Omenirea are în mod constant nevoie de adevăruri, care nu pot fi înțelese în întregime în toate epocile. A lua în tine un adevăr nu înseamnă numai a-ți lărgi câmpul cunoașterii; adevărul include în el forțe de viață. Și când ne pătrundem cu adevărul, sufletul se pătrunde de un element al Cosmosului, așa cum corpul nostru fizic, pentru a continua să trăiască, trebuie să se penetreze cu aerul exterior. Iată de ce în documentele religioase sunt conținute adevăruri profunde, dar sub o astfel de formă încât oamenii nu înțeleg adesea adevăratul lor sens decât la mult timp după ce ele au fost dezvăluite.
De pildă, Noul Testament este un document aflat la dispoziția omenirii. Va fi nevoie însă de întreaga evoluție viitoare a Pământului pentru ca acest document să fie înțeles în întregime. Viitorul ne va învăța multe lucruri despre lumea exterioară, ca și despre lumea spirituală, și toate acestea ne vor ajuta, dacă le privim în adevărata lor lumină, să ajungem la înțelegerea Noului Testament. Înțelegerea va veni puțin câte puțin, dar Noul Testament este scris într-o formă simplă, așa încât îl poți asimila și, mai târziu, va putea fi înțeles. Este important să ne pătrundem de adevărul pe care îl conține, chiar dacă nu îi înțelegem încă sensul profund. Mai târziu adevărul se va transforma în cunoaștere, dar încă de acum, asimilându-l, el este o forță de viață, putem spune, chiar dacă e dat sub o formă elementară. În ce privește problemele pe care am început să le studiem ieri, ele cer, tocmai pentru a fi înțelese așa cum ni le-a transmis Noul Testament, o cunoaștere tot mai profundă, posibilitatea de a arunca o privire în lumea spirituală și în tainele ei.
Dacă vrem să continuăm considerațiile începute în ultima conferință, va trebui ca astăzi să pătrundem până la anumite adevăruri oculte, fiindcă ele ne pot sluji drept călăuză mai ales pentru a înțelege în continuare enigma păcatului și a vinei, pentru a proiecta puțină lumină tocmai asupra raporturilor lui Christos cu sufletul uman.
Ni s-a întâmplat adesea în cursul muncii noastre spiritual-științifice să ne aflăm în fața unui punct de vedere pe care îl putem contura ca o întrebare – întrebare pe care de altminteri ne-am pus-o deseori noi înșine: De ce Christos a murit într-un corp uman? Această întrebare exprimă, în fond, problema Misteriului de pe Golgota: De ce a murit Christos, de ce Dumnezeu a murit într-un corp uman?
Dumnezeu a murit pentru că necesitățile evoluției cosmice au impus ca El să poată pătrunde în oamenii de pe Pământ, au impus ca un Dumnezeu al lumilor superioare să devină conducătorul evoluției Pământului. Pentru asta, Christos trebuia să se unească cu moartea. Spun bine, să se unească cu moartea, iubiții mei prieteni! Aș vrea ca acest adevăr să fie primit de către sufletele omenești în sensul său cel mai adânc.
În general, omul nu se află față în față cu moartea decât când vede murind un alt om sau când asistă la anumite fenomene care se aseamănă morții sau, iarăși, când ai certitudinea de a trebui să treci tu însuți prin poarta morții când încarnarea prezentă ajunge la finalul ei. Dar acesta este în fond doar aspectul exterior al morții. Moartea se manifestă și altfel în lumea în care trăim, și asupra acestor lucruri aș vrea să vă atrag atenția. Să plecăm de la un fenomen de zi cu zi, cu totul obișnuit. Noi inspirăm aerul și apoi îl expirăm; dar aerul suferă în noi o transformare. Când este expirat, el este aer mort; aerul expirat de plămân nu mai poate fi respirat, el produce moarte. Vă indic lucrul acesta în trecere pentru ca să înțelegeți și maxima ocultă: „Intrând în om, aerul moare”. Într-adevăr, ceea ce este viu în aer moare atunci când intră în corpul uman. Cu fiecare respirație, moartea pune stăpânire pe aer. Acesta este însă doar un fenomen. Raza de lumină care pătrunde în ochi trebuie și ea să moară și n-am primi nimic de la razele de lumină dacă ochiul nostru nu s-ar situa fată de raza de lumină așa cum se situează plămânii față de aer. Orice lumină care pătrunde în ochiul nostru moare acolo, și tocmai această moarte a luminii ne permite să vedem. Principiul viu al luminii moare atunci când pătrunde în ochi. În ochi, raza de lumină moare. O ucidem ca să putem avea percepția vizuală. Astfel, suntem umpluți cu ceea ce trebuie să moară în noi pentru ca să avem conștiența pământească: Corpul nostru omoară aerul, omoară și raza de lumină care pătrunde în noi, deci noi omorâm în multe feluri.
