Lumea de reprezentare a lui Meister Eckhart e străbătută în întregime de jarul sentimentului că în spiritul uman lucrurile renasc ca entităţi superioare. El a făcut parte din ordinul dominicanilor, la fel ca şi cel mai mare teolog creştin al evului mediu, Toma d'Aquino, care a trăit între 1225 şi 1274. Eckhart îl venera în mod necondiţionat pe Toma d'Aquino. Acest lucru trebuie să ne pară absolut firesc, dacă avem în vedere întregul mod de gândire a lui Meister Eckhart. Despre sine însuşi credea că este la fel de mult în acord cu învăţăturile Bisericii creştine, cum era, după părerea lui, şi Toma d'Aquino. Eckhart n-a vrut să elimine nimic din conţinutul creştinismului şi nici să-i adauge ceva. Dar a vrut să dea la iveală acest conţinut în felul său, sub o formă nouă. Nevoile spirituale ale unei personalităţi ca cea a lui Eckhart nu cer să se aducă nişte adevăruri noi, de o natură sau alta, în locul celor vechi. El se unise întru totul cu conţinutul pe care-l primise prin tradiţie. Dar voia să dea acestui conţinut o formă nouă, o viaţă nouă. El a vrut, fără îndoială, să rămână un creştin dreptcredincios. Adevărurile creştine erau adevărurile sale. El voia doar să le privească în alt fel decât o făcuse, de pildă, Toma d'Aquino. Acesta din urmă presupunea că există două izvoare ale cunoaşterii: revelaţia, în domeniul credinţei, şi raţiunea, în domeniul cercetării. Raţiunea cunoaşte legile lucrurilor, adică spiritualul din natură. Ea se poate ridica şi deasupra naturii, şi poate sesiza în spirit, entitatea divină care se află la baza întregii naturi dintr-o anumită pespectivă. Dar pe această cale ea nu ajunge la o cufundare în entitatea plenară a lui Dumnezeu. Trebuie să-i vină în întâmpinare un conţinut de adevăr superior. Acesta e dat în Sfânia Scriptură. Ea revelează ceea ce omul nu poate să atingă prin propriile lui puteri. Omul trebuie să primească, pur şi simplu, conţinutul de adevăr al Scripturii; raţiunea poate apăra acest conţinut, se poate strădui, prin propriile ei forţe de cunoaştere, să-l înţeleagă cât mai bine; dar nu-l poate produce niciodată ea însăşi, din spiritul uman. Adevăr suprem nu este ceea ce spiritul contemplă, ci un anumit conţinut de cunoaştere care a venit spre spirit din afară. Sfântul Augustin se declară incapabil să găsescă în el însuşi izvorul a ceea ce trebuie să creadă. El spune: „N-aş crede Evangheliei dacă nu m-ar determina la aceasta autoritatea Bisericii catolice.” Această afirmaţie este pe linia acelui evanghelist care trimite la mărturia exterioară: „Cele ce am auzit, cele ce ochii noştri au văzut, cele ce am văzut noi înşine, ceea ce mâinile noastre au atins din Cuvântul Vieţii..., cele ce am văzut şi auzit, acestea vi le vestim, pentru ca să vă împărtăşiţi şi voi din ele împreună cu noi.” Meister Eckhart însă ar vrea să înscrie în cugetul omului cuvintele lui Hristos: „Este de folos pentru voi că plec de la voi; căci dacă nu plec de la voi, nu puteţi avea parte de Sfântul Duh.” Şi el explică aceste cuvinte spunând: „E chiar ca şi când ar zice: aţi pus prea multă bucurie în imaginea mea actuală, de aceea nu puteţi avea bucuria desăvârşită a Sfântului Duh.” Eckhart crede că nu vorbeşte de un alt Dumnezeu, ci tot de acela despre care vorbesc Augustin şi evanghelistul şi Toma; şi totuşi, mărturia lor despre Dumnezeu nu e mărturia lui. „Unii oameni vor să-l vadă pe Dumnezeu cu ochii, la fel cum văd o vacă şi vor să-l iubească pe Dumnezeu la fel cum iubesc o vacă. Aşadar, ei îl iubesc pe Dumnezeu pentru a avea bogăţie exterioară şi mângâiere