Se pune frecvent întrebarea ce legătură există între creştinism şi antroposofie. Sau dacă antroposofia este, de fapt, creştină. Și încă: ce fel de creştinism este promovat în contextul antroposofiei.
În subtextul întrebărilor de genul acesta se ascunde întâi de toate o problematică general umană, şi anume cea legată de aşa-numita alteritate.
Apoi avem de-a face cu refuzul de a depăşi cadrele confesionale. Și nu în ultimul rând este vorba aici de teama de dimensiunile spirituale, suprasenzoriale, aşa-zis imponderabile ale existenţei şi constituţiei omeneşti.
Să le luăm pe rând.
Alteritatea se află în pereche cu identitatea. De fapt, prin atacarea celuilalt şi prin delimitatarea de acesta se urmăreşte asigurarea şi conturarea propriei identități1. În procesele de afirmare, care sunt de cele mai multe ori riscante şi anevoioase, are loc un fenomen de proiectare asupra „altuia” a propriilor temeri, sub forma atribuirii unor însuşiri negative, duşmănoase. Este un fel de mişcare compensatorie la un nivel sufletesc inferior, pentru strădaniile de identificare cu un alt nivel, mai înalt, către care tindem.
1 Teoreticieni şi practicieni ai proceselor de alteritate au fost, mai aproape de noi, psihanalistul Jacques Lacan şi filosoful Emmanuel Levinas.
Pentru a aborda relația antroposofie-creştinism într-un mod nepartizan, o vom face din perspectiva problematicii alterității. Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem în 1875, în Statele Unite ale Americii, la momentul întemeierii Societăţii teosofice. Printre membrii fondatori se numără şi Helena Petrovna Blavatsky2, o personalitate complexă, dotată cu deosebite capacități în ceea ce priveşte realitățile suprasenzoriale. Biografia ei cuprinde îndelungi călătorii, mai ales în India şi Tibet. O nelinişte metafizică o face să se mişte însă şi în sferele spirituale, iar prin exercitarea capacităților sale începe să scrie. Lucrarea ei cea mai renumită este Doctrina ocultă, realizată ca note ale unui dicteu spiritual venit din partea maestrului – mahatma. În căutările sale suprasenzoriale, ea devine gura prin care vorbeşte maestrul, mâna care transcrie cele primite de la acesta. Odată implicate în preocupările Societăţii teosofice, aceste activități suprasensibil-sensibile deschid calea spre studiul proceselor cosmice de evoluţie ale Pământului şi omului. Această idee a unei evoluții de natură spirituală a omenirii şi a omului în particular este însă şi tema de studiu a unor cercetători mai vechi, precum a fost Antoine Fabre d'Olivet3, sau, mai recent, Édouard Schuré4. Un adevărat avânt motivațional cuprinde tot mai mulți oameni din cei care se străduiau către laturile ascunse ale tradițiilor spirituale ale omenirii. Occidentul începe tot mai mult să caute punți către spiritualitatea Orientului, să se preocupe de problematica unificării religiilor.5
2 Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891).
3 Antoine Fabre d'Olivet (1767-1825), Histoire philosophique du genre humain, Paris, 1966.
4 Édouard Schuré (1841-1929), Marii inițiați, Editura Lotus, 1994 / Evoluţia divină, Editura Princeps, 1994.
5 Paul Deussen (1845-1919), orientalist, sanscritolog german, Filosofia Upanishadelor, Editura Tehnică, 1994 / Friedrich Max Müller (1823-1900), filolog,orientalist şi
comparatist al religiilor. A editat şi o serie de 50 de volume: Cărțile sacre ale Orientului (Sacred Books of the East), Oxford University Press, 1879-1910.
Un alt exemplu: Pentru omul excepțional de tenace care a fost Alexandra David Néel6 căutarea a însemnat mii de kilometri făcuţi cruciş şi curmeziş prin Asia, dar şi stăpânirea numeroaselor limbi vorbite acolo şi practicarea cu râvnă a unei discipline spirituale. În cazul ei, strădania metafizică n-a părăsit-o niciodată, astfel încât, de exemplu, la vârsta de 100 de ani, n-a pregetat să ceară autorităţilor reînoirea paşaportului ei francez.
6 Alexandra David Néel (1868-1969), Cu mistici şi magicieni în Tibet, Europolis, 1992 / Inițieri şi inițiați în Tibet, Anandakali, 1998.
Tot în Asia, dar mai la Vest, a căutat şi a găsit sursa cunoaşterii spirituale şi Georges Gurdjieff7. Calea sa, un adevărat drum către sine, a constat din alte sinteze spirituale, dar, la fel, prin întâlnirea Occidentului cu Orientul, a creştinismului cu islamul.