Atunci când chemăm în ajutor știința spiritului, noi deosebim materia pământ, materia apă, materia aer, materia căldură. După aceea pătrundem în lumea eterului luminii, vorbim despre eterul căldurii, despre eterul luminii. Până la eterul luminii, omorâm tot ceea ce pătrunde în noi, omorâm continuu, pentru ca să avem conștiența noastră pământească. Dar există ceva ce nu putem omorî prin existența noastră pământească. Știm că dincolo de eterul luminii se află așa-numitul eter chimic și apoi eterul vieții. Aceste două eteruri nu le putem omorî. Din acest motiv însă aceste două eteruri nici nu au o participare deosebită în noi. Dacă am omorî și eterul chimic, am distruge în corpul nostru fizic undele armoniei sferelor și am ucide continuu aceste unde ale armoniei sferelor cu viața noastră fizică. Și dacă am putea să omorâm și eterul vieții, am distruge continuu în noi viața cosmică ce se revarsă pe Pământ. În sunetul pământesc ne este dat un surogat, însă el nu se poate compara cu ceea ce am auzi dacă, ca om fizic, am putea auzi eterul chimic. Căci sunetul fizic este un produs al aerului, nu este sunetul spiritual, nu este decât un surogat al lui.
Când a survenit ispita luciferică, zeii progresiști s-au văzut obligați să-l mute pe om într-o sferă în care în corpul său fizic domnește moartea pentru tot ce se află sub nivelul eterului luminii. Și acești zei au spus atunci – acest cuvânt ne-a fost transmis prin Biblie: Omul a învățat să deosebească între Bine și Rău, dar el nu trebuie să aibă Viața. El nu trebuie să mănânce din Pomul vieții. Se poate, în sensul ocultismului, să adaugi aici un alt cuvânt; urmarea cuvintelor „Omul nu trebuie să mănânce din Pomul vieții” ar fi: Și el nu trebuie să audă din spiritul materiei! Acestea sunt regiunile care i-au fost închise omului. Sunetele muzicii sferelor și viața cosmică ce pulsează prin lume erau deschise inițiaților în Misterii numai printr-o anumită procedură, când, anticipat, ei fiind în afara trupului, Îl puteau vedea pe Christos. Iată de ce filosofii Antichității vorbeau de muzica sferelor.
Atrăgându-vă atenția asupra acestui aspect, vă indic în același timp din ce sfere a venit Christos la Botezul înfăptuit de Ioan Botezătorul în Iordan. Deci de unde venea El? Din acele regiuni care i s-au închis omului prin ispita luciferică, din regiunea muzicii sferelor, din regiunea vieții cosmice. De la începutul evoluției pământești, ca urmare a ispitirii luciferice, oamenii au fost condamnați să uite aceste sfere. Dar când, la Botezul în Iordan, Christos s-a încarnat într-un corp omenesc, atunci principiul spiritual al muzicii sferelor, principiul spiritual al vieții cosmice au impregnat acest corp omenesc; sunt elementele ce aparțineau încă sufletului omenesc în timpul primei sale perioade pământești, dar din care el a trebuit să fie surghiunit prin ispitirea luciferică. Astfel, omul este și în acest sens înrudit cu spiritul. Cu sufletul său, el aparține în realitate regiunii muzicii sferelor și regiunii Cuvântului, eterului cosmic al vieții. Dar el a fost alungat de aici. Și trebuia ca acest lucru să-i fie redat pentru ca puțin câte puțin el să se poată pătrunde din nou de principiul care îi fusese retras. Tocmai din acest motiv suntem atât de impresionați, din punctul de vedere al științei spiritului, de cuvintele Evangheliei lui Ioan: La început, înainte ca omul să fi căzut în ispită, era Logosul. Omul aparținea Logosului. Logosul era la Dumnezeu și Omul era cu Logosul la Dumnezeu. Și, prin Botezul în apele Iordanului, de către Ioan, Logosul a intrat în evoluția umană, s-a făcut om.
Avem aici înlănțuirea, importanta înlănțuire a faptelor. Dar să lăsăm deoparte acest adevăr și să încercăm să abordăm problema și dintr-o altă latură.
Viața în ansamblul ei nu ni se arată decât din latura ei exterioară, iubiții mei prieteni. Dacă n-ar fi așa, omul ar ști permanent modul în care, atunci când vede, absoarbe cadavrul luminii din ochiul său.
