Noțiunile de care ne lovim inevitabil când este vorba de raporturile lui Christos cu sufletul uman sunt noțiunile de greșeală și păcat. Știm ce importanță au noțiunile de greșeală și păcat în creștinismul lui Pavel, de pildă. Trebuie să spunem că epoca noastră este prea puțin în stare să înțeleagă într-un mod cu adevărat profund raporturile pe care le găsim la Pavel între noțiunile de păcat și de greșeală pe de o parte, moarte și nemurire pe de altă parte. Avem aici una din consecințele materialismului timpului nostru. Să ne aducem aminte ce spuneam în prima conferință: nemurirea sufletului omenesc fără continuarea conștienței după moarte nu poate fi o adevărată nemurire. Dispariția conștienței o dată cu moartea n-ar putea să însemne decât un lucru: că omul, de fapt, nu este nemuritor. O dăinuire inconștientă a ființei umane după moarte ar însemna că tocmai caracterul esențial al ființei omenești, ceea ce face ca omul să fie om, nu se mai păstrează. Un suflet omenesc care ar supraviețui inconștient morții n-ar reprezenta mai mult decât suma de atomi pe care și materialismul o admite și care ar trebui să se mentină și când corpul omenesc este distrus.
Pavel era ferm convins că nu se poate vorbi de nemurire decât dacă există conștiența individuală. Și cum conștiența individuală trebuia legată de greșeală și păcat, el putea să spună: Dacă conștiența omului este întunecată după moarte prin păcat și greșeală, sau prin consecințele lor, dacă conștiența, după moarte, este distrusă prin păcat și greșeală, înseamnă că păcatul și greșeala sunt în stare să omoare omul ca suflet și ca spirit. Mentalitatea materialistă a epocii noastre, chiar cea a multor filosofi și gânditori moderni care se mulțumesc să vorbească despre supraviețuirea sufletului, este, în mod firesc, foarte îndepărtată de această concepție; nemurirea omenească trebuie să fie identică cu supraviețuirea conștientă a sufletului după moarte.
Aici apare o anumită dificultate, mai ales pentru conceția antroposofică despre lume. Ca să-ți dai seama de ea, e destul să analizezi raporturile pe care le au noțiunile de „vină”, „păcat” cu cea de „karmă”. Unii antroposofi rezolvă problema spunând simplu: Noi credem în karmă, adică o greșeală comisă într-o anumită încarnare o duci cu tine prin karma ta și o plătești mai târziu. În felul acesta se stabilește, în cursul încarnărilor succesive, o compensare. Tocmai aici apare dificultatea. Antroposofii se întreabă cum se împacă asta, de pildă, cu noțiunea de iertare a păcatelor prin Christos. Și totuși ideea iertării păcatelor este strâns legată cu adevăratul creștinism. Să ne gândim de pildă la Christos aflat pe cruce între cei doi tâlhari. Cel din stânga își bate joc de Christos: Dacă vrei să fii Dumnezeu, mântuiește-Te pe Tine și mântuiește-ne și pe noi! Cel din drepata îi replică: N-ar trebui să vorbești așa, căci amândoi ne merităm pedeapsa morții pe cruce, după faptele noastre, dar Acesta este nevinovat și îndură aceeași soartă cu noi. Apoi cel din dreapta, adresându-se lui Christos, adaugă: Adu-ți aminte de mine când vei fi în împărăția Ta! La care Christos răspunde: „Adevăr îți spun ție, chiar azi tu vei fi cu mine în Rai”. Nu poți pur și simplu să elimini acest cuvânt din Evanghelie sau să îl contești; este un cuvânt foarte important și plin de semnificație. Întrebarea pentru antroposofi este următoarea: Tâlharul din dreapta trebuie să ispășească ceea ce a făcut; de ce Christos îi spune, ca și cum l-ar ierta, ar anula păcatul: „chiar astăzi tu vei fi cu mine în Rai?” Antroposoful poate spune că tâlharul din dreapta va trebui să-și ispășească greșeala prin karma sa, ca și cel din stânga.
