Prietenii noștri din Norrköping și-au exprimat dorința să tratez la această întâlnire un subiect ce se referă la ființa care, în domeniul științei spiritului, ne este cea mai importantă dintre toate și cea mai aproape: ființa lui Christos. Pentru a răspunde acestei dorințe mi-am propus să vă descriu însemnătatea acestei trăiri a entității lui Christos în sufletul uman. Vom avea astfel prilejul să vorbim din punctul de vedere al științei spiritului despre importanța cea mai omenească, aș spune, a creștinismului, depre acel aspect care merge cel mai direct la inimă.
Sufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul științei spiritului avem un cuvânt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, pentru ființele pământești ce suntem, pătrunde sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba „eu”. Entitatea „eu” coincide în fond, cât suntem pe Pământ, cu sufletul nostru. Când rostim cuvântul „eu”, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale naturii umane. Spunem, în adevăr, că ființa omenească are patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul. La începutul studiului nostru va fi de ajuns să ne aducem aminte că acest corp fizic, legile sale și natura sa nu se pot explica prin ceea ce este mediul nostru pământesc actual. Știm că pentru a înțelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente ale Pământului nostru, încorporarea Saturn, Soare și Lună. Știm că într-un trecut infinit îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pământului nostru, acest corp fizic dobândise deja principiul său; știm apoi că, în timpul încorporării Soare, corpul eteric și-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul astral. Și ce este de fapt evoluția noastră pământească dacă nu o succesiune de faze și epoci care îi permit eului să se realizeze în toată plenitudinea sa!
Putem spune: Așa cum corpul fizic, la capătul evoluției saturniene, atinsese un anumit stadiu foarte important pentru el, așa cum corpul eteric atinsese și el un punct esențial al dezvoltării sale la sfârșitul evoluriei Soare, iar corpul astral la sfârșitul evoluției Lună, tot așa eul nostru, la sfârșitul evoluției Pământ, va ajunge la un punct foarte important al evoluției sale. Mai spunem și că eul nostru își continuă această dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufletești: prin sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectivității și sufletul conștienței. Toate lumile delimitate de aceste trei mădulare sufletești au și ele ceva de-a face cu eul nostru. Aceste trei mădulare sufletești sunt cele care și-au pregătit în cursul evoluției noastre pământești cele trei mădulare exterioare, corpul fizic, eteric și astral, și care se vor dezvolta într-un anumit fel în continuare în epoci de cultură ulterioare, în perioada postatlanteană, adaptându-se la corpul astral, corpul eteric și corpul fizic, încât Pământul să se poată pregăti pentru trecerea la faza de evoluție jupiteriană.
În accepțiunea cea mai largă a termenului, am putea spune că evoluția omului în cursul perioadei pământești este evoluția sufletului său. S-ar putea spune: Când a luat naștere Pământul, atunci a început și în om să se trezească sufletescul după anumite legi. Mai întâi el a lucrat la învelișurile exterioare ale ființei umane, apoi efortul său s-a îndreptat asupra lui însuși, iar acum se pregătește să lucreze din nou la aceste învelișuri exterioare pentru ca să poată avea loc faza jupiteriană. Nu trebuie pierdut din vedere ce trebuie să devină omul în sufletul său în timpul evoluției pământești. El trebuie să devină ceea ce se poate desemna prin expresia „personalitate”. Această personalitate are însă nevoie mai întâi să se bucure de acea calitate pe care o putem numi „voința liberă”; pe de altă parte, are nevoie și de posibilitatea de a descoperi în ea însăși calea care permite să regăsești divinul în Cosmos. Pe de o parte voința liberă, posibilitatea de a alege între bine și rău, frumos și urât, adevărat și fals. Pe de altă parte, înțelegerea divinului în așa fel încât el să pătrundă în sufletul nostru, să ne simțim umpluți de el, impregnați în mod liber. Acestea sunt cele două țeluri finale ale dezvoltării sufletului omenesc pe Pământ.
Și se poate spune că, în vederea acestor țeluri, evoluția sufletească a omului pe Pământ a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc forțele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de fals, a frumosului de urât și a binelui de rău. Pe de altă parte, un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluției pământești pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simți în sine, unit cu sine, divinul.
