Înainte de a continua cu relatarea vieții lui Christos Iisus, aș dori să dau câteva explicații referitoare la felul în care pot fi cercetate asemenea lucruri. Nu poate fi vorba aici, bineînțeles, decât de a caracteriza în câteva cuvinte o problemă extraordinar de minuțioasă. Cu toate acestea, aș vrea să aveți măcar o reprezentare despre ceea ce poate fi numit cercetare ocultă pe acea treaptă ce permite să se poată ajunge până la asemenea fapte concrete cum sunt cele pe care am avut ocazia să le studiem, de exemplu, ieri.
În primă instanță, se poate spune despre aceste lucruri: Cercetarea lor are la bază cititul în Cronica Acașă. – în articolele apărute în revista „Lucifer – Gnosis” sub titlul Din Cronica Acașă [Nota 76], am arătat, la modul general, cum trebuie conceput un asemenea citit în Cronica Acașă. Trebuie să ne fie clar că diferitele fapte din existența lumii trebuie cercetate pe căi diferite, astfel că eu aș vrea acum să exprim și mai exact cele spuse deja. E bine să rețineți că, de fapt, în Univers nu există nimic altceva decât conștiențe. În afară de conștiența anumitor entități, tot restul ține, la urma urmelor, de tărâmul magiei sau al marii iluzii. Acest lucru îl puteți găsi tratat în două locuri din scrierile mele, dar și în altele, mai ales însă în două locuri: Mai întâi acolo unde e descrisă evoluția globală a Pământului, de la Saturn până la Vulcan, în Știința ocultă, unde e descrisă înaintarea de la Saturn până la Soare, de la Soare până la Lună, de la Lună până la Pământ ș.a.m.d., mai întâi numai sub forma unor stări de conștiență. Cu alte cuvinte: Dacă vrem să ne înălțăm până la aceste mari realități, e necesar să ne înălțăm în viața lumilor până acolo unde avem de-a face cu stări de conștiență. Așadar, când descriem realități, nu putem descrie, propriu-zis, decât conștiențe. Același lucru poate fi găsit și într-o altă carte, care a apărut în vara aceasta, Pragul lumii spirituale [Nota 77]. Acolo se arată că, printr-o înălțare treptată, privirea văzătorului se ridică de la ceea ce e răspândit în jurul nostru sub formă de lucruri, de procese din lucruri, până când totul dispare și se topește, ca să zic așa, dând de un nimic, totul e distrus și, în cele din urmă, e atinsă acea regiune unde nu mai există decât ființe care au diferite grade de conștiență. Prin urmare, adevăratele realități ale lumii sunt ființe cu diferite grade de conștiență. Faptul că noi trăim în starea de conștiență specific umană și că de la această stare de conștiență nu avem o perspectivă de ansamblu completă asupra realităților, face ca ceea ce nu e realitate să ne apară drept realitate.
Am scos adeseori în evidență acest lucru, folosind diferite comparații. Nu e nevoie decât să vă puneți întrebarea următoare: Un fir de păr, firul de păr din capul unui om, este, ca atare, o realitate, fie și numai în sensul cel mai restrâns? Are el o existență de sine stătătoare? Ar fi o absurditate să spunem că firul de păr din capul unui om are o existență de sine stătătoare. Are sens să-l privim doar concepând că el crește pe trupul omului, în altă parte nu-l putem întâlni, el nu poate exista ca ceva de sine stătător. Oricine resimte ca pe o absurditate afirmația că un fir de păr e o realitate pe care o avem în vedere numai în viața obișnuită, ca entitate independentă, chiar și numai în acest sens pământesc, pentru că un fir de păr nu poate să ia naștere nicăieri în mod izolat. Planta individuală o resimțim adeseori drept ființă individuală, dar ea este la fel de puțin ca firul de păr o ființă individuală. Fiindcă ceea ce e părul pe trupul omului, e planta pe organismul Pământului, și nu are sens să studiezi o plantă izolată. Pământul trebuie studiat în analogie cu omul și trebuie să considerăm că toate plantele de pe Pământ fac parte din ființa Pământului, la fel ca părul din capul omului. Pe cât de puțin poate lua naștere un fir de păr în mod izolat, pe atât de puțin poate subzista o plantă ca ființă independentă în afara organismului Pământului. E important să vedem unde trebuie să ne oprim, când privim o ființă drept ființă în sine. Dar, în sensul ultim la care omul poate să ajungă, nimic din ceea ce nu-și are rădăcinile într-o conștiență nu e o ființă independentă. Toate își au rădăcinile într-o conștiență, în diferite moduri.
