – că pe la începutul erei noastre s-au născut doi copii Iisus și că unul se trage din așa-numita linie solomonică a casei lui David, că în acest copil Iisus era încarnat spiritul sau eul – cum mai putem spune – al lui Zarathustra. Știm că acest copil Iisus a crescut dând dovadă de o înzestrare cu totul ieșită din comun, care trebuie să pară explicabilă, dacă știți că acest copil Iisus purta în lăuntrul său eul lui Zarathustra. Știm că aproape în același timp s-a născut celălalt copil Iisus, din linia nathanică a casei lui David și că acesta, în orice caz, pășise pe planul lumii fizice având niște trăsături de caracter fundamental deosebite față de cele ale copilului Iisus din linia solomonică. În timp ce băiatul din linia solomonică era deosebit de înzestrat pentru tot ce acționa din lumea înconjurătoare în așa fel încât își avea originea în cultura și civilizația umană, până în punctul în care ajunsese pe atunci cultura și civilizația umană, celălalt băiat era neînzestrat în privința a tot ceea ce realizase omenirea până atunci în evoluția ei. Nu putea să se transpună cu adevărat în lucrurile pe care trebuia să le învețe, în tot ceea ce oamenii își cuceriseră în cursul evoluției istorice. În schimb, acest băiat Iisus avea o minunată profunzime și plinătate a inimii, a simțirii, o asemenea plinătate a sufletului care cu siguranță că nu-și va găsi egalul printre ceilalți copii, dacă ne îndreptăm privirile, în Cronica Acașă, spre acel loc din evoluția omenirii în care poate fi găsit și observat acest copil.
Pe urmă, cei doi copii au crescut mari și tocmai în momentul în care aveau amândoi doisprezece ani, eul lui Zarathustra a trecut dintr-unul în celălalt și băiatul Iisus din linia nathanică a fost apoi acela care, având acum eul lui Zarathustra în lăuntrul lui, le-a dat cărturarilor din Ierusalim marile, grandioasele răspunsuri, la care m-am referit deja. Se uniseră, deci, acea natură ciudată – nu putem spune altfel – a băiatului Iisus nathanic și eul lui Zarathustra. Știm, de asemenea – am descris acest lucru cu ocazia altor conferințe [Nota 58] –, că mama după trup a băiatului Iisus nathanic a fost bolnavă o vreme și apoi a murit, la fel și tatăl celuilalt băiat, și că acum mama celuilalt băiat Iisus – băiatul Iisus solomonic s-a topit și el pe picioare, deoarece nu mai avea un eu, de parcă s-ar fi ofilit din cauza uscăciunii –, acum mama băiatului Iisus solomonic și tatăl băiatului Iisus nathanic au ajuns să formeze împreună o familie. Frații și surorile vitrege, care erau născuți din mama și tatăl liniei solomonice, au venit și ei acolo și acum trăiau toți în Nazareth în sânul acestei familii, deci, băiatul Iisus care avea în lăuntrul său eul lui Zarathustra, a crescut mai mare, alături de mama sa vitregă sau adoptivă, fără să știe la această vârstă, bineînțeles, că în el se afla eul lui Zarathustra. El poseda fa-cultăți le pe care trebuie că le avea eul lui Zarathustra; dar n-ar fi știut să spună: Am în mine eul lui Zarathustra.
Ceea ce a ieșit acum în evidență, ceea ce se vestise deja în răspunsurile deosebite pe care le dăduse cărturarilor, dar care a ieșit din ce în ce mai mult în evidență, a fost – așa trebuie să descriu viața acestui băiat Iisus, între doisprezece și optsprezece ani – a fost faptul că în lăuntrul lui s-a făcut simțit un fel de inspirație lăuntrică, o cunoaștere nemijlocită care era pe cât de directă, pe atât de firească, în așa fel încât el percepea în propriul lui suflet ceva, cam la fel cum vechii profeți își primeau revelațiile divin-spirituale din înalturile divin-spirituale, din lumile spirituale, în vremea originară a civilizației evreiești. Acelei comunicări ce venea odinioară din lumea spirituală, oamenii fuseseră obișnuiți să-i dea, în amintire, numele de marea Bath-Col, glasul ce vine din lumea spirituală, marea Bath-Col. Băiatului de doisprezece, treisprezece, paisprezece, optsprezece ani i se părea ca marea Bath-Col ar fi reînviat în el, dar acum numai în el singur, o maturitate rară, minunată, a inspirației lăuntrice, o reaprindere a acelor trăiri lăuntrice pe care le avuseseră doar profeții din vechime.
