Am satisfacţia profundă de a-i saluta astăzi pe prietenii noştri în această sală, unde vin pentru prima oară. Regret că nu mă pot adresa în propria dumneavoastră limbă. Pentru a remedia această dificultate, prietenul nostru baronul Walleen va traduce cele spuse de mie, frază cu frază, iar mâine voi vorbi neîntrerupt, după care baronul Walleen va avea bunătatea să rezume conferinţa mea în limba engleză.
Dragii noştri prieteni de aici, care ne-au vizitat de nenumărate ori pe continent, au înnodat strâns legăturile cele mai frumoase între prietenii noştri de această parte a Canalului Mânecii cu cei din cealaltă parte. Frumoasa clădire în care ne aflăm arată, evident, fervoarea profundă cu care prietenii din această țară [Nota 1] îşi reunesc eforturile cu ale noastre pentru a lucra în sensul răspândirii antroposofiei. În ceea ce-i priveşte pe cei de pe continent, care se află aici în vizită la prietenii noştri englezi, sunt convins că ei resimt o bucurie sinceră de a afla în această ramură un cadru atât de propice pentru ceea ce este atât de scump inimii noastre, pentru ceea ce este profund înrădăcinat în sufletele noastre.
Cu acest sentiment intim şi profund al unităţii care este proprie antroposofiei şi care ar trebui să fie o trăsătură de unire între toţi oamenii, fără deosebire de rasă, culoare sau altele, cu acest sentiment permiteţi-mi să vă vorbesc astăzi pentru prima oară şi să vă adresez cel mai cordial salut al meu. Prietenia pe care am găsit-o la fiinţele care, animate de un entuziasm atât de profund, s-au angajat la această sarcină ar trebui să fie o garanţie solidă pentru viitorul activităţii pe care trebuie să o desfăşurăm.
Subiectul care trebuie să ne preocupe astăzi ne introduce de la început într-un domeniu comun omenirii întregi, făcând abstracţie de orice diferenţă.
Va trebui să vorbim mai întâi despre cele la care aspiră omul: este vorba aici de un domeniu pe care nu-l poate descrie nicio limbă omenească în adevărata sa formă, ci numai limbajul gândului, în forma sa originară, anume domeniul ştiinţei oculte.
Omul are, prin natura sa, capacităţi care îi permit nu numai să aspire la cunoaşterea ocultă, ci şi să ajungă la ea. Cunoaşterea ocultă are pentru Univers o importanţă mai mare decât pentru sufletul omenesc. În lumea care ne înconjoară putem distinge substanţe şi materii diferite, care servesc acestei lumi la exprimarea diversităţii fenomenelor şi manifestărilor sale. Originea oricărei creaturi, a tot ceea ce se află pe Pământ şi în lume se află în acest principiu originar pe care vorbirea omenească este aproape neputincioasă de a-l reda. Dar în lumea fizică substanţele pământ, apă, aer, foc, eter etc. ilustrează modul în care s-a diversificat şi individualizat această sursă originară.
Akasha, acesta este numele uneia dintre substanţele cele mai subtile, care este încă accesibilă căutării omeneşti. Și entităţile şi fenomenele care se revelează în substanţa akashică sunt cele mai subtile din toate cele care sunt accesibile omului. Ceea ce dobândeşte omul datorită ştiinţei oculte nu se depune numai în sufletul său, ci se întipăreşte şi în substanţa akashică a Universului. Atunci când dăm viaţă în sufletul nostru unui gând sau altul din ştiinţa ocultă, acest gând se înscrie imediat în substanţa akashică şi are importanţă pentru evoluţia generală a lumii, pentru că substanţa akashică se impregnează astfel încât aceste întipăriri, care pot fi făcute de către omenire şi pe care noi le denumim ştiinţă ocultă, pot fi înscrise în substanţa akashică numai de către om, dintre toate entităţile care există în întregul Univers.
În timpul vieţii sale în lumea spirituală dintre moarte şi o nouă naştere omul trăieşte în această substanţă akashică, şi aceasta este o caracteristică pe care este bine să nu o uite.
Să presupunem că un clarvăzător, cu mijloacele de care dispune, poate intra în legătură cu sufletele oamenilor care trăiesc între moarte şi o nouă naştere; iată ce ar putea remarca el: un om care, în decursul actualului ciclu al evoluţiei terestre – în această privinţă în trecut era altfel – nu a fost niciodată capabil să trezească în el gânduri şi idei inspirate de ştiinţa spiritului, un astfel de om, deşi se află efectiv aici, nu poate fi observat şi nici văzut de către un suflet omenesc aflat între moarte şi o nouă naştere. Atunci când un om care trăieşte pe Pământ face să se nască în el o idee, un gând inspirat de ştiinţa spiritului, astfel încât să se poată înscrie în substanţa akashică, el devine vizibil pentru celelalte suflete care trăiesc între moarte şi o nouă naştere. Un clarvăzător care s-a pregătit cu răbdare să primească darul viziunii, intrând în raport cu sufletele care au trecut pragul, poate resimţi impresii tulburătoare. Vreau să vă dau un exemplu elocvent în această privinţă.
Un clarvăzător a găsit un om care, trecând pragul morţii, lăsase în urma sa o soţie pe care o iubea cu tandreţe şi copiii săi, pe care nu-i iubea mai puțin. Acest om şi familia sa erau oameni buni şi de treabă, dar nu aveau nicio tendinţă de a-şi hrăni sufletele cu cunoştinţe spirituale şi nici nu depăşiseră stadiul tradiţiilor religioase, care permit astăzi unor anumite suflete să se simtă legate de lumea spirituală. Și la un timp după ce a trecut de poarta morţii acest om şi-a spus: Am lăsat în urma mea pe Pământ pe iubita mea soţie şi pe iubiţii mei copii, care erau Soarele vieţii mele, dar privirea mea spirituală nu poate să-i atingă. Tot ceea ce am acum este amintirea timpului pe care l-am petrecut împreună cu ei pe Pământ.