Primul dar religios este cel ce ne apare în măreața scenă de la începutul Vechiului Testament: Ispita și Căderea. Celui de al doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia „Misteriul de pe Golgota”.
Așa cum Ispita și Căderea au un raport strâns cu obârșia libertății umane, cu puterea de a distinge între bine și rău, frumos și urât, adevărat și fals, tot așa Misteriul de pe Golgota are de-a face cu faptul că sufletul uman va putea regăsi calea către divin. El va ști că în el poate lumina divinul, divinul îl poate pătrunde. În aceste două daruri este cuprins oarecum esențialul evoluției pământești, tot ceea ce sufletul omenesc va fi în stare – în cursul acestei evoluții – să viețuiască în adâncurile sale profunde, ceea ce ține în modul cel mai strâns de ființa și devenirea sa.
În ce raport se află aceste două daruri, viețuirea intimă a sufletului uman cu esența și devenirea sufletului omenesc?
În loc să vă fac o expunere abstractă, aș vrea să plec de la o observație în totalitate corectă, de la o anumită scenă a Misteriului de pe Golgota, așa cum l-a păstrat tradiția istorică și s-a incrustat adânc în inima și sufletul oamenilor – și ar trebui să fie și mai incrustat. Să admitem că în Christos-Iisus avem înaintea noastră acea ființă despre care am vorbit și pe care am caracterizat-o în cursul discuțiilor noastre de știință a spiritului; să admitem deci că în Christos-Iisus avem în fața ochiului spiritual cel mai important lucru ce ne poate apărea nouă, oamenilor, din întreg Universul. Apoi, în fața acestui sentiment, să ne reprezentăm strigătele și ura mulțimii furioase din Ierusalim, înainte de Răstignire, în momentul Judecății. Să ne aducem în fața ochiului spiritual faptul că Sinedriul din Ierusalim consideră că este de o importanță capitală să-L întrebe pe Christos-Iisus despre raporturile Sale cu Dumnezeu, să-L întrebe dacă El se consideră cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să aducem în fața ochiului spiritual faptul că pentru Sinderiu asta înseamnă cea mai mare blasfemie pe care a putut-o rosti Christos-Iisus. Să ne mai aducem în fața ochilor scena istorică în care poporul urlă și cere, cu strigăte cumplite, moartea lui Christos-Iisus. Și să încercăm acum să ne reprezentăm ce înseamnă de fapt din punct de vedere istoric aceste strigăte și această ură populară. Ce ar fi trebuit să recunoască poporul în persoana lui Christos-Iisus? Ar fi trebuit să recunoască în El ființa care îi conferă vieții pământești sensul și importanța sa. Ar fi trebuit să recunoască Ființa care are ca misiune să împlinească actul fără de care omenirea pământească n-ar putea regăsi drumul care duce la divin. Ar fi trebuit să înțeleagă că sensul evoluției pământești n-ar putea fi aflat fără această Ființă. Oamenii ar trebui să elimine din evoluția pământească însăși noțiunea de om, dacă ar vrea să șteargă evenimentul Christos.
Să ne reprezentăm acum cum mulțimea condamnă și blestemă ființa datorită căreia omul pământesc devine cu adevărat om, cea care îi dă Pământului sensul și țelul său. Ce vrea să spună asta? Asta nu vrea să spună decât că omenirea atinsese atunci un stadiu al evoluției sale pământești în legătură cu care se poate spune: În cei care la acea vreme, în Ierusalim, reprezentau cunoașterea despre adevărata ființă a omului această cunoaștere era întunecată, ei nu știau ce este omul, care este rostul lui pe Pământ. Această scenă ne spune că omenirea ajunsese la un punct al evoluției în care se pierduse pe sine însăși, în care condamna ceea ce îi dădea sensul și importanța ei în evoluția pământească. În strigătele mulțimii pornite se putea percepe un cuvânt inspirat nu de înțelepciune ci de nebunie: Nu vrem să mai fim oameni, respingem ceea ce ne dă în continuare sens ca oameni.