7 Georges Gurdjieff (1866-1949), Întâlniri cu oameni remarcabili, Editura Niculescu, 2006.
Pentru mulţi oameni, lumina înțelegerii venea din Asia, iar călătoriile pe acele tărâmuri au continuat multă vreme. Un asemenea exemplu din anii 1920 este cel al pictorului rus Nicholas Roerich8 şi al soţiei sale, Helena, traducătoare în limba rusă a Doctrinei secrete a Helenei Petrovna Blavatsky, care ajung până în sudul Himalayei, la Kullu, unde vor găsi un loc de meditație şi căutare spirituală a unităţii religiilor.
8 Nicholas (Nikolaj) Roerich (1874-1947), pictor, scriitor, ocultist rus.
Dar căutarea Orientului s-a manifestat şi prin fascinaţia pentru Tibet, pentru legendara Shambala, care l-au atras şi pe James Hilton, inspirându-i celebrul Orizont pierdut9. Filmul realizat în 1937 de Frank Capra după această carte a cunoscut un mare succes, creând un adevărat cult pentru spațiile enigmatice ale Orientului, pentru regăsirea de sine prin călătorii iniţiatice, pentru revenirea la legile şi rânduielile de orientare spirituală ale vieţii. Interesul pentru această temă continuă să-i anime şi azi pe cei ce caută cunoaşterea superioară.
9 James Hilton, Orizont pierdut (Lost Horizont, 1933), Editura Simrom & Europartner, 1993.
Interesul pentru substratul spiritual s-a orientat însă şi către interese politice, extremiste, rasiale, războinice. Din cercetările spirituale oculte s-au inspirat şi teoreticienii nazişti ai arianismului. Himmler însuşi a coordonat expediţiile din Asia, şi mai ales din Himalaya, făcute cu scopul descoperirii surselor oculte ale arianismului. Acestea, precum şi filme şi studii au fost finanţate de cel de-al treilea Reich, interesat să-şi extindă posibilităţile de acţiune şi cu ajutorul mijloacelor oculte10.
10Christopher Hale, Cruciada lui Himmler, Editura Rao, 2008 Trevor Ravenscroft, Lancea destinului, Editura Pro, 2007 Jean Prieur, Hitler, magul întunericului. Ocultismul negru şi noua rasă ariană în cel de-al treilea Reich, Editura Pro, 2004.
Aici alteritatea s-a manifestat propagandistic, distructiv, exclusivist, criminal. Celălalt era atât duşmanul care trebuia nimicit cât şi Celălalt, idealul utopic înspre care s-au îndreptat strădaniile 11.
11 Vezi acțiunile Societăţii Thule (Thule Gesellschaft) şi a grupului Moştenirea strămoşilor (Annenerbe), prin care s-au modelat teoriile şi s-au cercetat ideile ce au stat la baza concepției rasiste a național-socialiştilor şi concepției războinic-cavalereşti a trupelor SS.
Suntem cu aceasta pe tărâmul nesigur al practicii esoterice. O asemenea spiritualitate copleşitoare, precum este cea care încearcă să unifice credinţele şi filosofiile Occidentului cu ale Orientului, se manifestă prin imaginaţiuni pline de viaţă şi trăiri ample. La trecerea dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea au existat personalităţi care au acţionat drept intermediari ai acestor procese. Care au fost însuşirile necesare acestor oameni pentru a îndeplini acest rol, această misiune? De fapt, care sunt însuşirile necesare oricărui om care se străduie pe calea cercetării spirituale? Avem aici în vedere nu doar studiul, ci şi practica acestor abordări într-un mod specific vremurilor noastre.
Mai întâi, constituţional, pe această treaptă de dezvoltare a fiinţei umane este nevoie de capacitatea de a rezona la nivel sufletesc cu aceste valori, de a manifesta permeabilitate la fenomenele spirituale. Este nevoie de o voinţă tenace de a le transpune în propria viaţă şi de a le promova în afară. Nu în ultimul rând este nevoie de o gândire flexibilă, dar şi precisă. Caracterul şi temperamental căutătorului necesită depăşirea oricăror excese, metamorfozarea energiilor în stăpânire de sine şi concentrarea forţelor în mod adecvat. În plan moral, înseamnă a te pune la dispoziţie pentru confruntările spirituale, a te deschide imaginativ, inspirativ, intuitiv12. Înseamnă a depăşi creator mecanismele constrictive ale stărilor de alteritate.
12 Marie Steiner, Prefață la volumul Creştinismul esoteric şi conducerea spirituală a omenirii (GA 130), Editura Univers Enciclopedic, 1998.