Imaginea poate fi cu totul alta atunci când un suflet, care încă nu a părăsit Pământul, îşi formează gânduri şi idei spirituale limpezi şi puternice. Atunci când un alt suflet, care se află între moarte şi o nouă naştere, îşi coboară privirea asupra a ceea ce a lăsat în urma sa, el poate vedea cum trăieşte acest suflet în prezent, pentru că este un suflet a cărui viață se înscrie în substanța akashică.
Atingem aici un punct care ne arată cum ne va învăța antroposofia să depăşim prăpastia care-i separă pe aşa-numiţii vii de aşa-numiții morți. Şi încă de acum ne apare faptul că oamenii care au noțiuni spirituale pot fi sursa unei mari binecuvântări pentru aşa-numiții morți atunci când le oferă în gândire lectura adevărurilor ştiinței spiritului. Atunci când în gândire – fie că aceasta se realizează cu voce tare sau în decursul unei lecturi personale – urmărim ideile şi conceptele ştiinței spiritului şi avem în acelaşi timp sentimentul de a avea înaintea noastră mai mulți răposați care ne ascultă în timp ce citim, atunci lectura noastră – prin faptul că astfel de gânduri se înscriu în substanța akashică – va deveni întru totul realitate pentru ei. Şi, mai mult, această lectură poate fi de cea mai mare utilitate nu numai pentru aceia dintre răposați care au cultivat ştiința spiritului în timpul vieții lor pământene, ci şi pentru aceia care nu s-au interesat de ea aici jos, pe Pământ.
Am putea să ne întrebăm atunci la ce foloseşte să faci o astfel de lectură morților, fiindcă, în orice caz, ei continuă să trăiască în lumea spirituală. Mulți oameni cred că este suficient să treci de pragul morții pentru a afla tot ceea ce nu se poate atinge pe Pământ decât cu multă osteneală, practicând ştiința spiritului. Aceşti oameni cred, de asemenea, că este suficient să mori pentru a-ți putea însuşi după moarte totalitatea ştiinței oculte, pentru că atunci ne aflăm în lumea spirituală. Dar lucrurile nu stau câtuşi de puțin aşa.
Aşa cum pe Pământ există şi alte ființe decât oamenii, ca de exemplu animalele, care văd tot ceea ce vede şi omul datorită simțurilor sale, dar cărora le este imposibil să-şi formeze idei şi concepte despre ceea ce văd, tot astfel, sufletele care trăiesc în lumile suprasensibile văd entități şi fapte ale lumii spirituale superioare dar nu-şi pot face nicio idee şi niciun concept relativ la ele atât timp cât oamenii de pe Pământ nu înscriu aceste concepte şi idei în substanța akashică.
Misiunea omului care trăieşte pe Pământ este departe de a fi lipsită de sens, fiind, dimpotrivă, plină de sens. Dacă Pământul nu ar fi fost niciodată locuit de suflete omeneşti, lumile spirituale ar fi continuat să existe, dar din aceste lumi spirituale nu ar fi provenit nicio ştiință ocultă. În cursul evoluției lumii, Pământul a ajuns într-un punct în care ştiința spiritului se poate dezvolta mulțumită unor entități spirituale organizate şi constituite aşa cum sunt oamenii pe Pământ. Şi ceea ce ştiința spiritului a permis să se încorporeze substanței akashice nu s-ar fi găsit niciodată acolo, dacă această ştiință a spiritului nu ar fi existat pe Pământ.
Dacă încercăm să sondăm viața sufletului omului de pe Pământ, vom observa mai întâi că în epoca noastră s-a format obiceiul de a dobândi cunoştințe în alte scopuri decât de a primi ştiinta spiritului. Această facultate de învățare, care este o facultate specific umană, a fost consacrată dobândirii de cunoştinle care îşi trag existența de la simțuri şi din intelect, care este legat de creierul omenesc. Cunoaşterea se prezintă deci sub un dublu aspect: pe de o parte, o ştiință ce rezultă numai din experiența dobândită pe calea simţurilor şi care este tributară intelectului ce o transformă în cunoaştere; pe de altă parte, ştiința spiritului. Cunoaşterea ce rezultă numai din lumea sensibilă constituie un prim curent; cealaltă constă din tot ceea ce înscriu oamenii în Cronica Akasha prin ştiința spiritului. Căci ştiința spiritului elaborează ideile şi conceptele ce rămân apoi veşnic înscrise în Cronica Akasha.
Orice cunoaştere ce rezultă din experiența senzorială, din tehnică, din viața comercială şi industrială a omenirii are ca efect, atunci când e să se înscrie în substanța akashică, faptul de a fi imediat respinsă. Exprimând acest lucru în alți termeni, suma acestor idei şi concepte se reîntoarce în neant. Atunci când privirea văzătorului contemplă faptele la care tocmai am făcut aluzie, ea poate observa că în substanța akashică se dă o luptă între impresiile pe care le face să pătrundă acolo ştiința ocultă omenească, şi care durează veşnic, şi cele care se bazează pe datele sensibile, care nu sunt decât trecătoare. Există o luptă acolo, pentru că omul, din epoca antică a Lemuriei, când începe să locuiască Pământul sub forma actuală de om, era deja destinat de către entităţile spirituale superioare să dobândească ştiinţa spiritului.
Dar ceea ce numim noi influenţă luciferică, intervenţia entităţilor luciferice, a condus omul la deturnarea forţelor sale de gândire şi a altor forţe sufleteşti, care altfel ar fi fost întrebuinţate numai la dobândirea ideilor şi conceptelor oculte, pentru a se dărui studiului a ceea ce se revelează numai din lumea fizică.
Adesea se aude spunându-se că, dacă ştiinţa obişnuită este accesibilă tuturor, o apropiere de ştiinţa spiritului pot avea numai cei care sunt capabili să aibă viziunea lumilor spirituale.