Să luăm un gând, ceea ce noi concepem drept om. În primă instanță, aceste gânduri se află în conștiența noastră, dar ele nu se află numai în conștiența noastră. Ele se află totodată în conștiența ierarhiei situate imediat deasupra omului, cea a îngerilor. În timp ce noi avem un gând, întreaga lume a gândurilor noastre este, de exemplu, un gând al îngerilor. Îngerii gândesc conștiența noastră. Și, de aceea, veți înțelege că, dacă ne înălțăm pe treapta clarvederii, trebuie să dezvoltăm un alt mod de a simți în ceea ce privește contemplarea ființelor din ierarhiile superioare, decât cel din realitatea exterioară obișnuită. Dacă gândim la fel cum gândim când e vorba de lumea fizic-senzorială, de existența pământească, nu ne putem înălța la o clarvedere superioară. În acest caz, nu trebuie doar să gândim, ci trebuie să fim gândiți și să știm că suntem gândiți. Nu e tocmai ușor, din cauză că pentru așa ceva n-au fost create până în prezent cuvinte umane, să caracterizezi cu exactitate modul de a simți pe care trebuie să-l avem față de contemplarea noastră. Dar putem spune – alegem o comparație – că e ca și cum am executa tot felul de mișcări și că aceste mișcări nu le-am observa la noi înșine, ci am privi în ochii unui semen de-al nostru și am observa în ei imaginea oglindită a propriilor noastre mișcări și ne-am spune: Dacă observăm în ochii lui, știm de aici că executăm o mișcare sau alta cu mâinile ori prin jocul mimicii. Acesta e sentimentul pe care-l avem pe cea mai apropiată treaptă a clarvederii. Știm numai în general că gândim, dar ne observăm pe noi înșine în conștiența ființelor care țin de ie-rarhia imediat superioară. Lăsăm ca gândurile noastre să fie gândite de îngeri. Trebuie să știm că nu noi înșine suntem aceia care ne dirijăm gândurile în conștiența noastră, ci ființele ierarhiei imediat superioare. Trebuie să simțim conștiența îngerilor, străbătându-ne cu unduirea și urzirea lor. În acest caz, ajungem să înțelegem ceva din impulsurile, ce înaintează fără oprire, ale evoluției, de exemplu, în legătură cu adevărul despre Impulsul Christic, faptul că el continuă să acționeze și acum, o dată ce a venit pe Pământ. Îngerii pot gândi aceste impulsuri; noi, oamenii, le putem gândi și caracteriza dacă ne raportăm la gândurile noastre în așa fel încât să le dăruim îngerilor, pentru ca ei să gândească în noi. Dobândim această deprindere prin exerciții permanente, de felul celor descrise în cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? începând cu un anumit moment, vom lega un sentiment, un sens de cuvintele: Sufletul tău nu mai gândește acum, acesta e un gând pe care-l gândesc îngerii. – Și dacă acesta devine un adevăr pentru trăirea umană individuală, vom viețui în lăuntrul nostru – hai să spunem așa! – gândurile adevărurilor christice generale sau și alte gânduri în legătură cu înțeleapta călăuzire a evoluției de pe Pământ.
Lucrurile care se referă la diferitele epoci din evoluția de pe Pământ, vechea epocă hindusă, vechea epocă persană etc., sunt gândite de arhangheli. Prin alte exerciții, făcute în continuare, ajungem nu doar să fim gândiți de îngeri, ci și să fim viețuiți de arhangheli. Numai că, în continuarea exercițiilor, trebuie să ajungem atunci să știm: Tu îți dăruiești viața pentru viața arhanghelilor. – în cartea Pragul lumii spirituale au foste descrise câteva aspecte mai exacte în legătură cu aceste lucruri, și anume, felul cum, dacă ne continuăm exercițiile – am vorbit despre aceasta și la München –, ajungem să avem sentimentul, dacă ne exprimăm în cuvinte grotești, că ne-am vârî capul într-un mușuroi de furnici. Furnicile sunt gândurile care mișună fără încetare. Pe când în viața obișnuită avem impresia că noi ne gândim gândurile, prin exerciții ajungem să ne dăm seama că gândurile gândesc în noi, din cauză că îngerii gândesc în noi. Iar dacă ne continuăm exercițiile, ajungem să avem sentimentul că suntem duși de arhangheli în diferite ținuturi ale lumii și că, prin aceasta, cunoaștem ținuturile respective. Cel care descrie în mod just civilizația egipteană, civilizația hindusă, știe de-abia atunci să lege un sens de afirmația: Sufletul tău e dus de un arhanghel în cutare sau cutare epocă. – E ca și cum sevele vieții noastre ar ști că ele întrețin procesul de viață și că sunt purtate prin organism ca și sângele. Așa știe văzătorul: Sunt purtat de arhangheli, în procesul vieții lumii.
Dar lucrurile care se referă la pătrunderea sufletului în niște trăiri izolate pot fi cercetate de-abia când sufletul poate găsi un sens în cuvintele: Sufletul se oferă ca mâncare începătorilor sau arhailor, spiritelor personalității. – Tot ce am spus adineaori pare grotesc, dar e un adevăr acela că nu putem cerceta niște fapte atât de concrete cum e viața lui Iisus din Nazareth, înainte de a putea găsi un sens în cuvintele: Sunt mâncat, ca hrană spirituală, și slujesc în acest fel spiritelor personalității. Bineînțeles că pentru omul situat astăzi pe solul lumii exterioare, această afirmație pare o nebunie. Bineînțeles! Și totuși, pe cât e de adevărat că bucățica de pâine ce trece prin stomacul nostru devine hrana noastră – și, dacă ar putea cugeta, ea ar ști că are un sens și un scop în viață prin faptul că devine hrana noastră –, tot pe atât e de adevărat că noi, oamenii, avem sensul de a sluji ca hrană arhailor. În timp ce umblăm aici, pe suprafața Pământului, noi suntem, totodată, niște ființe care sunt consumate, sunt mâncate în permanență de către arhai. Nu veți nega faptul că, în viața obișnuită, oamenii nu știu acest lucru și că ei ar considera nebunească o asemenea afirmație. În raport cu arhaii, suntem exact ceea ce e bobul de grâu pentru dvs., ca oameni fizici. Dar a ști acest lucru nu doar în mod teoretic, ci a trăi în raport cu arhaii așa cum ar trăi bobul de grâu dacă atunci când ar fi măcinat de dinții noștri și transformat în terci, când ar trece prin cerul gurii și prin stomac, ar avea conștiența acestui fapt: Eu sunt o mâncare pentru om – a ști, de asemenea: Eu sunt o mâncare pentru arhai, eu sunt digerat de arhai, aceasta e viața lor, ceea ce eu trăiesc în ei –, a ști în mod viu acest lucru înseamnă a te transpune în conștiența spiritelor personalității, a arhailor, exact la fel cum înseamnă a te transpune în conștiența arhanghelilor dacă știi: Sufletul tău e dus de arhangheli în cutare sau cutare epocă –, și la fel cum înseamnă a te transpune în conștiența îngerilor, când știi: Gândurile mele sunt gândite de îngeri.
Stările trăirii trebuie să devină altele, când vrem să pătrundem, citind, în lumile superioare. E necesar ca cercetătorul spiritual să fie mâncat cu știrea lui de spiritele personalității, dacă e să fie cercetate acele fapte care există în evoluția omenirii într-un mod atât de concret ca viața lui Iisus din Nazareth.