Privind înapoi, cea mai inspiratoare perioadă a fost însă cea în care H.P. Blavatsky şi-a scris cărţile şi a activat în Societatea teosofică, deschizând ochii şi trezind interesul a numeroşi oameni pentru căutarea spirituală. Viziunea cuprinzătoare a Helenei Petrovna Blavatsky prezintă evoluţia spirituală a omenirii drept un proces cosmic în care au activat şi activează forţe şi entităţi suprasensibile care aparţin atât panteonului spiritual al Europei, cât mai ales al Asiei. Un rol aparte îl joacă aici Entitatea Christos. Viziunea datorată Helenei Petrovna Blavatsky îl pune pe omul european în faţa unei singure opţiuni, aceea a studiului intelectual al doctrinei oculte. Orientalul este mai permeabil influenţelor spirituale primite prin revelaţie, el străduindu-se către starea spirituală şi dorind să se desprindă de calea terestră. Dând numai aceste alternative – fie către materie, şi atunci doar calea intelectuală, fie către spirit, şi atunci desprinderea de viaţa practică –, Doctrina secretă vede evoluţia drept conflictul etern dintre forţele luminii, ale spiritului, al căror regent este Lucifer, şi cele ale întunerecului, ale materiei, conduse de Ahriman. Christos este aici doar un reprezentant al lui Lucifer. De altfel, Doctrina secretă are ca punct central căderea în păcat şi rezolvarea consecinţelor acesteia13.
13 Valentin Tomberg, „Doctrina ocultă de H. P. Blavatsky şi Ştiinţa ocultă în rezumat de Rudolf Steiner” (Die Geheimlehre von H. P. Blavatsky und die Geheimwissenschaft von Rudolf Steiner), în Anthroposophie. Wochenschrift für freies Geistesleben (Stuttgart), 12 (1.Juni 1930), Jg. Nr. 22.
În ciuda numeroşilor susţinători entuziaşti, aceste abordări au deschis calea atacurilor, mai ales din partea reprezentanţilor ştiinţei oficiale şi cei ai spiritualităţii instituţionalizate prin Biserică.
Altfel spus, din nou s-a instaurat un context de tip alteritate, în care Societatea teosofică se străduia să câştige recunoaştere, pe fundalul atacurilor din partea „celorlalți”. Mai mult, orice altă abordare de natură spiritualistă devenea periclitantă a procesului pe care îl parcurgea Societatea teosofică.
Chiar din primii ani ai secolului al XX-lea, prin prelegeri publice şi scrieri documentate se impusese şi Rudolf Steiner drept cercetător al spiritualului. Cercurile teosofice erau singurele în care se dezbăteau cu interes asemenea teme fundamentale. Fiind tot mai apreciat, Rudolf Steiner este numit în 1903 secretar general al secţiei germane a Societăţii teosofice14.
14 Christoph Lindenberg, Rudolf Steiner. O cronică (Rudolf Steiner. Eine Chronik), Verlag Freies Geistesleben, Stuttgart, 1988.
Ţinând prelegeri în multe locuri din Germania şi Europa, el începuse să promoveze o metodă de cercetare spirituală diferită de cea a Societăţii teosofice, o metodă bazată pe „o gândire sănătoasă” şi pe instrumentele ştiinţelor naturii15. Apropierea dintre cele două metode este dată de premisa ce le este necesară, anume dezvoltarea unor capacităţi de cunoaştere care să poată depăşi pragul dintre sensibil şi suprasensibil. Diferenţele încep de la necesitatea abordării conştiente a proceselor de cercetare, condiţie considerată de Rudolf Steiner ca sine qua non în căutările omului modern. Mai mult, epoca şi locul în care trăiesc europeanul, occidentalul, cer o abordare diferită şi metamorfozată a metodelor şi tehnicilor spirituale tradiţionale din Orient. Însăşi constituţia fiinţei europeanului cere o abordare individualizată, conştientă. Privitor la pragurile de dezvoltare pe care trebuie să le treacă europeanul (occidentalul) contemporan, Rudolf Steiner alcătuieşte chiar un mod nou de abordare a exerciţiilor de formare spirituală pentru cei care se străduie spre o cunoaştere extinsă a fiinţei proprii şi a Universului.
15 Rudolf Steiner, Filosofia libertăţii (GA 4), Editura Triade, 1995.
El configurează o adevărată psihologie spirituală aplicativă, bazată pe observarea potenţată şi precisă, pe conştientizarea şi formularea rezultatelor studiului şi observării, pe aprofundarea acestora prin metode meditative-contemplative diferite şi individualizate şi pe reflectarea consecventă asupra proceselor de autoperfecţionare şi de cunoaştere. Pentru stadiul din prezent al constituţiei fiinţei umane (corp fizic, forţe de viaţă, activitate interioară şi impulsuri spirituale) Rudolf Steiner propune tipuri de exerciţii care implică nu numai gândirea, ci şi viaţa de sentiment şi voința16.
