Când trăim ziua și știm, de pildă, că o datorăm Soarelui, că misiunea noastră este legată cu lumina lui, nu ne gândim că oarecum inconștient, din toată această savurare a luminii Soarelui, prin mulțumirea pe care o avem de la lumina sa răzbate un gând. Știm cu siguranță că în dimineața următoare, după ce ne-am odihnit în timpul nopții, Soarele va răsări din nou. Asta ne arată că sufletul nostru are încredere în dăinuirea ordinii cosmice. Poate că nu ne facem întotdeauna o idee foarte clară despre ea, dar, dacă am fi întrebați, am răspunde desigur în sensul pe care l-am mentionat. Ne dăruim activității de astăzi pentru că știm că rodul muncii noastre este asigurat pentru mâine, că după odihna nopții va apărea iar Soarele și roadele muncii noastre se vor putea coace.
Ne îndreptăm privirile asupra vegetației, admirăm în acest an ceea ce ne oferă lumea plantelor, ne întreținem din roadele ei. Știm că, după o ordine cosmică a cărei realitate este sigură, din semințele recoltate în acest an vor ieși anul viitor aceleași plante și aceleași fructe. Și dacă am fi întrebați cum putem trăi într-o astfel de siguranță, am spune, adaptându-ne răspunsul după împrejurări: Realitatea ordinii cosmice ne pare garantată; ne pare garantat ca ceea ce s-a maturizat în vechile semănături să apară iar în sfera realității. Există totuși ceva pentru care avem nevoie de un sprijin, dacă ne gândim la garanția adusă prin realitate. Este un lucru de o importanță capitală pentru viața sufletului nostru. E suficient un singur cuvânt ca să simțim imediat că în viață există ceva pentru care avem nevoie de o astfel de garantie, fiindcă o astfel de garanție, cel care gândește și simte real, nu o poartă în sine. E vorba de idealurile noastre. Ce atotcuprinzătoare este această expresie: idealurile noastre! Oricât de puțin am ști să gândim și să simțim în sensul înalt al acestor termeni, idealul nostru este mai important pentru sufletul nostru decât realitatea exterioară. Idealul nostru – asta înseamnă ceea ce hrănește flacăra noastră interioară, ceea ce ne face în multe privințe viața prețioasă și iubită.
Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realității existenței suntem adesea amețiți de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai prețios în lume, realizarea idealului nostru?
Nenumăratele conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puțin de o realizare în care ar vrea totuși să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealului lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic și, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufletești legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi prețioase în sensul ideal. Fiindcă ei nu puteau să-și spună, văzând cum se desfășoară realitatea, evenimentele, că idealurile lor vor juca rolul unei semințe care se va împlini în viitor, așa cum, de pildă, semințele acestui an sunt o promisiune de roade pentru anii viitori. Dacă ne îndreptăm privirea spre acești germeni vegetali, știm că ei poartă în sine ceea ce în anul următor va deveni realitate în cea mai mare măsură. Dacă ne îndreptăm privirea spre idealurile noastre, putem desigur să nutrim speranța că ele vor avea o importanță, o anumită valoare pentru viață; dar, în același sens, nu putem avea o siguranță în privința acestor idealuri. Ca oameni, ne-am dori ca ele să fie semințe pentru viitor, dar zadarnic căutăm ceva care să le dea o realitate sigură. Astfel, adesea, deja când privim în planul fizic, ne găsim sufletul, cu idealismul lui, într-o situație disperată.
Să părăsim acum lumea planului fizic și să trecem în cea a ocultului, în lumea spiritualității ascunse. Cercetătorul spiritual învață să recunoască sufletele în perioada dintre moarte și o nouă naștere. Și este foarte important să-ți îndrepți privirea spiritului către unele suflete care în timpul vieții lor pământești s-au hrănit cu un ideal înalt și care a tâșnit din flacăra și lumina inimii lor.
