Înainte de a continua cu alte câteva comunicări din Evanghelia a Cincea, vă rog să-mi îngăduiți câteva observații în legătură cu faptul că facem cunoscută această Evanghelie a Cincea. Nici vorbă ca cercurile mai largi din epoca actuală să înțeleagă deja importanța a ceea ce trebuie adus la cunoștința epocii noastre de către ocultism, de către știința spirituală, fiindcă în cercurile mai largi există prea puțin tendința de a cerceta fenomenele de profunzime ale culturii și civilizației prezentului, și anume elementele spirituale ale culturii și civilizației și pe cele care reprezintă un nou urcuș și, într-un anumit sens, sunt începutul unei reînnoiri a vieții noastre spirituale, care însă nu pot să prindă o altă formă decât aceea care duce la cunoașterea, oricât ar fi ea de disprețuită încă astăzi, a faptelor oferite de cercetarea ocultă concretă.
Înainte de toate, aș vrea să vă adresez rugămintea de a reflecta, în legătură cu cele spuse adineaori, că asemenea comunicări rezultate din cercetarea ocultă mai trebuie să fie încă tratate, în zilele noastre, cu o anumită pietate. Epoca noastră nu e deloc înclinată să primească în mod deschis și fără rezerve asemenea lucruri și numai faptul că noi viețuim aceste lucruri, că simțim împreună cu ele, pe baza impulsurilor de viață pe care le primim în noi prin conviețuirea noastră antroposofică, face ca sufletele noastre să devină apte pentru a le primi în lumina justă. Când ele sunt date însă mai departe, unor oameni nepregătiți, deja ceea ce a trebuit să fie dat publicității pe calea tiparului [Nota 61] în legătură cu cei doi copii Iisus arată cât de furioși au devenit chiar și cei bine intenționați. Dar acum vreau să fac abstracție cu totul de numeroasele atacuri prostești care sunt îndreptate mereu împotriva unor asemenea lucruri. Cât de sălbatic și pătimaș au fost primite asemenea lucruri! Astăzi oamenii nu-și mai pot imagina că din lumea spirituală pot fi luate cu adevărat, drept cunoștințe adevărate, niște cunoștințe care au un caracter mai puțin abstract, care au un caracter la fel de concret ca rezultatele cercetării spiritual-științifice pe care vi le-am comunicat alaltăieri. Această atitudine are legătură – chiar dacă legătura nu poate fi recunoscută atât de ușor – cu acea teribilă superficialitate a gândirii și activității de reprezentare ce a pus stăpânire pe literatura filozofică actuală.
Amintesc, tocmai în cadrul ramurilor noastre, unul sau altul dintre aceste aspecte, nu ca să aduc niște critici inutile, ci ca să-i fac pe prietenii noștri să vadă cât de jalnic stăm, în epoca noastră, și cu logica pură a gândirii. În epoca noastră nu există discernământ. Oamenii își însușesc totul cu plăcere și de bunăvoie, într-o măsură mai mare decât se crede – fiindcă se aude mereu strigătul după emanciparea de orice autoritate –, pe bază de autoritate, în special în cercurile care se consideră azi cele mai cultivate. Asiști mereu la asemenea lucruri, care trebuie să fie amintite – chiar dacă n-o putem face decât luând din timpul care, altfel, ar putea fi folosit în scopuri mai bune –, lucruri de felul celor la care am fost nevoit să asist la Berlin, cu ocazia unei conferințe pe care am ținut-o, în cadrul unei societăți de filosofie, despre Giordano Bruno [Nota 62] și în cursul căreia trebuia să amintesc – asta a fost demult – cât de puțin e înclinată epoca noastră să se transpună în mod real în edificiul de gânduri al marilor personalități, cum e și Giordano Bruno. Am atras atunci atenția asupra rătăcirii de gândire, legată de o rătăcire a simțirii, care există într-o carte, celebră pe atunci, „Esența creștinismului” de Harnack [Nota 63].
Am spus ieri, în cadrul conferinței publice, că dacă eu amintesc un lucru pentru a-l combate, nu vreau să spun prin aceasta că meritele, nivelul științi-fic al acelei personalități trebuie să fie desconsiderate. Prin asemenea observații, eu tocmai că vreau să arăt că realizările importante au totodată urmări pustiitoare, din cauză că exercită un efect de sugestie. Așadar, în acele momente, am fost nevoiți să vedem cum această lucrare, „Esența creștinismului”, a fost considerată o carte foarte importantă de către unul dintre cei mai importanți teologi ai epocii prezente. Nu intrăm în detalii. În cartea amintită e susținută, de exemplu, o concepție referitoare la învierea lui Christos care sună cam așa: Orice se va fi întâmplat odinioară în Palestina – noi n-o mai putem ști astăzi, așa că nu mai e necesar să reconstituim noțiunea de înviere; dar de la acest fapt întâmplat în Palestina a pornit credința în înviere. Să păstrați această credință, indiferent ce se va fi întâmplat făcând să se nască această credință.
După conferință, președintele acelei societăți de filosofie mi-a spus că a citit atent cartea lui Harnack, „Esența creștinismului”, dar n-a găsit acest pasaj în carte. Și a mai spus că aceasta este o concepție catolică. Catolicii spun: Nu are importanță dacă ceea ce este arătat la Trier e într-adevăr Sfântul Veșmânt, ci importantă e credința că acesta e Veșmântul. El s-a ridicat, ce-i drept, împotriva acestei păreri, a spus însă că ea nu există în carte. A doua zi, eu i-am copiat acea pagină unde pasajul există, bineînțeles. Eruditul domn citește, pur și simplu, fugind cu ochii peste rânduri. Atât de pustiitor e astăzi tot ceea ce, ca autoritate, exercită un efect de sugestie, încât nici nu ne mai dăm seama, numai că cei ce se numesc antroposofi în sensul adevărat al cuvântului trebuie să observe asemenea fenomene, fiindcă ele sunt lucrul cel mai pustiitor pe tărâmul culturii spirituale din epoca noastră.