Ceea ce te frapează dacă îți îndrepți privirile, în sensul Cronicii Acașe, spre acest moment din evoluția omenirii, e faptul că în sânul întregii familii și al întregii ambianțe din Nazareth acest băiat era singur, la o vârstă relativ tânără, cu această revelație interioară a sa, care depășea tot ceea ce, pe atunci, puteau ști alți oameni. În acea perioadă, și mama sa vitregă sau adoptivă îl înțelegea foarte puțin, iar ceilalți nici măcar atât. Când e vorba de acest băiat Iisus, nu e important să ne formăm tot felul de teorii, ci să dezvoltăm în noi capacitatea de a simți împreună cu Iisus ce înseamnă să fii un băiat matur, între doisprezece și optsprezece ani, să simți că în tine se înalță ceva cu totul necunoscut, niște revelații care în acea vreme erau de neconceput la oricare alt om și să fii absolut singur cu aceste revelații, să nu poți vorbi cu nimeni, ba chiar, ceea ce era și mai mult: să ai sentimentul că nimeni n-ar înțelege, dacă i-ai vorbi. E greu să suporți asemenea lucruri la vârsta bărbăției; dar să trăiești asemenea lucruri între doisprezece și optsprezece ani, e ceva copleșitor. Acestui sentiment copleșitor i s-a mai adăugat și altă trăire.
El, acest băiat Iisus, avea o mare deschidere pentru ceea ce era capabil să-și asimileze un om din vremea sa. El vedea deja pe atunci, cu ochiul deschis al sufletului, ce puteau oamenii să-și asimileze prin natura lor și să prelucreze în ei din punct de vedere spiritual-sufletesc și ce anume primiseră în cursul secolelor din ceea ce le fusese revelat evreilor de către vechii profeți. El simțea cu adâncă durere, cu cea mai profundă suferință: Da, așa era în vremurile străvechi, așa le-a vorbit marea Bath-Col profeților; aceasta a fost o învățătură originară, din care au rămas vestigii sărăcăcioase, printre farisei și cărturari. Dacă marea Bath-Col ar vrea să-i vorbească acum unui om oarecare: n-ar exista nici un om care să înțeleagă glasul ce răsună din lumea spi-rituală. Omenirea s-a schimbat, nu mai e ca în vremea vechilor profeți. Chiar dacă ar răsuna astăzi acele mari revelații glorioase din vremurile vechi: n-ar exista urechile care să le înțeleagă. Acest lucru apărea mereu și mereu în fața sufletului băiatului Iisus și cu această suferință el era singur.
Nu se poate compara cu nimic trăirea pe care o ai când îți îndrepți privi-rile spre ceea ce a trebuit să caracterizez, drept suferințe, așa cum am făcut-o adineaori, spre ceea ce s-a petrecut în acest băiat Iisus. Și putem spune, în mod absolut îndreptățit: Oricât de importante vor fi fiind lucrurile pe care le-am spus adeseori mai mult teoretic în legătură cu Misterul de pe Golgota, măreția punctelor de vedere cosmice sau istorice cu adevărat nu va fi pusă deloc în umbră dacă luăm seama din ce în ce mai mult și mai mult la rea-litățile concrete, așa cum se oferă ele în concretețea lor. Căci prin nimic altceva, în afară de observarea acestor realități, nu putem înțelege mai bine cum s-a desfășurat evoluția parcursă de omenire, faptul că și în sânul poporului evreu a existat o înțelepciune originară și că în vremea în care într-un singur suflet, între doisprezece și optsprezece ani, ea s-a aprins din nou, ca de încercare, ea a constituit doar un chin pentru acest suflet, pentru că nu s-ar fi putut face înțeleasă nici unui om, așa cum se manifesta această Bath-Col; pentru acest suflet această revelație exista numai pentru a-i provoca niște suferințe nesfârșite. Băiatul era singur de tot cu aceste trăiri, care reprezentau, ca să zicem așa, suferința omenirii, într-o asemenea concentrație.
În băiat s-a dezvoltat acum ceva ce poate fi observat, sub formele sale rudimentare, și în viața obișnuită, ici și colo, ceva pe care trebuie doar să ni-l imaginăm la dimensiuni infinit mai mari, când e vorba de viața lui Iisus. Durerea, suferința, care sunt viețuite din niște izvoare asemănătoare cu cele descrise acum se transformă în așa fel încât acela care poate trăi în sufletul lui asemenea dureri, asemenea suferințe, transformă ca de la sine aceste dureri, aceste suferințe, în bunăvoință, în iubire, dar nu doar în sentimente de bunăvoință și de iubire, ci și în forța iubirii, într-o uriașă forță de a iubi, în posibilitatea de a manifesta această iubire în mod spiritual-sufletesc. Și astfel în el s-a dezvoltat – în Iisus, pe măsură ce creștea – ceva cu totul deosebit.