Aceasta este o eroare fundamentală, căci în străfundul sufletului său individual fiecare om posedă, chiar înainte de a deveni văzător, capacitatea şi puterea de a înțelege adevărurile ştiinţei spiritului. E drept că adevărurile oculte nu ar putea fi descoperite decât de către un văzător, dar odată descoperite şi exprimate în limbajul curent al raţiunii omeneşti ele pot fi înţelese de către orice suflet omenesc ce vrea să şteargă în forul său interior toate obstacolele ce se ridică în faţa unei asemenea înţelegeri.
Impulsurile luciferice au avut ca efect de-a lungul timpurilor faptul de a da unei alte entităţi, pe care noi o denumim Ahriman, posibilitatea de a dobândi un ascendent asupra sufletului omenesc. Şi numai atunci când influenţele ahrimanice împiedică în suflet posibilitatea înțelegerii ştiinţei spiritului rămâne inaccesibilă înțelegerea acestei ştiinţe. Dacă entitatea pe care noi o denumim Ahriman nu s-ar afla la lucru în fiecare suflet omenesc, dacă sufletele noastre ar scăpa de sub influenţa ei, ar fi suficient să se exprime o idee sau un gând din ştiinţa spiritului şi sufletul omenesc ar resimţi în străfundul său, datorită legăturilor sale subconştiente cu acest adevăr, că ideea pe care o avansează ştiinţa spiritului este adevărată. Orice suflet omenesc are două vieţi: una, pe măsura conştienţei obişnuite, de care el îşi poate da seama, şi alta subconştientă, îngropată ca în abisurile unui ocean şi ale cărei apariţii la lumina zilei nu sunt decât episodice. De profunzimile sufletului aparţine, de exemplu, acea teamă care se află în fiecare om: teama de spiritualul pur. Această teamă provine din influenţa lui Ahriman şi nu ar exista dacă el nu ar fi avut un ascendent asupra sufletelor omeneşti. Raţiunea pentru care omul nu este de obicei conştient de o asemenea teamă o constituie faptul că aceasta acţionează în straturile cele mai profunde ale sufletului şi nu îşi are locul printre obiectele de care conştienţa obişnuită este în măsură să îşi dea seama.
Din când în când această teamă bate la poarta conştienţei omeneşti obişnuite, fără ca persoana respectivă să ştie ce anume urcă din adâncuri, tulburând-o. Ea caută atunci unele mijloace de evaziune şi de estompare în ea a acestui sentiment de teamă, pe care vrea să-l ignore. Ea găseşte acest mijloc de atenuare în gândurile, teoriile şi ideile materialiste. Teoriile materialiste nu provin din surse logice, orice s-ar putea gândi despre acestea; ele sunt o construcţie a spiritului care sperie spiritualul, fiindcă Ahriman a luat sufletul sub influenţa sa. Iată de ce condiţia prealabilă a unei înţelegeri a adevărurilor spirituale nu este câtuşi de puţin aceea de a cunoaşte ştiinţele lumii fizice, cât de a-şi învăța sufletul virtutea curajului moral, a curajului spiritual lăuntric. Iată de ce putem spune că, dacă văzătorul trebuie să exploreze ştiinţa ocultă, în schimb aceasta poate fi înțeleasă de orice suflet omenesc în măsura în care acest suflet vrea să elibereze în el acel curaj moral pe care îl deţine, în sensul de a putea îndepărta obstacolele pe care i le pune Ahriman în cale.
Cel care ar dori să utilizeze forţele morale originare ale sufletului său pentru a înţelege adevărurile oculte poate să încerce acest lucru în modul următor. El poate lăsa ştiinţa spiritului să-i atingă inima, fără să-şi spună de fiecare dată: Cu asta sunt de acord, cu asta nu. El poate prelua în sine ideile şi conceptele ştiinţei spiritului pe care i le-a dat văzătorul, lăsând ca acestea să-i atingă inima. Şi când mai târziu va fi preluat ştiinţa ocultă, nu din simplă curiozitate, ci cu focul lăuntric al entuziasmului, el va avea o experienţă comparabilă cu cea a unei planări deasupra Pământului, fără atingerea solului, va avea sentimentul de a plana în aer.
O asemenea tentativă va avea efecte complet diferite, după cum va fi făcută de o persoană dispusă să considere viaţa spirituală cu respect şi religiozitate, sau de o persoană obişnuită să gândească materialist. Persoana care, fără să aibă nici cea mai mică urmă de cunoaştere ocultă, are tendinţa să se îndrepte spre lumea spirituală cu un sentiment de religiozitate, va resimţi o anumită incertitudine ca urmare a încercării sale, dar această incertitudine este cu mult mai redusă decât în cazul unui materialist care nu se simte câtuşi de puţin atras de lumea spirituală. Acesta din urmă va resimţi un puternic sentiment de frică, va avea sentimentul de a plana în incertitudine. Iată o experienţă care va permite poate materialistului să se convingă de faptul că ideile şi conceptele oculte nu au asupra lui alt efect decât acela de a-l teroriza. Și din această cauză materialistul poate să-şi dea seama de întreaga teamă ce se ascunde încă în el şi îşi va putea spune: Iată ce îmi dovedeşte nu numai faptul că împietresc de frică atunci când abordez acest domeniu, ci şi că această teamă este una din trăsăturile mele fundamentale de caracter.
Dacă, de exemplu, Ernst Haeckel [Nota 2] sau Herbert Spencer ar fi făcut această tentativă, ei s-ar fi convins nu numai că ştiinţa ocultă nu prezintă contraziceri şi că nu este imposibil să-i acorzi credibilitate, ci şi că în străfundurile sufletelor lor ei tremurau de frică. Și ei ar fi uitat în curând orice fel de dubiu şi incertitudine împotriva a ceea ce obişnuiau să considere a fi elucubraţii ale doctrinei spirituale, şi şi-ar fi mărturisit că este, desigur, important să învingă, să depăşească această frică. Și din momentul în care şi-ar fi făcut această mărturisire ei ar fi încetat repede să se opună aşa-ziselor elucubraţii ale doctrinelor spirituale. Ei şi-ar fi spus: Trebuie să încerc să fortific în mine curajul moral. Și atunci poate că şi-ar fi luat în mâini propria educaţie. Și dacă ar fi reuşit să suprime această teamă şi-ar fi spus: Acum, că am devenit suflete mai puternice, noi nu mai punem la îndoială adevărurile ştiinţei spiritului. Ceea ce trăieşte cineva care şi-a fortificat curajul moral în suflet este o victorie asupra lui Ahriman, a cărui influență poate fi percepută în ştiinţa lui Ernst Haeckel şi în filosofia lui Herbert Spencer. Cel care a inspirat sufletele să se angajeze pe o cale materialistă este Ahriman.