Numele de Eucken [Nota 64] e cunoscut ca fiind al celui care a repus în drepturile sale idealismul. I-a fost acordat un premiu celebru. Nu trebuie invidiat pentru aceasta. A scris o carte cu titlul „Mai putem fi creștini?” Și aflăm că pe prima ei pagină stă scris. Noi, ca oameni de cultură din epoca prezentă, nu mai putem accepta să se vorbească despre demoni, ca pe vremea când Christos umbla pe Pământ. Nici un om cult din epoca prezentă nu mai poate să creadă în demoni.
Când omul „cult” al epocii prezente citește așa ceva, se simte foarte măgulit. Cel care-i face un asemenea compliment, e prietenul lui. Oare observă acest om cult că, peste câteva pagini, în aceeași carte se găsește o altă frază: „Atingerea dintre divin și uman produce forțe demonice”? Această afirmație e primită așa, în modul cel mai nevinovat. Dacă o citezi, ca să se vadă non-sensul, auzi, ca răspuns: Dar el nu are în vedere cu aceasta chiar demo-nicul. – Când auzi acest răspuns, nu poți să nu fii deosebit de trist, fiindcă de aici se vede foarte limpede că azi oamenii folosesc cuvintele fără a apela la conștiința lor, fără a se gândi să le dea sensul pe care ar trebui să-l aibă. Acesta e lucrul îngrozitor.
Numai din cauză că aceasta e situația se poate întâmpla să apară un fenomen atât de întristător cum e cartea lui Fritz Mauthner, „Critica limbajului” [Nota 65], care este editata deja pentru a doua oară, deși cuprinde trei volume masive, cartea lui Fritz Mauthner, care a devenit pentru mulți omul zilei, datorită faptului că a elaborat un mare dicționar filosofic [Nota 66]. Asemenea fenomene trebuie discutate în zilele noastre, chiar dacă nu e ceva prea plăcut. „Critica limbajului” vrea să fie ultima critică importantă a întregii căutări filosofice din domeniul concepțiilor despre lume. Cartea e nespus de importantă din punctul de vedere al deșteptăciunii exterioare a epocii prezente. Nu trebuie să contestăm faptul că e o carte importantă, înțesată de apercu-uri pline de duh. În ea e dojenit de pe amvon întregul trecut al omenirii, în ceea ce privește căutările din domeniul concepțiilor despre lume. Dojenind o anumită concepție despre lume, care nici mie nu-mi poate fi simpatică, criticul folosește, în mod foarte serios, imaginea următoare: Cel care vorbește despre această concepție despre lume e ca un clovn care urcă pe o scară nesprijinită de nimic și care, ajuns sus, ar vrea s-o tragă la el [Nota 67]. Sigur că se va da de-a berbeleacul. – Dar vă rog să reflectați. Cum putem să facem așa ceva, după ce am așezat o scară vertical și ne-am urcat pe ea, și apoi, ajunși sus, o tragem spre noi și apoi ne dăm de-a berbeleacul? Cum gândim un asemenea gând, fără a fi negândiți? Cei mai mulți oameni nu observă acest gând găunos, din cauză că nimeni nu se prea exersează în ceea ce privește logica. Altfel s-ar observa că azi tot la a doua carte dai tot la al douăzecilea pasaj peste asemenea ne-gânduri. Trebuie amintit o dată și acest lucru, pentru că el caracterizează felul cum gândesc oamenii astăzi, cum e influențată gândirea prin sugestie. Am citat acest exemplu nu fără rost, fiindcă pentru cel ce știe să gândească, întreaga carte e scrisă cu aceeași logică, doar că oamenii nu observă acest lucru. Mulți nici nu vor observa măcar cât de imposibil e acest gând; așa cum e viața spirituală în ziua de astăzi, un asemenea fenomen literar va fi trâmbițat drept ceva extrem de important și mulți cred că așa și este, o studiază, și din numărul celor ce gândesc într-un asemenea mod, se recrutează adversarii științei spirituale.
Găsesc că e brutal să fiu nevoit să spun acest lucru, dar el trebuia spus odată, pentru că nu e bine să fiți neavertizați în legătură cu ceea ce se petrece astăzi. Chiar dacă nu mulți vor citi acea carte, ceea ce provine de la ea se infiltrează în multe cărți și conferințe și trece drept logică. De aceea e atât de infinit de dificil, față cu gândirea imatură a epocii noastre, nu doar să vii cu niște gânduri spiritual-științifice, ci și cu rezultatele pozitive obținute prin studierea Cronicii Acașe, despre care am vorbit ultima dată. Aceasta m-a obligat să rostesc cuvintele pe care le-am folosit adineaori, faptul că prietenii noștri ar trebui să simtă necesitatea de a se pătrunde în mod temeinic și profund – tocmai când se pune problema de a trata niște lucruri la care gândirea obișnuită nu mai e suficientă – de înțelegerea necesității unei gândiri educate cu rigurozitate. În caz contrar, va mai dura, bineînțeles, încă mult timp, până vom ajunge să răzbatem, cu cercetarea ocultă pozitivă, în fața gândirii cețoase a epocii noastre, care simulează că ar fi atât de critică. Bineînțeles că pe aceasta o poate accepta doar un om care și-a pregătit mai întâi sufletul prin acele rezultate ale științei spirituale care pot fi exprimate mai mult sub formă de gânduri. Unor asemenea oameni li se poate vorbi despre lucrurile în interiorul cărora nu se mai poate ajunge doar cu gândurile, care trebuie povestite așa cum rezultă ele din cercetarea Cronicii Acașe. Ele nu sunt fără legătură – deși ceea ce am dat sub forma Evangheliei a Cincea sunt doar povestiri – cu ceea ce are de oferit cercetarea spirituală, sub forma unor înlănțuiri de gânduri riguroase, chiar dacă nu pare așa la prima vedere.