Când o ființă umană a trecut prin poarta morții și se află în fața bine cunoscutului tablou al vieții – o amintire a vieții pământești scurse –, atunci în acest tablou al vieții este întrețesută și lumea idealurilor. Această lume a idealurilor poate trece prin fața sufletului după moarte într-un astfel de mod încât el simte față de ea ceva ce ar putea fi cuprins în cuvintele: Da, aceste idealuri care m-au încălzit și m-au luminat până în adâncul inimii, care mi-au fost atât de dragi încât le-am considerat ca bunul meu cel mai intim și mai prețios, acestea au acum pentru mine un aspect cu totut străin. Nu par să facă parte din amintirile pe care le am despre experiențele pământești reale ale planului fizic. Și totuși cel mort se simte parcă atras magnetic de aceste idealuri ale sale, este fascinat de ele. Pentru cel mort, aceste idealuri pot avea o atracție extraordinară. Dar ele pot avea pentru el ceva ce îi inspiră o ușoară spaimă, deoarece simte că în ele poate exista ceva periculos, ceva ce îl poate îndepărta de evoluția pământească și de ceea ce, în timpul evoluției Pământului, este legat de viața dintre moarte și o nouă naștere.
Pentru mai multă claritate mi-ar plăcea să vă dau un exemplu concret; este vorba de un fapt pe care unii dintre dumneavoastră îl cunosc deja, dar pe care aș vrea în această seară să vi-l prezint într-un mod special pentru a vă arăta raportul pe care îl are cu ceea ce tocmai v-am spus despre natura idealurilor umane.
În acești ultimi ani ni s-a alăturat o natură poetică [Nota 3]. Omul respectiv a intrat în mișcarea antroposofică venind dintr-o viață dedicată celui mai pur idealism, și care a parcurs chiar o adâncire mistică. Apoi și-a consacrat inima și sufletul mișcării noastre, deși a fost împiedicat de un corp debil, pustiit de boală. În primăvara acestui an l-am pierdut pentru lumea pământească; el a trecut poarta morții. A lăsat moștenire omenirii o serie de poezii admirabile, care au fost adunate într-un volum publicat la puțin timp după moartea sa. Greutățile create de boala sa l-au despărțit spațial perioade lungi de mișcarea noastră, fiindcă a trebuit să se retragă într-un sat izolat din munții Elveției ca să-și îngrijească sănătatea. Dar el a rămas într-o legătură strânsă cu mișcarea noastră, iar poeziile sale, care au fost mereu recitate în anumite cercuri antroposofice chiar în ultima vreme, sunt oarecum reflectarea poetică a ceea ce noi am elaborat antroposofic în mai mult de un deceniu. Acum el a trecut prin poarta morții, iar ocultistul care urmărește sufletul acestui om observă ceva curios. Poți chiar să spui că importanța vieții sufletului în acest corp bolnav o cunoști abia după moarte. Ce a putut să dobândească acest suflet lucrând fidel la progresul mișcării antroposofice a exercitat o forță foarte mare, am putea spune, în spatele aparentelor acestui corp care murea puțin câte puțin. Aceste forțe ale sufletului au fost voalate de către corpul bolnav. Dacă întâlnești acest suflet după moarte, conținuturile vieții pe care le-a dobândit în timpul vieții strălucesc aici cu o intensitate care nu este posibilă decât în lumea spiritului; este ca un imens tablou cosmic, aș putea spune, sunt nori în care trăiește acum prietenul nostru după ce a trecut prin poarta morții. Pentru ocultist este o priveliște deosebită. S-ar putea spune, probabil: Ocultistul este totdeauna în stare să cuprindă ansamblul lumii cosmic-spirituale. Dar mai este ceva – să ții sub privire întreg spațiul lumii psihico-cosmice și apoi, separat, să vezi reflectat dintr-un suflet omenesc deosebit ceva de grandoarea unui tablou precum acela ce se arată și în lumea spirituală. Așa cum lumea fizică este reprodusă în minunatele pânze ale unui Rafael sau ale unui Michelangelo, tot așa este în lumea spirituală cazul despre care vă vorbesc. În cazul unui tablou de Rafael sau de Michelangelo nimeni nu va spune: Tabloul ăsta nu-mi aduce nimic fiindcă eu pot să privesc realitatea mare din jurul meu. Tot așa, când vezi tabloul care reflectă într-un suflet ceea ce poți să observi prin contemplarea spirituală, nu poți să negi că splendoarea acestui tabiou sufletesc este un izvor infinit de îmbogățire. Și adaug apoi, iubiții mei prieteni, că atunci când ai în față sufletul prietenului defunct, în care se reflectă ceea ce a putut fi zugrăvit timp de mulți ani despre lumea spirituală, atunci, pentru cercetătorul spiritual acest lucru este o achiziție infinit mai mare chiar decât centemplarea directă a vastei realității spirituale.