Va fi suficient ca o mică parte din omenire – instruită asupra adevăratei cunoaşteri – să lucreze, în sensul care a fost indicat, pentru fortificarea curajului moral pentru ca treptat să dispară din lume aceste teorii materialiste.
Aşa cum am văzut, întreg procesul evoluţiei nu se poate dispensa de cunoaşterea ocultă, deoarece aceasta se înscrie cu necesitate în substanţa akashică. Vom putea judeca importanţa pe care o pot avea lucrurile pentru noi printr-o scurtă schiţă a evoluţiei omenirii pe Pământ.
Omul evoluează pe Pământ, treptat, de la o epocă de cultură la următoarea. În timpul succedării acestor perioade, sufletele omeneşti locuiesc în mod individual în corpuri care aparţin acestor civilizaţii succesive ale Pământului. Toate sufletele reunite aici în această seară au fost odinioară încarnate în corpuri care au aparţinut unor civilizaţii anterioare. Fiecare suflet individual îşi parcurge drumul în funcţie de karma pe care şi-a alcătuit-o.
În plus faţă de această evoluţie a sufletelor individuale, care este legată de karma lor, mai trebuie văzută, sub aspectul unui tot, evoluţia omenirii care progresează în corpurile omeneşti de la o epocă la alta. Corpul unui grec, al unui egiptean, al unui caldeean, corpul unui protopersan sau al unui atlant erau constituite cu totul altfel, în părţile lor cele mai subtile, decât este corpul unui om din epoca actuală.
Trebuie să putem face distincţia între progresul interior al Eului şi al trupului astral şi progresul exterior, cu modificarea trupurilor fizic şi eteric de la o rasă la alta, de la o naţiune la alta, de la o epocă la alta.
Acest progres al corpurilor exterioare, fizic şi eteric, de la o epocă la alta nu ar putea fi remarcat de cel care studiază anatomia şi fiziologia, şi totuşi el există, iar ştiinţa ocultă
permite recunoaşterea lui. Tot aşa, corpul fizic al omului va fi total diferit, în decursul evoluţiei normale a omenirii, atunci când, după viaţa prezentă, sufletele noastre îşi vor face din nou
apariţia pe Pământ, într-o încarnare viitoare.
În epoca actuală se pregăteşte un organ delicat, ce rămâne neobservat de anatomistul şi fiziologul convenţional. Cu toate acestea, el are o existenţă anatomică. Acest organ se situează în creier, în vecinătatea organului vorbirii.
Dezvoltarea acestui organ în circumvoluţiile cerebrale nu rezultă din karma sufletelor individuale, ci este un produs al evoluţiei omeneşti pe Pământ, în ansamblul său, şi în viitor toţi oamenii care se reîncarnează vor poseda acest organ, oricare ar fi evoluţia sufletelor lor care vor fi încarnați în aceste corpuri şi independent de karma care este împletită cu aceste suflete.
Într-o încarnare viitoare, acest organ va fi apanajul oamenilor care combat astăzi antroposofia, ca şi al acelora care se raportează astăzi cu simpatie la ea. În viitor, acest organ va fi instrumentul fizic al anumitor puteri sufleteşti, în acelaşi fel în care, de exemplu, organul lui Broca, aflat în cea de-a treia circumvoluţie a creierului, este organul care conferă omului capacitatea de a vorbi.
Atunci când acest organ va fi format, omenirea se va putea servi de el în mod corect sau nu. Se vor putea servi de el într-un mod corect aceia care pregătesc în ziua de azi posibilitatea să aibă în memorie încarnarea actuală conform realității, atunci când vor fi în următoarea. Căci organul fizic de care este vorba va fi instrumentul fizic pentru amintirea unei încarnări precedente, care în ziua de azi nu poate fi obținută decât prin intermediul unei dezvoltări spirituale mai înalte.
În prezent, pentru marea majoritate a oamenilor amintirea încarnărilor precedente poate fi obținută numai printr-o dezvoltare spirituală mai înaltă, prin iniţiere. Dar ceea ce nu poate fi atins în prezent decât prin iniţiere va deveni oarecum mai târziu bun comun al întregii omeniri. Cunoștințele noastre de astăzi erau odinioară cunoștințe speciale deținute numai de iniţiaţii atlanteeni; acum le poate deține oricine. La fel, amintirea vieţilor terestre precedente nu este pentru moment accesibilă decât iniţiaţilor, dar în viitor orice suflet omenesc o va deţine.
Iniţiatului îi este posibil să dobândească anumite cunoştinţe fără să se folosească de un organ fizic, dar această cunoaștere poate deveni bun comun al omenirii numai dacă omenirea în întregime dezvoltă în decursul evoluţiei un organ fizic exterior prin care poate fi obținută această cunoaștere. Cu toate acestea, trebuie ca sufletele reîncarnate să ştie să se folosească în mod corect de acest organ, care îi va ajuta mai târziu omului să-şi amintească încarnările sale precedente. Și numai aceia care în încarnarea lor prezentă vor fi înscris cu claritate gânduri şi idei oculte în substanţa akashică vor putea să se servească de acest organ în modul corect.
Se aude adesea spunându-se: La ce bun să crezi în vieţi precedente din moment ce omenirea în ansamblul său nu-și poate aminti nimic despre ele? – Mai degrabă ar merita să ne gândim cât de uimitor ar fi, după toate cele pe care le ştim despre viaţă, dacă omenirea în ansamblul său ar fi capabilă să-şi amintească vieţile sale precedente. Dacă ne întrebăm ce este necesar pentru ca noi să ne amintim ceva, atunci trebuie să ne răspundem: Ne putem aminti doar ceea ce am gândit anterior.