Când reflectezi la toate acestea, atunci ceea ce, de pildă, creștinismul paulinic numește „raportul omului cu păcatul și vina” apare puțin altfel în fața privirii spirituale. Ceea ce Pavel înțelege prin asta este faptul că, în cursul evoluției sale, omul a căzut într-o stare de păcat și vină din care nu se poate libera prin sine însuși. Pentru ca omul să se poată libera de păcat și vină, și prin aceasta de toate consecințele care provin din ele, a fost nevoie ca Christos să vină pe Pământ. Aceasta este ideea lui Pavel. Și s-ar putea spune: Dacă ar fi trebuit o dovadă în sprijinul acestei teze, această dovadă este dată de mânia și țipetele celor care strigă: „Răstignește-L!” Fiindcă acest strigăt arată că oamenii nu mai știau ce au de făcut pe Pământ, nu mai știau că evoluția lor anterioară tindea să răspândească întuneric peste ceea ce este natura umană.
Prin aceasta am ajuns însă și la punctul ce s-ar putea numi „dispoziția pregătitoare a sufletului omenesc față de entitatea lui Christos”. Ea constă în aceea că sufletul, chiar dacă este incapabil să o exprime în cuvinte clare, simte, prin ceea ce poate viețui în el: De la începutul Pământului, m-am dezvoltat în așa fel încât prin propriile mele puteri îmi este imposibil să ating țelul evoluției mele. Unde pot găsi ceva de care să mă prind, să mă țin? Cum să-mi procur ceea ce îmi lipsește pentru a ajunge la țelul vieții mele? – A avea sentimentul că ființa umană depășește cu mult ceea ce sufletul poate realiza inițial prin forța sa datorită evoluției sale pământești de până acum, iată care este dispoziția creștină pregătitoare. Când apoi sufletul găsește ceea ce trebuie să fie unit în mod necesar cu ființialitatea sa – pentru care însă nu află în sine însuși forța –, când sufletul găsește ceea ce îi dă aceste forțe, atunci ceea ce a găsit este Christos. Atunci sufletul dezvoltă raportul lui cu Christos; pe de o parte, el poate spune: La începutul Pământului mi-a fost destinat să devin o ființialitate, care în cursul evoluției s-a umbrit în mine, iar dacă acum privesc în acest suflet întunecat, îmi lipsesc forțele pentru a-mi împlini această ființialitate. Dar o să-mi întorc privirile spre Christos. El îmi va da aceste forțe. Atunci sufletul omenesc, așa cum, pe de o parte, a devenit el și, cum, pe de altă parte, îl simte pe Christos apropiindu-se de el, intră într-un raport direct, personal cu Christos. Îl caută pe Christos, dar știe că nu-L poate găsi dacă Christos nu se dăruie El însuși omenirii în cursul evoluției ei, dacă nu se apropie de ea din afară.
Un Părinte al Bisericii, a cărui importantă este în genere recunoscută, n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca și despre Socrate și Platon, că ei au fost creștini avant la lettre, înainte de fondarea creștinismului. De ce face asta acest Părinte al Bisericii? Da, ceea ce azi se numește confesiune întunecă mult și din ceea ce erau la origine învățături pline de lumină. Chiar sfântul Augustin spunea: „În toate religiile exista ceva adevărat, și acest adevăr era ceea ce era creștin în ele înainte ca creștinismul să fi căpătat un nume”. Augustin mai putea spune asta. Azi, dacă cineva și-ar permite să spună același lucru în cadrul unei confesiuni creștine, ar fi acuzat de erezie.
Ajungem cel mai repede să înțelegem ce a vrut să spună acel Părinte al Bisericii când i-a numit creștini pe vechii filosofi greci, dacă încercăm să intrăm în simțirea acelor suflete care, în primele secole ale erei creștine, au căutat să fondeze și să facă de înțeles raporturile lor personale cu Christos. Acești creștini nu îl gândeau pe Christos ca și când înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluția pământească. Dar, prin Misteriul de pe Golgota, sarcina Sa, misiunea Sa în ce privește evoluția Pământului a devenit diferită de ceea ce a fost înainte. A nu-L căuta pe Christos în evoluția Pământului decât după Misteriul de pe Golgota nu este ceva creștinesc! Adevărații creștini știu că Christos a fost totdeauna legat de evoluția Pământului.