Deși frații și surorile lui, oamenii din imediata lui apropiere, îl dușmăneau, din cauză că nu puteau să-l înțeleagă și-l considerau puțin nebun, un lucru nu putea fi negat – fiindcă se arăta, pe atunci, ochiului fizic exterior, iar acum se arată privirii ce vede în Cronica Acașă –, faptul că, oriunde ajungea acest băiat, dacă vorbea cu cineva, chiar dacă acela nu putea să-l înțeleagă, mergea, cel puțin, în întâmpinarea spuselor sale, că exista un fel de revărsare reală a ceva din sufletul lui Iisus, care trecea în el, în celalalt suflet. Era ca un fel de transmitere a unui fluid format din bunăvoință, din iubire, care emana din el. Era suferința transformată, durerea transformată. Se apropia ca o adiere de iubire binefăcătoare, spre cei ce veneau în contact cu Iisus, deja în acea epocă, în așa fel încât oamenii simțeau că au în fața lor ceva deosebit, când se aflau, într-un fel sau altul, cu el. În casa tatălui său el exercita un fel de meserie de tâmplar sau dulgher, acolo Iisus lucra cu hărnicie. Dar în ceasurile în care se regăsea pe sine, se petrecea ceea ce v-am descris mai înainte. Cam acestea au fost trăirile interioare – și aici trăirile interioare sunt esențialul – ale lui Iisus din Nazareth, cam între doisprezece și șaisprezece sau optsprezece ani.
Apoi, pentru el a început un fel de perioadă a călătoriilor, între optsprezece și douăzeci și patru de ani. El a umblat mult, lucra ici și colo, exercitând meseria cu care se ocupa și acasă, a ajuns în ținuturi locuite de evrei, dar și în altele, locuite de păgâni. Deja pe atunci s-a arătat ceva cu totul deosebit, într-un mod ciudat, ca efect al trăirilor avute în anii dinainte, în relațiile cu oamenii pe care-i întâlnea în drum. Și e important să ținem seamă și de acest lucru, fiindcă numai dacă ținem seama de el, tocmai de această trăsătură, pătrundem mai adânc în esența a ceea ce s-a petrecut atunci în evoluția omenirii.
Lucrând, umblând din loc în loc, el a ajuns ici și colo în sânul unor familii. După terminarea lucrului, el stătea de vorbă cu acele familii și atunci putea fi percepută pretutindeni acea undă a bunăvoinței și iubirii despre a cărei dezvoltare am vorbit. Acesta era lucrul care era simțit pretutindeni, dar el era simțit, ca să zicem așa, prin faptă, fiindcă oriunde s-ar fi aflat, în anii între care a călătorit, deci, între optsprezece și douăzeci și patru de ani, oamenii aveau sentimentul: Aici cu noi stă o ființă deosebită. – Nu se spunea întotdeauna cu glas tare, dar oamenii aveau sentimentul: Printre noi se află o ființă deosebită. – Și el se manifesta în felul următor: După ce Iisus plecase deja din acel loc, nu numai că se vorbea doar despre el săptămâni în șir, despre ceea ce fusese rostit între el și ceilalți, ci adeseori se întâmpla următorul lucru: Când oamenii se aflau iar împreună, după ce el plecase, aveau sentimentul că intră pe ușă. Era o viziune avută în comun. Ei aveau sentimentul: Se află iarăși printre noi. – Și așa s-a întâmplat în multe, multe locuri, el plecase și totuși mai era prezent, le apărea oamenilor în mod spiritual, trăia printre oameni în mod spiritual, astfel încât ei știau: Acuma stăm împreună cu el.
După cum am spus, era o viziune, din punct de vedere subiectiv; din punct de vedere obiectiv, era acțiunea enorm de puternică a iubirii pe care o radia în felul descris, și care se manifesta în sensul că locul apariției sale nu mai era legat, într-un anumit fel, de spațiul fizic exterior, de raporturile spațiale fizic-exterioare ale corpului fizic uman. Dacă vezi mereu și tot mereu cum el rămâne ca prezență de neșters lângă cei la care găzduise odată, cum el rămânea, aș zice, din punct de vedere spiritual, la ei și se întorcea la ei, aceasta poate fi o contribuție extrem de mare la înțelegerea figurii lui Iisus. Cei printre care fusese odată, nu-l mai pierdeau din inimile lor.