Acest lucru îl putem învăța din viaţa cotidiană. Consideraţi că cineva, trezindu-se dimineaţa, nu-şi găseşte butonii de la manşetă. El caută peste tot, dar degeaba. De ce nu îi găseşte? Pentru că atunci când i-a pus undeva nu s-a gândit la ceea ce face. Dacă ar face experienţa inversă, ca în fiecare seară când îşi aranjează butonii de la manşetă să încerce să fie pe deplin conştient de ceea ce face şi să-şi spună: Îmi pun aici butonii de la manşetă, în acest loc, el nu se va mai înşela niciodată, dimpotrivă, se va duce direct la locul unde i-a pus. Gândul recheamă în amintire procesul.
Atunci când trăim într-o încarnare viitoare ni le vom putea aminti pe cele trecute numai dacă ne putem aminti adevărata natură a sufletului, care persistă dintr-o încarnare într-alta. Cel care în viaţa prezentă nu studiază ştiinţa ocultă, nu poate învăţa nimic despre constituția şi esenţa sufletului, şi dacă el nu are această cunoaștere cum ar putea, atunci când este iarăși reîncarnat, să-și amintească cele la care nu s-a gândit niciodată în încarnarea precedentă?
Prin studiul ştiinţei spiritului, care printre altele conține şi studiul naturii sufletului, pregătim în interiorul nostru ceea ce ne va permite, într-o încarnare viitoare, să ne amintim ceea ce s-a petrecut în cea de acum. Cu toate acestea, actualmente există destui oameni care încă nu vor să se dedice studiului acestei cunoaşteri. Aceştia se vor reîncarna, poate în viaţa următoare, fiind prevăzuţi din punct de vedere fizic cu organul despre care s-a spus că este cel al amintirii vieților anterioare, dar ei nu s-au pregătit să-şi poată aminti trecutul.
Ce am mai putea spune, şi pe care să nu-l fi spus deja, despre importanța pe care o are ştiinţa spiritului în viaţa actuală? Ea este cea care ne dă posibilitatea să folosim cum trebuie organul care se va dezvolta în viitor, adică organul amintirilor vieților terestre precedente. Trebuie ca noi să înscriem în substanța akashică, în încarnarea prezentă, cunoştinţele dobândite de sufletele noastre, pentru a putea folosi, într-o manieră corectă, în încarnarea viitoare, organul amintirii trecutului, acest organ ce se formează în om, fie că el vrea sau nu. Vor exista deci în viitor oameni care se vor putea servi de acest organ pentru a-şi aminti de viețile terestre precedente şi alții care nu o vor putea face. La aceştia din urmă se vor vedea apărând diverse boli, datorită faptului că ei vor avea în corpul fizic un organ pe care nu-l vor putea folosi. Atunci când omul are un organ de care nu se poate folosi apar boli nervoase de o natură specială şi afecțiuni nervoase care survin din cauză că omul posedă acest organ specific fără să se poată servi de el, şi care vor fi mai grave decât toate maladiile pe care le-a cunoscut omul prezent.
Dacă vom avea în vedere faptele cu aceste legături care există între ele, vom începe să avem o oarecare idee despre misiunea ştiinței spiritului şi despre ceea ce înseamnă să înțelegi într-adevăr viaţa şi omenirea, consacrându-te studiului acestei cunoaşteri. Dar pentru cazul în care impresia făcută prin această considerare ar duce la neînțelegeri, eu voi menţiona un alt fapt, susceptibil să atenueze aspectul neplăcut al acestei impresii. Dacă ocultistul autentic vede perfect că introducerea ştiinţei spiritului în viaţa spirituală a timpului nostru este o necesitate, pentru ca omul viitorului să se poată servi de organul memoriei, rămânând din punct de vedere fizic sănătos, aceasta nu este totuşi o raţiune pentru a crede în acelaşi timp că un om care nu este pregătit în epoca actuală să primească ştiinţa spiritului va fi pierdut pentru încarnarea următoare, în conformitate cu schema indicată mai sus. Omul va păstra încă mult timp în viitor posibilitatea de a-şi repara în viaţa următoare neglijența de care a dat dovadă în această viaţă, când nu şi-a creat mijloacele de a pune în acțiune organul memoriei, căci el va avea încă multe ocazii de a-şi restabili sănătatea şi de a primi adevărurile ştiinței spiritului. Cu toate acestea, va veni şi timpul în care această posibilitate va lua sfârşit.
Deşi încă nu a sosit întru totul clipa, ne aflăm totuşi în acel stadiu al omenirii în care trebuie – din rațiunile deja evocate – ca ştiinţa spiritului să devină parte integrantă a vieții oamenilor, în aşa fel încât ea să se înscrie cu necesitate în progresul general al omenirii, şi să nu rămână o opinie personală a unei individualităţi sau alteia.
Și în felul acesta va fi dată sufletului omenesc, în special în vremea noastră, posibilitatea unei dezvoltări subiective, care îl va conduce la o viziune personală a lumilor spirituale, la o dezvoltare ocultă. Putem deci spune că orice om care va folosi puterile originare depuse în sufletul său poate înțelege, în ciuda influențelor ahrimanice, tot ceea ce ne revelează lumile spirituale, şi că în felul acesta este posibil fiecărui om, într-un anumit sens, să se înalțe în lumile spirituale, în măsura în care trece printr-o dezvoltare ocultă. În prezent, în special trei puteri ale sufletului nostru pot fi dezvoltate în maniera de a stabili o legătură ocultă cu lumile suprasensibile.