Atitudinea de respingere a acestor rezultate concrete ale cercetării spirituale nu provine de la altceva decât de la faptul că gândirea modernă e prea obtuză ca să poată pătrunde cu adevărat în rezultatele cercetării spirituale. Ar trebui să ne dăm seama că e firesc ca un om care e în stare să formeze gânduri de felul celor citate să nu fie deloc în măsură să pătrundă cu adevărat în domeniul științei spirituale. Aceasta ne dă linia directoare după care ar trebui să ne orientăm în raport cu ceea ce se laudă astăzi, în multe cazuri, că e literatura filosofică. De aici rezultă că tocmai acum, când discutăm asemenea lucruri, trebuie să ne pătrundem de gândul necesitații ca ele să ajungă astăzi măcar până la câteva suflete, pentru ca, treptat, să se reverse în mod just în viața spirituală a epocii prezente.
Am atras atenția adeseori asupra Misterului de pe Golgota, asupra acelor momente ale sale care trebuie să fie cu totul inteligibile unei gândiri riguroase, dacă aceasta vrea să treacă la studierea evoluției istorice a omenirii. De fapt, o studiere adevărată a evoluției istorice a omenirii nici nu există. Nu avem astăzi nici o istorie, nici o pătrundere plină de înțelegere a celor întâmplate. Când o vom avea, oamenii își vor da seama că în perioada care a precedat Misterul de pe Golgota evoluția omenirii a fost, într-adevăr, una descendentă, și că prin Golgota a apărut un impuls prin care omenirii i-a fost dăruită acea întinerire care i-a influențat forțele îmbătrânite ale culturii și civilizației. Cu adevărat, prin studierea evenimentelor concrete care au avut loc în Palestina, acest gând general nu e diminuat, dimpotrivă, el e ridicat pe o treaptă mai înaltă, prin cunoașterea lucrurilor concrete care au avut loc.
Alaltăieri am ajuns cu povestirea până acolo unde Iisus din Nazareth, după convorbirea pe care a avut-o cu mama sa adoptivă, în cursul căreia eul lui Zarathustra se desprinsese din cele trei corpuri, care au existat apoi drept alcătuire ciudată, fără un eu uman pământesc, s-a întâlnit cu cei doi esenieni. Am încercat să descriu această scenă; am descris-o până în punctul în care Iisus, după ce a vorbit cu ei, a stat în fața lor ca și cum s-ar fi dizolvat și ei l-au zărit ca pe o fata morgana, din care răsunau cuvintele: Vană e strădania voastră, fiindcă v-ați umplut cu spiritul care ascunde în mod amăgitor trufia în haina smereniei. – Când au auzit aceasta cei doi esenieni, ochii lor au fost, pentru o clipă, ca încețoșați. Apoi l-au văzut din nou, după ce el se îndepărtase deja. Am putut să constat, din Cronica Acașă, că cei doi esenieni erau profund atinși de ceea ce viețuiseră și că din acea zi au devenit tăcuți și n-au povestit nimic celorlalți esenieni.
După ce a parcurs o bucată de drum, Iisus s-a întâlnit cu un om care făcea impresia că e cufundat în cea mai adâncă suferință, că e oprimat, apăsat. Cu capul plecat, cu trupul apăsat și din punct de vedere fizic, omul respectiv se îndrepta spre Iisus. Și atunci, el a auzit cum acea entitate pe care am caracterizat-o alaltăieri ca fiind Iisus, așa cum era el în acea perioadă, i-a spus niște cuvinte care răsunau ca din izvorul cel mai adânc al acestei entități. Acest om oprimat a auzit că Iisus spune: încotro și-a dus sufletul tău drumul lui? Te cunoșteam cândva, cu milenii în urmă, cu multe milenii în urmă, pe atunci erai altfel. – Omul oprimat s-a simțit nevoit să spună anumite lucruri în fața acestei apariții, căci nu putem desemna ca om pământesc o asemenea entitate, care consta numai din corp fizic, corp eteric și corp astral, având efectele lăsate de eul lui Zarathustra în aceste trei corpuri. Putem s-o desemnam doar drept o entitate. Omul cufundat în disperare s-a simțit nevoit să-i spună acestei entități : Am ajuns în viața mea la înalte demnități, și întotdeauna când urcam spre o nouă demnitate, mă simțeam foarte în elementul meu și adeseori mă năpădea sentimentul: Ce om rar ești, dacă semenii tăi te înalță astfel, dacă ai putut să ajungi atât de departe pe Pământ. Ce om rar ești! Eram fericit la culme. Dar foarte repede am pierdut această fericire. Totul s-a petrecut într-o noapte. După ce de-abia adormisem, a venit peste mine un vis, în așa fel încât am adus cu mine în vis sentimentul că ar trebui să mă rușinez în fața mea însumi pentru că visez așa ceva. Am visat că în fața mea stătea o ființă care m-a întrebat: Cine te-a făcut atât de mare, cine te-a dus la demnități atât de înalte? – Și eu m-am rușinat că în vis îmi fusese adresată o asemenea întrebare, deoarece îmi era atât de clar că sunt un om rar, și că, bineînțeles, ajunsesem la aceste demnități datorită marilor mele virtuți. Iar când acea ființă mi-a vorbit astfel, am fost cuprins de o rușine tot mai mare de mine însumi, în vis – așa a zis acest om cufundat în disperare. Și atunci am luat-o la fugă, dar de-abia fugisem, că arătarea se afla din nou în fața mea, sub o altă înfățișare, și zise: Eu te-am înălțat, eu te-am adus la demnitățile tale. – Și a-tunci, l-am recunoscut în el pe Ispititorul despre care scripturile povestesc că a fost Ispititorul deja în Paradis. Și aici m-am trezit, și din clipa aceea nu mai am liniște. Mi-am părăsit toate demnitățile, orașul în care locuiam, totul, și de atunci rătăcesc prin lume fără să mai fac nimic. Iar acum drumul meu mă duce, pe mine, om rătăcitor, care mă hrănesc din cerșit, în fața ta. – În clipa în care omul a spus aceasta – așa reiese din Cronica Acașă –, apariția era deja iar în fața lui, s-a așezat în fața lui Iisus din Nazareth, care în acea clipă a dispărut din fața ochilor săi. Apoi, apariția s-a dizolvat din nou și omul a fost lăsat singur cu soarta lui.