Să luăm mai întâi poporul lui Israel. Cunoștea acest popor pe Christos? Nu întreb dacă poporul evreu cunoștea numele de Christos, dacă avea deja conștiența a ceea ce v-am spus, întreb numai dacă cineva care înțelege cu adevărat creștinismul poate să spună: Iudeii Îl aveau deja pe Christos, Îl cunoșteau pe Christos. Se poate să ai în preajma ta pe cineva pe care îl vezi după înfățișarea sa exterioară, dar nu-i știi adevărata natură, nu poți să-l caracterizezi pentru că nu te-ai ridicat până la a-l cunoaște. Aș spune că, în sensul propriu-zis creștin al termenului, vechiul iudaism Îl avea pe Christos, dar nu-I cunoștea adevărata natură. Ce spun eu aici este creștinesc? Este creștinesc pe cât este și paulinic.
Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povestește că atunci când Moise a scos din Egipt poporul iudeu și l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în fața lui un stâlp de nor iar noaptea un stâlp de foc. Este spus că iudeii au traversat marea și că marea s-a despărțit în fața lor în așa fel încât ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecați când marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cârtit că nu aveau apă, dar că, la porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stâncă din care a făcut să țâșnească apă lovind-o cu toiagul, așa încât această apă i-a înviorat pe evrei.
Dacă vrem să prezentăm această conducere a iudeilor prin Moise într-un mod pe care să-l accepte rațiunea omenească, vom spune că Moise îi conducea pe evrei în timp ce el însuși era condus de Dumnezeul său. Cine era acest Dumnezeu?
Să nu ne dăm noi înșine răspunsul. Să-l lăsăm mai curând pe Pavel să ne spună cine era Dumnezeul care i-a condus pe evrei în pustie. În prima Epistolă către Corinteni citim aceste cuvinte:
„Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu știți că părinții noștri au fost toți sub nor – el vrea să spună stâlpul de nor și stâlpul de foc – și că toți au trecut prin mare. Și toți, prin Moise, s-au botezat în nor și mare. Și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească. Și toți aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vină. Iar piatra era Christos.”
Cine era deci, în spusele lui Pavel, cel care i-a condus pe evrei, care a vorbit cu Moise, care a făcut să țâșnească apa din stâncă și a despicat marea înaintea pașilor lor? Numai cel care ar fi gata să susțină că Pavel nu era creștin ar putea pretinde că este contrar creștinismului să Îl vezi pe Christos în Dumnezeul lui Moise, în Dumnezeul conducător al Vechiului Testament.
Pe de altă parte, există în Vechiul Testament un pasaj care, cred, este cu adevărat foarte greu de înțeles când te apleci cu seriozitate asupra lui. Cel care nu citește Vechiul Testament în mod superficial, ci caută să îi prindă coerența, revine mereu la acest pasaj și se întreabă: Ce poate însemna asta? Iată pasajul:
„Apoi și-a ridicat Moise mâna și a lovit în stâncă cu toiagul lui de două ori și a țâșnit apă multă și a băut obștea și dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise și Aaron: «Pentru că nu m-ați crezut, ca să arătați sfințenia mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veți duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»”. [Nota 1]
Integrați acest pasaj în contextul Vechiului Testament. Când poporul începe să murmure, Cel Veșnic îi porunește lui Moise să lovească stânca cu toiagul. Moise o lovește și din ea țâșnește apă. Totul se petrece deci datorită lui Moise și Aaron, așa cum a poruncit Domnul, și imediat după aceea ni se spune că Cel Veșnic îi reproșează lui Moise – dacă este un reproș – că nu a crezut în El. Ce înseamnă asta? Studiați toate comentariile făcute asupra acestui pasaj și căutați să înțelegeți cu ajutorul lor acest verset. Nu îl veți înțelege, așa cum nu se înțeleg multe alte pasaje din Biblie. Căci acest text închide o taină importantă. Cel care l-a condus pe Moise, Cel care i-a apărut în rugul aprins, care a călăuzit poporul prin pustie, care a făcut să țâșnească apă din stâncă era Domnul, Christos! Dar timpul încă nu se împlinise și Moise însuși nu l-a recunoscut, Moise L-a luat drept un altul. Iată explicația acestui cuvânt: Moise n-a crezut în Cel care i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul.