lăuntrică; dar aceşti oameni nu-l iubesc cu adevărat pe Dumnezeu... Oamenilor naivi li se pare că-l văd pe Dumnezeu ca şi cum El s-ar afla acolo şi ei aici. Dar nu este aşa. Dumnezeu şi cu mine suntem una în cunoaştere.” La baza unor asemenea mărturisiri ale lui Eckhart nu se află altceva decât faptul că el percepe cu simţul lăuntric. Şi această trăire îi arată lucrurile într-o lumină superioară. De aceea el crede că nu are nevoie de o lumină exterioară, ca să ajungă la înţelegerile supreme: „Un maestru grăieşte: Dumnezeu s-a făcut om, prin aceasta a fost înălţat şi întreg neamul omenesc. De aceasta să ne bucurăm, că Hristos, fratele nostru, a zburat, prin puterea proprie, peste toate corurile îngerilor şi stă de-a dreapta Tatălui. Acest maestru a grăit bine; dar, adevăr vă zic vouă, nu dau mult pe vorba lui. La ce mi-ar folosi un frate care să fie om bogat, dacă eu aş fi sărac? La ce mi-ar folosi să am un frate care să fie un înţelept, dacă eu aş fi un prost?... Tatăl cel ceresc îl naşte pe Fiul său unul născut în El însuşi şi în mine. De ce în El şi în mine? Eu sunt una cu El; şi EI nu mă poate exclude. În aceeaşi lucrare, Sfântul Duh primeşte Fiinţa Sa şi purcede de la mine ca şi de la Dumnezeu. De ce? Eu sunt în Dumnezeu şi dacă Sfântul Duh nu-şi ia Fiinţa de la mine, nu şi-o ia nici de la Dumnezeu. Eu nu sunt exclus în nici un fel.” Când Eckhart aminteşte cuvântul lui Pavel: „Îmbrăcati-vă în Iisus Hristos”, el vrea să pună în subtextul acestor cuvinte următorul sens: cufundaţi-vă în voi înşivă, adânciti-vă în autocontemplare: şi din adâncurile fiinţei voastre va străluci spre voi Dumnezeu; El va lumina pentru voi toate lucrurile; L-aţi găsit în voi; aţi devenit una cu Entitatea lui Dumnezeu. „Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca eu să devin Dumnezeu.” În tratatul său Despre retragerea în sine, Eckhart îşi spune cuvântul în legătură cu raportul dintre percepţia exterioară şi cea interioară: „Aici să ştii că maeştrii spun că în fiecare om sunt doi oameni: unul se numeşte omul exterior, aceasta e senzorialitatea; omului îi slujesc cele cinci simţuri, totuşi, el acţionează prin puterea sufletului. Celălalt se numeşte omul lăuntric, acesta e lăuntrul uman. Acuma tu să ştii că orice om care-l iubeşte pe Dumnezeu nu mai foloseşte forțele sufletului în omul exterior în mai mare măsură decât o cer, la nevoie, cele cinci simțuri; iar lăuntrul nu se întoarce către cele cinci simțuri, decât în măsura în care el este îndrumătorul şi conducătorul celor cinci simțuri şi le păzeşte, ca să nu urmeze înclinaţia lor spre animalitate.” Cine vorbeşte în acest fel despre omul lăuntric, nu-şi mai poate îndrepta privirile spre o esenţă a lucrurilor aflată în afara lui, sub o formă senzorială. Căci lui îi este clar faptul că această esenţă nu-i poate ieşi în întâmpinare din nici un domeniu al lumii exterioare sensibile. I s-ar putea obiecta: Ce le priveşte pe lucrurile din lumea exterioară ceea ce tu le adaugi din spiritul tău? Întemeiază-te mai bine pe simţurile tale. Numai ele îţi dau ştiri despre lumea exterioară. Nu falsifica printr-un adaos spiritual ceea ce simţurile îţi dau în mod pur, fără nici un adaos, ca imagine a lumii exterioare, Ochiul tău îţi spune cum e culoarea; în culoare nu e nimic din ceea ce spiritul tău cunoaşte despre culoare. De pe poziţia lui Meister Eckhart, ar trebui să răspundem: Simţurile sunt nişte aparate fizice. De aceea, comunicările lor despre lucruri se pot referi numai la partea fizică a lucrurilor. Iar această parte fizică a lucrurilor mi se comunică