Ce a trebuit să-și asume Christos pentru ca să se poată realiza cuvântul lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine”? Trebuia ca Christos să poată impregna natura umană; dar această natură este umplută cu tot ce este omorât în existența pământească prin natura omenească, începând de la eterul luminii în jos. Natura umană este umplută cu moarte, numai cele două eteruri superioare i-au fost sustrase pentru a nu se pătrunde și cu moartea lor. Dar pentru ca Christos să poată trăi în noi, El trebuia să se unească cu moartea, să se unească cu tot ceea ce există în lume, începând de la lumină până în profunzimile materiei. Trebuia ca Christos să poată intra în ceea ce purtăm în noi drept cadavrul luminii, al căldurii, al aerului ș.a.m.d. Numai pentru că s-a unit cu moartea, El s-a putut uni cu omul. Și noi trebuie să simțim în sufletul nostru că Dumnezeu a trebuit să moară ca să ne impregneze pe noi, cei supuși morții prin ispita luciferică, și să putem spune: „Christos în noi”.
Multe lucruri ni se ascund în spatele realității senzoriale. Omul își întoarce privirile spre lumea plantelor; el vede că lumina le face să apară ca prin vrajă din adâncurile Pământului. Știința ne învață că lumina este necesară creșterii plantelor. Dar asta nu-i decât o jumătate de adevăr, iubiții mei prieteni. Clarvăzătorul care privește o plantă vede ieșind din ea elemente spirituale vii. Într-adevăr, lumina coboară în plante și urcă în ele sub forma unui element spiritual viu. Ea intră în plante pentru ca să se transforme și să renască în ele ca element spiritual viu. În animal coboară eterul chimic, pe care omul nu-l poate percepe; dacă l-ar putea percepe, el ar suna spiritual. Iar plantele transformă lumina în spirite ale aerului; animalele transformă spiritul care acționează în eterul chimic în spirite ale apei. Omul însă transformă ce există în eterul cosmic, ce există în eterul vieții, acel lucru care face ca el să poată trăi și pe care este împiedicat să-l omoare în sine, îl transformă în spirite ale Pământului, da, îl transformă în spirite ale Pământului.
Într-un ciclu de conferințe ținut la Carlsruhe [Nota 7] am vorbit despre fantoma umană. Nu este momentul să stabilim conexiunea între ceea ce v-am spus aici și ceea ce v-am spus atunci cu privire la acest subiect, dar există o conexiune. O veți găsi poate dumneavoastră înșivă comparând ceea ce am spus astăzi cu ceea ce am spus atunci. Astăzi trebuie să vă expun lucrurile din altă perspectivă.
Ceva spiritual se elaborează fără încetare în ființa umană. Ceea ce este viață în om iese și se răspândește continuu în lume. Omul răspândește în jurul său o aură radiantă prin care îmbogățește întotdeauna elementul pământesc-spiritual al Pământului. În acest element pământesc-spiritual sunt conținute toate calitățile umane de natură morală și de alt fel pe care le dobândim în timpul vieții. Acest lucru este adevărat, riguros adevărat: privirii clarvăzătoare i se revelă faptul că omul face neîncetat să radieze în lume aura sa morală, intelectuală și estetică și că această aură continuă să trăiască în spiritualitatea Pământului ca spirit al Pământului. Prin întreaga noastră viață târâm după noi, așa cum cometa își târăște coada prin Univers, ceea ce exală din noi ca o aură spirituală, care se unește cu noi fantomatic în timpul vieții, dar care face și să radieze în lume comoara morală și intelectuală a sufletului nostru.
Viața este complicată, și acesta este un aspect al vieții.
Dacă în cursul cercetării oculte urcăm dincolo de Misteriul de pe Golgota, remarcăm că oamenii din acea epocă îndepărtată proiectau pur și simplu această ființă fantomatică, purtătoarea calităților lor morale, în lumea exterioară, în aura spirituală exterioară a Pământului. Dar omenirea a evoluat în cursul existenței pământești și, la un anumit stadiu al evoluției ființei fantomatice pe care o radiază omul, s-a ajuns la vremea în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. S-ar putea spune că, înainte, această ființă fantomatică pe care o radia omul avea ceva mult mai fugitiv. Ea s-a condensat, s-a conturat mai mult în epoca în care s-a împlinit pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Și omul a amestecat cu aceste ființe fantomatice, ca un caracter fundamental, tot ce ia în el ca moarte atunci când omoară raza de lumină care pătrunde în ochiul său, și așa mai departe, cum am explicat. Într-un anumit sens, aceste ființe pământesc-spirituale pe care omul le emană din el sunt un fel de copil născut mort, fiindcă omul le transferă astfel moartea lui.