De ce face Christos o deosebire între tâlharul din dreapta și cel din stânga? Este cert că avem aici, pentru concepția antroposofică a karmei, o reală dificultate. Ea nu este ușor de rezolvat; se rezolvă însă dacă prin cercetare spirituală studiezi cu mai multă atenție creștinismul, dacă încerci să-l pătrunzi cât mai mult. Să încercăm să lămurim problema dintr-un alt punct de vedere, care vă este deja cunoscut și care ne va permite să vedem mai din aproape ce se petrece aici. Amintiți-vă, iubiții mei prieteni, felul în care vorbim adesea despre Lucifer și Ahriman și cum sunt ei reprezentați de mine în dramele-misterii. De îndată ce începi, aș spune, să-i privești dintr-un punct de vedere pe care l-aș numi omenesc-antroposofic, și faci din Lucifer un fel de tâlhar interior iar din Arhiman un fel de tâlhar exterior, în acel moment ai mari dificultăți; nu trebuie să uiți că Lucifer, deși este cel care a introdus răul în lume, acest rău interior care se naște prin pasiuni a adus libertatea și joacă în ansamblul Cosmosului un rol important. Și tot așa trebuie să spui și despre Ahriman, și el joacă un rol important în ansamblul Universului. Am remarcat, când am început să vorbim mai des despre Lucifer și Ahriman, că antroposofii deveneau într-un fel neliniștiți. Ei păstrau din concepția tradițională despre Lucifer sentimentul că de fapt în Univers el este un înspăimântător criminal de care trebuie să te păzești în totul. Natural, un antroposof nu poate fi cu totul de această părere, fiindcă el trebuie să recunoască rolul important al lui Lucifer în ansamblul Universului. Și totuși trebuie să și-l reprezinte pe Lucifer ca pe un adversar al zeilor progresiști, deci ca un spirit care, într-un anumit fel, zădărnicește planul creațiunii, ca un dușman al acelor zei pe care trebuie de fapt să-i venerăm. Pe scurt, când vorbim astfel despre Lucifer, îi recunoaștem unui adversar al divinității un rol important în ansamblul Universului, și tot așa trebuie să o facem și pentru Ahriman.
În anumite privințe poți înțelege că sufletul omenesc se întreabă: Care trebuie să fie atunci atitudinea mea față de Lucifer si Ahriman? Trebuie să-i iubesc sau să-i urăsc? Nu stiu ce să fac cu ei! De unde vin toate astea? De altminteri, trebuie să îți dai seama că despre ei se vorbește ca despre ființe care, de fapt, prin specificul lor, nu aparțin planului fizic, că misiunea și sarcina lor în lume este oarecum în afara planului fizic, este în lumea spirituală.
În timpul conferințelor müncheneze [Nota 6] îndeosebi am subliniat că esența acestui fapt constă în aceea că rolul încredințat lui Lucifer și lui Ahriman de către zeii care facilitează evoluția este în lumile spirituale și că un dezacord, o dizarmonie nu se produce decât atunci când ei își transferă rolul în planul fizic, arogându-și astfel drepturi care de fapt nu le-au fost acordate. Dar există ceva, iubiții mei prieteni, ceva ce trebuie să admitem – și pe care, în general, sufletul uman nu îl acceptă bucuros când abordează aceste subiecte –, anume că judecata noastră, judecata umană, este de fapt valabilă doar pentru planul fizic și că această judecată, corectă pentru planul fizic, nu poate fi aplicată lumilor superioare. Tocmai de aceea trebuie ca încet, progresiv, să aprofundăm cunoașterea antroposofiei, pentru a ne lărgi judecata, lumea noastră de noțiuni, concepte și idei. Oamenii timpului nostru, care gândesc materialist, consideră că antroposofia este greu de înțeles, pentru că ei nu vor să-și lărgească judecata și vor să rămână la judecata valabilă doar pentru planul fizic.