prin faptul că în mine însumi e declanşat un proces fizic. Culoarea, ca proces fizic al lumii exterioare, declanşează un proces fizic în ochiul şi în creierul meu. Prin aceasta, eu percep culoarea. Dar pe această cale eu pot percepe din culoare numai ceea ce, în ea, e de natură senzorială. Percepţia senzorială exclude din lucruri tot ceea ce e nesenzorial. Ea dezbracă lucrurile de tot ceea ce este de natură nesenzorială. Dacă eu înaintez până la conţinutul spiritual, ideal, nu fac altceva decât să restabilesc ceea ce percepţia senzorială a stins în lucruri. Aşadar, percepţia senzorială nu-mi arată fiinţa cea mai adâncă a lucrurilor; mai degrabă mă separă de această fiinţă. Perceperea spirituală, ideală, mă uneşte din nou cu această fiinţă. Ea îmi arată că înăuntrul lor, lucrurile sunt exact de aceeaşi fiinţă spirituală cu mine însumi. Perceperea spirituală a lumii face să dispară bariera dintre mine şi lumea exterioară. Eu sunt despărţit de lumea exterioară în măsura în care sunt un lucru de natură senzorială printre alte lucruri de natură senzorială. Ochiul meu şi culoarea sunt două entităţi diferite. Creierul meu şi planta sunt două lucruri diferite. Dar conţinutul ideatic al plantei şi al culorii aparţin, împreună cu conţinutul ideatic al creierului meu şi al ochiului, unei entităţi ideatice unitare. – Această concepţie nu trebuie confundată cu răspândita concepţie antropomorfică despre lume, umanizantă, care crede că înţelege lucrurile lumii exterioare prin faptul că le atribuie însuşirii de natură psihică, asemănătoare, după cum pretinde, cu însuşirile sufletului uman. Această concepţie spune: noi percepem la un om, dacă stăm faţă în faţă cu el în mod exterior, numai caracteristici de natură senzorială. Nu pot privi înăuntrul semenului meu. Din ceea ce văd şi aud la el, trag concluzii în privinţa sufletului său, a fiinţei sale lăuntrice. Prin urmare, sufletul nu e ceva pe care să-l percep vreodată în mod nemijlocit. Percep un suflet numai în propria mea fiinţă lăuntrică. Gândurile mele, plăsmuirile fanteziei mele, sentimentele mele, nu le vede nici un om. Dar, întocmai aşa cum eu am o viaţă lăuntrică, alături de ceea ce poate fi perceput pe cale exterioară, o asemenea viaţă trebuie să aibă şi toate celelalte fiinţe. Aşa conchide cel situat pe poziţiile concepţiei antropomorfice (umanizante) despre lume. Ceea ce eu percep pe cale exterioară la plantă, trebuie să fie, tot aşa, doar latura exterioară a ceva lăuntric, a unui suflet, pe care trebuie să-l adaug cu gândirea mea, la ceea ce percep. Şi, de vreme ce pentru mine există o singură lume lăuntrică, şi anume a mea proprie, nu-mi pot reprezenta nici lumea lăuntrică a celorlalte fiinţe decât tot ca fiind asemănătoare cu lumea mea lăuntrică. Şi astfel se ajunge la un fel de înzestrare cu suflet a întregii naturi (panpsihism). Această concepţie are la bază necunoaşterea a ceea ce oferă în realitate simţul lăuntric dezvoltat. Conţinutul spiritual al unui lucru exterior, care mi se arată înăuntrul meu, nu e ceva adăugat de gândirea mea percepţiei exterioare. La fel de puţin ca spiritul unui alt om. Prin simţul lăuntric, eu percep acest continut spiritual, exact la fel cum, prin simţurile exterioare, percep conţinutul fizic. Iar ceea ce numesc, în sensul de mai sus, viaţă lăuntrică a mea, nu e deloc, într-un sens mai înalt, spiritul meu. Această viaţă lăuntrică e rezultatul unor procese pur senzoriale, îmi aparţine mie doar ca personalitate absolut individuală, care nu e altceva decât rezultatul organizării ei psihice. Dacă eu