Prima forță pe care o poate dezvolta cu succes sufletul omenesc în sine este forța gândirii. Viaţa noastră este legată de lumea care ne înconjoară, datorită faptului că noi ne formăm concepte asupra mediului nostru înconjurător. În viaţa cotidiană obişnuită, omul concepe gânduri pe care le trezesc impresiile senzoriale sau intelectul, care este tributar creierului. În lucrarea mea Cum se dobândesc cunoştințe despre lumile superioare? [Nota 3] veți vedea cum un om care meditează, care se concentrează şi se dăruieşte contemplării, care-şi fortifică viaţa sufletului, îşi poate elibera forţa gândirii de lumea exterioară. Aş vrea să vă atrag acum atenția asupra modului în care se poate, în substanță, elibera şi desprinde de orice aparat corporal ceea ce constituie în interiorul sufletului nostru forța gândirii, care nu se poate dezvolta decât conceptualizând lumea exterioară. Ceea ce înseamnă că printr-o astfel de dezvoltare sufletul atinge posibilitatea de a-şi forma gânduri fără să recurgă la corp, fără a se servi de creier drept instrument. Putem înțelege bine acest lucru dacă vom avea în vedere cum se prezintă înainte de toate felul nostru obişnuit de a gândi, gândirea noastră cea de toate zilele, care depinde de impresiile pe care le primim pe calea simţurilor.
Gândirea obişnuită se caracterizează în principal prin faptul că de fiecare dată când se declanşează activitatea gândirii este influențat sistemul nervos, şi în special creierul; această gândire distruge ceva în creier. Fiecare gând obişnuit constituie un proces distructiv în miniatură, în celulele creierului nostru. De aceea ne este necesar somnul, pentru ca acest proces de distrugere să-şi poată găsi compensarea. În timpul somnului, noi înlocuim ceea ce a fost distrus de gândire, în cursul zilei, în sistemul nostru nervos. Devenim, de fapt, conştienţi, atunci când gândim în mod obişnuit, de procesul de distrugere ce se desfăşoară în sistemul nostru nervos.
Să ne străduim acum să practicăm meditaţia, încercând, de exemplu, să considerăm ceea ce urmează:
Înţelepciunea trăieşte în lumină.
Această idee nu poate fi produsul impresiilor senzoriale, căci, din punctul de vedere al percepțiilor senzoriale, se ştie bine că înţelepciunea nu trăieşte în lumină. În acest caz, meditaţia are drept efect reţinerea gândirii, în aşa fel încât aceasta să nu se lege de creier. Dacă vom continua în felul acesta o activitate lăuntrică de gândire independentă de creier, efectul produs prin acest gen de meditaţia asupra sufletului nostru ne va da sentimentul că ne aflăm pe calea cea bună. Și deoarece gândirea meditativă nu face apel la niciun proces de distrugere în sistemul nostru nervos, acest gen de reflecţie meditativă nu ne aduce niciodată la intenția de a adormi, atât timp cât o desfăşurăm în contrast cu gândirea noastră obişnuită, care provoacă cu uşurinţă somnolență.
Este adevărat că de cele mai multe ori lucrurile se petrec în mod invers când medităm, căci mulţi se plâng adesea că adorm de îndată ce se dăruiesc meditaţiei. Dar acest lucru se petrece din cauză că meditaţia nu îşi are încă forma sa desăvârşită. Este foarte natural că pentru început meditaţia pune în acţiune tipul de gândire cu care eram obişnuiți. Numai încetul cu încetul ne vom obişnui să nu mai recurgem la gândirea exterioară. Iar când vom fi ajuns acolo, gândirea meditativă nu ne va mai aduce dorinţa de a adormi, şi atunci vom şti că ne aflăm pe calea cea bună.
Când vom fi dezvoltat puterea lăuntrică de gândire de maniera de a ne putea dispensa de corpul sensibil pentru a gândi, vom ajunge la o cunoaştere a vieții lăuntrice, vom recunoaşte Sinea noastră adevărată, Eul nostru superior.
Practicând meditaţia aşa cum tocmai am descris, anume pe cea care ne conduce la eliberarea puterii lăuntrice a gândirii, găsim calea cunoaşterii adevăratului Eu omenesc. Numai această cunoaştere ne permite să vedem că această sine omenească, acest Eu omenesc nu este închis în limitele corpului fizic. Se dobândeşte, dimpotrivă, intuiţia unei legături ce există între această Sine şi lumea înconjurătoare. Pe când în viaţa curentă vedem aici Soarele, acolo Luna, acolo munţii, colinele, plantele şi animalele, acum ne simţim uniți cu tot ceea ce vedem şi auzim, facem parte din ele şi de acum înainte nu mai există decât o lume exterioară, şi anume propriul nostru corp. Pe când în viaţa obişnuită ne aflăm aici şi lumea exterioară ne înconjoară din toate părțile, odată dezvoltată puterea gândirii independente nu mai facem decât una cu ceea ce vedeam altădată în afara corpului nostru, iar corpul nostru, care este în mod normal locuinţa noastră, ajunge în exteriorul nostru. Noi îl privim de data aceasta din afară, şi acum el este singura lume asupra căreia ne putem arunca privirile din exterior.
În felul acesta, mulţumită eliberării puterii de a gândi, putem ieşi cu adevărat din trupul fizic şi îl putem considera ca pe un obiect exterior. Se poate chiar şi mai mult. Se poate, de exemplu, răspunde în mod pozitiv la întrebarea: De ce ne trezim în fiecare dimineaţă? În timpul somnului, corpul nostru fizic se odihneşte în pat, iar noi suntem efectiv în afara lui, aşa cum suntem în timpul gândirii meditative. La trezire ne reintegrăm în corpul nostru fizic, pentru că suntem readuşi la el de sute şi mii de forţe, ca de un magnet. Despre aceasta, de obicei omul nu ştie nimic. Dar când s-a eliberat prin meditaţie, el are conştienţa de a fi readus de aceeaşi forţă care în cazul precedent îi readuce sufletul în corp fără să o ştie, în momentul trezirii.
Această meditaţie ne învață, de asemenea, cum descinde omul din lumile superioare, în care s-a aflat între moarte şi o nouă naştere, şi cum se leagă el de forţele şi substanţele care-i vin de la părinţi, bunici şi aşa mai departe... Pe scurt, învățăm să cunoaştem forţele care aduc oamenii dintre moarte şi o nouă naştere înspre o nouă încarnare.