În cursul acestor drumeții, el a ajuns și în niște ținuturi ale păgânilor, după cum v-am spus, și într-unul din aceste ținuturi păgâne a făcut o experiență cu totul deosebită. Dacă privești în sensul Cronicii Acașe, acest loc din evoluția omenirii îți face o impresie deosebit de profundă. El a ajuns într-un ținut locuit de păgâni. Remarc în mod special aici: Dacă mă veți întreba unde a fost, unde a ajuns, încă și astăzi sunt nevoit să vă spun: Nu știu. Poate că prin cercetările viitoare vom afla unde s-a întâmplat, dar până acum n-am reușit să găsesc locul geografic. Faptul în sine este însă absolut clar. Pot exista motive care fac să nu aflăm numele locului geografic, dar faptul în sine să fie absolut clar. Tocmai povestindu-vă asemenea lucruri nu vreau să vă privez nici o clipa de mărturisirea a ceea ce n-a fost cercetat în această problemă, ca să vedeți că mă străduiesc cu adevărat să vă comunic în mod exact numai lucruri pentru adevărul cărora îmi pot asuma întreaga răspundere.
El a ajuns, deci, într-o localitate a păgânilor. Era un lăcaș de cult căzut în ruină. Preoții care oficiaseră la altar îl părăsiseră de mult; dar oamenii ce locuiau de jur împrejurul lui erau cufundați în mizeria cea mai adâncă, bântuiți de felurite boli. Tocmai din acest motiv, pentru că bântuia o boală rea, dar și din alte motive, preoții păgâni părăsiseră lăcașul de cult. Poporul nu se simțea doar bolnav, în mizerie, trudit și împovărat, ci și părăsit de preoții care oficiaseră jertfe păgâne la altar și îndura suferințe îngrozitoare. Și acum Iisus a ajuns în acest ținut. Tocmai urma să împlinească douăzeci și patru de ani. Deja pe atunci se întâmpla într-un grad foarte înalt fenomenul descris, faptul că prin simpla sa apariție făcea o impresie cu totul deosebită, o impresie pu-ternică, și atunci când nu vorbea deloc, chiar și dacă oamenii doar îl vedeau apropiindu-se. Se întâmpla, într-adevăr, ceva cu totul deosebit, la oamenii din acea vreme, când își făcea apariția Iisus, când el pășea în mijlocul lor. La apropierea lui, ei simțeau ceva cu totul incredibil. Trebuie să ținem seama, în orice caz, de faptul că erau oameni ai unei cu totul alte epoci și dintr-o cu totul altă regiune a Pământului. La apropierea lui, vezi cum oamenii simt: Aici e ceva cu totul deosebit, din această ființă radiază ceva care nu radiază din nici un alt om. – Așa simțea, aș zice, aproape fiecare; unul avea un sentiment de simpatie, altul un sentiment de antipatie. Nu e de mirare dacă se vede că se răspândea ca un pârjol vestea: Se apropie o ființă deosebită! – Oamenii din jurul altarului de jertfă credeau că vine un alt preot păgân sau că acesta tri-misese un preot, pentru ca jertfa să poată fi oficiată din nou. Și mulțimea s-a adunat, devenind tot mai numeroasă; căci se răspândea ca un foc viu vestea că sosise o entitate cu totul deosebită. Când a văzut mulțimea, Iisus a fost cuprins de milă, totuși, el nu voia să oficieze din nou jertfa, cu toate rugămințile lor insistente, el nu avea intenția să oficieze jertfa păgână. Dar pentru că vedea această mulțime de oameni, sufletul lui s-a încărcat de suferință, din cauza vechii religii păgâne ajunse în decădere, la fel cum între doisprezece și șaisprezece, optsprezece ani se încărcase de durere din cauza vechii religii iudaice ajunse în decădere. Și când și-a aruncat privirile peste mulțime, a văzut pretutindeni, printre oameni, și în cele din urmă chiar la altarul de jertfă, lângă care stătea, entități elementare de natură demonică. Și a căzut la pământ ca mort; dar acest lucru s-a întâmplat numai din cauză că, la priveliștea înfiorătoare ce i se oferea, a ajuns într-o stare de răpire.