transfer asupra lucrurilor exterioare această fiinţă lăuntrică a mea, eu gândesc, într-adevăr, aiurea. Viaţa mea sufletească personală, gândurile, amintirile şi sentimentele mele sunt în mine pentru că eu sunt o fiinţă a naturii, organizată aşa şi aşa, cu un aparat de percepţie senzorială anume; cu un sistem nervos anume. Acest suflet uman al meu n-am voie să-l transfer asupra lucrurilor. Aş avea voie să fac aceasta numai dacă aş găsi undeva un sistem nervos cu o organizare similară. Dar sufletul meu individual nu e spiritualul cel mai înalt din mine. Acest spiritual cel mai înalt trebuie să fie trezit în mine acum de către simţul lăuntric. Iar acest spiritual care poate fi trezit în mine este, totodată, unul şi acelaşi cu spiritualul din toate lucrurile. În faţa acestui spiritual, planta apare, în mod nemijlocit, în spiritualitatea ei. Nu e nevoie să-i confer o spiritualitate care să fie asemănătoare propriei mele spiritualităţi. Pentru această concepţie despre lume, toată vorbăria despre necunoscutul „lucru în sine” îşi pierde sensul. Căci tocmai „lucrul în sine” este acela care se dezvăluie simţului lăuntric. Toată vorbăria despre necunoscutul „lucru în sine” vine numai de la faptul că cei care vorbesc astfel nu sunt în stare să recunoască în conţinuturile spirituale ale fiinţei lor lăuntrice „lururile în sine”. Ei cred că recunosc înăuntrul lor umbre şi scheme lipsite de fiinţă, „simple noţiuni şi idei” ale lucrurilor. Pentru că au, totuşi, o presimţire despre „lucrul în sine”, ei cred că acest „lucru în sine” se ascunde şi că facultăţii de cunoaştere umane i-au fost puse limite. Oamenilor care sunt prizonierii acestei convingeri nu li se poate dovedi că trebuie să sesizeze acest „lucru în sine” înăuntrul lor, căci, chiar dacă le-ar fi arătat, ei tot nu i-ar admite niciodată existenţa. Dar tocmai această admitere este esenţialul. – Tot ce spune Meister Eckhart e plin de această admitere. „Pentru asta ia o alegorie. Într-o ţâţână, o uşă se deschide şi se închide. Dacă voi asemăna acum scândura din afară a uşii cu omul exterior, voi compara ţâţâna cu omul lăuntric. Când uşa se deschide şi se închide, scândura exterioară se mişcă încolo şi încoace, pe când ţâțâna rămâne constantă şi nemişcată şi nu e schimbată deloc prin aceasta. Tot aşa e şi aici.” Ca fiinţă individuală concret-senzorială, eu pot cerceta lucrurile în toate directiile – uşa se deschide şi se închide; dacă nu fac ca percepţiile simţurilor să învie spiritul în mine, nu cunosc nimic din fiinţa lor – ţâţâna nu se mişcă. Iluminarea mijlocită de simţul lăuntric este, după părerea lui Eckhart, intrarea lui Dumnezeu în suflet. Lumina cunoaşterii, care se aprinde prin această intrare, e numită de el „scânteiuţa din suflet”. Acel loc din fiinţa lăuntrică umană în care se aprinde această „scânteiuţă” e „atât de pură şi atât de înaltă şi atât de nobilă în sine însăşi, încât în ea nu poate fi nimic din cele create, ci numai Dumnezeu locuieşte în ea, singur cu natura lui Dumnezeiască”. Cel care a făcut să se aprindă înăuntrul lui această „scânteiuţă” nu mai vede doar aşa cum vede omul cu simţurile exterioare şi cu intelectul logic, care ordonează şi clasifică impresiile simţurilor, ci el vede lucrurile aşa cum sunt. Simţurile exterioare şi intelectul ce ordonează îl separă pe omul individual de lucrurile din afara lui; ele fac din ele un individ situat în spaţiu şi timp, care percepe şi lucrurile din afara lui în spaţiu şi timp. Omul iluminat de „scânteiuţă” încetează să mai fie o fiinţă individuală. El îşi nimiceşte izolarea. Tot