O asemenea meditaţie are drept efect faptul că ne permite o retrospectivă asupra unei mari părţi a vieţii pe care am petrecut-o înainte de naştere, înainte de concepere, în lumea spirituală, între moarte şi o nouă naştere. Dar meditaţia, aşa cum a fost ea descrisă, permite cel mult viziunea retrospectivă până la un anumit punct, ce se situează înainte de ultima încarnare; ea nu este suficientă pentru întoarcerea la încarnările anterioare.
Atât timp cât organul despre care este vorba nu este încă format în creierul omenesc, astăzi nu este posibil să urci cu privirea în încarnările anterioare fără a practica o altă formă de meditaţie decât meditaţia în gândire descrisă anterior. Această altă meditaţie nu poate apărea decât cu condiţia de a introduce sentimentul în obiectul meditaţiei. Cel care meditează poate pătrunde de sentiment meditaţia pe care o descriem, în toate formele sale.
Să considerăm acum conţinutul meditaţiei, la care trebuie să se amestece, în meditaţia propriu-zisă, sentimentul şi sensibilitatea. Dacă luăm, de exemplu, drept conţinut:
Înțelepciunea străluceşte în lumină
şi ne simţim inspiraţi de această strălucire a înțelepciunii, când ne simţim elevaţi, când acest conţinut ne umple de căldură interioară, când trăim în el cu sentimente entuziaste şi suntem capabili să facem din el subiectul meditaţiei noastre, se oferă sufletului nostru ceva care depăşeşte meditaţia în gândire. Forţa pe care o folosim atunci în sufletul nostru, puterea sentimentului, este cea pe care o folosim, de altfel, în vorbire. Vorbirea se naşte atunci când adăugăm gândurilor noastre un sentiment lăuntric, o receptivitate lăuntrică. Aceasta se află la originea cuvântului şi este ceea ce a determinat apariţia organului lui Broca: gândurile vieţii lăuntrice pătrunse de sentimentul lăuntric se pun în mişcare în creier şi modelează astfel organul instrumentului fizic al vorbirii.
Atunci când medităm în felul acesta, când meditaţia noastră este într-adevăr pătrunsă de asemenea sentimente, reţinem în sufletele noastre forţa de care ne servim în viaţa de toate zilele pentru a vorbi. Putem spune că vorbirea este forma încarnată a acestei puteri lăuntrice a sufletului, care exprimă aceste gânduri pătrunse de sentiment. Dacă acum, în loc să permitem puterii sufletului să se manifeste în vorbire, noi pornim pentru a medita de la aceste gânduri pătrunse de sentiment, şi conducem această meditaţie tot mai departe, dobândim treptat capacitatea – chiar de acum, fără a poseda organul fizic respectiv – să îmbrăţişăm vieţile anterioare cu privirea iniţiatului şi să explorăm, de asemenea, timpul ce se scurge între vieţile pământene, timpul care separă întotdeauna moartea de o nouă naştere.
Antrenându-ne astăzi să reţinem cuvântul înăuntrul sufletului sau, pentru a folosi o expresie ocultă, reţinând „verbul” înăuntrul sufletului, ne putem întoarce până la începuturile Pământului actual, până la ceea ce Biblia numeşte actul creator al Elohimilor. Ne putem întoarce până la epoca ce a constituit începutul vieţilor terestre succesive pentru omenire. Căci dezvoltarea ocultă la care ajungem reţinând verbul sau cuvântul ne face capabili să ne cufundăm privirea în succesiunea eonilor, în măsura în care aceştia sunt legaţi de Pământul nostru, de viaţa spirituală a planetei Pământ. Devenim capabili să contemplăm entităţile ierarhiilor superioare, în măsura în care acestea sunt legate de viaţa spirituală a Pământului.
Dar niciuna dintre aceste forţe de clarvedere astfel dezvoltate, cea a meditaţiei prin gândire şi cea a meditaţiei prin gândirea pătrunsă de sentiment, nu ne poate conduce până la experienţa timpului care a precedat actualul Pământ, experienţă care se leagă de încarnările precedente ale Pământului nostru. Pentru aceasta, ne trebuie o a treia putere meditativă, despre care vom spune acum câteva cuvinte.
Putem face un pas înainte şi introduce în conţinutul meditaţiei noastre impulsurile de voinţă, ca atunci când, de exemplu, medităm asupra următorului conţinut:
Înţelepciunea Universului străluceşte în lumină.
Putem acum resimţi într-adevăr, fără să o vrem în mod exterior, că de această activitate este legat impulsul voinţei noastre. Putem resimţi legătura care uneşte propria noastră fiinţă cu forţa ce radiază din lumină şi putem deschide Universul faţă de strălucirea şi vibraţia acestei lumini. Trebuie să simţim că meditaţia noastră este legată de impulsul voirii noastre.
Atunci când medităm în maniera de a ne umple meditaţia de impulsuri volitive, noi reţinem o forţă care altfel ar trece în pulsaţia sângelui. Este uşor să observăm că viaţa Eului nostru lăuntric poate trece în pulsaţia sângelui: amintiţi-vă că pălim atunci când ne este frică, şi ne înroşim atunci când ne este ruşine. Puterea sufletului trece în pulsaţia sângelui. Atunci când această forţă, care are putere asupra sângelui, îşi exercită activitatea de maniera că în loc să coboare în fizic se mulţumeşte să rămână în suflet, este începutul acestei a treia forme de meditaţie, pe care ne permit să o realizăm impulsurile de voinţă.
Cel care parcurge aceste trei forme ale dezvoltării oculte are sentimentul, oricât de puţin îşi eliberează puterea gândirii, de a avea un organ la rădăcina nasului. Acest organ este descris sub numele de floare de lotus, şi datorită lui cel care meditează poate vedea acest Eu, sau această Sine, ce se întinde până în depărtările spaţiului.