Avem de-a face aici cu un fapt ocult. Am mai vorbit altă dată despre acest fapt ocult, nu mă întorc astăzi la acest lucru decât în măsura în care este necesar studiului nostru. Cazul de care tocmai vă vorbesc, și care este cel al lui Christian Morgenstern, ne arată încă ceva. Când vezi de ce rezistentă se lovește încă învățătura științei oculte, așa cum o înțelegem noi, poți să îți pui adesea o întrebare – nu spun „să te îndoiești ci „să-ți pui o întrebare”: Va avea urmare această învățătură în inimile și sufletul oamenilor? Ce garanții avem noi că eforturile pe care le facem în Societatea antroposofică vor continua să se facă auzite în decursul evoluției spirituale a omenirii? Viziunea a ceea ce a devenit sufletul prietenului nostru defunct ne dă, din lumea ocultă, o asemenea garanție. De ce? Prietenul nostru – care ne-a lăsat volumul de poezii Am găsit un drum – trăiește deci în sânul acestui impozant tablou cosmic care este pentru el, de la moartea sa, ca un corp sufletesc. În timp ce era legat cu noi în curentul nostru antroposofic, el a asimilat ce am avut de spus despre Christos. Asimilând învățătura antroposofică, unindu-și sufletul cu această învățătură antroposofică încât ea a devenit pentru el într-adevăr sângele spiritual al sufletului său, el a făcut-o în așa fel încât această învățătură antroposofică conține pentru el pe Christos ca substanță. Christos, așa cum trăiește în mișcarea noastră antroposofică, a trecut în același timp în sufletul său.
Și acum iată ce se dezvăluie când privești acest fapt ocult. Omul care trece prin poarta morții poate trăi într-un tablou cosmic precum cel pe care l-am descris; el poate străbate astfel existența care desparte moartea de o nouă naștere; acest tablou va acționa asupra întregii sale ființe, i se va încorpora întregii sale ființe. Apoi îi va impregna noua viață pământească, atunci când el va coborî iar pe Pământ. În felul acesta va ajuta ca acest suflet să dobândească el însuși un germene de desăvârșire pentru propria sa viață, va ajuta ca el să înainteze în evoluția pământească. Și toate acestea pentru că el a asimilat cele ce v-am spus. Am văzut că acest suflet a primit cunoștințe impregnate spiritual de entitatea christică, de reprezentări pe care ni le-am însușit despre entitatea lui Christos. Prin ceea ce a asimilat, el n-a dobândit un bun care contribuie numai la progresul lui individual, ci este un bun care, prin Christos, ce aparține omenirii întregi, acționează din nou asupra întregii omeniri. Și tabloul sufletesc care, pentru privirea clarvăzătorului, se desfășoară în sufletul care a trecut în această primăvară prin poarta morții, acest tablou întru totul christificat îmi este garanție că ceea ce putem să spunem azi despre lumile spirituale va lumina prin iubirea lui Christos în sufletele ce vor coborî în viitor; aceste suflete vor fi înflăcărate de acest tablou, vor fi inspirate de acest tablou. Nu numai că prietenul nostru va duce mai departe spre propria desăvârșire antroposofia christificată, ci, prin faptul că el a asimilat-o christificată, ea va deveni pentru sufletele care vor trăi în secolele următoare un impuls din lumea spirituală, ea va curge ca o semănătură în întreaga omenire, fiindcă Christos este Ființa care aparține omenirii întregi. Ceea ce sufletele noastre primesc din antroposofia christificată ca bunul lor cel mai de preț nu poate fi păstrat doar pentru sine ci va fi purtat de-a lungul epocilor următoare ale evoluției. Acolo unde este Christos, comorile vieții nu se îmbucătățesc; ele rămân fecunde pentru individ, dar au și însușirea de a fi un bun comun pentru întreaga omenire.