Poate că observațiile pe care le-am făcut v-au ajutat, totuși, într-o oarecare măsură, să înțelegeți caracterul atât de diferit al cercetării oculte, în raport cu cercetările din lumea exterioară. Fiindcă la această imagine puteți cugeta temeinic, și ea vă va da punctele de sprijin juste: Vă puteți transpune în bobul de grâu, care e măcinat și transformat în terci, care e mărunțit între dinți, pentru a dobândi o reprezentare care e absolut corectă, ca analogie, despre cum este când citim în conștiența arhailor. Și, în acest caz, cercetătorul spiritual trebuie să fie măcinat din punct de vedere sufletesc și el trebuie s-o simtă. Cu alte cuvinte, cercetarea superioară nu e posibilă fără tragism interior, fără suferință interioară. O cercetare în lumile superioare, dacă vrem să fie mai mult decât o simplă fantazare, nu poate fi dobândită într-un mod abstract atât de neted, încât să nu te doară, așa cum se desfășoară cercetările în lumea fizică. De aici, eforturile pe care le-am făcut ieri: A vă abate, când am descris viața lui Iisus, de la noțiunile abstracte, de la descrierile abstracte. Aduceți-vă aminte, asupra cărui lucru v-am atras atenția, în principal, drept lucrul care interesează aici, de fapt. Eu am spus: Așa a decurs viața lui Iisus din Nazareth între doisprezece, optsprezece, douăzeci și până la treizeci de ani. – Ceea ce descriem aici, e mai puțin important. Important e să dezvoltăm în noi niște sentimente vii față de trăirile pe care le-a avut sufletul lui Iisus, trecând prin ceea ce v-am descris, să simțim în noi durerea singurătății, durerea infinită de a fi singur cu niște adevăruri originare pentru care nu există urechi să le audă. Eu am vrut să vă îndrept atenția spre viața de sentiment a lui Iisus din Nazareth. Am vrut să înfățișez întreita mare durere a omenirii pe care a simțit-o în propriul său suflet, în perioada de la doisprezece până la treizeci de ani. Nu veți ști ceva despre importanța trăirilor lui Iisus, ca pregătire în vederea Misterului de pe Golgota, dacă vă povestiți dvs. înșivă sau altora evenimentele pe care am căutat să le sugerez, ci de-abia dacă vă veți face o reprezentare care să vă miște și să vă zguduie adânc sufletul, o reprezentare a ceea ce a trebuit să îndure acest om, Iisus din Nazareth, până când a putut să se apropie de Misterul de pe Golgota, pentru ca Impulsul Christic să se poată revărsa în evoluția de pe Pământ.
Putem trezi în noi o reprezentare vie a acestui Impuls Christic dacă trezim din nou, în noi, această suferință, dacă descriem realitățile care se referă la lucruri de felul celor studiate acum încercând să reactualizăm niște sentimente. Puteți vedea această atitudine din modul de a face cercetări în Cronica Acașă, pe care m-am străduit să-l caracterizez în câteva cuvinte. Cu cât reușim să simțim iar în noi aceste sentimente care se tălăzuiesc, se unduiesc și urzesc, ale unei entități cum a fost Iisus din Nazareth, cu atât mai mult pătrundem în asemenea mistere.
Nu e nevoie să descriu ceea ce se întâmplă de acum înainte în viața lui Iisus – am vorbit adeseori despre aceste lucruri –, faptul că prin Botezul în Iordan în cele trei învelișuri ale lui Iisus din Nazareth, după ce fuseseră spiritualizate prin faptul că eul lui Zarathustra locuise în ele, a intrat Entitatea lui Christos, deci, o entitate a coborât din lumea spirituală și a avut în continuare destinul de a exista timp de trei ani într-un trup uman, de a fi legat de un trup uman. Important e să ne devină clar ce fel de fapt este acesta, propriu-zis. Fiindcă, în fond, acest fapt se deosebește în mod considerabil de toate celelalte fapte din evoluția de pe Pământ. Și în momentul în care ne apropiem, acum, de evenimentul prin care în cele trei învelișuri ale lui Iisus din Nazareth a intrat Entitatea lui Christos, ne apropiem de ceva care, propriu-zis, nu mai e doar o problemă umană, legată de evoluția de pe Pământ. Acest lucru trebuie să ne devină odată limpede.
Putem privi aceasta problemă din punctul de vedere al omului. Și atunci ne spunem: A existat cândva un om, așa cum l-am descris. El a primit în sine Entitatea Christică, Impulsul Christic. – Dar problema poate fi privită și într-un mod absolut diferit, deși cercetările pe care trebuie să le facem în acest caz trebuie să fie foarte sărace în reprezentări; dar nu face nimic. Datorită pregătirii spiritual-științifice pe care o avem, ne vom putea imagina ceva.
Să presupunem că nu am privi Misterul de pe Golgota stând în sfatul oamenilor, ca oameni, ci am privi Misterul de pe Golgota stând în sfatul ierarhiilor superioare, ca ființă a entități lor superioare. Din punct de vedere spiritual, aceasta schimbare a poziției de pe care privim lucrurile e absolut posibilă. Aici se poate aplica următoarea comparație: Dacă avem în fața noastră un munte și pe la jumătatea muntelui se află un sat, noi putem vedea satul de jos, dar îl putem vedea și stând pe vârful muntelui. E foarte firesc ca Misterul de pe Golgota să fie privit, de cele mai multe ori, din perspectiva omului. Dar putem să ne înălțăm odată și în sfera ierarhiilor superioare. Cum s-ar vorbi în acest caz despre Misterul de pe Golgota? În acest caz, ar fi necesar să se spună: Când a început Pământul, cu evoluția sa, entitățile ierarhiilor superioare aveau anumite intenții cu oamenii. Ele voiau să îndrume evoluția pământească într-un anumit mod. Dar în această îndrumare a problemelor pământești ale omului, așa cum fusese ea prevăzută, s-a amestecat mai întâi Lucifer. Ca entitate a ierarhiilor superioare îți îndrepți privirile în jos, la felul cum vrei să îndrumi destinele omului – și iată că Lucifer schimbă direcția acestei evoluții, pe care voiai s-o îndrumi sub o altă formă.