Dacă spunem că o putere este ostilă altei puteri, este drept să adăugăm, rămânând în planul fizic, că ostilitatea este un lucru rău, că ea nu ar trebui să existe. Pe un plan superior, lucrurile stau altfel. Aici judecata trebuie să se lărgească. Pentru ca lumea în întregul ei să fie posibilă este necesar să existe o opoziție spirituală; așa cum în domeniul electricității este necesară o electricitate pozitivă și una negativă, e necesară și o opoziție spirituală. Trebuie să existe spirite care se confruntă. Aici se verifică ceea ce spune Heraclit, și anume că nu numai iubirea ci și lupta construiește Universul. Numai când Lucifer acționează asupra sufletului uman și prin sufletul uman introduce lupta în lumea fizică, numai atunci această luptă este nejustă, nepotrivită. Dar nu același lucru este valabil pentru lumile superioare; aici și opoziția spiritelor este ceva ce ține de întreaga structură, de întreaga evoluție a lumii, ceea ce înseamnă că de îndată ce pătrundem în lumea spirituală trebuie să folosim cu totul alte unități de măsură, să adoptăm alte moduri de a judeca. De aceea este atât de șocant să vorbești despre Lucifer și Ahriman, pe de o parte, ca fiind adversari ai zeilor și, pe de altă parte, ca fiind necesari în întregul mers al ordinii cosmice. Așadar, trebuie să admitem înainte de toate că omul, dacă folosește pentru lumile superioare judecata valabilă planului fizic, intră în coliziune cu ordinea cosmică.
Acum însă tocmai aceasta este ideea principală ce trebuie accentuată mereu, anume că Christos, ca Christos, nu ține de ființele planului fizic, că, din clipa în care a avut loc Botezul în Iordan, o ființă care înainte nu era de pe Pământ, o ființă care nu aparținea ființelor pământești s-a încarnat în Iisus din Nazaret. Așadar, în Christos avem de-a face cu o ființă care pe bună dreptate le putea spune discipolilor Săi: Eu sunt de sus, voi sunteți de jos, adică Eu vin din Împărăția Cerurilor, voi din Împărăția Pământului. Să vedem care sunt consecințele acestui fapt. O judecată pământească, care, ca judecată pământească, este în întregime justificată, este ea în mod necesar și judecata acelei ființe cosmice Christos, încarnată în trupul lui Iisus? Ființa care în timpul Botezului în Iordan a intrat în corpul lui Iisus nu are o judecată pământească ci o judecată cerească, ea trebuie să judece altfel decât judecă oamenii.
Și acum să măsurăm întreaga greutate a cuvintelor rostite pe Golgota. Tâlharul din stânga nu-și dă seama că Christos nu este doar o entitate pământească, ci o entitate care aparține împărăției ce nu este împărăția pământească. Dimpotrivă, tâlharul din dreapta conștientizează acest lucru, înainte de a muri: Împărăția ta, o Christos, este din altă lume. Adu-ți aminte de mine când vei intra în împărăția Ta. În acest moment, tâlharul din dreapta are un presentiment al faptului că Christos ține de o altă împărăție, în care domnește o cu totul altă forță de judecată decât pe Pământ. De aceea Christos, din conștiența că El stă în împărția Sa, poate să-i răspundă: Într-adevăr, pentru că tu presimți ceea ce este împărăția mea, vei fi chiar azi – adică o dată cu moartea – cu mine în împărăția mea. Astfel se revelează forța supra-pământească a lui Christos care trage individualitatea omenească în sus, într-o sferă spirituală. Judecata pământească, judecata omenească trebuie, bineînteles, să spună: Din punct de vedere karmic, tâlharul din dreapta va trebui să își achite datoria ca și cel din stânga. Dar judecata cerească este alta. Acesta este abia începutul problemei. Căci, bineînțeles, dumneavoastră puteți spune: Atunci judecata cerească și judecata pământească sunt în contradicție. Cum poate Christos să ierte în timp ce judecata pământească cere o compensare karmică?
Da, iubiții mei prieteni, atingem aici una din cele mai grele probleme ale științei oculte. Și anume, trebuie să facem o distincție pe care sufletul omenesc nu o face bucuros fiindcă îi repugnă să urmărească un raționament până în ultimele sale consecințe, atunci când acest lucru implică anumite dificultăți. Va trebui poate să întoarceți pe o parte și pe alta de multe ori în sufletul dumneavoastră ceea ce o să vă spun pentru ca, în final, să înțelegeți problema.