ceea ce provoacă deosebirea dintre el şi lucruri, încetează să existe. Faptul că el, ca fiinţă individuală, este acela care percepe, nu mai are nici o importanţă. Între el şi lucruri nu mai e despărţire. Lucrurile şi, deci, şi Dumnezeu se văd în el. „Această «scânteiuţă» este Dumnezeu, astfel încât ea este Unul unitar şi poartă în sine imaginea tuturor creaturilor, imagine fără imagine şi imagine mai presus de imagine.” Eckhart descrie în cuvintele cele mai minunate stingerea fiinţei individuale: „Trebuie să ştim, de aceea, că, după cum stau lucrurile, a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a fi cunoscut de Dumnezeu e totuna. În aceasta îl cunoaştem pe Dumnezeu şi vedem că El ne face văzători şi cunoscători. Şi, precum aerul care luminează nu e altceva decât ceea ce îl iluminează; căci el luminează fiindcă e luminat: tot astfel, noi cunoaştem prin faptul că suntem cunoscuţi şi că El ne face cunoscători ai săi”.
Pe o asemenea temelie îşi clădeşte Meister Eckhart raportul său faţă de Dumnezeu. E un raport pur spiritual şi nu poate fi format după o imagine împrumutată din viaţa umană, individuală. Dumnezeu nu-şi poate iubi creatura aşa cum iubeşte un om individual un alt om; Dumnezeu nu poate să fi creat lumea aşa cum constructorul face casa. Toate gândurile de acest fel dispar în faţa văzului lăuntric. E în natura lui Dumnezeu că El iubeste lumea. Un Dumnezeu care ar putea să iubească şi, de asemenea, să nu iubească, e plăsmuit după imaginea omului individual. „Eu vă spun în adevăr bun şi în adevăr veşnic şi în adevăr nepieritor, că Dumnezeu trebuie să Se reverse dintr-o dată în orice om care s-a lăsat nimicit, după toată posibilitatea, să Se reverse atât de total şi deplin, încât nu păstrează nimic în viaţa şi în fiinţa Sa, în Natura şi Dumnezeirea Sa; El trebuie să reverse totul deodată, în mod rodnic.” Iar iluminarea lăuntrică este ceva pe care sufletul trebuie să-l găsească necesar, dacă se cufundă în adâncul lui.
Deja de aici reiese că nu e voie să ne reprezentăm felul cum Dumnezeu Se reveleză omenirii după chipul în care un om se revelează altui om. Această comunicare poate şi să nu aibă loc. Un om se poate închide altuia. Dumnezeu trebuie, potrivit cu esenţa Sa, să Se comunice. „E un adevăr sigur acela că Dumnezeu are nevoie să ne caute, ca şi cum întreaga lui Dumnezeire ar atârna de aceasta. Dumnezeu Se poate lipsi de noi la fel de puţin cum ne putem lipsi noi de El. Chiar dacă noi ne-am întoarce de la Dumnezeu, El, totuşi, nu s-ar întoarce niciodată de la noi.” În mod consecvent cu aceasta, nici atunci raportul omului faţă de Dumnezeu nu poate fi conceput în sensul că ar conţine ceva imagistic, luat din omenescul individual. Eckhart e conştient de faptul că ţine de desăvârşirea Fiinţei Originare a lumii să se găsească pe Sine în sufletul uman. Această Fiinţă Originară ar fi nedesăvârşită, ba chiar neterminată, dar i-ar lipsi acea parte componentă a plăsmuirii sale care iese la iveală în sufletul omului. Ceea ce se întâmplă în om, ţine de Fiinţa Originară; şi dacă nu s-ar întâmpla, atunci Fiinţa Originară ar fi doar o parte a ei însăşi. În acest sens, omului îi e îngăduit să se simtă mădular necesar al Fiinţei Lumii. Eckhart exprimă acest lucru descriind sentimentul său faţă de Dumnezeu în felul următor: „Eu nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mă iubeşte, deoarece nu m-ar lăsa, că o vrea sau nu, natura Lui îl constrânge totuşi. . . De aceea; nu vreau să-L rog pe Dumnezeu să-mi dea ceva, nici nu vreau să-L preamăresc pentru ce mi-a dat...”