În timp ce zăcea acolo, ca mort, poporul a fost cuprins de frică. Oamenii începuseră s-o ia la fugă. El însă, în timp ce zăcea acolo, într-o altă stare de conștiență, a fost răpit în acea lume spirituală care i-a arătat într-un mod viu, perceptibil, cum fusese vechea religie păgână în vremea în care, în vechile misterii, sub sfânta lor formă de la începuturi, mai trăia înțelepciunea originară a păgânismului, prin jertfele de la altar oficiate de păgâni. I s-a revelat forma sub care existase păgânismul în epoca originară, la fel cum, cu mai mulți ani în urma, i se revelase, în alt mod, natura originară a religiei iudaice. Dar la fel cum acea trăire avusese loc într-un mod spiritual-sufletesc, invi-zibil, la fel cum se înălțase ceea ce voia să-i vorbească, sub formă de inspirație asemănătoare celei care venise la vechii profeți, tot astfel el trebuia să afle acum, pe o alta cale, măreția păgânismului, trebuia să vadă cu ochiul spi-ritual ceea ce nu poate fi desemnat altfel decât spunându-se: Zăcând acolo, el a văzut lăcașurile de jertfă păgâne, care erau în așa fel rânduite, ca formă de cult, încât rezultau din revelațiile misteriale originare, fiind, propriu-zis, un fel de expresie exterioară a actului cultic din misterii. În vremurile vechi, la aceste altare se revărsau în rugile oamenilor, în timp ce erau oficiate jertfele, care se mai făceau sub forma lor justă, puterile acelor entități spirituale din șirul ierarhiilor superioare până la care păgânii se puteau înălța. În fața sufletului său stătea, sub o formă vizionară, aș zice: Da, când la un asemenea altar erau oficiate jertfe, în vremurile în care vechea religie păgână se afla în momentul maximei sale înfloriri, în actele cultice se revărsau de sus forțele Zeilor păgâni buni. Dar acum – de astă-dată nu printr-o inspirație, ci printr-o mare imaginațiune nemijlocită – el a trebuit să simtă în modul cel mai viu decăderea religiei păgâne. El a trebuit să viețuiască acum și decăderea religiei păgâne! În loc ca în actele de jertfă să se reverse, ca odinioară, puterile bune, acum se trezeau la viață tot felul de entități elementare demonice, tot soiul de ființe elementare trimise de Lucifer și Ahriman. Pe acestea le vedea el acum, acesta a fost modul în care declinul păgânismului a apărut în fața ochiului său spiritual-sufletesc.
Aceasta a fost a doua mare durere, ea a constat în faptul că a fost nevoit să-și spună: Odinioară păgânii aveau acte cultice care-i uneau pe oameni cu entitățile bune ale anumitor ierarhii. Dar totul a ajuns la decadență, a fost corupt, în așa fel încât există deja lăcașuri ca acesta, unde toate puterile bune s-au transformat în forțe demonice, în așa fel încât s-a ajuns până acolo încât poporul din jur a fost părăsit de vechii Zei păgâni. Prin urmare, declinul păgânismului i-a apărut în fața sufletului într-un alt mod, mult mai lăuntric, mai concret, decât se întâmplase în cazul religiei iudaice.
Trebuie să cunoaștem puțin, într-adevăr, deosebirea dintre ceea ce se petrece când simțirea izvorăște dintr-o asemenea trăire imaginativă nemijlo-cită sau dintr-o cunoaștere teoretică. Dacă-ți îndrepți privirea spre acest punct din Cronica Acașă, ai impresia unei trăiri infinit de importante, dar infinit de dureroase din istoria evoluției omenirii, care se comprima, la rândul ei, în acest moment imaginativ.
El știa acum: Așa trăiau odinioară printre păgâni forțe divin-spirituale; dar chiar dacă ar mai trăi, astăzi n-ar mai exista nici oamenii, nici posibilitățile necesare pentru ca oamenii să restabilească în mod real acea veche legătură. Ceea ce viețuia el acum, erau aceste strigate de jale ale omenirii, comprimate, concentrate într-o trăire de scurtă durată. Iar când s-a înălțat la perceperea a ceea ce fusese revelat odinioară, în perioadele de maximă înflorire a păgânismului, el a auzit cuvinte – așa putem spune –, pe care le simțea ca și cum ar fi fost misterul întregii vieți a omului pe Pământ și al legăturii sale cu entitățile divin-spirituale. N-am putut altfel decât să exprim ceea ce a vorbit spre sufletul lui Iisus, căzut ca mort la pământ, care tocmai începea să revină la starea normală, n-am putut altfel decât să exprim aceasta, în cuvintele limbii germane, în felul următor. Și, din anumite motive, a trebuit să comunic mai întâi aceste cuvinte prietenilor noștri adunați împreună în momentul în care am pus piatra fundamentală pentru clădirea noastră din Dornach [Nota 59]. Ceea ce s-a făcut auzit atunci se poate exprima sub formă de înțelepciune, în cuvintele limbii germane, în felul următor:
Amin
Domnesc relele
Martori ai egoității ce se eliberează
Vină a sinei de alții purtată
Viețuită în pâinea zilnică
În care nu domnește Voința Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră
Și a uitat Numele Voastre
Voi, Părinți din Ceruri.