Acum privești mai departe, în jos, spre evoluția omenirii, și îți spui: Nu tot ceea ce se întâmplă acolo jos are loc prin noi. Lucifer se amestecă mereu în viața de pe Pământ. Din cauză că Lucifer se amestecă mereu și din cauză că, mai târziu, a venit și Ahriman, în evoluția omenirii există și un element străin, față de faptele ierarhiilor superioare. Putem exprima acest lucru într-un anumit mod, spunând că aceste entități ale ierarhiilor superioare și-au zis: Până la un anumit punct, sfera pământească e pierdută pentru noi. În ea există forțe care îndepărtează de noi această sferă pământească, și, o dată cu ea, și pe om.
Călăuzirea din partea ierarhiilor superioare are loc în așa fel încât ele participă treptat, fiecare după puterile ei, la această călăuzire, mai întâi cele aflate pe treapta cea mai de jos. Problemele evoluției de pe Pământ sunt călăuzite în așa fel încât, ce-i drept, entitățile înalte, până sus, la cele supreme, acționează, dar ele lasă ca anumite lucruri să fie făcute de slujitorii lor – îngeri, arhan-gheli, arhai –, astfel încât aceștia sunt primii care intervin în evoluție.
Ne transpunem, deci – bineînțeles, cu toată smerenia –, în sfatul ierarhiilor superioare, nu în sfatul oamenilor. În acest caz, putem spune: Iată, aici sunt trimișii noștri – îngeri, arhangheli, arhai; ei ne-ar putea îndeplini atât de bine poruncile, dacă în sfera vieții pământești n-ar exista forțe străine. – Și atunci se adună marele sfat al Zeilor, care ajunge la următoarea hotărâre: Pentru că noi n-am fost în stare să-i oprim pe Lucifer și Ahriman să se amestece în evoluția de pe Pământ, slujitorii noștri – îngerii, arhangheli, arhaii – au pierdut posibilitatea ca, dintr-un anumit moment, să mai facă pentru oameni ceea ce trebuia făcut conform intențiilor noastre. – Acest moment a fost tocmai acela în care a avut loc Misterul de pe Golgota.
Când acest moment s-a apropiat, Zeii ierarhiilor superioare au fost nevoiți să-și spună: Noi pierdem posibilitatea ca slujitorii noștri să intervină în sufletele umane. Din cauză că nu i-am putut opri pe Lucifer și pe Ahriman, noi suntem în stare să acționăm prin slujitorii noștri numai până în acest moment. Și atunci, în sufletele umane iau naștere forțe care nu mai pot fi guvernate de îngeri, arhangheli și arhai. Oamenii ies din sfera noastră, prin forțele lui Lucifer și Ahriman.
Aceasta a fost cu adevărat „dispoziția sufletească din Cer” – dacă putem spune așa –, când se apropia momentul pe care noua eră îl pune la începutul ei. Marea „teamă” a Zeilor a constat în faptul că, de la un moment dat, slujitorii lor nu vor mai putea avea grijă, în suficientă măsură, de oameni. Sper că nu veți înțelege greșit acest mod de exprimare, fiindcă v-ați pregătit prin știința spirituală și știți că expresiile dobândesc un alt sens și o altă valoare de sentiment când le folosim pentru a caracteriza lumile superioare.
Această teamă a Zeilor se apropia tot mai mult; ea devenea în Cer tot mai chinuitoare și mai chinuitoare și mai chinuitoare. Și atunci s-a născut hotărârea de a trimite jos Spiritul Solar, de a-l jertfi, spunându-se: El să aleagă pentru viitor un alt destin, decât să stea în sfatul Zeilor; să se ducă pe scena unde trăiesc sufletele umane. Noi jertfim acest Spirit Solar. Până acum el a trăit printre noi, în sferele ierarhiilor superioare; acum el intră, prin poarta oferită de Iisus, în aura Pământului.
Așa s-a întâmplat în sfatul Zeilor, când a avut loc Misterul de pe Golgota. Așa arată lucrurile văzute de sus. Avem de-a face, așadar, cu o problemă a Zeilor care călăuzesc omenirea, nu doar cu o problemă a oamenilor. Lucrurile pot fi privite în așa fel încât să nu spunem doar: Ce trebuie făcut pentru ca omenirea să nu se piardă pe făgașul ce duce în abis? – ci, de cealaltă parte, s-a putut întreba astfel: Ce avem de făcut noi, Zeii, pentru a crea o compensație pentru ceea ce s-a întâmplat prin faptul că a trebuit să le dăm acces la evoluția de pe Pământ lui Lucifer și lui Ahriman?
Și acum putem trezi în noi un sentiment pentru faptul că Misterul de pe Golgota mai e și altceva decât o problemă a lumii pământești, că el e o problemă a Zeilor, un eveniment al lumii Zeilor. Cu adevărat, mai important decât a fost pentru oameni că l-au primit pe Christos, a fost pentru Zei faptul că a trebuit să-l dea pe Christos Pământului.
Și ce este, de fapt, cunoașterea Misterului de pe Golgota, în afară de faptul că îl putem recunoaște, drept eveniment central al Pământului? – Ea mai constă și în faptul că, privind Misterul de pe Golgota, îl considerăm o problemă a Zeilor; că prin el Zeii deschid o fereastră a Cerului, că ei își rezolvă problemele, pentru scurt timp, în fața ochilor umani și că omul poate vedea rezolvându-se o asemenea problemă a Zeilor! Acesta e lucrul pe care trebuie să învățăm a-l simți, când ne îndreptăm privirile spre Misterul de pe Golgota, că e ca și cum am trece mereu prin fața casei Cerului, care e mereu închisă, și ca și cum în acest moment am trece pe lângă o fereastră, și prin această fereastră ne-ar fi îngăduit să vedem ceea ce, de obicei, era invizibil, dincolo de zidurile reședinței Zeilor.
