Societatea teosofică, întemeiată de H. P. Blavatsky [Nota 2] avea drept scop să dea o tentă ocultă interesului care se trezise în Europa pentru spiritualitatea orientală, puternic stimulată, către sfârșitul
secolului al XIX-lea, datorită lui Schopenhauer și altor filosofi importanți. Lucrarea doamnei H. P. Blavatsky The Secret Doctrine (Doctrina secretă [Nota 3]) a fost o
operă care a făcut senzație și datorită căreia Societatea teosofică a cunoscut o puternică răspândire, mai ales în țările de limbă engleză. Creștinismul nu era, însă, luat în seamă. Încercarea
unor ocultiști rosacrucieni de a pune creștinismul în centrul noului curent, în care scop s-ar fi utilizat facultățile de medium ale doamnei H. P. Blavatsky, fuseseră mai demult părăsite. Era
vorba însă de a aduce la unison înțelepciunea orientală și cea occidentală. O înțelepciune străveche venită din negura timpurilor trebuia să se regăsească mai departe în modelarea viitoare a
omenirii, a cărei mântuire își aflase garanția în Misteriul de pe Golgota. În același mod în care odinioară creștinismul, încă tânăr în Europa, și plin de fervoarea credinței, preluase știința o
dată cu valul arabismului, ridicând contemplarea și observarea naturii la rangul de știință a naturii, omenirea, căzută în materialism și secătuită, trebuia acum revitalizată prin impregnarea cu
idei și cunoștințe ale străvechii înțelepciuni. Acesta s-a petrecut pe calea contactului cu filosofia budistă și a condus la o recunoaștere a doctrinei despre karma, care a putut fi adoptată și
înțelesă de multe suflete. Lucrările științifice ale lui Max Müller, Deussen [Nota 4] și ale altor filosofi cunoscuți au deschis europenilor o lume de o spiritualitate copleșitoare și de imaginațiuni pline de viață. Totuși, cheia
către înțelegerea acestor lumi mai trebuia transmisă și științei bazată pe intelectualitate. În acest sens, lucrările doamnei Blavatsky și ale adepților săi nu erau suficiente, se impunea să
apară personalități corespunzătoare, apte să acționeze ca intermediari. H.P. Blavatsky fusese, prin natura deosebită a organismului său corporal, un instrument deosebit de receptiv la
influențele venite din lumile spirituale. Voința sa puternică o făcea aptă să îndeplinescă unele sarcini dificile în serviciul omenirii și avea o gândire mobilă, dar caracterul o făcea să
degenereze uneori în impetuozitate, în patimă, și când temperamentul său depășea limita, se întâmplau catastrofe și chiar schimbarea țelului urmărit. Se poate chiar spune: ca instrument
permeabil la spirit, era obiectul unor lupte din partea forțelor oculte care se străduiau să o ia în stăpânire.
Pentru ca știința despre lumile oculte să se transforme într-o veritabilă știință spirituală, pe care oamenii ar putea să o dobândească treptat, printr-un studiu serios, trebuia să apară un om care să i se poată consacra, care să aibă deplina forță de a-și domina caracterul și temperamentul, și totodată să aibă o privire de ansamblu asupra întregului conținut al științei din timpul său, să poată manevra și utiliza aceste cunoștințe, să stăpânească fiecare domeniu al acestei științe, în așa măsură, încât să poată contracara obiecțiile aduse de cele mai înverșunate critici. Trebuia să dispună de un organism fizic cu o sănătate desăvârșită și în același timp suplu, pentru a putea rezista tuturor atacurilor dezlănțuite împotiva sa.
Acest om a fost Rudolf Steiner. El și-a petrecut tinerețea, se poate spune, într-o anumită izolare față de societate și într-un continuu studiu [Nota 5]. Pentru a se întreține, este nevoit ca, încă de foarte tânâr, să dea lecții și meditații, continuând ca educator. Acest mod de existență l-a ajutat ulterior în munca sa de scriitor și conferențiar neobosit. Viața în spiritualitate fiind pentru el ceva cu totul natural, Steiner și-a impus în mod conștient sarcina de a-și aduce singur toate obiecțiile pe care reprezentanții materialismului critic le opun manifestărilor spirituale și să nu-și îngăduie nimic ce l-ar fi putut abate, oricât de puțin, de la această linie. El considera această poziție a sa față de gândirea materialistă ca o „intrare în pielea balaurului”. Această luptă severă îi apărea ca o datorie. Căci altminteri nu și-ar fi recunoscut dreptul la purtarea acestei lupte pentru umanitate: să obțină victoria spiritului asupra intelectualismului abstract. Numai atunci ar fi putut să prezinte Fapta lui Buddha și Fapta lui Hristos ca pe un tot armonios; numai atunci ar fi putut arăta căile de mântuire prin Fapta lui Hristos, numai atunci, deci, când el însuși și-ar fi biruit potrivnicul dinăuntrul său, pe căile viclene și ascunse ale acestuia. Înarmat în felul acesta, el apare ca exponent al străvechii înțelepciuni, așa cum i se revela în lumina Faptei lui Hristos.