Reprezentați-vă acum că Christos n-ar fi coborât pe Pământ; atunci, atât timp cât sufletele omenești ar fi sălășluit în corpul lor pământesc, ele ar fi proiectat neîncetat în afară aceste ființe ce poartă pecetea morții. Cu această moarte ar fi fost unite calitățile morale ale oamenilor, calități despre care am vorbit în ultima conferință: vina obiectivă, păcatul obiectiv, ele s-ar fi aflat în ea. Să presupunem că Christos n-ar fi venit. Ce s-ar fi întâmplat cu evoluția Pământului? Pornind din epoca în care, în fapt, a avut loc Misteriul de pe Golgota, oamenii ar fi creat, pe plan spiritual, forme compacte cărora le-ar fi conferit un principiu de moarte. Și aceste forme compacte ar fi trebuit să însoțească Pământul în evoluția jupiteriană. Un Pămânmt mort ar fi născut un Jupiter mort!
Asta ar fi trebuit să se întâmple dacă Misteriul de pe Golgota n-ar fi intervenit, întrucât omului i-ar fi lipsit posibilitatea de a impregna ceea ce radiază din el cu muzica sferelor și cu viața cosmică. Aceste principii n-ar fi existat, ele nu ar fi impregnat ceea ce emana din ființa umană. Și dacă, prin faptul că l-am primit pe Christos în noi, se împlinește cuvântul „Nu eu, ci Christos în mine”, dacă dezvoltăm în noi o relație cu Christos, atunci prinde viață ceea ce radiază din noi și care, altfel, ar rămâne mort. Pentru că purtăm moartea în noi, trebuie ca Christos viu să ne impregneze, pentru ca El să învie ceea ce noi, ca ființă spirituală pe Pământ, lăsăm în urmă. În ceea ce se desprinde de noi ca păcat obiectiv, ca vină obiectivă, pe care le ducem mai departe în karmă, pătrunde Logosul viu – Christos, El vivifică toate acestea și, ca urmare, un Pământ viu se va putea transforma într-un Jupiter viu. Aceasta este consecința Misteriului de pe Golgota.
Reflectând la aceste lucruri, sufletul nostru îl poate primi pe Christos în felul următor. El își poate spune: A fost un timp în care omul era în sânul Logosului divin. Dar el a trebuit să cadă pradă ispitei luciferice. El a primit în sine moartea. Datorită acestui fapt a primit în el germenele care ar fi făcut ca un Pământ mort să dea naștere unui Jupiter mort. Ceea ce sufletul omenesc ar fi trebuit să primească înainte de ispitire pentru existența pământească a rămas în urmă. Cu Christos este însă introdus din nou în existența pământească a omului.
Când omul Îl ia acum în sine pe Christos, încât se impregnează de El, își poate spune: Ceea ce zeii mi-au dat înainte de ispita luciferică, dar care, datorită acestei ispite, a trebuit să rămână în marele Cosmos, se întoarce în sufletul meu cu Christos. Sufletul meu nu-și dobândește cu adevărat plenitudinea decât primindu-L pe Christos. Numai acum sunt în întregime suflet, de acum sunt ceea ce hotărârea divină voia să fiu de la obârșia evoluției Pământului. Fără de Christos aș fi eu cu adevărat un suflet? Simți că numai prin Christos devii sufletul care ar fi trebuit să fii conform hotărârii zeilor conducători. Acesta este sentimentul patriei pe care sufletele îl pot avea împreună cu Christos. Căci din patria cosmică în care sufletul își are obârșia, de acolo a coborât Christos pentru a reda acestui suflet ceea ce, pe Pământ, ispita luciferică l-a făcut să piardă. Christos readuce sufletul la patria sa originară, care îi fusese încredințată de către zei.
Acest sentiment de bucurie, de fericire, rezultă dintr-un contact autentic dintre Christos și sufletul uman. Asta este ceea ce, de pildă, îi umplea de o bucurie profundă pe anumiți mistici creștini din Evul Mediu. Se poate întâmpla ca ei să fi scris și multe lucruri care, în sine, prin modul lor de reprezentare, să fi fost prea legate de senzorial, dar toate acestea aveau totuși un fundament spiritual. Astfel de mistici creștini, care s-au unit, de pildă, cu Bernard de Clairvaux și alții, concepeau sufletul uman ca pe o mireasă care și-a pierdut mirele la începutul Pământului; și când Christos a intrat în sufletele lor vivifiiându-le, însuflețindu-le, spiritualizându-le, ei L-au simțit pe Christos ca pe mirele care s-a unit cu sufletul, mirele pe care îl pierduseră demult, în patria străbună a sufletului, pe care au părăsit-o pentru a lua, prin intermediul lui Lucifer, drumul libertății, drumul cunoașterii Binelui și Răului.
