În primul deceniu al secolului al XVI-lea, la castelul Heilsberg din Prusia, geniul ştiinţific al lui Nikolaus Copernic (1473–1543) dă naştere unui edificiu de gânduri care-i obligă pe oamenii epocilor de după el să-şi înalţe privirile spre cerul înstelat cu alte reprezentări decât cele ale strămoşilor lor din antichitate şi evul mediu. Pentru aceştia din urmă, Pământul era locul în care îşi duceau viaţa, situat în centrul Universului. Astrele însă erau pentru ei nişte entităţi de o natură perfectă, a căror mişcare se desfăşura în cercuri, deoarece cercul este imaginea perfecţiunii. – În ceea ce stelele arătau simţurilor umane, ei percepeau în mod nemijlocit realităţi sufleteşti, spirituale. În altă limbă îi vorbeau omului lucrurile şi procesele de pe Pământ; şi în altă limbă îi vorbeau astrele strălucitoare care apăreau dincolo de Lună, în eterul pur, ca spiritualitate ce umple spaţiul. Nicolaus Cusanus îşi formase deja alte gânduri. Prin Copernic, Pământul a devenit pentru om un frate al altor corpuri cereşti, un astru care se mişcă la fel ca altele. De acum înainte, toate deosebirile pe care Pământul le prezintă omului, acesta nu şi le-a mai putut explica decât prin faptul că este locul unde-şi duce el viaţa. Omul a fost obligat să nu mai gândească în moduri diferite la procesele care au loc pe Pământ şi la acelea din restul spaţiului cosmic. Lumea sa senzorială se extinsese până în spaţiile cele mai îndepărtate. De acum înainte el a trebuit să considere că ceea ce pătrunde din eter în ochiul lui e lume senzorială, exact la fel ca realităţile Pământului. El nu mai putea să caute spiritualul în ele pe cale senzorială.
Cel care, de acum înainte, năzuia spre o cunoaştere superioară, trebuia să se confrunte cu această lume senzorială extinsă. În secolele anterioare omul cugetător se afla în faţa unei alte lumi de fapte. Acum i se impunea o sarcină nouă. De acum înainte lucrurile acestui Pământ nu-şi mai puteau rosti esenţa ele singure, din fiinţa lăuntrică a omului înspre afară. Această fiinţă lăuntrică umană trebuia să cuprindă spiritul unei lumi sensibile care umple pretutindeni Universul spaţial în acelaşi fel. – În faţa unei asemenea sarcini s-a aflat gânditorul din Nola, Philotheo Giordano Bruno (1548–1600). Simţurile au cucerit Universul spatial; acum spiritul nu mai poate fi găsit în spaţiu. Astfel, omului i s-a atras atenţia din exterior să nu mai caute de acum înainte spiritul decât acolo unde l-au căutat, din adânci trăiri lăuntrice, minunaţii gânditori pe care expunerile anterioare i-au adus, pe rând, în faţa noastră. Aceşti gânditori scot din interiorul lor o concepţie despre lume spre care, mai târziu, o ştiinţă avansată despre natură îl împinge pe om. Soarele acelor idei care va cădea mai târziu asupra unei noi concepţii despre natură la ei se afla încă sub linia orizontului; lumina lui se arată însă deja ca zori ce mijesc, într-o vreme în care gândurile oamenilor despre natură se mai află învăluite în întunericul nopţii. – Secolul al XVI-lea a dat, în ceea ce priveşte ştiinţele naturii, spaţiul ceresc lumii simţurilor, căreia acesta îi aparţine de drept; până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceste ştiinţe ajunseseră atât de departe, încât şi în cadrul fenomenelor vieţii vegetale, animale şi umane a putut da lumii faptelor senzoriale ceea ce li se cuvine. De acum înainte, aceste ştiinţe ale naturii nu mai au voie să caute, nici sus, în eter, nici în evoluţia vieţuitoarelor, decât procese real-senzoriale. Dacă gânditorul din secolul al XVI-lea a trebuit să spună: Pământul este o stea printre alte stele, supus aceloraşi legi ca alte stele, cel al secolului al XIX-lea trebuie să spună: „Omul, indiferent care o fi originea şi viitorul lui, pentru antropologie nu e decât un mamifer, şi anume acel mamifer ale cărui organizare, necesităţi şi boli sunt cele mai complicate şi al cărui creier, cu capacitatea lui de a realiza performanţe demne de admiratie, a atins gradul cel mai înalt de evoluţie.” (Paul Topinard: Antropologie, Leipzig,1888, p. 528). – Dintr-un asemenea punct de vedere, atins de ştiinţele naturii, nu se mai poate face confuzie între spiritual şi senzorial, dacă omul se înţelege bine pe sine însuşi. Ştiinţele evoluate ale naturii ne pun în imposibilitatea de a căuta în natură un spirit conceput la fel ca realităţile materiale, la fel cum o gândire sănătoasă ne pune în imposibilitatea de a căuta cauza înaintării arătătorului de la ceas nu în legile mecanice (spiritul naturii anorganice), ci într-un demon special, care face să se mişte arătătorul. Pe bună dreptate, Ernst Haeckel a fost nevoit să respingă, în calitate de naturalist, reprezentarea grosolană despre un Dumnezeu conceput în sensul realităţilor materiale. „În formele mai înalte şi mai abstracte pe care le iau religiile, se renunţă la această formă de manifestare corporală şi Dumnezeu e venerat doar ca «spirit pur», fără trup. «Dumnezeu este un spirit şi acela care-L venerează, să-L venereze în duh şi în adevăr». Totuşi, activitatea sufletească a acestui spirit pur rămâne exact aceeaşi ca cea a persoanei antropomorfe a lui Dumnezeu. În realitate, nici acest spirit imaterial nu e conceput ca ceva necorporal, ci ca realitate invizibilă, de formă gazoasă. Ajungem astfel la reprezentarea paradoxală a lui Dumnezeu ca vertebrat de formă gazoasă.” (Haeckel, Enigmele lumii, p. 333). De fapt, avem voie să presupunem existenţa real-senzorială a ceva spiritual numai acolo unde o experienţă senzorială nemijlocită ne indică prezenţa spiritualului; şi avem voie să presupunem numai un grad de spiritualitate atât de mare câtă percepem în acest fel. Excelentul gânditor B. Carnieri a putut spune (în scrierea Senzaţie şi conştienţă, p. 15): „Afirmaţia: Nu există spirit fără materie, dar nici materie fără spirit – ne-ar îndreptăţi să extindem problema şi asupra plantei, ba chiar şi asupra primului bloc de stâncă întâlnit, în cazul căruia aproape nimic n-ar spune ceva în favoarea acestor noţiuni corelate.” Procesele spirituale, ca realităţi concrete, sunt rezultatele diferitelor activităţi care au loc într-un organism; spiritul lumii nu există în lume în mod material, ci numai în mod spiritual. Sufletul omului este o sumă de procese în care spiritul apare în modul cel mai nemijlocit ca realitate. Dar numai în om spiritul există sub forma unui asemenea suflet. Şi înseamnă să nu înţelegem spiritul, adică să păcătuim cel mai grav împotriva spiritului, dacă am căuta spiritul sub formă sufletească altundeva decât în om, dacă ne-am imagina că există şi alte fiinţe înzestrate cu suflet, la fel ca omul. Cine face aceasta, arată numai că n-a vieţuit în el spiritul însuşi; el a vieţuit numai forma de manifestare exterioară a spiritului, care trăieşte înăuntrul lui, sufletul. Dar aceasta este exact ca şi cum cineva ar lua un cerc desenat cu creionul drept cercul matematic-ideal real. Cine nu vieţuieşte în el altceva decât forma sufletească a spiritului, se simte nevoit pe urmă să presupună că şi în lucrurile ne-umane există o asemenea formă sufletească, pentru a nu fi obligat să se oprească la materialitatea grosier-sensibilă. În loc să conceapă Temeiul Originar al lumii ca spirit, el îl gândeşte ca Suflet al Lumii şi presupune că întreaga natură e înzestrată cu suflet.