Societatea teosofică era alarmată. Ea întrezărea profunda influență pe care putea să o aibă învățătura dr. Steiner asupra sufletelor doritoare să caute pe Hristos. Ea nu dorea ca membrii săi să fie expuși acestei influențe, să fie expuși pericolului de a se lăsa convinși de ideile lui Steiner și în felul acesta să devină infideli curentului oriental. Pentru congresul federației secțiilor europene (a Societății teosofice) fixat a se ține la Genova (Italia) [Nota 6], tezele pe care el le-a pregătit cu această ocazie aveau drept conținut: înțelepciunea budistă și esoterismul occidental. Congresul se opunea acestor teme și prezenta în schimb un tânăr indian care, după doctrina sa, era o reincarnare a lui Iisus Hristos*. O asemenea divergență fundamentală nu putea favoriza formarea unui teren comun, în care să aibă loc discuția științifică a temelor ce urmau să se țină în timpul congresului de la Genova și părea acum, când importanța lui Rudolf Steiner era recunoscută, o întreprinere mult prea periculoasă. Era mai bine ca acest teren minat să fie evitat. Din motive neelucidate, congresul a fost anulat în ultima clipă.
* Se face referire la „cazul Krishnamurti”, un tânăr indian pe care Annie Besant îl prezenta la vremea aceea ca fiind o reincarnare a lui Iisus (n. 18951a Madanapalle, India, m. 1986 în California).
Dr. Steiner, care – ca și alți câțiva – se deplasase deja în Italia, nu a mai putut vorbi decât în cadrul unor reuniuni de ramuri, în cerc intim. De stenografi nici nu mai putea fi vorba. Totuși, esențialul celor spuse de el a fost păstrat datorită devotamentului plin de afecțiune al unor membri, care au luat note și care aveau, la sfârșitul acelor conferințe entuziaste, pur și simplu, mâinile paralizate de efortul depus. Gândul ne duce acum îndeosebi la iubita noastră colaboratoare, Agnes Friedländer, care a luat note cu ocazia conferințelor de la Locarno și Neuenburg, și care a murit în anul 1942, în urma unei pneumonii contactate într-un lagăr de concentrare. Ea aparținea acelei categorii de oameni al căror suflet fusese profund impresionat de impulsurile de transformare care se regăsesc în Misteriul hristic.
În legătură cu tema aleasă pentru Genova, „De la Buddha la Hristos”, din conferințele prezentate acum a rezultat ca ceva de la sine înțeles că nu numai raporturile anterioare dintre Buddha și Hristos, ci și cele permanente, așa cum sunt arătate în Evanghelii de înțelepciunea esenienilor, au fost explicate în contextul lor spiritual-științific. Aceasta este ceea ce împrumută acestor considerații caracterul lor special, care fără o prezentare a devenirii istorice a înțelepciunii Misteriilor nu ar fi putut fi scoasă în evidență.
Conferințele nu ne-au fost însă păstrate integral, deoarece nu avem la dispoziție stenograme perfecte; curios, nu s-a găsit atunci un stenograf experimentat și sigur pe meseria sa. Există – alături de textele prescurtate ale conferințelor ținute la Kassel – numai fragmente, în parte numai note disparate. Dar liniile directoare, esențiale, sunt păstrate. Am făcut acum încercarea de a le reuni într-un tot coerent. Încercarea nu a reușit întru totul să le dea o formă convenabilă din punct de vedere stilistic, dar, din această cauză, spiritul este cu atât mai mult solicitat la o ascuțire a forțelor de gândire și la studiu personal.
În afară de sublinierea caracterului deosebit al științei spirituale postcreștine, scopul conferințelor ținute în anii 1911 și 1912 a fost de a scoate în evidență semnificația karmei ca element de desfășurare a destinului și de a ne ajuta să pătrundem în elementele intime ale acestuia [Nota 7]. Chiar dacă alura generală a acestor considerații nu a putut fi păstrată decât în imagini memorizate – pentru legăturile logice stenogramele erau adesea prea concise, iar notele și unele idei adunate aici sunt mai curând niște repere –, direcția dată de dr. Steiner impulsurilor spirituale a fost păstrată și justifică, poate, încercarea de a elabora această ediție sintetizatoare; ea poate continua să acționeze printr-o muncă de meditație mai departe în noi, adâncind sufletele noastre.
Marie Steiner
