Au trecut aproape două secole şi jumătate de când Angelus Silesius a adunat în al său Heruvim călător profunda înţelepciune a predecesorilor săi. Aceste secole au adus multe lucruri pe calea dezlegării tainelor naturii. Goethe a deschis ştiinţelor naturii o perspectivă grandioasă. El a căutat să urmărească legile veşnice, de fier, ale activităţii naturii , până pe acea culme unde ele îl fac să se nască pe om, cu aceeaşi necesitate cu care, pe o treaptă inferioară, formează piatra (vezi cartea mea: Concepţia despre lume a lui Goethe). Lamarck, Darwin, Haeckel ş.a.m.d. au lucrat mai departe, în sensul acestui mod de reprezentare. „Întrebarea întrebărilor”, cea referitoare la originea naturală a omului, şi-a găsit răspunsul în secolul al XIX-lea. Alte probleme, legate de aceasta, din sfera proceselor naturale, şi-au găsit rezolvarea. Azi înţelegem că nu e nevoie să ieşim din sfera realităţii concrete şi senzoriale, dacă vrem să înţelegem suita în trepte a fiinţelor, în dezvoltarea lor, până sus la om, pe cale pur naturală. – Iar agerimea de gândire a lui J, G. Fichte a adus lumină şi în ceea ce priveşte esenţa „Eului” urnan şi a arătat sufletului uman unde trebuie să se caute pe sine şi ce este (vezi mai sus şi secţiunea dedicată lui Fichte din cartea mea Concepţii despre lume şi viaţă în secolul XIX apărută în ediţie nouă sub titlul Enigmele filosofiei). Hegel a extins sfera gândului asupra tuturor tărâmurilor existenţei şi a căutat să sesizeze prin gândire legitatea care guvernează atât existenţa senzorială exterioară a naturii, cât şi creaţiile cele mai înalte ale spiritului uman (vezi prezentarea pe care i-am făcut-o lui Hegel în Enigmele filosofiei, vol. I). – Cum apar spiritele ale căror gânduri au fost urmărite în această scriere, în lumina acelei concepţii despre lume care ţine seama de cuceririle ştiinţifice ale vremurilor de după epocile lor? Aceste spirite mai credeau într-o istorie „supranaturală” a Creaţiunii. Cum se prezintă gândurile lor în faţa unei istorii „naturale” a Creaţiunii, pe care au creat-o ştiinţele naturii din secolul al XIX-lea? – Aceste ştiinţe ale naturii n-au dat naturii nimic care nu-i aparţine; doar i-au luat ceea ce nu-i aparţine. Au alungat din ea tot ceea ce nu trebuie căutat în ea, ci care se găseşte numai înăuntrul omului. Ele nu mai văd în natură o entitate care e la fel ca sufletul uman şi care creează în felul omului. Ele nu mai consideră că formele organice au fost create de un Dumnezeu asemănător ornului; ele urmăresc dezvoltarea acestora în lumea sensibilă după nişte legi pur naturale.
Atât Meister Eckhart, cât şi Tauler, şi, de asemenea, atât Jacob Böhme, cât şi Angelus Silesius, ar trebui să simtă cea mai profundă satisfacţie văzând aceste ştiinţe ale naturii. Spiritul în care ei voiau să privească lumea a trecut, în sensul cel mai deplin al cuvântului, asupra acestui mod de a studia natura, dacă el e înţeles în mod just. Ceea ce ei încă n-au putut să pună şi realităţile naturii însăşi sub lumina care răsărise pentru ei, ar fi constituit, fără îndoială, dorinţa lor cea mai profundă, dacă pe atunci ar fi existat aceste ştiinţe ale naturii. Ei n-au putut face acest lucru; fiindcă nu exista încă nici o geologie, nici o „istorie naturală a Creaţiunii” care să le povestească despre procesele din natură. Singură Biblia le povestea, în felul ei, despre asemenea procese. De aceea, ei au căutat spiritualul, atâta s-au priceput, în singurul loc unde el poate fi găsit: în interiorul fiinţei umane. În prezent, ei ar avea cu totul alte mijloace decât au avut în epoca lor, pentru a arăta că un spirit existând sub o formă sensibilă nu poate fi găsit decât în om. Ei ar fi azi de acord fără rezerve cu aceia care caută spiritul ca realitate nu la rădăcina naturii, ci în rodul ei. Ei ar admite că spiritul existent într-un corp senzorial este un rezultat al evoluţiei şi că pe treptele inferioare ale evoluţiei nu avem voie să căutăm un asemenea spirit. Ei ar întelege că la naşterea spiritului în organism nu a guvernat o „idee