Vedeți, dragii mei prieteni, e ceva ca un fel de „Tatăl Nostru” inversat, dar așa trebuie să-l avem:
Amin
Domnesc relele
Martori ai egoității ce se eliberează
Vină a sinei de alții purtată
Viețuită în pâinea zilnică
În care nu domnește Voința Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră
Și a uitat Numele Voastre
Voi, Părinți din Ceruri.
După ce i s-a arătat aceasta drept misterul existenței omului pe Pământ și al legăturii sale cu existența divin-spirituală, Iisus a revenit la conștiența obișnuită și i-a văzut pe demonii și pe oamenii care fugeau. Avea acum în trecutul său un important moment al vieții. El știa acum care este situația cu evoluția omenirii și în ceea ce privește păgânismul. Și putea să-și spună: Și pe teritoriile întinse ale lumii păgâne evoluția merge în jos. – Nu ajunsese la cunoașterea acestui lucru prin observație exterioară, ci prin observația sufletului, o cunoaștere care-i spunea: Păgânismul, ca și iudaismul, au nevoie de ceva cu totul nou, au nevoie de un impuls absolut nou!
Trebuie să reținem faptul că el a făcut aceste experiențe. Ce-i drept, în lăuntrul lui se afla eul lui Zarathustra; dar el nu știa că acest eu se afla în lăuntrul lui, nici pe atunci încă n-o știa. Așa că el a trecut prin aceste experiențe ca experiențe, fără a avea un maestru care să i le poată explica în mod teore-tic; el a făcut această experiență ca experiență.
La puțin timp după ce a făcut această experiență cu păgânismul, a pornit spre casă. Avea cam douăzeci și patru de ani. Iar după ce a ajuns acasă, tatăl său a murit curând, și Iisus a trăit din nou în Nazareth, cu familia sa și cu mama sa vitregă sau adoptivă. Și s-a văzut din ce în ce mai mult că ceilalți îl înțelegeau tot mai puțin. Doar mama sa vitregă sau adoptivă se educase tot mai mult în sensul unei anumite înțelegeri a inimii sau bazate pe iubire față de lucrurile copleșitoare – chiar dacă incompletă, în acea perioadă – care se petreceau în acest suflet. Și astfel, chiar dacă mama sa era încă departe de a-l înțelege în mod mai intim, între ei au putut fi schimbate câteodată unele cuvinte, chiar dacă ele erau încă superficiale în raport cu ceea ce simțea Iisus, în așa fel încât mama a evoluat din ce în ce mai mult în sensul înțelegerii a ceea ce trăia în sufletul lui Iisus.
În această perioadă el a mai avut încă o experiență deosebită, care i-a adus o a treia mare suferință. Între vârsta de douăzeci și patru de ani și până pe la treizeci de ani, el a intrat tot mai mult în legătură cu o comunitate de oameni care luase ființă de mai multă vreme; e vorba de comunitatea esenienilor. Ea era formată din oameni care-și dădeau seama că în istoria omenirii avea loc o criză, că religia iudaică și cea a păgânilor ajunseseră, în cadrul evoluției lor descendente, într-un punct în care oamenii trebuie să caute o cale nouă de găsire a unirii cu lumea divin-spirituală. În raport cu metodele folosite în vechile misterii, modul de viață căutat de esenieni pentru a ajunge iarăși la unirea cu lumea divin-spirituală era, totuși, de fapt, ceva nou. Esenienii aveau niște reguli de viață deosebit de severe, pentru a căuta, după o viață plină de renunțări, plină de dăruire, după o viață care depășea cu mult o simplă desăvârșire sufletească și intelectuală, unirea cu Divin-Spiritualul.
De fapt, în acea vreme, esenienii erau destul de numeroși. Principala lor reședință era la Marea Moartă. Dar aveau pretutindeni așezări izolate, în ți-nuturile Asiei Mici și ele sporeau la număr prin faptul că, ici și colo, câte un om se simțea îndemnat, datorită unor împrejurări care survin întotdeauna pe acest tărâm, să li se alăture esenienilor, deoarece era atras de ideea eseniană, de idealul esenian. Un asemenea om trebuia atunci să treacă în posesia ordinului esenian tot ceea ce avea, iar ordinul prescria membrilor săi niște reguli foarte severe. Un membru al ordinului nu putea să dețină nici un bun ca proprietate personală. Un om sau altul avea într-un loc sau altul câte o mică proprietate. Când devenea esenian, această proprietate, care poate se afla la mare depărtare, le revenea esenienilor, astfel încât esenienii aveau peste tot asemenea proprietăți. Obișnuiau să trimită acolo frați mai tineri, dar nu pe cei care cedaseră proprietatea. Din proprietatea comună, fiecare îl putea sprijini pe fiecare, dacă era socotit demn de aceasta, o regulă din care putem vedea că în momente diferite din istorie omenirii îi priesc lucruri diferite, fiindcă în epoca noastră o asemenea regulă ar fi deosebit de aspră. Dar o asemenea regulă exista pentru esenieni. Ea consta în faptul că fiecare avea dreptul de a sprijini din avutul comun orice fel de oameni pe care-i considera demni de a fi ajutați, dar nu oameni înrudiți cu el. Așa ceva era exclus cu cea mai mare seve-ritate, atât în ceea ce privește rudele apropiate, cât și pe cele îndepărtate. În cadrul ordinului însuși existau diferite grade. Cel mai înalt dintre ele era un grad foarte secret. Cu greu aveai acces la el.