Mai întâi să stabilim o deosebire. Să vedem în primul rând ce se împlinește în karmă printr-o justiție obiectivă. Un lucru trebuie să fie clar, că omul este supus karmei sale. El trebuie deci să compenseze karmic răul pe care l-a săvârșit. Dacă reflectăm la acest lucru vom fi de acord că nimeni nu ar vrea să fie altfel. Admiteți că cineva ar fi comis într-adevăr o faptă rea. În momentul în care a putut să o comită, el este mai puțin bun decât dacă nu ar fi comis-o, și nu poate să regăsească treapta de perfecțiune pe care o avea înainte de a face răul decât când va compensa răul făcut. Trebuie deci ca el să dorească să repare greșeala, fiindcă reparând-o, compensându-o, poate ajunge din nou la treapta de perfecțiune pe care o atinsese înainte de a fi săvârșit fapta. Așadar, pentru propria noastră perfecționare, nu putem dori decât un lucru, și anume: karma să subziste ca justiție obiectivă. Altfel spus, într-o concepție despre libertatea omenească nu poate lua naștere sub nici o formă dorința de a-ți vedea iertate păcatele în așa fel încât, de pildă, astăzi să putem vătăma ochii cuiva fără să avem de ispășit acest păcat prin karma noastră. Un om care a sfărâmat ochii altuia este mai imperfect decât cel care nu a comis acest act, iar karma sa ulterioară va trebui să îl conducă la a compensa aceasta printr-o faptă bună; numai atunci se va regăsi el așa cum era înainte de această faptă. Este deci de neconceput, dacă reflectezi cu adevărat la ceea ce este natura umană, să poți vătăma astăzi ochii cuiva, fapta să-ți fie iertată și, prin aceasta, karma să-ți fie compensată. În ceea ce privește karma, este absolut just ca nici o datorie să nu ne fie iertată, ci să avem de plătit până la ultimul bănuț.
Dar în ce privește greșeala mai este încă ceva de spus. Greșeala cu care ne încărcăm, păcatul cu care ne încărcăm, nu este numai problema noastră personală, ci – trebuie să facem precizarea – este un fapt cosmic obiectiv, el privește și lumea. Greșeala pe care am comis-o o vom compensa prin karma noastră; dar faptul că am zdrobit ochii cuiva s-a întâmplat, a avut loc în mod real. Iar dacă noi, să spunem, în încarnarea actuală zdrobim ochii cuiva și apoi, într-o încanare ulterioară, facem ceva ce compensează această faptă comisă înainte cu multe sute de ani, totuși ceva rămâne în mersul obiectiv al lumilor. Ceea ce am făcut rămâne o faptă obiectivă în ansamblul cosmic. În ce ne privește, noi o compensăm mai târziu. Vina pe care ne-am adăugat-o, o ștergem prin karmă, dar faptul cosmic obiectiv rămâne, nu îl putem șterge prin aceea că am înlăturat din noi imperfecțiunea.
Trebuie deci să deosebim urmările unui păcat pentru noi înșine și urmările unui păcat pentru evoluția obiectivă a lumii. Această distincție este extrem de importantă. Și acum îmi veți permite poate să introduc aici o observație ocultă, care ar putea să lămurească oarecum problema.
Când contempli intervalul evoluției omenirii începând de la Misteriul de pe Golgota, și abordezi Cronica Akasha fără să fii impregnat cu ființa-Christos, devii derutat foarte ușor – foarte ușor devii dezorientat. Fiindcă în această Cronică Akasha apar înregistrări care foarte adesea nu concordă cu ceea ce găsești în evoluția karmică a oamenilor individuali. Să luăm un exemplu: să presupunem că în anul 733 ar fi trăit un om care a săvârșit un păcat mare. Acuma cercetezi Cronica Akasha, mai întâi fără să ai vreo legătură cu Christos. Și ia te uită! – nu poți găsi vina respectivă în Cronica Akasha. Dar dacă cercetezi apoi acel om, care a trait mai departe, și examinezi karma lui, atunci găsești că mai este ceva ce el are de ispășit; această faptă ar trebui să se afle la un anumit moment în Cronica Akasha, ea însă nu se află acolo. Când examinezi karma observi: Da, acel om trebuie să plătească pentru această faptă; ar trebui să găsești în Cronica Akasha, în acea încarnare, păcatul, vina lui; ea însă nu este acolo. Ce contradicție! Un fapt cu totul obiectiv, care poate apărea în multe cazuri. Se poate întâmpla să întâlnesc astăzi pe cineva; dacă îmi este dat harul să cunosc ceva despre karma lui, aș putea să descopăr că o anumită nenorocire sau o lovitură a sorții care l-a lovit este în karma sa, că este compensarea unei greșeli anterioare. Totuși, dacă mă examinez chestiunea în încarnările sale precedente și cercetez ce a făcut atunci, nu găsesc această faptă înregistrată în Cronica Aksaha. De unde vine asta?