La fel se simte și omul cu simțire autentic ocultistă, față de Misterul de pe Golgota, cu venerație, ca cineva care da târcoale unei case încuiate peste tot, bănuind numai ce se petrece înăuntru. Dar undeva se află o fereastră prin care el poate deveni martorul unei mici porțiuni din ceea ce se petrece acolo. O asemenea fereastră, care dă în lumea spirituală, este pentru om Misterul de pe Golgota. În acest fel trebuie să simțim ceea ce s-a întâmplat atunci când Entitatea Christică a coborât în trupul sau, de fapt, în cele trei învelișuri ale lui Iisus din Nazareth. Trebuie să ne pătrundem din ce în ce mai adânc și mai adânc de această idee, că prin Misterul de pe Golgota noi suntem martori la o problemă a Zeilor.
Când se vorbește despre asemenea lucruri, cuvintele trebuie folosite altfel decât în viața obișnuită. Trebuie să vorbim despre „teama”, despre „frica” Zeilor, înainte de momentul care avea să se împlinească apoi în evoluția de pe Pământ prin Misterul de pe Golgota. Pentru a exprima cea mai sfânt-spirituală problemă a omenirii, cuvintele trebuie folosite sub o formă transformată. E nespus de ușor pentru cei care, în lume, sunt foarte dispuși – din prostie, din frivolitate, din vanitate sau din alte motive – să ponegrească lucruri spuse în cel mai sfânt sens. Nu e nevoie decât ca un lucru, exprimat cu ajutorul unui cuvânt, să fie răstălmăcit în sensul voit în viața exoterică. Și atunci poate fi întoarsă pe dos și transformată în contrariul ei o asemenea problemă, pe care ți-ai smuls-o din suflet, fiindcă ai exprimat-o mânat numai de constrângerea interioară de a vesti adevărurile lumii spirituale, care se smulg atât de greu din suflet. Dacă în suflete există o astfel de superficialitate și frivolitate, un asemenea lucru e răstălmăcit, afirmându-se că e ridicol, diabolic, satanic. În epoca noastră, superficialitatea și frivolitatea sunt mult prea răspândite în suflete. Și e mult prea mică vigilența acelora care ar trebui să păzească această comoară a adevărurilor sfânt-spirituale, care tocmai în epoca prezentă ar trebui să pătrundă în inimile oamenilor.
Cât de mare e comoditatea cu care oamenii ar vrea să-și hrănească spi-ritul! Dacă cineva, depășind numai un pic materialismul, vorbește despre spi-rit, oamenii se declară foarte satisfăcuți, fiindcă așa ceva nu le cere să se obosească, nu le cere, mai ales, să facă efort cu inima lor. Oamenii ar trebui să simtă că, luând parte la studierea spiritual-științifică a problemelor celor mai sfinte ale evoluției de pe Pământ, le revine o responsabilitate față de acea comoară de cunoștințe care se referă la lumea spirituală. Frivolitatea epocii noastre în acest domeniu e atât de mare și ia lucrurile ușor. Le veți vedea apărând mereu, ici și colo, dar poate că veți remarca întregul lor caracter dezgustător numai dacă sunteți suficient de vigilenți și dacă inimile dvs. s-au aprins în suficientă măsură pentru cel mai sfânt dintre adevărurile spirituale. Poate că atunci veți fi în măsură să le taxați și, prin aceasta, poate că veți fi niște păzitori buni ai comorilor spirituale, pe care toți suntem chemați să le păzim.
Un cuvânt atât de grav poate fi rostit mai ales, după câte cred, acolo unde trebuie să atragem atenția asupra unui lucru atât de important ca acesta: Misterul de pe Golgota nu e doar o problemă a oamenilor, ci o problemă a Zeilor, și noi privim ca printr-o fereastră la această problemă a Zeilor. Dar tocmai cele spuse pentru a se face o asemenea caracterizare va fi denaturat într-un asemenea mod, încât nici nu vreau să vorbesc aici despre acest lucru. Și atunci poate că va veni momentul, pentru dvs. toți, când va trebui să reflectați la adevărul că e necesar să dăm o altă formă cuvintelor folosite pentru lumea senzorială, dacă vrem să le aplicăm la lumea spirituală, și că e foarte ușor ca ele să fie răstălmăcite.
Creștinismul popular a exprimat ceea ce am încercat eu aici să sugerez, prin cuvintele: Tatăl l-a jertfit pentru omenire pe Fiul său! – în aceste cuvinte e întipărit și pentru inimile umane care vor să simtă, exprimat într-o expresie populară, lucrul despre care se poate spune în cel mai adevărat sens al cuvântului: Misterul de pe Golgota este o problemă a Zeilor!
Dacă privim în ansamblu tot ceea ce am spus, ne vom putea forma o reprezentare despre ceea ce s-a petrecut în realitatea pe care o numim Botezul oficiat de Ioan în Iordan. După Botez, a urmat ceea ce sugerează și Evangheliile: Ispitirea. Din punctul de vedere al Cronicii Acașe, vom spune cam așa: După ce Iisus din Nazareth a primit în el Entitatea Christică, a fost necesar ca el să petreacă o perioadă de timp în singurătate. Și în singurătate el a avut niște trăiri vizionare, care sunt descrise destul de corect în cuvintele evangheliștilor clarvăzători. Ispitirea poate fi descrisă în mod asemănător; dar trebuie să sugerăm că acum Entitatea Christică era cu adevărat în legătură cu cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazareth. Altfel spus, ea coborâse din înalturile spi-rituale și se legase acum de facultățile celor trei corpuri. Ar fi greșit, deci, dacă cineva și-ar imagina că acum Christos, pentru că făcea parte dintr-o lume superioară, din care coborâse, putea să vadă imediat lumea superioară, că El avea acces la această lume. Dar nici vorbă de așa ceva. Cine găsește că acest lucru e de neînțeles, să se întrebe ce înseamnă că un om e clarvăzător. Cine e clarvăzător? Dvs. toți sunteți clarvăzători! Toți! Nu e nici unul care să nu fie clarvăzător. Și de ce nu are percepții clarvăzătoare? Din cauză că n-a dezvoltat în sine organele cu care să se folosească de forțele existente în orice om. Esențialul nu e că avem niște facultăți, esențialul e să le putem folosi.