Când sufletul se adâncește cu adevărat în Christos, când Îl concepe ca pe ființa care a izvorât din moartea pe Golgota pentru a trece în atmosfera spirituală a Pământului și care poate pătrunde și în suflet, atunci el se simte cu adevărat vivifiat lăuntric prin acest Christos. El are sentimentul de a trece din moarte la viață!
Nouă, care până la consumarea vieții de pe Pământ trebuie să trăim viața pământească în trupuri omenești, nouă ne este imposibil să percepem direct muzica sferelor, să viețuim în noi înșine nemijlocit viața cosmică, dar putem viețui ceea ce emană din Christos și ne aduce în schimb ceea ce ar fi trebuit să primim din muzica sferelor și din viața cosmică.
Pitagora a vorbit odinioară despre muzica sferelor. Știți de ce, iubiții mei prieteni? Pentru că Pitagora era un inițiat al Misteriilor Antichității. El se supusese acelui proces prin care sufletul părăsea corpul. Când sufletul era afară din trup, el putea fi răpit în lumile spirituale; acolo Îl vedea pe Christos, care nu trebuia să vină pe Pământ decât mai târziu. De la Misteriul de pe Golgota, omul nu mai poate vorbi de muzica sferelor așa cum a vorbit Pitagora; dar chiar dacă nu poate să trăiască cu sufletul său afară din corp, el poate vorbi de această armonie în alt mod. Un inițiat ar putea încă astăzi să vorbească precum Pitagora; dar omul obișnuit, legat de corpul său fizic, nu poate vorbi despre muzica sferelor și despre viața cosmică decât dacă a trăit în sufletul său acest „Nu eu, ci Christos în mine”. Căci asta trăia în muzica sferelor, în viața cosmică. Însă noi trebuie să împlinim într-adevăr în noi și acest proces, trebuie să-L primim cu adevărat pe Christos în sufletul nostru.
Să presupunem că omul se împotrivește să-L primească pe Christos în sufletul său, nu vrea să-L primească. Atunci, la sfârșitul Pământului, el va regăsi în ceea ce s-a format din spiritele pământești născute în cursul evoluției omenești, în acea formațiune de ceață spirituală ce se va fi format din Pământ, va regăsi toate acele ființe fantomatice ieșite din el în încarnările precedente. Toate aceste ființe vor fi acolo. Ce ar exista atunci acolo ar fi un Pământ mort și, așa mort, ar intra în faza Jupiter. Un om ar fi putut să-și împlinească pe deplin karma, să o fi șters; adică, în ce-l privește, la sfârșitul Pământului și-ar fi compensat toate imperfecțiunile pe care le-a avut; ar fi atins perfecțiunea în sufletul său, în egoul său. Dar, obiectiv, vina și păcatul ar exista mereu în ceea ar rămâne. Avem aici un adevăr absolut, căci noi nu trăim pentru ca prin compensarea karmei să devenim în mod egoist mai perfecți, noi trăim pentru lume și, la sfârșitul timpurilor, ceea ce va rămâne din încarnările noastre pământești se va prezenta ca un tablou copleșitor dacă nu L-am primit pe Christos cel viu în noi. Căci dacă legăm cele pe care le-am spus ieri [Nota 8] cu ceea ce s-a spus astăzi – în fond, sunt două lucruri identice, văzute din două laturi diferite – ne vom da seama cum preia Christos asupra Sa greșelile și păcatele omenirii pământești, greșelile și păcatele obiective. Dacă am realizat cu adevărat semnificația cuvintelor „Nu eu, ci Christos în mine”, atunci Christos preia ceea ce s-a desprins din noi, iar resturile noastre stau acolo, vivifiate, iluminate de El. Da, încarnările noastre rămân, adică resturile menționate ale acestor încarnări. Și ce dau toate acestea la un loc?
Prin faptul că Christos le unește pe toate care aparțin întregii omeniri în prezent și în viitor, toate aceste resturi ale încarnărilor individuale se comprimă. Fiecare suflet uman trăiește în încarnări succesive. Să luăm o încarnare: acolo rămân anumite resturi, așa cum am descris. Să luăm următoarea încarnare: și acolo rămân anumite resturi; alte încarnări: rămân alte resturi, și așa mai departe până la sfârșitul epocilor pământești. Încarnările individuale lasă în urma lor resturile lor, până la sfârșitul epocilor pământești. Dacă aceste resturi sunt christificate, ele se comprimă. Prin faptul că ceea ce este rarefiat se comprimă, el se densifică – și spiritualul se densifică – și toate încarnărilor noastre pământești sunt unificate într-un trup spiritual. Acesta ne aparține, avem nevoie de el când ne vom continua evoluția înspre Jupiter, căci el este punctul de plecare al încarnărilor noastre pe Jupiter. La sfârșitul Pământului vom fi acolo cu sufletele noastre – oricare ar fi starea karmei lor – în fața resturilor noastre din existențele pământești adunate de Christos și ne vom uni cu ele pentru ca împreună cu ele să intrăm în evoluția jupiteriană.