Pe Iisus, un imbold lăuntric l-a făcut să meargă mai departe. Și a întâlnit după aceea un lepros, și, când acesta s-a apropiat, a fost nevoit să-i spună cuvintele: încotro te-a condus sufletul tău pe drumul lui? În urmă cu milenii, cu multe milenii, te-am văzut altfel. Da, pe atunci erai altfel. – Leprosul a zis: Oamenii m-au alungat de pretutindeni, din cauza leprei mele. De aceea am fost nevoit să rătăcesc prin lume și nimeni nu m-a primit. Mă bucuram când la ușă sau pe fereastră mi se aruncau niște resturi, cu care îmi potoleam foamea, de bine de rău. Dar nu puteam sta liniștit nicăieri, am fost nevoit să rătăcesc din loc în loc. Într-o noapte am ajuns într-o pădure. Era ca și cum din depărtare mi-ar fi strălucit un copac, care era ca o flacără. Lumina m-a atras. Când m-am apropiat mai mult, din copacul ce strălucea a ieșit o făptură sub formă de schelet și a rostit spre mine îngrozitoarele cuvinte: Eu sunt tu! Eu mănânc din tine. – Și m-a copleșit frica cea mai teribilă; și din cauză că mă pătrundea astfel cu fiori, și că simțeam pe mine crustele leprei ciocnindu-se una de alta, ființa aceea simți ce se petrecea în lăuntrul meu și zise: De ce te temi așa de mine? Ai trăit înainte atâtea vieți, atunci ai iubit plăcerea vieții, mult din ceea ce pofta a creat în viața ta, din ceea ce ți-a adus bucurii cotidiene, atunci ai putut să te scalzi în bucuriile cotidiene, pe atunci mă iubeai, pe mine mă iubeai, mă iubeai adânc. N-ai știut-o întotdeauna, dar pe mine mă iubeai, și fiindcă m-ai iubit așa, sufletul tău a atras spre sine ființa mea. Eu am devenit tu și acum îmi e îngăduit să mănânc din tine. – Și teama mea a crescut și mai mult. Atunci scheletul s-a prefăcut într-un arhanghel frumos: pe acela l-am privit. Da, spuse el, m-ai iubit cândva. – Apoi, am căzut într-un somn adânc, iar dimineața m-am trezit zăcând la poalele copacului și am rătăcit mai departe prin lume și acum te găsesc pe tine. De când am avut acea viziune, lepra s-a înrăutățit tot mai mult. – După ce a vorbit astfel, scheletul morții a fost din nou acolo și l-a acoperit pe Iisus, care a dispărut și a trebuit să-și vadă mai departe de drum, din cauza imboldului care pulsa în el. Omul a trebuit să meargă și el mai departe.
După aceste trei întâlniri – întâlnirea cu cei doi esenieni, cu omul disperat și cu leprosul –, pe care Iisus din Nazareth le-a avut sub forma descrisă data trecută, el și-a continuat drumul și a ajuns la malul Iordanului, la Ioan. Și a avut loc ceea ce ne este cunoscut din celelalte Evanghelii: Entitatea lui Christos a coborât din înalturile cosmice, a luat în stăpânire cele trei învelișuri corporale ale lui Iisus, în care Entitatea Christică avea să rămână timp de trei ani.
Următorul lucru pe care trebuie să-l povestesc este istoria ispitirii. Cronica Acașă prezintă aici lucrurile mai exact decât celelalte Evanghelii. Trebuie să remarc însă în mod anticipat că eu le voi descrie așa cum mi s-au prezentat mie, dar că foarte ușor s-ar putea întâmpla – din cauză că e greu să cercetezi asemenea lucruri și trebuie să fii precaut – ca mai târziu să fie necesară o corectură, în sensul că ordinea treptelor ispitirii pe care o voi relata eu va trebui să fie schimbată. Fiindcă în observarea Cronicii Acașe, ordinea lor ușor poate fi intervertită, iar eu nu sunt cu totul sigur în ceea ce privește ordinea. Îmi propun să povestesc numai în măsura în care cunosc lucrurile exact.
După ce Christos Iisus – căci acum în Iisus locuia Christos – se retrăsese în singurătate, de El s-a apropiat mai întâi acea entitate pe care El a simțit-o de îndată că e Lucifer, fiindcă în sufletul Lui au apărut mai întâi două sentimente importante. El și-a amintit – acum cu eul lui Christos și cu corpurile eteric și cu corpul astral ale lui Iisus din Nazareth –, că Lucifer și Ahriman fugiseră de la porțile esenienilor la ceilalți oameni, când, după ce avusese o convorbire cu esenienii, pășise prin poarta eseniană. La aceasta a trebuit să se gândească acum. Cel de-al doilea sentiment care i-a străbătut sufletul i-a adus aminte de omul disperat, pe care-l întâlnise în drumul său spre Iordan și care era acoperit de această entitate, obligându-l pe el însuși, pe Iisus, să-și continue drumul. Acum El știa în ce fel pot fi recunoscute aceste lucruri prin percepție ocultă: Lucifer a fost acela pe care l-am văzut fugind atunci, împreună cu Ahriman, de la poarta esenienilor, Lucifer se afla între mine și omul disperat, el e cel care stă acum din nou în fața mea.