Entitatea lui Christos avea tot felul de facultăți, dar în cele trei învelișuri ale lui Iisus din Nazareth avea doar acele facultăți care corespundeau celor trei învelișuri, celor trei corpuri ale lui Iisus din Nazareth. Din acest motiv a fost necesar ca ele să fie pregătite într-un mod atât de complicat, pentru că facultățile acestor trei învelișuri erau, în orice caz, niște facultăți înalte, care valorau mai mult decât facultățile tuturor celorlalți oameni de pe Pământ. Dar Christos era legat de ele, la fel de adevărat cum facultățile dvs. clarvăzătoare sunt legate de organele, pe care le aveți, doar că nu le puteți folosi. Această situație a fost posibilă datorită facultăților pe care sufletul lui Zarathustra le lăsase în cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazareth, a fost posibil ca Christos să se folosească de ceea ce rămăsese, ca rest din facultățile lui Zarathustra, în cele trei corpuri, pentru a păși mai întâi în fața unei entități care avea să trezească mândrie, întreaga trufie de care e capabil un suflet uman. În fața acestei entități s-a aflat Christos Iisus.
În acest moment, El simte ce făcea în El aceasta entitate, prin limbajul interior al viziunilor: Ceea ce în Biblie e descris prin cuvintele: „Toate împărățiile pe care le vezi în jurul tău”, erau sferele lumii spirituale, „toate pot să fie ale tale, dacă mă recunoști drept stăpânul acestei lumi!” Dacă cineva ajunge la culme în ceea ce privește mândria, trufia, și intră cu această mândrie în lumea spirituală, prin faptul că trufia inundă totul, el poate să ajungă în posesia împărăției lui Lucifer, dacă lasă în urmă tot restul, în afară de trufie. Numai că omul nu e organizat pentru așa ceva; el ar avea o soartă îngrozitoare.
În fața acestei posibilități a fost pus Iisus din Nazareth. Și acum, în sufletul lui s-au ivit două imagini: o imagine corespunzătoare trăirii pe care o avusese în drum spre Iordan, cu omul pe care l-am descris ieri sub numele de omul disperat. Și în fața lui Iisus din Nazareth s-a ivit din nou făptura care se apropiase în vis de omul disperat. El a văzut din nou această făptură, drept cel care spusese: Recunoaște-mă drept stăpân al acestei lumi. – Apoi el a recunoscut din nou în acea făptură pe cel pe care-l văzuse în fața porților eseniene, drept Lucifer. Datorită acestei trăiri, El știa acum că e vorba de Lucifer, și – El a respins atacul.
Apoi, în cadrul unui al doilea atac, de El s-au apropiat doua ființe , iar impresia pe care i-au făcut-o ele corespundea destul de bine descrierii din Biblie. I s-a spus: Arată-ți întreaga neînfricare, tăria ta, ceea ce ești în stare ca om, aruncându-te de pe culmi și fără să te temi că ți se va întâmpla ceva rău. – într-un asemenea caz, în sufletul uman se trezește de obicei întreaga conștiență a propriei forțe, curajul, care-l pot face însă pe om și nesăbuit. În fața lui se aflau două făpturi. Datorită faptului că Iisus avusese în fața porților eseniene impresia că cele două făpturi care fugeau de acolo sunt Lucifer și Ahriman, datorită faptului că El avusese impresia că într-una din aceste figuri se învăluia ființa care i se arătase leprosului întâlnit în drumul său spre Iordan, drept moartea, el i-a recunoscut acum pe Lucifer și pe Ahriman. Astfel că el a retrăit ceea ce trăise deja pe când făcea drumul amintit.
Dar acum Ahriman s-a apropiat încă o dată. Și acum, ceea ce a spus Ahriman în fața lui Christos Iisus, ca un fel de ispitire, a fost ceva care poate fi redat prin cuvintele din Biblie: „Fă ca aceste pietre să se transforme în pâine, ca să-ți arăți puterea”. Dar acum Christos Iisus n-a putut da un răspuns complet la ceea ce cerea Ahriman. El a putut respinge primul și al doilea atac: atacul lui Lucifer singur și atacul lui Lucifer și Ahriman împreună, care s-au paralizat reciproc. Dar atacul lui Ahriman nu l-a putut respinge. Faptul că, astfel, atacul lui Ahriman n-a putut fi respins în întregime, a avut o anumită importanță pentru activitatea întregului Impuls Christic pe Pământ.
Trebuie să caracterizez într-un mod cam popular, aproape banal, ce înseamnă: Transformă aceste pietre în pâine, pentru ca ele să devină hrana pentru oameni. – În prima instanță, prin activitatea ierarhiilor superioare, Ahriman nu poate fi alungat cu totul de pe câmpul de luptă, pentru tot restul evoluției de pe Pământ și până la Vulcan. Nu va fi niciodată imposibil ca ispitirea interioară a lui Lucifer să fie învinsă printr-un efort spiritual: Dorințele, poftele, pasiunile care se înalță din interior, mândria, trufia, curajul nesăbuit. Dacă-l atacă el singur pe om, Lucifer poate fi învins prin ceva spiritual. Iar când Lucifer și Ahriman îl atacă pe om, împreună, din lăuntru în afară, biruința poate fi obținută prin mijloace spirituale. Dar când Ahriman e singur, el își cufundă activitatea în procesele materiale ale evoluției de pe Pământ. Și aici el nu poate fi alungat total. Ahriman, Mefisto, Mamona – căci aceste noțiuni coincid –, stă ascuns în bani, în tot ceea ce are legătura cu egoismul natural exterior. Pentru că întotdeauna e necesar ca în viața omului să se amestece ceva din ceea ce e de natură exterioară materialistă, omul trebuie să țină seama de Ahriman. Dacă era ca Entitatea lui Christos să-l ajute cu adevărat pe om, el trebuia să-l lase pe Ahriman să-și desfășoare activitatea. Ahriman, ceea ce este material, trebuie să acționeze până la sfârșitul evoluției de pe Pământ. Prin voința lui Christos, activitatea lui Ahriman a trebuit să rămână nebiruită. Ahriman n-a fost învins cu totul. Christos trebuie să accepte să lupte cu Ahriman până la sfârșitul evoluției pământești. A fost necesar ca Ahriman să rămână.