Giordano Bruno, pe care-l asalta noul mod copernician de a studia natura, n-a putut să perceapă spiritul existent în lume, din care, în vechea lui formă, acesta fusese alungat, altfel decât ca Suflet cosmic. Dacă ne adâncim în scrierile lui Giordano Bruno (mai cu seamă în profunda sa carte Despre cauză, principiu şi Unul), avem impresia că el îşi imagina că lucrurile sunt însufleţite, chiar dacă în grade de intensitate diferite. În realitate, el n-a vieţuit spiritul în propria lui fiinţă, de aceea şi-l imaginează după modelul sufletului uman, singura formă sub care el i-a apărut. Când vorbeşte despre spirit, îl concepe în acest fel. „Raţiunea universală este facultatea cea mai lăuntrică, mai reală şi mai proprie a Sufletului Lumii şi o parte potenţială a acestuia; ea este o identitate care umple Cosmosul, luminează Universul şi învaţă natura să-şi producă speciile, aşa cum trebuie ele să fie.” E drept că, în aceste propoziţii, spiritul nu e descris ca „vertebrat de formă gazoasă”, dar e prezentat ca o fiinţă asemănătoare sufletului uman. „Oricât de mic şi neînsemnat ar fi lucrul, el are în sine o parte din substanţa spirituală care, dacă găseşte substratul pregătit, se întinde ca să devină o plantă, un animal, şi se organizează formând un corp oarecare, numit îndeobşte însufleţit. Fiindcă spirit se găseşte în toate lucrurile şi nu există nici cel mai mic corp care să nu conţină atât spirit, încât să nu se însufleţească.” – Pentru că Giordano Bruno n-a vieţuit înăuntrul lui în mod real spiritul, el a putut confunda viaţa spiritului cu operaţiunile mecanice exterioare prin care Raymondus Lullus (1235–1315), în aşa-numita sa Marea artă, a căutat să dezvăluie misterele spiritului. Un filosof mai nou, Franz Brentano, descrie această „mare artă” precum urmează: „Pe nişte discuri concentrice, care se rotesc singure, au fost scrise nişte noţiuni şi apoi, prin rotirea lor, s-au obţinut cele mai diferite combinaţii.” Tot ceea ce întâmplarea a făcut să se suprapună prin rotirea discurilor a fost modelat, ca să dea forma unei judecăţi, asupra adevărurilor supreme. Şi, în cursul rătăcirilor sale prin Europa, Giordano Bruno a predat, la diferite universităţi, această „mare artă”. El a avut îndrăzneala de a concepe astrele ca pe nişte lumi absolut analoage Pământului nostru; el a extins privirea gândirii naturalist-ştiinţifice dincolo de sfera Pământului; el n-a mai gândit corpurile cereşti drept spirite corporale; le-a gândit încă, totuşi, drept spirite sufleteşti. Nu avem voie să fim nedrepţi cu un om pe care Biserica catolică l-a făcut să plătească cu viaţa modul său de reprezentare progresist. A fost nevoie de o energie imensă pentru a include întregul spaţiu ceresc în aceeaşi imagine despre lume pe care până atunci oamenii o aveau numai în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti, chiar dacă Bruno încă mai gândea realităţile senzoriale drept ceva de natură sufletească.
În secolul al XVII-lea Johann Scheffler, numit Angelus Silesius (1624–1677) a apărut ca o personalitate care a făcut să se aprindă încă o dată, într-o mare armonie sufletească, ceea ce fusese pregătit de Tauler, Weigel, Jacob Böhme ş.a.m.d. Ideile gânditorilor amintiţi apar ca adunate într-un focar spiritual şi strălucind cu o putere intensificată, în cartea sa: Heruvimul călător. Rime pline de duh, după sens şi după sfârşitul versurilor. Tot ceea ce spune Angelus Silesius ni se înfăţişează ca o revelare atât de directă, de firească a personalităţii sale, încât e ca şi cum acest bărbat ar fi fost menit de o providenţă deosebită să întruchipeze înţelepciunea sub formă personală. Modul firesc în care înţelepciunea trăieşte în el se exprimă în faptul că el o prezintă prin nişte cugetări care sunt admirabile şi în ceea ce priveşte forma