Cum îi apare Domnul – Christos – poporului evreu? Auzim că „ziua într-un stâlp de nor și noaptea într-un stâlp de foc”. El s-a manifestat și atunci când a despicat apele pentru a salva acest popor, și-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acționa în nor și în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor israeliți nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea astfel în stâlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială și în sufletul uman. De ce nu le-a venit niciodată acest gând? Pentru că sufletul uman pierduse forța de a percepe în el însuși natura sa cea mai profundă, pierduse această forță prin mersul pe care îl luase evoluția omenirii. Sufletul vechilor evrei putea deci să contemple natura, să se lase impresionat de măreția manifestărilor elementelor naturii. Atunci el putea presimți peste tot prezența Dumnezeului său. Dar în el însuși, așa cum era constituit sufletul atunci, el nu putea să-L găsească în mod nemijlocit.
Pe Christos îl avem deci în Vechiul Testament. El acționa acolo, dar oamenii nu L-au recunoscut. Si cum acționa El? Nu-L vedem cum acționa când parcurgem Vechiul Testament? Cel mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve și a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele zece Porunci. El le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adâncimile propriului său suflet, nu se întreba în cursul unei meditații solitare: Cum vorbește Dumnezeu inimii mele? Nu, el urca din greu muntele și voința divină i se dezvăluia în forțele elementelor. Voință, acesta este caracterul fundamental al Vechiului Testament. Acest caracter fundamental este numit adesea Caracter-lege. Voința acționează în evoluția umană și se exprimă în legi, de pildă în Decalog, în Cele zece Porunci. Dumnezeu a făcut cunoscut oamenilor voința Sa cu ajutorul elementelor. Voința lucrează în evoluția pământească. Cam acesta este sensul Vechiului Testament, iar Vechiul Testament, conform întregului său sens, cere de la oameni supunere în fața acestei voințe.
Dacă ne aducem în fața sufletului tot ce am discutat până acum, rezultatul poate fi rezumat în cuvintele: Voința Domnului a fost dată oamenilor, dar aceștia nu au recunoscut pe Domnul, divinul; ei nu l-au cunoscut astfel încât să-L poată uni cu propriul lor suflet.
Să-i părăsim acum pe evrei și să ne ocupăm de păgâni. Păgânii L-au avut pe Christos? Este creștinește să spui că și păgânii L-au avut pe Christos? Păgânii și-au avut Misteriile lor. Cei care erau inițiați aici erau aduși la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care unește sufletul de corp se desfăcea. Când sufletul era ieșit din corp, el percepea în lumea spirituală tainele existenței. Multe erau legate de aceste Misterii, multe cunoștințe primea candidatul la inițiere în aceste Misterii. Dar dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obține discipolul, acesta era faptul că atunci când se afla în afara corpului său fizic se afla în prezența lui Christos. Așa cum Moise fusese în prezența lui Christos, tot astfel se afla și adeptul Misteriilor în Misterii, când era cu sufletul său în afara trupului. Christos exista deci și pentru păgâni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decât când sufletul era în afara trupului. Și chiar dacă păgânii – ca și evreii – au recunoscut tot atât de puțin ca fiind Christos Ființa în fața căreia era adus discipolul Misteriilor, Christos era pentru ei acolo! S-ar putea spune: Pentru păgâni au fost orânduite Misterii. În Misterii au fost admiși cei ce erau pregătiți și maturi. Prin aceste Misterii, Christos acționa în lumea păgână. De ce a trebuit să fie așa? Pentru că sufletul omenesc, în evoluția sa de la începutul Pământului, își pierduse forța proprie de a-și găsi prin sine însuși entitatea adevărată. Această entitate adevărată a trebuit să se dezvăluie sufletului omenesc atunci când sufletul nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci când sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul cu inițiatul din Misterii. Atunci el era dezbrăcat de caracterul său omenesc. Christos era acolo și pentru păgâni. El îi călăuzea în treburile Misteriilor. Dar niciodată nu s-a întâmplat ca un om să poată spune: Dacă îmi dezvolt propriile mele forțe descopăr sensul Pământului. Acest sens se pierduse, devenise obscur. Forțele sufletului fuseseră împinse în sfere prea adânci pentru ca acest suflet să poată regăsi prin propriile forțe sensul Pământului.
Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgâne candidații la inițiere, recunoaștem că aceasta era înțelepciunea. Evreilor le era dată voința pin Lege, adepților Misteriilor păgâne le-a fost acordată înțelepciunea. Acum, dacă privim ceea ce caracterizează această înțelepciune păgână, putem oarecum caracteriza acest lucru prin cuvintele: Omul pământesc, dacă nu ieșea din corpul său, ca discipol spiritual, nu putea, prin înțelepciune, să-l recunoască pe Dumnezeul său ca atare. Divinitatea nu se putea revela oamenilor nici prin înțelepciune și nici prin voință. Există o expresie care răsună cu totul minunat prin istoria Greciei antice, o expresie care este ca o chemare adresată omenirii. Dar aceste cuvinte erau gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, deci la intrarea unui templu de Misterii: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Ce semnificație are faptul că această expresie „Cunoaște-te pe tine însuți”, ca o chemare adresată oamenilor, a fost scrisă la intrarea templului de Misterii? Înseamnă că peste tot, afară, unde omul rămâne om așa cum l-a format evoluția sa de la începutul Pământului, el nu ar putea împlini această cerință „Cunoaște-te pe tine înșuți”, că omul trebuia să se transforme, și anume trebuia ca, în Misterii, să desfacă legătura care unește sufletul de corp, pentru a ajunge să se cunoască pe sine însuși. Astfel, aceste cuvinte, care stăteau ca o cerință minunată, gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, ne indică și ele că pentru omenire începuse o perioadă de întuneric; cu alte cuvinte, că nu puteai să ajungi în mod normal la Dumnezeu prin înțelepciune, așa cum nu ți se dezvăluia în mod nemijlocit ca voință.
Așa cum sufletul individual poate simți că nu-și poate aduce în sine forțele care să-i revele sensul Pământului, tot așa, pe planul istoric, vedem sufletul iudeilor astfel constituit încât Moise însuși, capul poporului, n-a recunoscut pe Cel care îl călăuzea. În ce-i privește pe păgâni, vedem că cerința „Cunoaște-te pe tine însuți” nu putea fi împlinită decât în sânul Misteriilor, fiindcă omul, așa cum a devenit în cursul evoluției pământești, omul, cu legătura sa dintre trup și suflet, nu putea dezvolta în el forța care să-i permită să se cunoască pe sine însuși. Răsună spre noi cuvintele: „Nici prin înțelepciune, nici prin voință nu-L poți cunoaște pe Dumnezeu”. Și atunci prin ce Îl poți cunoaște pe Dumnezeu?
Am caracterizat adsesea, în esența sa, momentul în care Christos a intervenit în evoluția omenirii pământești. Trebuie să ne oprim acum foarte atent asupra sensului atunci când se spune că s-a produs o anumită întunecare a sufletului uman, că nici prin voință, nici prin înțelepciune nu i se putea dezvălui elementul divin propriu-zis. Ce înseamnă de fapt aceasta?
Se vorbește de tot felul de relații ale omenescului cu divinul. Atunci când se relatează de relațiile omenescului cu divinul se vorbește despre sensul pe care omenescul îl are în divin, așa încât adesea nu putem face deosebirea între raporturile omenescului cu divinul și ale oricărui alt pământesc cu divinul. În zilele noastre mai întâlnim încă mereu filosofi care pretind că se ridică până la Dumnezeu numai prin pură filosofie. Or, filosofia singură nu duce la Dumnezeu. Desigur, prin filosofie ajungi să știi că în lume domnește un divin și să te simți unit cu Universul; poți să ajungi să înțelegi că, o dată cu moartea sa, ființa umană ar trebui să fie, într-un mod sau altul, unită cu Universul; dar în ce mod? Felul în care se unește, la asta nu poți ajunge prin pură filosofie De ce nu? Dacă vă gândiți la adevăratul sens a tot ce v-am spus deja adineauri, veți putea spune: Ceea ce i se dezvăluie sufletului uman pe Pământ între naștere și moarte este prea slab în forțele sale pentru a percepe ceva care depășește domeniul pământesc, care atinge divin-spiritualul. Pentru a ne face clar acest lucru, să cercetăm sensul nemuririi.