Vom învia în trup, în trupul pământesc condensat din toate încarnările noastre. Cu o profundă emoție vă declar: Vom învia în trup!
Tinerii de astăzi, de la vârsta de șaisprezece ani sau mai devreme, încep să-și găsească o profesiune de credință personală și se declară „fericiți că s-au debarasat de prostii precum «Învierea trupului»”. Dar cei care se străduie să scruteze din punct de vedere ocult tainele Universului se ridică treptat la înțelegerea a ceea ce le-a fost spus oamenilor, fiindcă – așa cum v-am spus la începutul conferinței – mai întâi a trebuit să fie spus oamenilor, pentru ca ei să-l poată lua ca adevăr de viață, și ulterior să îl înțeleagă. Învierea trupurilor este o realitate, însă sufletul nostru trebuie să simtă faptul că ele trebuie să învie față de resturile pământești adunate de Christos, față de trupul spiritual care este christificat. Aceasta trebuie să învețe să înțeleagă sufletul nostru. Să presupunem că deoarece nu L-am luat în noi pe Christos cel viu nu ne putem apropia de acest trup pământesc plin cu vinile și păcatele sale și să ne unim cu el. Dacă îl respingem pe Christos, rămășițele fiecărei încarnări ar rămâne risipite la sfârșitul evoluției Pământului; ele ar rămâne, n-ar fi adunate de Christos care impregnează întreaga omenire cu spiritul Său. La sfârșitul timpurilor pământești am sta acolo ca suflete legați de Pământ, am fi legați de ceea ce rămâne mort în resturile noastre în Pământ. Sufletul nostru ar fi de fapt eliberat în spirit în mod egoist, pentru sine, și nu ne-am putea apropia de resturile noastre trupești.
Astfel de suflete, iubiții mei prieteni, sunt prada lui Lucifer, al cărui întreg efort tinde să împiedice țel propriu-zis al Pământului, tinde să împiedice sufletele să atingă țelul existenței lor pământești, să le rețină în lumea spirituală. Și în era jupiteriană Lucifer îi va trimite lui Jupiter rămășițele pământești împrăștiate, ca o incluziune moartă, care apoi va fi acolo înăuntru în Jupiter, ca Lună care nu se separă de Jupiter, și va împinge mereu în sus aceste resturi ale Pământului. Și aceste resturi ale Pământului vor trebui să fie vivifiate de suflete de deasupra ca suflete-grup pe Jupiter.
Aduceți-vă aminte ce v-am spus acum mulți ani: pe Jupiter, speța umană se va împărți. Vor exista, pe de o parte, suflete care și-au atins țelul lor pământesc, care își vor atinge țelul lor jupiterian și, pe de altă parte, suflete care vor forma un regn intermediar între regnul omenesc de pe Jupiter și regnul animal de pe Jupiter. Acestea vor fi suflete luciferice, adică pur spirituale; vor avea trupul jos, acest trup va fi o expresie clară a întregului lor interior sufletesc, însă îl vor putea dirija doar din afară. Pe Jupiter se vor distinge deci două rase, cei buni și cei răi. Am spus deja aceasta cu mulți ani în urmă; astăzi vom privi aceste lucruri mai în profunzime.
Existenței jupiteriene îi va urma cea a lui Venus și va fi făcută din nou o echilibrare prin evoluția ulterioare a lui Christos, dar omul trebuie chiar pe Jupiter să observe ce înseamnă: să vrei să te desăvârșești doar în egoul tău și să nu faci din întregul Pământul propria ta problemă! Este experiența pe care va trebui să o facă în timpul întregului ciclu jupiterian, prin faptul că în fața ochiului său spiritual poate să îi apară tot ceea ce el nu a christificat în existența pământească.
Să rezumăm acum, iubiții mei prieteni, tot ce am spus și, sub acest aspect, să ne gândim la cuvintele rostite de Christos atunci când și-a trimis discipolii în lume pentru a vesti acolo numele Lui și, în numele Lui, să ierte păcatele. De ce să ierte păcatele în numele Lui? Pentru că această iertare a păcatelor este în corelație cu numele Său; pentru că păcatele pot fi șterse și transformate în viață activă numai când Christos se poate uni cu resturile noastre pământești, când noi mai întâi, în timpul existenței noastre pământești, L-am purtat în noi, în sensul cuvântului lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine”.