Atacurile lui Lucifer, atacurile lui Lucifer și Ahriman, împreună, pe care le avem în interior, pot fi învinse de noi, oamenii. Luptele din lumea exterioară materială trebuie să fie purtate până la sfârșitul evoluției pământești. Din acest motiv, Christos a trebuit să-l țină în șah pe Ahriman, ce-i drept, dar să-l lase să existe alături de El. De aceea a fost posibil ca Ahriman să rămână în activitate și alături de Christos pe Pământ, pe parcursul celor trei ani în care Christos a acționat în trupul lui Iisus din Nazareth și el a putut intra apoi în sufletul lui Iuda, acționând în acest suflet până când l-a trădat pe Christos. Ceea ce s-a întâmplat prin intermediul lui Iuda, are legătură cu întrebarea din cadrul ispitirii, după evenimentul de pe malul Iordanului, la care nu s-a dat un răspuns complet.
De-abia treptat, cu încetul, s-a unit Entitatea lui Christos cu cele trei corpuri. Acest proces a durat trei ani. La început, ea era unită foarte slab cu ele, și de-abia cu timpul s-a comprimat, intrând cu totul în cele trei învelișuri corporale. De-abia în momentul când se apropia moartea, a existat o întrepătrundere reală între Entitatea Christică și cele trei corpuri. În comparație cu întreaga suferință și durere prin care a trecut Iisus din Nazareth, de-a lungul celor trei stadii din evoluția sa, așa cum vi le-am descris, ceea ce a îndurat Christos acum, cucerindu-și treptat, timp de trei ani, posibilitatea de a se cufunda cu totul în cele trei învelișuri umane, a fost o suferință infinit mai mare. A fost o durere permanentă, dar o durere care se transforma în iubire și iubire și iarăși iubire. A venit apoi următorul lucru: Dacă studiem felul cum a trăit Christos Iisus în primul, în al doilea și al treilea an, în cercul ucenicilor Săi celor mai apropiați, putem constata că situația a fost diferită în fiecare din acești ani. După cum am spus, în primul an Christos era unit doar slab cu trupul lui Iisus din Nazareth. În această perioadă, se putea întâmpla în orice clipă ca, aici sau acolo, să se afle corpul fizic, iar Entitatea Christică să umble între timp prin țară. Când se povestește în Evanghelii ca Domnul le-a apărut ucenicilor într-un loc sau altul, corpul fizic se afla într-un anumit loc, în timp ce, în spirit, Christos cutreiera prin țară.
Așa a fost la început. Apoi, Entitatea Christică s-a unit din ce în ce mai strâns cu trupul lui Iisus din Nazareth. Și s-a întâmplat mai târziu, când Christos umbla în cercul ucenicilor celor mai apropiați, ca aceștia să fie uniți cu el în mod lăuntric, în așa fel încât s-ar putea spune că nu trăia separat de ei. Cu cât se cufunda mai mult în trupul său, cu atât mai mult se cufunda în ființa cea mai lăuntrica a ucenicilor Săi. Acum El cutreiera lumea, în ceata discipolilor Săi. Datorită comuniunii intime cu care se transpunea în ceilalți, El vorbea când dintr-unul, când din altul, astfel încât, mergând prin țară, nu mai vorbea doar Christos Iisus, ci câte unul dintre ucenici; dar Christos vorbea din el. Și El se transpunea în ucenici cu o asemenea forță, încât expresia feței acelui ucenic prin care vorbea Christos se schimba atât de mult, încât cineva care asculta din rândurile mulțimii avea senzația, în legătură cu cel care vorbea, că el este învățătorul. Celălalt însă, care era Christos, se restrângea în sine atât de mult, încât arăta ca un om obișnuit. Astfel, umblând prin țară, El vorbea când prin unul, când prin celalalt. Acesta a fost misterul activității Sale în ultima perioadă a celor trei ani.
Și când umbla astfel împreună cu ucenicii și le părea adversarilor din ce în ce mai periculos, aceștia își ziceau: Cum putem să-L prindem? Doar nu putem aresta întreaga lor ceată? Fiindcă nu știm niciodată dacă, luându-l pe cel care vorbește, l-am arestat pe cel adevărat sau pe un altul? Dacă arestăm un alt ucenic, cel căutat de noi va scăpa. Nu se știa niciodată dacă în omul aflat în fața ochilor îl aveai pe cel căutat. Aceasta era marea temere! Se știa că odată vorbea el, odată un altul, și cel căutat nu putea fi recunoscut, din cauză că lua forma unuia dintre ucenici.
Cu această ceată se întâmpla ceva miraculos. De aceea a fost necesară o trădare. Așa cum sunt prezentate de obicei lucrurile, trădarea n-ar fi fost necesară. Ce să însemne faptul că Iuda a trebuit să-l sărute pe cel căutat? Conform cu relatările obișnuite, n-ar fi fost greu să se pună mâna pe Iisus din Nazareth. Sărutarea n-ar fi avut nici un sens, dacă n-ar fi fost necesar ca unul care-l putea desemna cu exactitate pe cel căutat să-l denunțe celor care nu-l cunoșteau. Dar, din motivul amintit, adversarii nu știau care dintre ei era adevăratul Iisus.
De-abia când marile suferințe se apropiaseră foarte mult, înainte de a avea loc Misterul de pe Golgota, a fost stabilită o legătură completă între Entitatea Christică și corpurile lui Iisus din Nazareth. S-a petrecut apoi ceea ce e înfățișat atât de frumos în celelalte Evanghelii. Înainte de toate, pentru ochiul clarvăzătorului care-și îndreaptă privirile, din punctul de vedere al Cronicii Acașe, spre ceea ce a avut loc atunci, este un fapt absolut real – între altele câteva – acela că, în timp ce Christos era răstignit pe Cruce, în ținutul din jurul Golgotei, pe o raza întinsă, Pământul s-a întunecat la fel ca în cazul unei eclipse de Soare. Nu pot să spun dacă a fost o eclipsă ori o întunecare masivă provocata de nori, dar în jurul Evenimentului pe care-l numim Misterul de pe Golgota a avut loc o întunecare de felul celor care, de obicei, pot fi observate cu ocazia eclipselor de Soare.