Iată ce trebuie să avem clar în fața sufletului. Vom vedea atunci ce profundă diferență este între o înțelepciune care nu este christificată și o înțelepciune străluminată de lumina lui Christos. Dacă ne-am adunat aici într-un cerc mai restrâns al Societătii noastre nu am făcut-o pentru a ne dărui unor considerații abstracte, iubiții mei prieteni, ci pentru a practica acest ocultism în ciuda ostilității pe care o arată lumea modernă față de ocultism, față de adevăratul ocultism. De aceea putem vorbi despre lucruri pe care numai cercetarea în spiritual ne poate face să le cunoaștem în adevăr.
Vă voi cita un al doilea caz. În cursul ultimilor ani am avut prilejul să reprezentăm la München dramele-misterii, și mulți dintre prietenii noștri suedezi au luat probabil parte la aceste reprezentații. Ceea ce spun acum am împărtășit deja, sub un anumit aspect, multor prieteni. Reprezentarea acestor misterii trebuia să difere din multe puncte de vedere de spectacolele dramatice obișnuite. Trebuia ca, într-un fel, să ne simțim responsabilitatea față de lumea spirituală. Nu puteam să le luăm ca pe un spectacol teatral obișnuit. Desigur, într-un astfel de caz trebuia făcut ceva din propriile forțe sufletești. Dar să nu uităm că, și pe planul fizic, când vrem să facem ceva, suntem cu totul obligați să ne slujim de o forță musculară care este exterioară sufletului, deși ne aparține. Dacă nu avem această forță musculară, nu putem face unele lucruri. În anumite privințe, această forță musculară ne aparține, în altele nu. Tot așa este cu facultățile noastre spirituale – numai că aici nu ne ajută forțe fizice, forța musculară, ci înseși forțele lumii spirituale trebuie să ne vină în ajutor, aici trebuie să fim străluminați, străbătuți de forțele care intră în lumea noastră fizică din lumea spirituală. Și, în adevăr, și alte acțiuni de acest fel, precum au fost piesele noastre müncheneze, pot începe cu o altă conștiență; pentru mine însumi a fost clar că această problemă s-a putut realiza în cursul anilor, că diferitele inițiative au putut fi abordate doar când anumite forțe spirituale bine determinate, îndreptate tocmai în această direcție, se infiltrează în forțele omenești, dacă forțe spirituale ale îngerilor păzitori coboară, să zicem așa, se infiltrează oarecum în forțele noastre omenești.
Era chiar la începutul activității noastre spiritual-știiniifice, când ne adunam la Berlin în primii ani ai acestui secol; puteai să numeri ușor participanții. Dar printre ei s-a aflat pentru scurt timp un suflet credincios, pe care karma îl dotase cu un talent cu totul special pentru frumusele și artă [Nota 4]. Acest suflet credincios a lucrat cu noi, deși puțin timp, și a participat la cercetările noastre cele mai intime în domeniul spiritual-științific. Lucra cu fervoare, cu profunzime și cu o ardoare lucidă; asimila cu precădere învățăturile ce puteau fi date atunci prin știința spiritului, îndeosebi cele despre anumite relații cosmologice. Îmi amintesc și astăzi foarte bine un fapt pe care l-ați putea considera minor, dar pe care aș vrea să-l evoc aici. Mișcarea noastră antroposofică a început o dată cu publicarea unei reviste pe care atunci, din motive bine cântărite, am numit-o Lucifer [Nota 5]. Un prim articol, sub titlul „Lucifer”, trebuia să cuprindă, cel puțin conform planului, liniile directoare ale muncii noastre. Pot spune că deja acest articol s-a menținut – chiar dacă nu exprimat în cuvinte – pe acele linii pe care trebuie să se mențină societatea