Dar acest raport al sufletului uman faţă de Fiinţa Originară nu trebuie înţeles în sensul că am declara sufletul, în entitatea lui individuală, ca fiind identic cu această Fiinţă Originară. Sufletul care e întreţesut în lumea senzorială şi, deci, în ceea ce e limitat şi pieritor, încă nu are în sine, ca atare, conţinutul Fiinţei Originare. Mai întâi, trebuie să-l dezvolte în el. Trebuie să se distrugă pe sine ca fiinţă individuală. Meister Eckhart caracterizează într-un mod cât se poate de nimerit această distrugere drept „des-devenire” (germ. Entwerden). „Când ajung în temeiul Dumnezeirii, nu mă întreabă nimeni de unde vin şi unde am fost şi nimeni nu-mi duce lipsa, căci aici este o des-devenire”. Despre acest raport vorbeşte în mod clar şi fraza următoare: „Iau un vas cu apă şi pun înăuntru o oglindă şi-l pun sub roata Soarelui. Soarele îşi aruncă în oglindă razele lui luminoase şi totuşi nu piere. Oglindirea oglinzii în Soare este Soare în Soare, iar oglinda este, totuşi, ceea ce este. La fel e cu Dumnezeu. Dumnezeu este în suflet cu Natura şi cu Fiinţa şi cu Dumnezeirea Sa, şi totuşi, El nu e sufletul. Oglindirea sufletului în Dumnezeu este Dumnezeu în Dumnezeu, iar sufletul este, totuşi, ceea ce este.”
Sufletul care se dăruieşte iluminării lăuntrice nu cunoaşte doar în sine ceea ce a fost înainte de iluminare; ci cunoaşte ceea ce el devine de-abia prin această iluminare. „Noi trebuie să ne unim cu Dumnezeu în mod fiinţial; noi trebuie să ne unim cu Dumnezeu în mod unitar; noi trebuie să ne unim cu Dumnezeu pe de-a-ntregul. Cum să ne unim cu Dumnezeu în mod fiinţial? Aceasta se va întâmpla prin contemplare şi nu prin fiinţare. Fiinta Sa nu vrea să devină fiinţa noastră, ci trebuie să devină viaţa noastră.” Nu trebuie cunoscută, în sens logic, o viaţă care există deja – o fiinţare; ci cunoaşterea superioară – percepţia lăuntrică – trebuie să devină ea însăşi viaţă; spiritualul, ideaticul, trebuie să fie simţit de omul care vede în spirit la fel cum e simţită de către natura umană individuală viaţa obişnuită, de fiecare zi.