Auzind această povestire ne putem forma o reprezentare despre felul cum se fac percepțiile oculte, atunci când se raportează la trecut. Cu adevărat, ele nu pot fi primite cu răceală și obiectivitate, ca alte lucruri care ne sunt povestite. Asemenea lucruri relatează niște mistere adânci ale lumii, ele pătrund în toate forțele vieții noastre sufletești și nu ating doar viața noastră de reprezentare și puterea de înțelegere obișnuită. De aceea e atât de greu să porți cuvintele la asemenea depărtări de percepțiile oculte corespunzătoare, de aceste cercetări, și să nu amuțești, ci să poți, totuși, comprima în cuvintele vorbirii folosite în relațiile cotidiene zguduitorul rezultat al cercetării. Asemenea lucruri sunt comunicate numai când e necesar.
Așadar, Lucifer stătea în fața lui Christos Iisus. Și a avut loc ceea ce poate fi exprimat folosindu-se cuvintele din celelalte Evanghelii – ele sunt niște redări indirecte ale proceselor spirituale: Dacă mă vei recunoaște, îți voi da împărățiile acestei lumi.
Cam așa i-a vorbit Lucifer lui Christos Iisus, în care acum se afla, ce-i drept, Entitatea divină a lui Christos, care-l putea înțelege pe Lucifer, dar care, pentru a înțelege, trebuia să se folosească totuși de corpul astral al lui Iisus din Nazareth, așa cum se dezvoltase el prin prezența eului lui Zarathustra, care pătrunsese corpul astral al lui Iisus, astfel încât se putuse sluji de el ca instrument. De aceea, El n-a auzit aceste cuvinte, aș zice, ca un Zeu, ci doar ca un om îndumnezeit: Dacă mă recunoști, îngerii mei îți vor păzi toți pașii.
Trebuie să chemăm acum în ajutor ceea ce am spus cândva într-un ciclu de conferințe [Nota 68], care a apărut deja și sub formă de carte; atunci eu am spus: în vechea perioadă solară, Lucifer era încă o entitate care pe atunci se situa pe aceeași treaptă cu Entitatea Christică, astfel încât această Entitate a lui Christos, care era acum cufundată într-un trup uman, nu putea să nu simtă înaltul rang cosmic pe care-l avea Lucifer și să nu-l simtă de același nivel cu El însuși, în pofida a tot ceea se întâmplase cu el până când devenise Ispititorul. Așa că se poate înțelege că Lucifer a putut să-i adreseze îndemnul: Recunoaște-mă. – Când Lucifer rostește un asemenea lucru, când îl spune cu adevărat în așa fel încât el se revarsă, pe căi oculte, în sufletul uman, atunci crește la proporții uriașe tot ceea ce trăiește în sufletul uman ca forțe ale trufiei, ale mândriei. De aceea, nu există nici un alt mijloc – când apare ispita cea mai puternică de a cădea în prada sentimentului de trufie și mândrie ascunsă – decât să reziști cu forța sufletului concentrată la maximum.
„Dacă mă recunoști de stăpân, îți dau toate acele împărății pe care le vezi acum în jurul meu.” Sunt împărății întinse, de mare splendoare, sunt lumi întregi, pe care Lucifer le poate așterne în fața cuiva într-un asemenea moment. Aceste împărății au această singură particularitate, că poți simți dorul după ele numai din trufia îndreptățită sau neîndreptățită a sufletului. Și scapi, ca să zicem așa, numai cum a scăpat odinioară Christos Iisus: dacă-ți dai seama care e substratul ascuns al situației. Fiindcă într-un asemenea moment nu simți nimic altceva decât trufia și mândria care există în sufletul uman; toate celelalte sentimente sunt paralizate. Dar Christos Iisus a rezistat acestei ispitiri și l-a alungat de la sine pe Lucifer.
A urmat un al doilea atac. Și acum Christos Iisus a avut acele sentimente care l-au făcut să-și dea seama cine erau cei doi. Din străfundurile ființei sale au ieșit iar la suprafață sentimente de felul celor care se înălțaseră în El când i-a văzut pe cei doi fugind de la porțile esenienilor, ca și în drum spre Iordan, cu ocazia apariției din timpul convorbirii cu omul disperat și cu scheletul care se transformase în arhanghel. Știa că îi are acum în fața lui pe amândoi ispititorii. Și lui i-a fost adresat îndemnul pe care și celelalte Evanghelii îl redau în mod just: „Arunca-te în abis, nu ți se va întâmpla nimic!”
În cazul unor asemenea ispitiri, în om se manifestă într-un mod grandios un curaj ce biruie orice teamă, care-l poate face pe om și nesăbuit. Christos Iisus a putut să-i respingă și pe acești doi ispititori.
Și a venit un al treilea atac. El a pornit de la Ahriman singur. Acum Ahriman a stat numai el în fața lui Christos Iisus. Și a venit ispitirea care, iarăși, poate fi exprimată în cuvintele: „Fă prin puterea mea ca aceste pietre să se prefacă în pâine!”
Răspunsul care trebuia dat la această întrebare ahrimanică – aici se deosebește, în Evanghelia a Cincea, desfășurarea în continuare a evenimentelor, de felul cum sunt ele relatate în celelalte Evanghelii – n-a putut fi dat de Christos Iisus. Parțial, această întrebare a rămas fără răspuns, ea a rămas ca ultim rest nerezolvat al ispitirii. De aici a rezultat un impuls care a acționat apoi în trăirile pe care Christos le-a avut în trupul lui Iisus din Nazareth. Fiindcă faptul că la ispitirea în singurătate El n-a putut să dea un răspuns complet la ultima întrebare a lui Ahriman, a stabilit legătura dintre Christos Iisus și evenimentele pământești care au legătură cu Ahriman.