noastră antroposofică și, pot afirma, și acest articol este christificat. Când înțelegi articolul, îți dai seama ce este sângele de viață creștin. Trebuie probabil să mentionez că acest articol a suscitat cele mai violente opoziții în cercul celor puțini care proveneau din vechea mișcare teosofică, și care se uniseră cu noi. Peste tot, ei denunțau articolul ca fiind străin spiritului teosofic. Dimpotrivă, persoana despre care v-am vorbit l-a aprobat în modul cel mai călduros și cu cea mai mare energie și mi-am spus atunci: Dacă e să cântărim, această aprobare face mai mult pentru progresul mișcării noastre decât întreaga opoziție. Pe scurt, acest suflet era cu totul unit cu ceea ce trebuia să curgă în curentul nostru spiritual. A murit curând, a trecut în 1904 prin poarta morții. Apoi a avut de luptat un timp în lumea spirituală pentru a ajunge la ceea ce era de fapt. Începând nu din 1907, ci de la reprezentarea dramelor-misterii la München în 1909 – și de atunci cu o intensitate crescută – acest suflet a ocrotit, a luminat tot ce făceam în privinta acestor festivități. Tot ceea ce, datorită simțului său pentru frumos, putea să contribuie la realizarea artistică a idealului nostru spiritual acționa din lumea spirituală ca venind de la îngerul păzitor al dramelor noastre misterii, astfel încât simțeai în tine forța de a lua inițiativele necesare, fiindcă așa cum forța musculară ne susține în planul fizic, tot astfel forța spirituală care emană din spirit se infiltra în propria noastră forță spirituală.
Iată cum lucrează morții cu noi. Iată cum trăiesc ei printre noi. Acest caz – și ajung la punctul pe care vreau în mod special să vi-l semnalez aici – ne evidențiază cum ceea ce o persoană a asimilat în domeniul antroposofic nu a contribuit numai la progresul propriu în viața individuală, ci a putut să curgă înapoi în ceea ce se făcea în sânul mișcării antroposofice colective. Erau două posibilități. Una era ca această personalitate să fi asimilat ceea ce era în stare să asimileze, să poarte aceasta în sufletul său și să o folosească pentru sine, pentru progresul său în viața aceasta și în cea de după moarte. Desigur, așa trebuie să se întâmple, căci, pentru a-și atinge țelul său divin, sufletul omenesc trebuie să se perfecționeze cât mai mult; el trebuie să facă tot ce poate pentru a atrage această perfecționare. Dar, pe de altă parte, pentru că acest suflet asimilase deja întregul adevăr al christificării, ceea ce el asimilase a putut să se răsfrângă nu numai asupra lui însuși, ci și asupra noastră și să devină un bun comun în ce privește înrâuririle sale. Iată ce poate face Christos atunci când El străbate roadele cunoașterii noastre. El nu retrage nimic din ceea ce reprezintă aceste fructe pentru noi personal, însă Christos a murit pentru toate sufletele, iar dacă noi ne ridicăm până la acea cunoaștere care trebuie să fie cunoașterea adevăratului om pământesc: „Nu eu, ci Christos în mine”, dacă îl simțim pe Christos oarecum prezent în tot ceea ce noi înșine știm, dacă recunoaștem că forțele de care ne slujim provin de la El, atunci învățătura pe care o asimilăm acționează nu numai pentru noi, ci pentru întreaga omenire. Ea aduce roade pentru toți oamenii. Oriunde ar fi oamenii pe Pământ, Christos a murit pentru ei toți, și ceea ce asimilați în numele Lui va sluji desigur propriei dumneavoastră perfecționări, dar vor deveni și bunuri practice prețioase pentru întreaga omenire.
Să revenim acum la ceea ce v-am spus la început.