Dacă ochiul ocultistului privește viața de pe Pământ în timpul unei asemenea întunecări, tot ceea ce e viu i se prezintă cu totul altfel decât în perioa- dele când nu există o asemenea întunecare. Legătura dintre corpul eteric și corpul fizic, la plante, e cu totul altfel; și la animale, în timpul unei asemenea întunecări corpul astral și corpul eteric se prezintă cu totul altfel. În cazul unei asemenea întunecări a Soarelui e cu totul altfel pe Pământ, decât când Soarele e absent, pur și simplu, în timpul nopții. Bineînțeles că nu e așa când cerul e acoperit de nori în mod obișnuit, ci numai când apare o întunecare deosebit de densă, și o asemenea întunecare a avut loc atunci. După cum am spus, încă n-am aflat dacă a fost o eclipsă de Soare, dar ceea ce poate fi văzut e ca o eclipsă de Soare. În timp ce pe Pământ domnea această schimbare, și în sens fizic, ceea ce noi numim Entitate Christică a trecut în aura vie a Pământului. Prin moartea lui Christos Iisus, Pământul a primit Impulsul lui Christos.
Evenimentul cel mai mare care a avut loc pe Pământ trebuie descris în aceste cuvinte simple, de-abia bâiguite, pentru că, de fapt, cuvintele omenești nu sunt în stare să descrie nici măcar pe departe, într-un mod adecvat, acest cel mai mare dintre evenimente.
Pe urmă, când trupul lui Iisus a fost coborât de pe Cruce și așezat într-un mormânt, tot o observație reală ne spune că a avut loc un eveniment natural, ca ceva care pătrunde în viața morala a omului. S-a stârnit un mare vârtej de vânt, în scoarța Pământului a apărut o falie, care a primit în sânul ei trupul lui Iisus, în timp ce giulgiurile au fost date deoparte de pe cadavru. E zguduitoare aceasta observație, ca poziția giulgiurilor, așa cum este descrisă ea în Evanghelia lui Ioan, se arată într-adevăr așa ochiului clarvăzător care poate vedea în mod real.
Aceste două evenimente: întunecarea Soarelui, cutremurul și puternicul vârtej de vânt, ne arată, astfel, într-un anumit moment din evoluția de pe Pământ, că fenomenele naturale au avut loc în același timp cu evenimentele spirituale. Ceva asemănător se întâlnește, în viața de toate zilele, numai la ființele vii, când, de exemplu, mișcarea unei mâini e precedată de o hotărâre a voinței și de gândire. Evoluția Pământului a avut loc în așa fel încât în viața obișnuită avem de-a face numai cu fapte mecanice. Doar într-un moment deosebit – și în cazul altor fenomene ale Pământului, dar în cazul acestui fenomen, în măsura cea mai înaltă – avem o suprapunere a unui fenomen spi-ritual cu două fenomene fizice.
Nu cred că relatarea acestor fapte concrete, care pot fi povestite acum unui mic grup de oameni, drept un fel de a Cincea Evanghelie, poate stânjeni înalta idee pe care ne-am format-o despre importanța Misterului de pe Golgota într-un mod mai mult teoretic. Cred, dimpotrivă, că cine încearcă să lase ca aceste fapte concrete să acționeze tot mai profund și mai profund asupra sa, va simți cu și mai multă forță ceea ce în trecut a fost prezentat, în legătură cu Misterul de pe Golgota, într-un mod mai mult teoretic, mai abstract, adresându-se mai mult gândirii. Din natura acestor fapte ne putem da seama că în acest moment al evoluției noastre pământești se vor petrece niște evenimente importante ale acestei evoluții.
Poate că de-abia prin cunoașterea acestor fapte concrete oamenii vor dobândi sentimentul just și nuanța sufletească potrivită față de Misterul de pe Golgota și această nuanță sufletească am vrut s-o sădesc în inimile dvs., prin cele comunicate din Evanghelia a Cincea. Poate că unii sau alții, care pot să ia parte și la alte cicluri de conferințe, sau tot prietenii de aici, din Köln, vor mai putea privi și alte aspecte din această Evanghelie a Cincea. Fiindcă trebuie să spunem un lucru: Făcând cu totul abstracție de faptul că astăzi omenirea se arată atât de puțin dispusă să primească fapte de felul celor comunicate acum, tocmai în prezent este cel mai necesar ca în evoluția omenirii să se reverse asemenea fapte. De aceea sunt comunicate, deși e greu, cu adevărat, să vorbești despre ele. Și, cu toate că, dacă aș da curs unei înclinații proprii, n-aș vorbi despre ele, le fac totuși cunoscute, dintr-o datorie interioară, cât timp ele pot fi spuse unor suflete umane. În cursul evoluției omenirii va fi nevoie de ele. Sufletele care și le însușesc acum, le vor folosi, în mod absolut sigur, în munca pe care o au de făcut, din punct de vedere sufletesc-spiritual, în cadrul evoluției viitoare a omenirii.
Vedeți astfel că, treptat, prin expunerile noastre, aflăm ce anume trebuie să se trezească la viață în sufletele noastre, ca să devenim niște membri destoinici în cadrul evoluției neîntrerupte a omenirii. Sensul evoluției omenirii pe Pământ constă în faptul că sufletele umane învață să-și recunoască sarcinile în mod viu, din ce în ce mai conștient.
Christos a apărut. Impulsul Său a acționat ca fapt real. Mult timp el a putut să acționeze, ca fapt real, mai mult în inconștient; apoi, el a trebuit să acționeze prin ceea ce s-a înțeles până acum. El a acționat prin ceea ce este, nu prin ceea ce a fost înțeles. Dar devine din ce în ce mai necesar ca oamenii să învețe și să-l înțeleagă pe Christos, care, prin corpurile lui Iisus din Nazareth, a intrat în aura Pământului și, prin aceasta, în activitatea umană vie.