Dacă va amintiți că Ahriman e domnul morții, că prin acel gen de amăgire pe care o face să se nască prin faptul că așterne materialitatea în fața sufletului, în așa fel încât sufletul primește cele materiale sub o formă amăgitoare, dacă vă amintiți ce s-a spus în cursul acestei veri în legătură cu faptele lui Ahriman în cadrul evoluției de pe Pământ, veți găsi că e de înțeles că faptele lui Ahriman sunt cuibărite în evoluția de pe Pământ. Așa se face că a luat naștere o legătură – din cauza restului rămas fără răspuns de la această întrebare – între umblarea lui Christos pe Pământ și întreaga evoluție pământească. S-ar putea spune că, din cauza acestei întrebări rămase fără răspuns, Christos Iisus a fost legat de evoluția pământească, în măsura în care Ahriman e întrețesut în ea.
Uneori trebuie să desemnăm lucrurile prin cuvinte banale; dar sensul în care le folosim nu e banal. Ahriman face în așa fel încât toate să apară ca materialitate și să se și păstreze sub această formă. Dar pentru că el manevrează lucrurile în așa fel, n-a fost posibil un asemenea eveniment prin care Christos Iisus să fi prefăcut pietrele în pâine. Acest lucru a fost împiedicat de activitatea ahrimanică. Este același fenomen care face ca anumite trepte legate de evoluția pământească să poată fi depășite, în măsura în care sunt legate de Ahriman, de-abia prin întregul curs al evoluției pământești și prin totala ei christificare.
Ceea ce se spune în „Tatăl Nostru” cosmic: „Vina a sinei de alții purtată, Viețuită în pâinea zilnică”, se exprimă prin puterile ahrimanice, despre care se spune în acest „Tatăl Nostru” cosmic: „În care nu domnește Voința Cerurilor”, ci voința lui Ahriman – acest lucru trebuie tratat, deci, în cadrul legității pământești și nu poate fi tratat doar pe cale spirituală. Aceste lucruri au legătură cu pâinea zilnică. În lumea socială exterioară, acest lucru se exprimă în faptul că, într-adevăr, avem nevoie de cele materiale sub forma banilor, a lui Mamona, imaginea cea mai grosieră a încătușării ahrimanice, care face apoi ca în viața socială pietrele să se transforme în pâine, ceea ce face necesar ca, pe Pământ, omul să rămână unit cu ceea ce e ahrimanic, material.
Trebuie să gândiți dvs. înșivă mai departe acest gând: Să reflectați la faptul că îndemnul „Transformă pietrele în pâine” are legătură cu funcția banilor în cadrul activității sociale. Dar pentru că în acest fel puterea ahrimanică a rămas unită cu umblarea pe Pământ al lui Christos Iisus, Ahriman a fost în măsură să se reverse mai târziu în sufletul lui Iuda și, prin intermediul lui Iuda, să ducă la evenimentele relatate în celelalte Evanghelii, care apoi, prin intermediul lui Iuda, au făcut ca urmăritorii lui Christos Iisus să-L poată recunoaște. De fapt, Ahriman a provocat prin Iuda moartea lui Christos Iisus și faptul că a putut face aceasta își are cauza în întrebarea rămasă fără răspuns complet în momentul ispitirii.
Dar ca să înțelegem întreaga umblare pe Pământ a lui Christos Iisus, trebuie să ținem seama de un lucru. Entitatea lui Christos intrase în cele trei corpuri, dar Eul lui Christos n-a fost unit imediat cu cele trei corpuri, așa cum e unit un eu uman cu ele. La începutul umblării pe Pământ a Entității lui Christos, care a durat trei ani, ea a fost unită doar foarte slab cu cele trei corpuri ale lui Iisus și apoi ea a intrat treptat în cele trei corpuri, din ce în ce mai adânc. Evoluția din cursul celor trei ani a constat tocmai în faptul că Entitatea lui Christos, care la început împânzea ca o aură Entitatea lui Iisus, s-a comprimat tot mai mult, intrând în cele trei corpuri. Și această Entitate Christică a fost atât de mult comprimată în cele trei corpuri, cum e un eu uman, de-abia cu puțin timp înainte de moartea pe Cruce. Pe parcursul celor trei ani, această comprimare a însemnat pentru El o permanentă senzație de durere. Procesul acestei deveniri-om complete, care a durat trei ani și a dus la Misterul de pe Golgota, a constat în această comprimare în cele trei corpuri, a fost durerea acelui Dumnezeu care trebuia să fie simțită pe Pământ, pentru ca să se poată întâmpla ceea ce era necesar pentru a se introduce Impulsul Christic în evoluția pământească. La tot ceea ce am povestit despre durerea și suferințele lui Iisus în tinerețe, a trebuit să se mai adauge și această suferință.
Când vorbim despre suferința lui Dumnezeu, ușor se poate întâmpla să fim rău înțeleși. Lui Maeterlinck [Nota 69], de exemplu, care spune atâtea lucruri frumoase în cartea „Despre moarte” – carte care, cu siguranță, va deveni celebră – și care, în orice caz, s-a străduit să explice unele fenomene ale vieții spirituale așa cum i-a fost lui posibil, i s-a putut întâmpla să spună că un suflet destrupat nu poate trece prin nici un fel de dureri, fiindcă dureri poate simți numai trupul cel muritor. – Aceasta e culmea absurdității, fiindcă un trup nu simte nici o durere, la fel de puțin ca o piatră. Durere simte corpul astral împreună cu eul, în interiorul corpului fizic; pe lângă aceasta, mai există și dureri sufletești, bineînțeles, și de aceea durerile nu încetează după moarte. Atâta doar că nu mai pot fi provocate de tulburările din corpul fizic, aceasta nu înseamnă însă că pentru suflet încetează să existe dureri.