Și când o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, citează aceste cuvinte ale lui Christos către discipolii săi pentru a le reaminti mereu și mereu sufletelor ce înseamnă Christos, trebuie să vedem aici și acest sens mai adânc. Când în sânul unei confesiuni religioase, oricare ar fi ea, unul din slujitori vorbește în numele lui Christos de iertarea păcatelor, asta nu înseamnă altceva decât că cel care prin cuvintele sale de iertare a păcatelor se referă la iertarea păcatelor cu ajutorul lui Christos acela și indică sufletului care vrea să fie consolat: Da, am văzut, tu ai dezvoltat un raport viu cu Christos; cu ceea ce este păcat și vină obiectivă, care urmează să intre ca păcat și vină obiectivă în resturile tale pământești, tu unești ceea ce este Christos pentru tine. Pentru că mi-am dat seama că tu te-ai impregnat cu Christos, pot să îți spun „iertate îți sunt păcatele”.
Atunci când într-o confesiune religioasă cineva vorbește despre iertarea păcatelor, prin aceasta se înțelege totdeauna tacit faptul că păcătosul este de partea lui Christos, că vrea să îl poarte în inima și în sufletul său. De aceea îl poate bucura, atunci când acesta vine către el conștient de vina sa: Christos te va ierta, și îmi este îngăduit să îți spun că păcatele îți sunt iertate în numele Său.
Astfel ia naștere o legătură frumoasă cu singurul iertător de păcate – pentru că El este purtătorul de păcate, pentru că El este ființa care dă viață resturilor pământești umane – atunci când cei ce vor să Îi slujească lui Christos pot consola acele suflete despre care se conving că înlăuntrul lor se simt unite cu Christos, le pot consola prin cuvintele: Păcatele tale îți sunt iertate! Căci este o nouă întărire a raportului sufletului cu Christos atunci când acest suflet poate afirma: Vinile, păcatele mele le-am înțeles în așa fel încât mi se poate spune că Christos le-ar lua asupra Sa, le-ar întrețese cu ființa Sa. Pentru ca acest cuvânt de iertare a păcatelor să fie adevărat, trebuie să fie subînțeles că și dacă păcătosul, vinovatul, nu reînnoiește unirea lui cu Christos, cel puțin i se amintește legătura sa. Căci legătura țesută între suflet și Christos trebuie să fie atât de strânsă încât niciodată nu e îndeajuns oricât de des își reînnoiește sufletul conștiența acestei legături. Și prin faptul că Christos este legat cu vina obiectivă, cu păcatul obiectiv al sufletului omenesc în modul în care am arătat, acest suflet poate deveni cel mai bine conștient de raportul său cu Christos în viața de zi cu zi prin aceea că și în momentul iertării păcatelor își evocă iar și iar existența Christosului cosmic în existența pământească.
Cei care își însușesc cu adevărat știința spiritului christificată – nu într-un sens exterior, ci în spiritul adevărat – pot, evident, să devină și proprii lor confesori. Datorită științei spiritului, ei vor dobândi o cunoaștere atât de profundă a lui Christos, se vor simți atât de intim legați de El, încât vor avea imediat percepția prezenței sale spirituale. Și când vor reînnoi față de El, considerat principiul însuși al Cosmosului, făgăduința lor de fidelitate, ei i se vor confesa în spirit și vor putea să obțină de la El, în cursul meditației lor tăcute, iertarea păcatelor. Dar atât timp cât oamenii nu sunt impregnați până la acest nivel cu știința spiritului, trebuie să le indici cu înțelegere ceea ce domnește oarecum într-un semn exterior în diversele religii ale lumii drept iertarea păcatelor. Oamenii vor deveni tot mai liberi în spirit și, în măsura în care vor fi astfel, raportul lor cu Christos va fi tot mai personal și mai direct.
Și, mai ales, să practicăm toleranța!
Cel care crede că are despre Misteriul de pe Golgota, despre Christos, o experiență atât de intimă și atât de profundă încât poate, să spunem așa, să vorbească cu Christos, trebuie să aibă înțelegere față de cei care au nevoie de fiecare dată ca un slujitor al lui Christos să le dea consolările necesare, rostind cuvintele: „Păcatele îți sunt iertate”; și, la rândul lor, aceștia ar trebui să se arate toleranți față de sufletele care își pot fi suficiente lor însele. Poate că toate acestea sunt un ideal pentru existența pământească, dar un ideal către care orice antroposof trebuie cel puțin să-și ațintească privirea.