Este foarte adevărat că în această perioadă, în ceea ce privește viața lui Iisus, lucrurile stăteau în așa fel că la el exista într-o măsură nespus de mare ceea ce am descris drept fluid care radia din el, care acționa asupra oamenilor ca încarnarea iubirii înseși, aș zice. El acționa și asupra esenienilor și așa se face că, fără a fi, de fapt, un esenian propriu-zis, era atras spre comunitatea eseniană. Între douăzeci și patru și treizeci de ani, el se cunoștea deja atât de bine cu esenienii, încât putem spune: El învățase unele dintre tainele lor cele mai adânci, prin ceea ce viețuise și discutase cu ei.
Despre ceea ce fusese glorios în religia iudaică, aflase între doisprezece și optsprezece ani; taina păgânilor o cunoscuse între optsprezece și douăzeci și patru de ani. Acum, având relații nemijlocite cu esenienii, având permisiunea de a lua parte la tainele lor, el a aflat taina esenianului, felul cum el se dezvoltă în sensul unei anumite uniri cu lumea divin-spirituală. Și el a putut să-și spună: Da, aceasta e ceva ca o cale pe care poate fi regăsit accesul la ceea ce e legătura cu divin-spiritualul. – Și vedem, într-adevăr, după ce fusese martirizat de două ori, în ceea ce privește iudaismul și în ceea ce privește păgânismul, că în el se aprindea, în timp ce se afla printre esenieni, un fel de încredere plină de bucurie în faptul ca se poate găsi din nou o cale ce duce spre înalturi. Numai că o trăire personala avea să-i răpească foarte curând această încredere plină de bucurie.
El a aflat ceva care iarăși n-a fost ceva teoretic, ca o învățătură primită în mod teoretic, ci în viața nemijlocită. Odată, după ce fusese împreună cu esenienii, pe când trecea prin poarta esenienilor, a avut o viziune puternica, o viziune care i-a zguduit sufletul. A văzut ca prezență nemijlocită, cu ochii lui proprii, cum de la poarta esenienilor au plecat, parcă în zbor, două făpturi, despre care pe atunci îi era deja, într-o anumită măsură, foarte limpede: Aceștia sunt Lucifer și Ahriman; ei păreau că fug de la poarta esenienilor. Apoi a avut mai des această viziune, când trecea prin poarta esenienilor. Pe atunci, esenienii erau deja destul de numeroși, așa că trebuia să se țină seama de ei. Esenienii nu aveau voie – aceasta avea legătură cu întreg modul în care ei trebuiau să-și modeleze sufletul – să circule prin porțile obișnuite, care erau pictate. Un esenian nu avea voie să treacă printr-o poartă care era pictată în stilul de pe atunci. El avea voie să treacă numai prin porțile care nu erau pictate. O asemenea poartă exista în Ierusalim, dar și în alte orașe. Un esenian nu avea voie să treacă printr-o poartă pictată. Aceasta este o dovadă a faptului că pe atunci esenienii erau destul de numeroși. Iisus a ajuns la diferite asemenea porți și în mod frecvent i s-a repetat acea viziune. Aici nu sunt imagini, și-a spus el; dar în locul imaginilor i-a văzut pe Lucifer și pe Ahriman. Și atunci în sufletul lui s-a format – ceea ce trebuie luat numai sub aspectul trăirii spi-ritual-sufletești, ca să-i putem înțelege pe deplin importanța; când eu îl exprim doar așa, când îl descriu în mod teoretic, acest lucru poate fi privit cu ușurință, dar trebuie să ne gândim cum se plăsmuiește o trăire a inimii, când viețuiești aceste lucruri ca realitate spirituală nemijlocită –, sub impresia acestei trăiri în el s-a format – dați-mi voie să folosesc un cuvânt pe care l-am mai folosit deja: convingerea-trăire, care nu poate fi exprimată decât prin faptul că el a ajuns să-și spună: Se pare că drumul urmat de esenieni – aceasta mi s-a arătat cu diferite ocazii – ar fi cel pe care, printr-o perfecționare a sufletului individual, poate fi regăsit accesul la lumile divin-spirituale; numai că el e dobândit cu prețul ca esenienii să-și orânduiască modul de viață în așa fel încât ei să se țină departe de tot ceea ce ar face ca Lucifer și Ahriman să se apropie de ei, într-un mod sau altul. – Esenienii își orânduiau totul în așa fel încât Lucifer și Ahriman nu se puteau apropia de ei. Așa că Lucifer și Ahriman se opreau în fața porții lor. Și acum, urmărind totul din punct de vedere spiritual, Iisus a ajuns să știe, de asemenea, încotro se duceau întotdeauna Lucifer și Ahriman. Ei se duceau la ceilalți oameni, din lumea de afară, care nu puteau merge pe drumul esenienilor! Această constatare l-a lovit groaznic în inima lui, provocându-i o suferință și mai mare decât celelalte trăiri. El a fost lovit groaznic prin faptul că a trebuit să-și spună, trăind în mod direct acest lucru: Da, drumul esenienilor este în măsură să ducă pe culmi niște oameni izolați, și anume numai dacă acești oameni izolați se dedică unei vieți de care nu poate avea parte întreaga omenire, care e posibilă numai dacă unii oameni se izolează de ceilalți și fug de Lucifer și Ahriman, care tocmai în acest caz se duc la marea mulțime a oamenilor.