Cel care, prin meditaţie, a elaborat gânduri pătrunse de sentiment va deveni treptat conştient, prin forţa astfel dezvoltată – şi care dacă nu ar fi fost dezvoltată ar fi devenit vorbire –, de ceea ce se numeşte floarea de lotus cu şaisprezece petale din regiunea laringelui. Cu ajutorul acestei flori de lotus, acesta fiind numele său, el poate înţelege ceea ce este legat de trecerea timpului, de la începuturile Pământului până la sfârşitul său. El învaţă, de asemenea, datorită acestui organ, să identifice cu adevărat semnificaţia ocultă a Misteriului de pe Golgota, despre care vom vorbi în următoarea noastră conferinţă.
Când împiedicăm puterea sângelui să se extindă până la sânge şi pulsaţia sa, aşa cum ar face-o în mod normal în viaţa de toate zilele, se dezvoltă în regiunea inimii un organ pe care l-am descris în Ştiinţa ocultă [Nota 4] şi care permite înțelegerea evoluţiei desemnată în ocultism prin Saturn, Soare şi Lună, şi care descrie încarnările precedente ale Pământului nostru.
Vedeţi deci că nu se poate afirma că dezvoltarea ocultă s-ar baza pe o imposibilitate, sau pe ceva ce nu există, ci, dimpotrivă, pe ceea ce există cu adevărat înăuntrul sufletului omenesc.
Prima forţă ocultă indicată este rodul unei dezvoltări mai mari a puterii de gândire, care de obicei nu se foloseşte decât pentru gândurile legate de lumea exterioară.
A doua forţă despre care am vorbit nu este decât o formă mai evoluată a celei pe care orice om o foloseşte în viaţa de toate zilele prin intermediul corpului său atunci când vorbeşte şi se exteriorizează, dezvoltând organul cuvântului.
Cea de-a treia forţă este o perfecţionare a principiului, care există de altfel în sufletul omenesc, pentru a face ca sângele să pulseze mai repede sau mai încet, sau ca o cantitate mai mare sau mai mică de sânge să fie adusă la un anumit organ al corpului, mai mult în zona mediană atunci când pălim, mai mult la suprafaţă când roşim, irigând creierul mai mult sau mai puţin etc.
Momentul în care omul extinde aceste forţe pe care le poartă în sine, dar în mod obişnuit nu le foloseşte decât pentru nevoile exterioare ale corpului său, marchează începutul dezvoltării oculte. Și ceea ce poate fi recunoscut prin dezvoltarea ocultă poate fi înțeles şi cuprins de orice om care vrea să dea la o parte piedicile puse în calea înețegerii. Ceea ce poate fi învățat prin dezvoltarea ocultă constituie ştiinţa ocultă, şi în actualul ciclu de dezvoltare a omenirii ştiinţa ocultă trebuie să se reverse în sufletul omenesc, pentru ca acesta să-şi poată cunoaşte propria fiinţă, care este independentă de corp. Formele tuturor substanţelor care se află în lumea exterioară, cum sunt pământul, apa, aerul etc., toate aceste forme sunt trecătoare, pe când formele substanţei akashice durează. Sufletul nostru trebuie să se simtă unit prin viaţa sa lăuntrică cu substanţa akashică, şi atunci va avea în viitor dorinţa de a-şi aminti ceea ce vieţuieşte în prezent. Posibilitatea de a dobândi idei şi concepte ce pot duce la o astfel de amintire rezultă din studiul ştiinţei oculte, care este posibil numai atunci când cunoaşterea obţinută prin dezvoltarea ocultă este răspândită, respectiv preluată.
De aceea am încercat în această primă conferinţă să vă clarific cât de infinit necesară este răspândirea cunoaşterii oculte, adăugând impulsurilor care stau la baza dezvoltării omenirii indicarea căii înspre dezvoltarea ocultă. Eu nu am încercat să clarific misiunea ştiinţei spiritului prin cuvinte întemeiate pe consideraţiile omeneşti obişnuite, ci prin aprecierea realităţilor care constituie ele însele un rezultat al cercetării oculte. Cel care lasă aceste realităţi să acţioneze asupra sufletului său va realiza că acela care înțelege deplina însemnătate a acestor realităţi este imposibil să nege necesitatea răspândirii cunoştinţelor spiritual-ştiinţifice în perioada actuală. Nu este câtuşi de puţin necesar să devenim fanatici pentru a recunoaşte necesitatea unei formări corespunzătoare, ci este doar nevoie să înlelegem realităţile care stau la baza vieţii oculte a omului.
Și putem spune că, de fapt, numai ignorarea acestor realităţi poate ţine încă omenirea departe de viaţa antroposofică. De aceea, printre mişcările spirituale ale timpului nostru ştiinţa spiritului, aşa cum o înțelegem noi aici, va fi cea mai puţin fanatică, şi totodată cea care porneşte de la consideraţiile cele mai obiective. Este deosebit de important să menţionăm iar şi iar că toate aceste teorii şi aceste învățături trebuie să se reunească în final, în cadrul cercurilor antroposofice, într-un sentiment fundamental viu.
Există o viaţă spirituală obiectivă, a cărei oglindire în lumea mayei este viaţa de care suntem înconjurați. Dezvoltarea ocultă este ieşirea din lumea mayei şi intrarea cu cele mai bune puteri ale Eului nostru în lumea realităţii spirituale. Fiecare pas pe care îl facem în cunoaşterea şi dezvoltarea ocultă este un pas făcut de la aparenţă la realitate. Și pentru că o adevărată înţelegere a acestei realităţi nu poate duce la nimic altceva decât la impulsul de a înfăptui aceşti paşi, destinul ştiinţei spiritului va fi asigurat, deoarece tot mai multe suflete vor avea dorinţa să cunoască în mod obiectiv adevărul despre spiritul universal.
Focul antroposofic ce poate fi aprins în noi nu este decât un rezultat al focului cosmic universal, ce radiază spiritual de la început până la sfârşit.
Este ceea ce am vrut să vă spun cu drag în această primă conferinţă despre misiunea mişcării antroposofice în viaţa spirituală a prezentului.