S-a spus că atunci când, după moarte, ne contemplăm tabloul vieții trecute ni se pare că idealurile noastre capătă în ansamblu un aspect străin. Avem sentimentul că aceste idealuri de fapt nu ne poartă către viața generală omenească, că ele nu poartă nici o garanție a realului în viața general umană, că ne îndepărtează de viața general umană. Lucifer exercită o mare putere asupra idealurilor noastre tocmai pentru că ele izvorăsc atât de frumos din sufletul uman, dar numai din sufletul uman, și nu prind rădăcină în realitatea exterioară. De aceea are Lucifer o astfel de putere, iar ceea ce percepem noi în idealurile noastre după moarte este de fapt atracția magnetică a lui Lucifer. Lucifer se apropie de noi și, tocmai când avem idealuri, acestea îi devin deosebit de prețioase; el ne poate atrage la el pe calea ocolită a acestor idealuri. Dar când ceea ce pătrundem spiritual pătrundem cu Christos, dacă îl simțim pe Christos în noi și știm că ceea ce asimilăm ia cu sine Christos în noi – „Nu eu, ci Christos în mine” –, atunci, când trecem prin poarta morții și privim în urmă la idealurile noastre, ele nu ne mai apar ca și cum ar vrea să ne îndepărteze de lume, ci acum noi le-am încredințat într-un fel lui Christos; atunci recunoastem că Christos este cel care face din idealurile noastre problema Lui. El preia asupra Lui idealurile noastre și individul își poate spune: Eu nu pot să mă încarc cu idealurile mele încât ele să devină pentru omenirea pământească germeni siguri, așa cum pot deveni semințele acestui an pentru plantele din anul viitor, dar Christos în mine o poate face. Christos în mine străbate idealurile mele cu realitatea substanței. Iar idealurile pe care le cultivăm spunând: Da, ca oameni pe acest Pământ ne plăsmuim idealuri, dar în noi trăiește Christos și El preia idealurile noastre, aceste idealuri sunt germeni reali pentru realitatea viitoare. Idealismul christificat este străbătut cu germenele realității. Și cel care Îl înțelege într-adevăr pe Christos își privește acum aceste idealuri încât poate spune: Idealurile nu au nimic în ele care să le asigure realitatea, caracterul de realitate care să-mi garanteze împlinirea lor viitoare (așa cum germenele unei plante îmi garantează împlinirea pentru anul viitor), dar dacă concepem idealurile noastre astfel încât le încredințăm lui Christos, ele devin în noi germeni reali. Cel care are o conștiență reală despre Christos, care, din aceste cuvinte ale lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine este purtătorul idealurilor mele” face substanța de viață a ființei sale, ajunge să-și spună: Aici văd semănăturile cu germenii lor, văd fluviile și oceanul, văd munții și văile. Dar în afară de acestea există lumea idealismului și această lume a idealismului este preluată de Christos și este, ca și în lumea actuală, germenele unei lumi viitoare, căci Christos duce idealurile noastre în lumea viitoare, așa cum Dumnezeul naturii duce către anul următor semințele vegetale ale acestui an.
Iată ce dă idealismului realitate, ce eliberează sufletul de tristele îndoieli care îl pot asalta atunci când se strecoară în el sentimentul idealurilor care sunt legate puțin cu realitatea exterioară, care sunt legate cu ce trebuie să consider a fi de preț. Cel care primește în inima sa impulsul christic resimte acest ideal, această comoară de înțelepciune care se adună în sufletul uman, o resimte ca străbătută, ca saturată de realitate. Și dacă v-am dat două exemple luate din faptele oculte este pentru a vă arăta cum acțiunea unei învățături christificate este diferită de cea a unei înțelepciuni primite în suflet nechristificată. Într-adevăr, cu totul altfel pătrunde în jos, spre noi, ceea ce sufletul și-a christificat în această viață pământească decât ceea ce nu și-a christificat.
Când constiența clarvăzătoare își poartă privirile în sus, în lumea spirituală, și vede luptând pentru idealurile lor sufletele în care nu s-a trezit pe deplin conștienta lui Christos în cursul ultimei lor încarnări, este profund cutremurată. El le vede lupând pentru ceea ce le este cel mai scump, pentru că Lucifer a dobândit o putere asupra idealurilor lor, așa încât el le poate priva de roadele reale de care lumea întreagă ar fi trebuit să profite. Cu totul altul este spectacolul pe care îl oferă sufletele care au christificat comoara lor sufletească, care, provocând parcă un reflex slab, acționează în noi înviorător sufletește încă în această viață în trup.