Ceea ce s-a petrecut în procesul de pătrundere a celor trei corpuri ale lui Iisus cu Entitatea Christică a fost pentru Entitatea Christică durerea cea mai mare ce se poate imagina. Va fi necesar pentru omenire ca ea să înțeleagă treptat că, în realitate, pentru a continua de la Golgota drumul spre evoluția de pe Pământ, această Entitate Christică a trebuit să intre în aura Pământului, trecând prin dureri, și omenirea va trebui să simtă că destinul ei e unit cu aceasta durere a lui Christos. Legătura omului cu durerea lui Christos va trebui să devină din ce în ce mai concretă. De-abia atunci oamenii vor ajunge să înțeleagă că, de la Misterul de pe Golgota, această durere a acționat mai departe, în aura Pământului, ca forță de întinerire pentru evoluția de pe Pământ.
A înțelege din ce în ce mai bine acest Mister de pe Golgota – aceasta va fi sarcina evoluției spirituale progresiste. În orice caz, multe dintre lucrurile care joacă un rol important în cultura și civilizația actuală vor trebui depășite. Tocmai în epoca actuală noi ne aflăm, în ceea ce privește înțelegerea creștinismului, într-o criză, într-o criză reală. Nu mă refer, bineînțeles, la ceea ce poate fi spus despre creștinism de una sau alta dintre teologiile obișnuite. Aș vrea să atrag atenția numai asupra unor evenimente elementare din epoca noastră, cauzate de această neînțelegere. În cadrul uneia dintre acele întruniri din anul 1910 [Nota 70] unde s-a vorbit despre Christos cel istoric, un teolog mult citat, voind să sublinieze o părere a sa, conform căreia cuvintele învățăturii lui Christos Iisus nu sunt decât învățături adunate de peste tot, care existaseră deja înainte și care au fost sintetizate, a spus: Vă voi fi recunoscător dacă-mi veți putea arata măcar una dintre afirmațiile lui Christos Iisus care să nu fi e-xistat deja înainte de el, sub o forma sau alta. – Dacă un teolog liberal care face asemenea cercetări poate aduce dovezi în sprijinul acelei afirmații, el e pentru contemporanii noștri un om de seamă, fiindcă, ia gândiți-vă ce efect convingător poate avea, într-adevăr, dovedirea faptului că tot ceea ce a spus Christos a fost spus deja și de alții, că, deci, cuvintele sale nu erau deloc ceva nou. Celui care înțelege lucrurile, o asemenea afirmație i se arată într-o altă lumină. Imaginați-vă că Goethe ar fi scris o poezie, pe care încă n-ar fi notat-o nicăieri, ci doar ar fi spus-o, iar un copil care ar fi auzit acea poezie, ar fi exclamat: Toate acestea sunt cuvinte pe care le-am mai auzit. – Teologul care nu aude decât lucrurile pe care le cunoaște deja și nu-și dă seama care e esențialul aici, e ca acest copil, fiindcă esențialul se situează atât de sus deasupra a ceea ce a fost rostit înainte, cum se situează o poezie a lui Goethe deasupra cuvintelor izolate pe care copilul le-a mai auzit deja. Dacă nu știi deloc spre ce trebuie să-ți îndrepți atenția, drept aspect esențial, și poți crede că faci teologie autentică prin faptul că te iei în acest fel după cuvinte, dacă crezi în afirmația că aceste lucruri au mai fost spuse deja, de aici se vede că ne aflăm într-o criză în ceea ce privește înțelegerea creștinismului, din care vom putea, desigur, deduce că o înțelegere reală a lui Christos își poate face intrarea în lume numai dacă teologia actuală, care deține funcția oficială de a veghea asupra înțelegerii lui Christos, va muri mai întâi. Acesta este esențialul: Să învățăm a simți întreaga măreție a faptelor care au avut loc în jurul Golgotei.
Cronica Acașă ne mai arată și alte lucruri importante. Din cauză că Entitatea Christică n-a fost unită imediat foarte strâns cu corpurile lui Iisus, că legătura a fost, la început, foarte slabă și doar exterioară, în prima perioadă de după Botez a putut avea loc următorul lucru: Uneori Entitatea Christică era unită din punct de vedere exterior cu cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazareth, ea se afla în condițiile unei asemenea uniri printre ucenici și adepții cei mai apropiați, vorbea cu ei. Dar acest lucru nu era necesar întotdeauna. Se putea întâmpla ca învelișurile exterioare să se afle într-un anumit loc, iar Entitatea Christică se putea îndepărta de ele; și putea atunci să apară ca entitate spirituală, la mare depărtare de acolo, într-un loc sau altul. Multe dintre aparițiile lui Christos sunt de acest fel: numai Entitatea Christică le apare ucenicilor, adepților sau și altor oameni. Mai târziu, El a umblat de multe ori împreună cu ucenicii prin țară, învățând, vorbind, vindecând. În timp ce umbla astfel cu zece, cincisprezece sau chiar mai mulți adepți, iar Entitatea Christică se comprima tot mai mult în corpurile sale, s-a ivit un alt fenomen. De multe ori, unul sau altul dintre ucenici se simțea deodată luat în stăpânire de inspirație. Atunci chipul său devenea altul, în așa fel încât se putea vedea și din exterior că lua o cu totul altă fizionomie. Și când avea loc un asemenea fenomen și el rostea cele mai minunate cuvinte christice, înfățișarea exterioară reală a lui Christos Iisus se transforma în așa fel încât El arăta ca cel mai simplu dintre ucenici.
Acest fenomen s-a repetat mereu. Așa ne arată Cronica Acașă. Din acest motiv, urmăritorii lui nu știau niciodată care din ceata de oameni ce umbla prin țară era cel pe care-L căutau, așa că riscau să prindă pe un altul. Și, în acest caz, cel căutat ar fi scăpat. De aceea a devenit necesară trădarea lui Iuda. Felul obișnuit de a relata trădarea lui Iuda nu e prea nimerit. Căci, dacă ne transpunem în acea situație, ne putem pune întrebarea: De ce a fost necesar sărutul lui Iuda? El a fost necesar din motivul la care m-am referit adineaori.