Așa că sufletul lui era apăsat de faptul că niște oameni izolați, puțini la număr, puteau viețui din nou ceea ce viețuiseră profeții vremurilor vechi din marea Bath-Col, ceea ce păgânii viețuiseră săvârșind vechile lor jertfe. Dacă unii oameni izolați ar dobândi, urmând calea eseniană, ceea ce urmașii păgânilor și ai esenienilor nu mai pot viețui, consecința inevitabilă a acestui fapt ar fi aceea că marea masă a restului omenirii ar fi luată cu atât mai mult în stăpânire de Lucifer și Ahriman și de demonii lor. Fiindcă esenienii își cumpără desăvârșirea prin faptul că-i trimit pe Lucifer și Ahriman, de care fug în acest fel, la ceilalți oameni. Ei își obțin desăvârșirea pe socoteala celorlalți, căci calea lor e astfel constituită, încât nu poate fi urmată decât de un grup mic de oameni. Acesta a fost lucrul pe care l-a aflat Iisus acum. Aceasta a fost a treia mare durere, care s-a consolidat în el în mod deosebit prin faptul că, datorită experiențelor sale eseniene, aflându-se în sânul comunității de viață a esenienilor, el a avut un fel de convorbire vizionară cu Buddha, a cărui comunitate de oameni mai intimă prezenta multe trasaturi asemănătoare cu stilul de viața esenian, doar că era cu câteva secole mai veche –, Buddha îi revelase din lumea spirituală: O asemenea comunitate poate să existe numai dacă din ea nu fac parte toți oamenii, ci doar un mic grup. – Pare aproape rudimentară afirmația: Buddha i-a revelat lui Iisus faptul că nu pot umbla prin lume cu cutia milelor călugării buddhiști decât dacă există foarte puțini asemenea călugări, iar ceilalți oameni ispășesc acest lucru, ca să zicem așa, ducând un alt mod de viață. Pare rudimentar să spui așa ceva. Dar e altceva când puterea spirituală care purta răspunderea – în acest caz, Buddha – revelează acest adevăr într-o situație ca aceea în care se afla Iisus din Nazareth acum.
Astfel că, între doisprezece și treizeci de ani, Iisus din Nazareth a viețuit de trei ori evoluția omenirii, până în detaliu, trecând prin mari suferințe. Ceea ce trăia acum în sufletul său, ceea ce se condensase în acest suflet, a putut fi dezvoltat de el, după ce împlinise douăzeci și nouă de ani, în cadrul unei convorbiri cu mama lui vitregă sau adoptivă, după ce ea își cucerise treptat pu-terea de a-i înțelege ființa, după ce se apropiase de el. Și a devenit importantă, infinit de importantă acea convorbire purtată de Iisus din Nazareth cu mama sa vitregă sau adoptivă, pe când se apropia de treizeci de ani, o convorbire în cursul căreia s-au comprimat în doar câteva ore toate trăirile prin care Iisus din Nazareth a trecut în acești ani și care a devenit importantă pentru că a fost așa cum a fost. Printre experiențele spirituale există puține care sunt atât de importante, cel puțin pentru o anumită treaptă a trăirii spirituale, ca aceasta pe care o ai când îți îndrepți privirea spre ceea ce a avut de vorbit Iisus din Nazareth acum cu mama sa vitregă sau adoptivă.