Ceea ce poate fi perceput ca o căldură intimă a sufletului, ca o învigorare în situațiile cele mai crude de viață, ca un sprijin în cele mai mari cumpene este tocmai această impregnare cu impulsul christic. De ce? Pentru că cel ce este cu adevărat animat de acest impuls simte cum în biruințele sufletului său – oricât de imperfecte pot fi ele în viața pământească – acest impuls al lui Christos este în ele garanția, chezășia împlinirii lor. Tocmai de aceea este Christos o întărire atât de deplină în ceasurile de îndoială ale vieții, un astfel de sprijin pentru suflet. Câte lucruri nu rămân neîmplinite în această viață, câte lucruri nu îi par omului prețioase fără să le poată vedea duse până la capăt! Ceea ce resimțim atât de sincer în sufletele noastre, ceea ce unim cu sufletul nostru ca o comoară prețioasă o putem încredința lui Christos; și oricare ar fi în aparentă șansele de realizare, dacă încredințăm această comoară lui Christos, El o va duce pe aripile sale spre realizare. Nu este nevoie să o știi întotdeauna, însă sufletul care resimte în el prezența lui Christos așa cum corpul resimte în el prezenta sângelui ca un element însuflețitor, acela percepe forțele de încălzire și împlinire ale acestui impuls christic pentru tot ce sufletul nu poate realiza în lumea exterioară, însă ar dori să o facă, ar dori să realizeze în mod legitim.
Faptul că conștiența clarvăzătoare percepe aceste lucruri atunci când privește sufletele aflate după moarte este dovada că sufletul omenesc este pe deplin justificat atunci când, în orice face, în orice gândește, Îl simte prezent pe Christos, Îl simte pe Christos drept mângâierea și sprijinul său, Îl primește în sine drept Cel despre care își spune în această viață pământească: „Nu eu, ci Christos în mine". Aceste cuvinte trebuie rostite încă din viața pe Pământ.
Aduceți-vă aminte de pasajul de la începutul cărții mele Teosofia, care vrea să indice unul din acele puncte în care, pe o anumită treaptă a vieții spirituale, se realizează ceea ce străbate sufletul în această lume pământească. În acest pasaj eu atrag atenția asupra faptului că formula Tat Twam Asi – Acesta ești tu –, pe care o meditează înțelepții Orientului, apare ca o realitate tocmai în momentul în care treci din lumea așa-numită a sufletelor în cea a spiritului. Recitiți acest pasaj.
Dar și altceva poate deveni realitate, poate deveni realitate într-un mod de o importanță covârșitoare din punct de vedere omenesc, ceva în legătură cu care acest suflet omenesc, care se simte străbătut de Christos, își poate spune în această viață cuvintele lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine”. Dacă înveți să le gândești în așa fel încât ele să devină un adevăr interior, atunci acest cuvânt se împlinește după moarte puternic și cu o mare forță. Căci ceea ce primim în lume din acest punct de vedere, din punctul de vedere al lui „Nu eu, ci Christos în mine”, devine în așa fel bunul nostru, devine în așa fel natura noastră interioară între moarte și o nouă naștere încât, prin ceea ce a devenit astfel natura noastră interioară, trebuie să îl împărțim cu întreaga omenire. Ceea ce dobândim astfel, ceea ce dobândim din punctul de vedere „Nu eu, ci Christos în mine”, acest lucru este făcut de către Christos un bun comun al întregii omeniri. Ceea ce primesc din punctul de vedere „Nu eu, ci Christos în mine”, despre aceasta am voie după moarte să spun și să simt: Nu doar pentru mine, ci pentru toți frații mei! Și abia atunci vom putea afirma: Da, L-am iubit pe Christos mai mult ca orice, mai mult decât pe mine însumi, am ascultat deci de porunca: „Să-l iubești pe Dumenzeul tău mai presus de orice”. „Nu eu, ci Christos în mine.”
Și atunci am împlinit și a doua poruncă: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”, căci ceea ce am dobândit pentru mine însumi devine bunul comun al omenirii întregi prin faptul că Christos l-a transpus în realitate.
Aceste lucruri trebuie lăsate să acționeze asupra sufletului; vei descoperi atunci ce înseamnă prezenta lui Christos în sufletul omenesc, căruia îi poate fi sprijin, ajutor și luminător. Înveți astfel să înțelegi treptat ceea ce s-ar putea numi raportul lui Christos cu sufletul uman.