16 Vezi Rudolf Steiner, Teosofie (GA 9), Editura Triade, 2005, Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? (GA 10), Editura Triade, 2004, Ştiința ocultă în rezumat (GA 13), Editura Univers Enciclopedic, 2003, Educarea practică a gândirii.(GA 108) Fiinţa eului şi nervozitatea, (GA 143) Editura Triade, 2008, dar şi Jörgen Smit, Meditaţie şi trăirea Fiinţei lui Christos, Editura Univers Enciclopedic Gold/Editura Triade, 2009.
Abordând aceste „căi de autoeducare” sau „căi de cunoaştere”, omul începe să devină autonom în raport cu asemenea fenomene constrictive cum este cel al alterităţii, sfera sufletească se deschide în faţa proceselor vieții, începe să se instaureze o stare de libertate, capacitatea de acţiune creşte, omul devine tot mai conştient şi mai părtaş la procesele din lume.
În procesul de dezvoltare a fiinţei umane, văzut împreună cu evoluţia omenirii, a Pământului şi a Cosmosului, Rudolf Steiner descoperă şi prezintă intervenţiile diferitelor entităţi suprasensibile rolul lor şi pragurile pe care ele însele le-au avut de trecut în misiunea lor de însoțire a acestor evoluţii.
Astfel, Entitatea Christos ne apare ca Însoțitorul fundamental şi Mântuitorul fiinţei omeneşti de-a lungul întregului proces de evoluție, începând din stadiile şi epocile străvechi, dar şi în prezent, precum şi în evoluţiile viitoare.
Alături de cartea sa Ştiinţa ocultă în rezumat, care constituie o contrapondere la Doctrina secretă a Helenei Petrovna Blavatsky, Rudolf Steiner contribuie esenţial la conturarea unei abordări esoterice de orientare antroposofică a creştinismului. Christos intervine în fazele esenţiale din evoluţia omenirii, contracarând şi efectele unor tendinţe unilaterale şi degenerative (la nivelurile fizic, eteric, sufletesc, spiritual) din parcursul vieţii umanităţii. El stă în felul acesta între cele două forţe extremiste – Lucifer, excarnatorul, şi Ahriman, încremenitorul în materie –, păstrând echilibrul şi permiţând acestor forţe să-şi aducă o contribuţie decisivă la evoluţia omului.
Din această perspectivă încercările prin care trece omul capătă dimensiuni extinse, înţelesul probelor se limpezeşte, iar viaţa poate fi trăită conştient, ca un proces de iniţiere17.
17 Jaap van de Weg, Despre sensul piedicilor, Editura Univers Enciclopedic Gold–Editura Triade, 2009.
Și atunci în lume nu se mai trăieşte conform unor principii de putere, de confruntare, de ocultare a cunoaşterii, ci fiecare piedică ori intervenţie potrivnică devine un prilej de acţiune pozitivă, transformatoare. Această atitudine îl eliberează pe om de orice habotnicii confesionale şi-l ridică într-altă sferă existenţială, mai demnă, mai umană, mai cosmică.
În diferite oraşe şi diferite contexte, Rudolf Steiner a prezentat între 1911 şi 1914 o abordare coerentă şi dintr-o largă perspectivă relaţia dintre intervenţiile Entităţii Christice în evoluţia omenirii şi calea de dezvoltare individuală a căutătorului spiritual18. Astfel, creştinismul devine o chestiune personală, individuală, însă la un nivel de abordare superior şi, în acelaşi timp, aplicativ în viaţa de zi cu zi a omului.
18Rudolf Steiner, Creştinismul esoteric şi conducerea spirituală a omenirii (GA 130), Univers Enciclopedic, 1998, Din Cronica Akasha. Evanghelia a Cincea (GA 148), Editura Univers Enciclopedic–Editura Triade, 2008 Christos şi sufletul uman (GA 155), Editura Univers Enciclopedic, 2005.
Aceasta este adevărata dimensiune esoterică a creştinismului din perspectiva ştiinţei spiritului de orientare antroposofică.
Cunoaşterea şi studierea acestora nu se limitează la evenimentele şi faptele ascunse (oculte) din istoria creştinismului, ci-l înalță pe om sufleteşte la dimensiunile cosmice ale existenţei. Viaţa interioară se rafinează şi se extinde, iar preocuparea cu intervenţiile şi impulsurile lui Christos înainte, în timpul şi după Evenimentul de pe Golgota, dă siguranţă, linişte interioară şi fermitate în viaţă.
Nu mai rămâne de făcut decât abordarea cu tenacitate a exerciţiilor şi parcurgerea cu răbdare a proceselor de autoeducare.
Sorin R. Ţigăreanu