Astăzi nu se mai știe deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulți oameni vorbesc înainte de toate de nemurire și, în această privință, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morții, că el găsește undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice ființă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot așa se întâmplă cu planta care se vestejește, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă își poate păstra conștiența individuală atunci când trece prin poarta morții. Imaginați-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconștient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conștient dincolo de moarte, ca să poți vorbi de nemurire. Dar așa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuși nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conștient dincolo de moarte. Căci conștiența umană este cuprinsă între naștere și moarte, ea nu durează decât până la moarte. Așa cum o are la început sufletul, această conștiență nu merge decât până la moarte. Voința divină luminează înlăuntrul acestei conștiențe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiți în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conștiența lui să fie zguduită și din ea să iasă forțe care să-l facă să poată spune: Trec conștient prin poarta morții. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu și mori" [Nota 2]. Știm că Iov nu este sigur că trece cu conștiență prin poarta morții. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerșetor pe Pământ decât rege în împărăția umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omenești. Și azi chiar, câți oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toți cei care cred că, trecând prin poarta morții, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu țin cont ce trebuie să-și atribuie sufletul dacă vrea să-și spună că este nemuritor.
Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt și vom înțelege cum trebuie să-și înfățișeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voință. Ea nu este ceva ce dobândim prin înțelepciune. Iubirea trăiește în domeniul sentimentului, dar noi știm și trebuie să recunoaștem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îți dai seama că acesta n-ar mai fi el însuși dacă n-ar putea să iubească.
Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morții, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinități, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înșine am fi în Dumnezeu. Suntem forțați să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârșit odată cu individualitatea. O ființă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înțeleagă semnificația Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în așa fel încât să-și dea seama că ființa sa este inseparabilă de iubire. Nici voința, nici înțelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face.
Ce fusese deci întunecat în cursul evoluției umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conștiența dincolo de moarte. Conștiență există între naștere și moarte; în afară de naștere și moarte este întuneric, din conștienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaște-te pe tine însuți”, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu așa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaște în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Așa ceva nu pot! A ști că dincolo de moarte poți iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii.
Moartea nu este încetarea existenței corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginați-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conștiența sa ar fi de așa natură încât el să știe cu certitudine ce-l așteaptă după moarte, așa cum știe astăzi că Soarele va răsări mâine și își va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toți oamenii ar ști că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înțelegea prin moarte sfârșitul corpului fizic, ci doar că de fapt conștiența nu dura decât până la „moarte”, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viața pământească respectivă, nu-și putea păstra conștiența în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbește despre moarte, putem adăuga: „absența unei conștiențe dincolo de moarte”.
Și atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În fața omenirii, o dată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente naturale, un stâlp de nor sau de foc? Nu, în fața oamenilor stătea un om, Christos-Iisus. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trece? Nu, în fața oamenilor stătea un om. El îi face pe paralitici să meargă, deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sunt înfăptuite de un om.
Evreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un om și se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgânul trebuise să fie inițiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se afle în prezența ființei care este Christos: Pe Pământ, el nu putea bănui prezența lui Christos. El putea să știe doar că Christos era în afara Pământului. Acum, ceea ce trăia în afara Pământului coborâse pe Pământ, primise un corp omenesc.
În Christos-Iisus stătea, ca om în fața celorlalți oameni, ființa în fața căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forțele pierdute de către om de la începutul evoluției pământești, aceste forțe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morții pe Golgota se află obârșia forțelor care au putut aprinde din nou în sufletul omenesc forțele pierdute. Și cursul evoluției pământești va fi de acum în așa fel încât, cu cât omul îl va primi mai mult în sufletul său pe Christos, cu atât mai mult va descoperi ce anume din el poate iubi și dincolo de moarte, ceea ce înseamnă că el poate sta ca individualitate nemuritoare în fața Dumnezeului său. De aceea, numai după Misteriul de pe Golgota a devenit adevărat cuvântul: „Să-L iubești pe Dumnezeul tău mai mult ca orice și pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Voința a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înțelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu s-a făcut om în Christos-Iisus. Iar garanția că putem să iubim dincolo de moarte și că prin forțele regăsite ale sufletului nostru poate fi întemeiată o comunitate a iubirii între om și Dumnezeu și între toți oamenii, această garanție datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obârșiile Pământului, forțele sale slăbind tot mai mult.
Trei forțe în trei mădulare sufletești umane: voință, înțelepciune și iubire! În această iubire, sufletul își percepe relația sa cu Christos. Am vrut să vă prezint aceste lucruri dintr-un anumit unghi. Ceea ce astăzi a putut să vă apară aforistic va fi dezvoltat în următoarele conferințe. Cred că putem fi profund convinși că orice progres în cunoașterea lui Christos este un câștig real pentru sufletul omenesc și că, dacă privim relația sufletului omenesc cu Christos, vedem iar clar că, înainte de Misteriul de pe Golgota, între sufletul omului și Christos era un fel de văl, că acest văl a fost sfâșiat prin Misteriul de pe Golgota și că putem spune pe bună dreptate: Prin Misteriul de pe Golgota o ființă cosmică a intrat în viața Pământului, o ființă suprapământească s-a unit cu Pământul.