creaţionistă”, la fel de puţin cum o asemenea „idee creaţionistă” a făcut ca maimuţa să provină din marsupiale. – Epoca noastră prezentă nu poate vorbi aşa cum a vorbit Jacob Böhme. Dar există şi în această epocă prezentă un punct de vedere care apropie modul de a privi lucrurile al lui Jacob Böhme de o concepţie despre lume care ţine seama de ştiinţele moderne ale naturii. Nu e nevoie neapărat să pierdem spiritul, dacă găsim în natură numai ceva natural. În orice caz, mulţi cred astăzi că trebuie să cazi într-un materialism plat şi sec dacă iei, pur şi simplu, „realităţile faptice” găsite de ştiinţele naturii. Eu însumi mă situez întru totul pe solul acestor ştiinţe. Eu am sentimentul pronunţat că în cazul studierii naturii aşa cum a făcut-o Ernst Haeckel poate ajunge la ceva plat numai acela care se apropie de ea cu o lume de gânduri de la început plată. Când las să acţioneze asupra mea revelaţiile (manifestările) „Istoriei naturale a creaţiunii”, eu simt ceva mai înalt, mai splendid, decât atunci când asupra mea năvălesc istorisirile miraculoase supranaturale ale confesiunilor religioase. Nu cunosc în nici o carte „sfântă” ceva care să-mi dezvăluie un lucru atât de sublim ca realitatea faptică „seacă” cum că orice embrion uman repetă în pântecele matern pe scurt, în mod succesiv, acele forme animale prin care au trecut strămoşii lui. Dacă ne umplem simţirea cu splendoarea realităţilor faptice pe care simţurile noastre le văd, ne vor fi prea puţin dragi acele „minuni” care nu se află în circuitul naturii. Dacă vieţuim spiritul in noi, nu mai avem nevoie de unul afară în natură. Am descris în cartea mea Filosofia libertăţii concepţia mea despre lume, care nu crede că alungă spiritul din cauză că priveşte natura aşa cum o privesc Darwin şi Haeckel. O plantă, un animal, nu câştigă pentru mine nimic dacă le populez cu suflete despre care simţurile mele nu-mi dau nici o ştire. Eu nu caut în lumea exterioară o esenţă „mai adâncă”, „sufletească”, a lucrurilor, ba nici măcar n-o presupun, deoarece cred că cunoaşterea care se aprinde înăuntrul meu mă fereşte de aşa ceva. Eu cred că lucrurile lumii sensibile sunt chiar aşa cum ni se prezintă ele, deoarece văd că o cunoaştere de sine justă ne face să nu căutăm în natură nimic altceva decât procese naturale. Eu nu caut nici un spirit al lui Dumnezeu în natură, deoarece cred că percep în mine esenţa spiritului uman. Îmi recunosc liniştit strămoşii mei, animalele, deoarece cred că ştiu că acolo unde îşi au obârşia aceşti strămoşi animali nu poate acţiona nici un fel de spirit de natură sufletească. Eu nu pot fi decât de acord cu Ernst Haeckel atunci când el preferă unei nemuriri de felul aceleia pe care o predică unele religii (vezi Enigmele lumii a lui Haeckel, p. 239), „liniştea veşnică a mormântului”. Căci eu găsesc că e o coborâre a spiritului, un păcat respingător împotriva spiritului, în reprezentarea unui suflet care continuă să existe în felul unei fiinţe sensibile. – Eu aud un dezacord strident atunci când realităţile faptice din descrierea lui Haeckel se ciocnesc cu „evlavia” confesiunilor multor contemporani. Dar, pentru mine, din confesiunile care dau un prost acord cu realităţile faptice naturale nu răsună nimic din spiritul unei evalvii superioare, pe care o găsesc la Jacob Böhme şi la Angelus Silesius. Această evlavie superioară mai degrabă e în deplină armonie cu activitatea naturală. Nu e nici o contradicţie în a te pătrunde de cunoştinţele ştiinţelor moderne ale naturii şi a păşi totodată pe calea pe care Jacob Böhme şi Angelus Silesius au căutat-o spre spirit. Acela care o apucă pe această cale în sensul acestor gânditori, nu trebuie să se teamă că o să cadă într-un materialism plat dacă acceptă ca o „istorie naturală a Creaţiunii” să-i descrie tainele naturii. Cine înţelege gândurile mele în acest sens, va înţelege cu mine în acelaşi fel ultima cugetare din Heruvimul călător, cu care vreau să închei această scriere: „Prietene, destul. Dacă vrei să citeşti mai departe:/ Devino tu însuţi şi esenţă, şi carte.”