artistică. El planează ca o fiinţă spirituală pe deasupra a tot ce e existenţă pământească; iar ceea ce spune, e ca suflarea dintr-o altă lume, eliberată din capul locului de tot ceea ce e grosier şi impur şi de care, de obicei, înţelepciunea umană se eliberează numai cu greu. – În sensul lui Angelus Silesius, cunoaşte cu adevărat numai acela care face ca, înăuntrul lui, ochiul Universului să devină văzător; îşi vede fapta în adevărata ei lumină numai acela care simte că această faptă e săvârşită în el de mâna Universului: „Domnul e-n mine focul, iar eu în El văpaia:/ În modul cel mai intim, nu suntem una, oare?” – „Mă crede, omule, la fel sunt de bogat ca Dumnezeu;/ Nu-i fir de praf de-al Lui să nu fie şi-al meu.” – „Dumnezeu mă iubeşte mai mult decât pe Sine: şi de-L iubesc şi eu mai mult decât pe mine:/ Atunci îi dau atâta cât El îmi dă din Sine.” – „Pasărea-n aer sălaşul îşi are, piatra pe câmp odihneşte;/ Peştele-n apă; spiritul meu, în mâna lui Dumnezeu locuieşte.” – „De eşti născut din Dumnezeu, El înfloreşte-n tine:/ Ţi-e seva şi podoaba a Sa Dumnezeire.” – „Opreşte, Cerul e-n tine, unde alergi:/ Pe Dumnezeu în alt loc de Îl cauţi, tot mai mult ai să-L pierzi.” – Pentru acela care se simte în Univers în acest fel, încetează orice separaţie între el şi altă fiinţă; el nu se mai simte pe sine ca individ izolat; ci mai degrabă simte tot ceea ce este în el drept mădular al lumii, iar entitatea lui propriu-zisă drept acest Univers însuşi: „Nu lumea te ţine; tu însuţi eşti lumea, care pe tine/ În tine cu tine legat atât de puternic te ţine.” – „Omul în veci nu e pe deplin fericit:/ Până când unitatea alteritatea nu a-nghiţit.” – „Omul e toate lucrurile: dacă unui-i lipseşte,/ Cu-adevărat el însuşi bogăţia nu şi-o cunoaşte.” – Ca fiinţă senzorială, omul este un lucru printre alte lucruri şi organele sale de simţ îi aduc, ca unei individualităţi senzoriate, veşti despre lucrurile din spaţiu şi timp aflate în afara lui; dar când în om vorbeşte spiritul, atunci nu mai există afară şi lăuntru; nimic nu este aici şi nimic nu este acolo, din ceea ce e spiritual; nimic nu e mai devreme şi nimic mai târziu: în contemplarea Spiritului Universal spaţiul şi timpul au dispărut. Numai câtă vreme omul priveşte ca individ, el este aici, iar lucrul acolo; şi numai câtă vreme priveşte ca individ, un lucru e mai devreme, iar altui mai târziu. – „Când al tău spirit peste timp şi spaţiu şi-avântă-a lui aripă,/ Tu, omule, poţi fi în veşnicie-n orice clipă.” – „Eu însumi veşnicia sunt, când timpu-l părăsesc,/ Pe mine-n Dumnezeu, pe Dumnezeu în mine de-L găsesc.” – „Trandafirul pe care cu ochiul trupesc l-ai zărit,/ Tot astfel din vecie în Dumnezeu a-nflorit.” – „Aşează-te-n centru şi totul vedea-vei deodată:/ Ce se-ntâmplă acuma, şi-apoi, aici şi în împărăţia cerească.” – „Câtă vreme, prietene, spaţiu şi timp îţi dăinuie-n minte:/ Ce-i Dumnezeu, vecia, nu vei putea cuprinde.” – „Când omul se retrage din diversitate/ Şi intră-n Dumnezeu, devine unitate.” – Cu aceasta, a fost urcată culmea pe care omul păşeşte dincolo de Eul său individual şi anulează orice opoziţie dintre sine şi lume. Pentru el începe o viaţă superioară. Trăirea interioară care vine asupra lui e ca o moarte a vechii vieţi şi ca o înviere întru viaţa cea nouă. – „Când tu deasupră-ţi te înalţi şi-n tine Dumnezeu pulsează:/ În spiritul tău Înălţarea la Cer se celebrează.” – „Trupul în spirit trebuie să se-nalţe, spiritul în Dumnezeu:/ De-n El veşnic fericit vrei să trăieşti, omul meu.” – „Cu cât slăbeşte-n mine şi scade al meu eu:/ Cu-atât prinde putere Eul lui Dumnezeu.” – Dacă şi-a cucerit un asemenea punct de vedere, omul cunoaşte importanţa sa şi importanţa tuturor lucrurilor