Îngăduiți-mi, iubiții mei prieteni, să fac și azi o remarcă – poate zilele următoare îmi vor oferi iar acest prilej – pe care aș dori să o aduc și în fața dumneavoastră: Reproșurile, adversitățile față de învățătura noastră spirituală devin tot mai puternice. Ce-i drept, aceste adversități nu luptă cu prea mult adevăr, însă sunt mereu prezente.
Să reflectăm puțin asupra unui cuvânt pe care dumneavoastră l-ați putut auzi în ultimele zile, rostit dintr-un alt unghi, și care aici este repetat, să reflectăm la cuvântul spus la sfârșitul acestor considerații care ne-a arătat, tot dintr-un alt unghi, cum o ființă cosmică devine în Christos o ființă pământească – mă refer la cuvântul rostit aici ca și când ar fi ceva necreștinesc să spui despre Christos că este o ființă cosmică. Da, chiar s-a pomenit că trebuie spus: Această învățătură teosofică sau antroposofică nu vede că este necreștinesc să vorbești de un principiu cosmic, de o ființă cosmică, în timp ce oamenii au câștigat exact ceea ce Evangheliile relatează în detaliile lor asupra lui Iisus. Cei care spun așa ceva se socotesc adevărați creștini. Dar mulți dintre ei nu observă câtuși de puțin că ei, cu creștinismul lor, dau o palmă adevăratului creștinism. Să vorbești despre Christos ca despre o entitate cosmică, care are importanță nu doar pentru Pământ, ci și pentru Cosmos, asta ar fi necreștinesc! Acest lucru a fost spus din unghiul ce vrea să apere creștinismul de cercetarea spirituală. S-a spus: Christos, așa cum ne apare El nouă, fără să luăm în considerare cosmicul, va trăi în sufletul omenesc cât timp va exista Pământul. Nu cred că mulți oameni observă cât de neevanghelic rostește limba tocmai un astfel de cuvânt. Câteodată poate că observă: Aici vorbește ostilitatea față de știința spiritului –, ei da, asta poți înțelege. Asta înseamnă deci să vorbești dintr-un „punct de vedere creștin”. Acest punct de vedere este el însă cu adevărat un punct de vedere creștin? El ne declară eretici – căci deja erezie poate fi numită asta –, dreptul lui, el consideră asta privilegiul său; ne declară eretici. El consideră creștinismul nostru, sau mai bine zis antroposofia noastră, îndoielnică sub aspectul creștinismului. În el, punctul de vedere al adevăratului creștinism nu numai că nu trăiește în noțiunea sa, dar nu mai trăiește nici în obișnuințele de viață sufletească. Fiindcă sufletul cu adevărat creștin nu va spune niciodată: Christosul avut în vedere aici va trăi în inimile oamenilor cât timp va exista Pământul. – De ce nu? Fiindcă un creștin care spune asta a uitat pur și simplu cuvintele din Evanghelii: „Cerul și Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”. Prin aceasta însă și Christos este înfățișat ca ființă cosmică. Iar acela care ia ca adevărat ceea ce se spune prin cuvinte precum „Cerul și Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”, acela vorbește creștinește. Cel care însă vorbește fără să gândească când vrea să opună creștinismul său antroposofiei păcătuiește față de cuvintele: „Cerul și Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece” când spune: Noi vrem un Christos care acționează aici cât timp va dăinui Pământul; el nu înțelege nimic din adevăratul creștinism, care nu este scris doar în cărți, ci și în stele.
Uneori trebuie să ne lămurim de ce natură sunt atacurile care vin azi din diverse direcții împotriva creștinismului antroposfiei noastre. În alunecatul limbii poți observa uneori mult mai mult ce a devenit creștinsmul în astfel de suflete decât vezi prin lecturile obișnuite din ziua de azi.
Ce poate trăi în sine sufletul omenesc cu Christosul său, despre asta vom vorbi în zilele ce urmează.