Multe lucruri misterioase și pline de taină sunt legate de umblarea lui Christos pe Pământ sub formă de om, dar impresia cea mai zguduitoare o ai când îți îndrepți privirile spre moartea sa. Aici trebuie spus un lucru pe care eu îl rostesc fără sfială, fiindcă pentru cunoașterea ocultă acesta e un fapt real: în punctele mai importante ale procesului istoric-spiritual se ating din nou ordinea morală și ordinea fizică a lumii, care în rest curg fiecare în albia sa. Când, în evoluția Pământului, aceasta atingere a fost cea mai puternică, atunci a avut loc Misterul de pe Golgota.
După ce Christos a fost țintuit pe Cruce, un întuneric foarte mare, care s-a întins cu repeziciune, a acoperit ținutul până la mari depărtări. Din Cronica Acașă nu s-a putut constata până acum de unde a provenit acel întuneric, dacă era de proveniență pământească sau cerească. Dar el a existat, și ce înseamnă o asemenea întunecare poate fi observat din punct de vedere ocult în cazul unei eclipse de Soare. Nu vreau să spun că atunci a fost o eclipsă de Soare, poate să fi fost și o întunecare de mari proporții provocată de nori. Dar e altceva când Soarele stă în timpul zilei pe Cer și e întuneric, decât când e, pur și simplu, noapte. Ce efect are o asemenea întunecare generală se poate afla, de exemplu, și atunci când Soarele e acoperit de Lună. Cu o asemenea ocazie au loc mari transformări oculte la toate ființele, oameni, animale și plante; de exemplu, întreaga îmbinare dintre corpul fizic și corpul eteric al plantelor se schimbă, întreaga lume arată altfel și, o dată cu ea, aura Pământului. Ultima dată mi-a făcut o impresie absolut zguduitoare, când am putut să fac observații în timpul unei eclipse de Soare, pe când țineam un scurt ciclu de conferințe la Stockholm [Nota 71]. Este adevărat: Pentru acea bucată din aura Pământului unde întunecarea e cea mai puternică, au loc mari transformări. Și printr-o bucată din aura Pământului influențată în acest fel s-a revărsat Impulsul Christic în evoluția Pământului, în momentul în care Christos Iisus a murit pe Cruce. Acesta e lucrul minunat, sfântul eveniment al întunecării, pe o arie foarte largă, în jurul Crucii de pe Golgota.
Celalalt lucru important pe care vreau să-l relatez e ceea ce am dat de înțeles deja o dată la Karlsruhe [Nota 72] – el e consemnat și în varianta tipărită a ciclului de la Karlsruhe – și pe care-l arată și Evanghelia a Cincea, faptul că corpul fizic al lui Iisus din Nazareth a fost absorbit, aș zice, a fost înghițit de Pământul fizic, pentru că după ce trupul fusese așezat în mormânt, a avut loc, într-adevăr, o zguduire a Pământului, de felul unui cutremur, asociată cu o furtună, astfel că în scoarța Pământului a apărut o falie care a primit în ea trupul lui Iisus. Furtuna a ridicat asemenea vârtejuri încât a rezultat, într-adevăr, desfășurarea și așezarea neobișnuită a giulgiurilor descrisă de Evanghelia lui Ioan. Apoi acea falie care apăruse din cauza cutremurului s-a închis la loc și astfel, bineînțeles, trupul n-a mai putut fi găsit. Celui care-L caută i se poate da numai răspunsul ce vine din regiunile oculte: Cel pe care-L căutați nu mai e aici. – Ceva similar s-a petrecut mai târziu, când mulți oameni din Europa, sub numele de cruciați, au pornit să caute amintirea lui Christos pe Golgota. Și lor li s-a dat același răspuns, chiar dacă nu era perceptibil pentru ei: Cel pe care-L căutați nu mai e aici.
Fiindcă Impulsul Christic trece în mod spiritual prin sufletele oamenilor, el acționează ca fapt real și în cei care nu-l înțeleg. Nu e voie să vorbim doar de marele învățător. Ceea ce s-a întâmplat acționează ca fapt real și a dat ma-rile impulsuri pentru evoluția mai îndepărtată a omenirii. Sarcina cercetării oculte veritabile va fi, pe acest tărâm, de a învăța omenirea să înțeleagă tot mai bine să-L caute pe Christos în altă parte, ca să nu fie nevoie să se dea răspunsul: Cel pe care-L căutați nu mai e aici. – Dar dacă oamenii vor voi să-L caute în mod din ce în ce mai spiritual, ei vor putea găsi răspunsul adevărat, corespunzător realității.
Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le povestesc astăzi și, după câte cred, în comunicările de astăzi zace marea pondere, în ceea ce privește descrierile Misterului de pe Golgota, în comparație cu abstracțiunile teologilor. Așa cum apar aceste fapte în Cronica Acașă, ele ne dau posibilitatea să știm că în acea perioadă s-a petrecut un lucru de cea mai mare importanță.
Ocultistul e convins de următorul lucru: Când inimile oamenilor se vor fi ridicat puțin mai sus, deasupra a tot ceea ce stăpânește azi sufletele, cu atâta lipsă de logică, așa cum am fost nevoit să caracterizez la început, când ini-mile se vor fi străbătut cu puterea de a gândi just, atunci – cu toate că unii ar putea crede: Ce are a face gândirea cu acceptarea unor asemenea comunicări și cu încercarea de a le cunoaște? –, atunci sufletele se vor maturiza, prin aceasta, pentru a înțelege cu adevărat și asemenea lucruri, care în aparență nu au nimic de-a face cu gândirea, pentru că tocmai gândirea adevărată va face ca sufletele să fie pătrunse de simțul veritabil al adevărului, care nu găsește ridicole lucrurile comunicate în aceste două conferințe, ci se străduiește să le primească drept cercetări făcute cu grijă în Cronica Acașă.