Pornind de la asemenea puncte de vedere, Meister Eckhart ajunge şi la o noţiune pură a libertăţii. În viaţa obişnuită, sufletul nu e liber. Căci el e încadrat în lumea cauzelor inferioare. El săvârşeşte lucrurile la care îl împing aceste cauze inferioare. Prin „percepţia spirituală”, el e înălţat din sfera acestor cauze. Nu mai acţionează ca suflet individual. În el este dezgropată acea Entitate Originară care nu mai poate fi cauzată de nimic altceva decât de ea însăşi. „Dumnezeu nu sileşte voinţa, ci mai degrabă o pune în libertate, astfel încât ea nu mai vrea nimic altceva decât ce vrea Dumnezeu însuşi. Iar spiritul nu mai poate să vrea nimic altceva decât ce vrea Dumnezeu: şi aceasta nu e nelibertatea lui; este libertatea lui propriu-zisă. Căci libertatea este ca noi să nu fim legaţi, ci să fim la fel de liberi şi de puri şi de neamestecaţi cum am fost la întâia noastră revărsare (din Dumnezeu – nota tr.) şi când am fost peţiţi în Sfântul Duh.” Despre omul iluminat putem spune că el însuşi este entitatea care determină din sine Binele şi Răul. El nu poate deloc altfel decât să săvârşească Binele. Căci el nu slujeşte Binele, ci Binele îşi duce viaţa în el. „Omul drept nu slujeşte nici lui Dumnezeu, nici creaturilor; căci el este liber şi cu cât e mai aproape de dreptate, cu atât mai mult este el libertatea însăşi.” Dar atunci ce poate fi, pentru Meister Eckhart, Răul? El nu poate fi decât fapta săvârşită sub influenia modului inferior de a vedea; fapta unui suflet care n-a trecut prin starea des-devenirii.
Un asemenea suflet e egoist, în sensul că se vrea numai pe sine. El nu şi-ar putea armoniza voinţa cu nişte idealuri morale decât în mod exterior. Sufletul văzător nu poate fi egoist în acest sens. Chiar dacă s-ar vrea pe sine, el ar vrea, totuşi, domnia idealului; căci a făcut în aşa fel încât a devenit el însuşi acest ideal. El nu mai poate voi scopurile naturii inferioare, căci nu mai are nimic comun cu această natură inferioară. Pentru sufletul văzător, a acţiona în sensul idealurilor morale nu înseamnă constrângere, privaţiune. „Pentru omul care stă în Voinţa lui Dumnezeu şi în Iubirea lui Dumnezeu, e o bucurie să facă toate lucrurile bune pe care Dumnezeu le voieşte şi să renunţe la toate lucrurile rele, care sunt împotriva lui Dumnezeu. Şi lui îi este imposibil să nu facă un lucru pe care Dumnezeu îl vrea să fie făcut. La fel cum i-ar fi imposibil să meargă unuia căruia i-au fost legate picioarele, tot astfel i-ar fi imposibil să facă o nevirtute unui om care este în voinţa lui Dumnezeu.” Eckhart se mai apără în mod special de eventuala părere că, cu această concepţie a sa, s-ar acorda individului dreptul de a face tot ce vrea. Cel ce vede în spirit poate fi recunoscut tocmai din faptul că el nu mai vrea absolut nimic ca individ. „Unii oameni zic: Dacă-L am pe Dumnezeu şi libertatea lui Dumnezeu, pot face, desigur, tot ce vreau. Ei înteleg rău acest cuvânt. Câtă vreme poţi face un lucru care e împotriva lui Dumnezeu şi a poruncii Sale, tu n-ai iubirea lui Dumnezeu; tu poţi prea bine înşela lumea, ca şi cum ai avea-o.” Eckhart e convins că sufletului care se cufundă până în străfundul său îi străluceşte în aceste străfunduri şi moralitatea desăvârşită, că aici orice pricepere logică şi orice făptuire în sensul obişnuit încetează şi că apare o rânduială absolut nouă a vieţii umane. „Căci tot ceea ce va fi pricepând înţelegerea şi tot ceea ce pofteşte dorinţa, nu e Dumnezeu. Acolo unde priceperea şi dorinţa încetează, acolo e întuneric, acolo străluceşte Dumnezeu. Acolo se deschide în suflet acea forţă care e mai largă decât cerul cel larg... Beatitudinea celor drepţi şi beatitudinea lui Dumnezeu este o singură beatitudine; căci aici cel drept e fericit, fiindcă Dumnezeu e fericit.”