Iubiții mei, v-am vorbit despre taine spirituale care i se dezvăluie omului și care îi permit, chiar când cunoaște deja multe din antroposofie, să privească mai adânc în întreaga ființă a existenței noastre. V-am vorbit despre victoria asupra egoismului uman, despre anumite lucruri pe care nu le poți înțelege decât cunoscând legile karmei. V-am spus că omul nu este numai un individ, ci că el face parte din întreaga existență pământească și că este chemat să lucreze la promovarea planului divin pe Pământ. Christos n-a venit aici, jos, n-a trecut prin Misteriul de pe Golgota numai ca să fie pentru fiecare din noi ceva care să ne întărească în egoismul nostru. Ar fi înspăimântător să gândești că trebuie să concepi misiunea lui Christos în așa fel încât cuvintele lui Pavel „Nu eu, ci Christos în mine” să nu facă altceva decât să pretindă un egoism și mai mare. Christos este Spiritul central al Pământului, care trebuie să salveze pentru Pământ tot spiritualul pământesc ce se înalță de la oameni.
În zilele noastre se pot vedea opere ale unor teologi – și cei care au citit aceste opere vor putea confirma ce afirm eu acum – care spun cam așa: Da, anumiți teologi din secolele XIX și XX au stârpit în sfârșit credința populară din Evul Mediu conform căreia Christos ar fi venit aici, jos, pentru a-i smulge diavolului Pământul, pentru a-i smulge Pământul lui Lucifer. – Asta pentru că azi domnește la unii teologi un materialism „luminat”, care se vrea a fi deosebit de luminat. Da, așa spun ei, în întunecatul Ev Mediu, oamenii vorbeau de faptul că Christos a apărut în lume ca să îi smulgă diavolului Pământul. – Adevărata iluminare ne conduce înapoi la acea credință populară simplă și modestă. Căci lui Lucifer îi aparține tot ceea ce pe Pământ nu este liberat prin Christos. Iar tot omenescul din noi, închis în eul nostru, este înnobilat, devine fecund pentru întreaga omenire când este christificat. Și, ajungând la capătul acestor considerații, iubiții mei prieteni, n-aș vrea să omit a spune sufletelor celor care au fost reuniți aici în timpul acestor câteva zile și următoarele cuvinte:
Speranța, încrederea în viitorul cauzei noastre ne pot umple inimile, fiindcă ne-am străduit, încă de la începutul muncii noastre, să impregnăm cu voința lui Christos ceea ce am avut de spus. Și speranță și încredere ne dă faptul că putem spune: De fapt, învățătura noastră este chiar ceea ce a vrut să spună Christos împlinindu-și Cuvântul: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii”. N-am avut decât un singur gând: să ascultăm ceea ce El avea să ne spună. Și ceea ce, după promisiunea Sa, El ne-a inspirat vom primi în sufletul nostru sub forma științei noastre a spiritului. Considerăm această știință a spiritului ca fiind creștină nu pentru că se bazează pe nu știu ce creștinism dogmatic, ci pentru că, christificată în noi, o privim ca pe o revelație a lui Christos în noi înșine. De aceea și sunt convins că ceea ce germinează ca veritabilă, adevărată știință a spiritului în sufletele celor care, împreună cu noi, vor să primească această știință a spiritului christificată, devine fecund pentru întreaga omenire și îndeosebi: pentru cei care sunt gata să primească aceste roade.
Foarte multe lucruri bune, bune spiritual, în mișcarea noastră spiritual-științifică se prezintă –- dacă privim clarvăzător – ca provenind de la cei care au primit odată cu noi știința spiritului christificată și care, după ce au trecut prin poarta morții, au trimis apoi spre noi roade ale acestei științe. În noi trăiesc deja cele trimise jos din lumile spirituale de cei ce au primit știința spiritului christificată. Căci ei nu le păstrează pentru propria lor desăvârșire, în propriul lor curent karmic, ci le pot revărsa în sufletele celor ce vor să le primească. Consolare și speranță ia naștere pentru știința noastră a spiritului din faptul că știm că și așa-zișii noștri morți lucrează împreună cu noi.
Alaltăieri s-a mai vorbit aici într-un anumit context despre aceste lucruri. Astăzi însă, fiindcă mă aflu la sfârșitul acestor considerații, aș dori să spun personal, iubiții mei prieteni, încă un cuvânt:
Când vorbeam în această ramură a Societății noastre din Nörrkoping, nu puteam să nu simt mereu spiritul bun al celei ce a fost atât de strâns unită cu ceea ce noi numim aici ramura noastră din Nörrkoping. Spiritul doamnei Danielson privește ca un înger bun spre tot ce vrea să întreprindă această ramură. Și el era tot un spirit creștin, în sensul pe care l-am descris. Sufletele care îl cunosc nu se vor simți niciodată despărțite de el. Fie ca el să domnească mai departe asupra acestei ramuri ca spirit ocrotitor. O va face cu bucurie, o va face sigur cu plăcere dacă sufletele ce lucrează aici îl primesc.
Cu aceste cuvinte spuse din inimă închei aceste conferințe, iubiții mei prieteni, și sper că vom lucră în continuare împreună pe calea pe care am pornit.