din împărăţia necesităţii veşnice. Universul natural îi apare în mod nemijlocit drept spiritul divin. Gândul despre un Spirit Universal divin care ar mai putea să existe şi să fiinţeze deasupra şi alături de lucrurile lumii dispare ca o reprezentare depăşită. Acest Spirit Universal apare într-atâta revărsat în lucruri, într-atâta devenit fiinţial una cu lucrurile, încât n-ar mai putea fi gândit dacă s-ar elimina din Fiinţa lui măcar un singur mădular. „Altceva nu există, decât doar Eu şi Tu; iar noi doi de n-am fi:/ Atunci Domnul n-ar mai fi Domnul, cerul s-ar prăbuşi.” – Omul se simte pe sine ca verigă necesară în lanţul lumilor. Modul lui de a acţiona nu mai are nimic arbitrar sau individual. Ceea ce face, este necesar în acest tot, în lanţul lumilor, care s-ar dezintegra dacă această faptă a lui n-ar fi săvârşită. „Un singur viermişor nu poate Domnul să facă fără mine:/ Şi viermişorul ar pieri pe dat', de eu, cu el, nu l-aş susţine.” – „Eu ştiu că Domnul, fără mine, o clipă nu poate trăi:/ De-aş dispărea, pe loc El ar muri.” De-abia pe această culme omul vede lucrurile în esenţa lor adevărată. El nu mai are nevoie să atribuie din afară o entitate spirituală lucrurilor celor mai mici, grosier-materiale. Căci, aşa cum sunt ele, aceste cele mai mici lucruri, în micimea şi materialitatea lor grosieră, sunt mădulare ale Universului. „Nici un punctuleţ nu-i atât de mic, nici un firicel de praf nu-i atât de rău: /Înţeleptul îl vede acolo-n lăuntru, strălucind minunat, pe Dumnezeu.” – „Într-un bob de muştar, de vrei să-nţelegi acest rost:/ E imaginea tuturor lucrurilor de sus şi a celor de jos.” – Pe această culme, omul se simte liber. Căci constrângere este numai acolo unde un lucru mai poate constrânge din exterior. Dar când toate cele exterioare s-au revărsat înăuntru, când opoziţia dintre „eu şi lume”, „afară şi înăuntru”, „natură şi spirit” a dispărut, atunci omul simte tot ceea ce-l mână doar drept imboldul lui propriu. – „Închide-mă, cât de tare vrei, în mii de fiare legat:/ Eu, totuşi, liber de tot am să fiu, şi ne'ncătuşat.” – „În măsura în care voinţa mea a murit, atunci Dumnezeu,/ Va-mplini ce vreau eu: atunci eu Lui îi prescriu şi ţel şi model.” – Acum încetează toate norrnele morale venite din afară; omul îşi devine sieşi măsură şi scop. El nu se află sub nici o lege; căci şi legea a devenit fiinţa sa. – „Pentru răi e legea; chiar dacă nici o poruncă n-ar fi:/ Cei evlavioşi, totuşi, pe Dumnezeu şi pe-aproapele lor l-ar iubi.” – Omului i-a fost redată astfel, pe treapta superioară a cunoaşterii, inocenta naturii. El aduce la îndeplinire sarcinile care-i revin în sentimentul unei necesităţi veşnice. El îşi spune: Această necesitate de fier a pus în mâna ta puterea de a sustrage acestei necesităţi de fier mădularul care ţi-a fost repartizat. – „Voi, oameni, de la mica floare de câmp învăţaţi:/ Cum la fel de frumoşi să fiţi şi, la fel Domnului dragi.” – „Trandafirul e fără «de ce»; el, pur şi simplu, `nfloreşte:/ La sine nu ia seama şi nu-ntreabă de cineva-l priveşte.” – Omul, înviat pe o treaptă superioară, simte în sine imboldul veşnic, necesar, al Universului, la fel cum se simte floarea de pe pajişte; el făptuieşte aşa cum floarea de pajişte înfloreşte. În tot ceea ce face, sentimentul responsabilităţii sale morale creşte la infinit. Căci ceea ce el nu face, e sustras Universului, e ucidere a acestui Univers, în măsura în care posibilitatea unei asemenea ucideri se află în mâinile lui. – „A nu păcătui ce-nseamnă? Nu te-ntreba, ci du-te:/ Îndată ţi-o vor spune florile cele mute.” – „Totul trebuie ucis. De tu nu te ucizi pentru Dumnezeu, iar şi iar, / Te va ucide până la urmă eterna moarte, pentru Adversar.”