Provine din faptul că Christos realmente a luat asupra sa vina, greșeala obiectivă. În momentul în care eu mă impregnez cu Christos, când cercetez Cronica Akasha împreună cu Christos, găsesc această faptă! Christos a luat-o în împărăția sa și o poartă mai departe ca ființialitate, în așa fel încât, dacă nu țin seama de Christos, nu o pot găsi în Cronica Akasha. Remarcați bine diferența: Rămâne dreptatea karmică, dar în privința efectelor unei greșeli în lumea spirituală interevine Christos, care duce această greșeală în împărăția Sa și o cară mai departe.
Christos este acela care este în stare, pentru că El ține de o altă împărăție, să șteargă în lume datoriile noastre și păcatele noastre, să le ia asupra lui.
În definitiv, ce spune Christos, fiind pe cruce, tâlharului din sânga? Dacă nu în cuvinte, cel puțin ca sens, îi spune: Ceea ce ai făcut va avea consecințe nu numai în lumea fizică ci și în lumea spirituală. Iar răufăcătorului care este la dreapta sa îi spune: Chiar astăzi tu vei fi cu mine în Rai. Ceea ce înseamnă: Eu iau asupra mea fapta ta. Sigur, tu va trebui mai târziu, prin karma ta, să ispășești în ce te privește pe tine această faptă, însă ceea ce înseamnă pentru lume această faptă, asta mă privește pe mine, spune Christos, exprimat simplist. Facem aici o precizare foarte importantă și care este valabilă nu numai pentru epoca ce urmează Misteriului de pe Golgota, ci și pentru epoca precedentă.
Am avut deja prilejul să observăm în conferințele anterioare că coborârea lui Christos printre cei morți nu este o legendă. Prin aceasta Chrisos a împlinit ceva pentru sufletele care, în epoci anterioare, se încărcaseră cu greșeli și păcate. N-ar trebui să studiezi Cronica Akasha a epocilor anterioare Misteriului de pe Golgota fără să fii tu însuți pătruns de entitatea lui Christos. Fiindcă ai comite erori peste erori. Și atunci nu este de mirare că Leadbeatter, de pildă, care în realitate nu știe nimic despre Christos, a ajuns să facă în cartea sa Omul, de unde vine, unde merge afirmațiile cele mai stranii asupra evoluției pămantești. Doar dacă este pătruns de impulsul lui Christos sufletul este în stare să vadă lucrurile așa cum s-au petrecut cu adevărat în cursul evoluției pământești chiar înaintea Misteriului de pe Golgota, în vederea Misteriului de pe Golgota.
Karma este o problemă a încarnărilor omului. Ceea ce înseamnă justiție karmică trebuie văzută cu judecata care este judecata noastră pământească. Ceea ce face Christos pentru omenire trebuie
măsurat cu o judecată care ține de alte lumi decât cea pământească. Să ne gândim o clipă la sfârșitul evoluției pământești, la epoca în care oamenii vor fi sfârșit a se încarna aici, jos. Sigur,
trebuie ca totul să fie plătit până la ultimul bănuț. Sufletele omenești își vor fi împlinit atunci într-un fel karma lor. Dar imaginați-vă că toate greșelile rămân în Pământ, că toate păcatele
continuă să acționeze în Pământ. Oamenii și-ar fi achitat karma la sfârșitul Pământului, dar Pământul nu ar fi pregătit să intre în era jupiteriană și întreaga omenire pământească ar fi acolo
fără un locaș, fără posibilitatea de a se dezvolta înspre Jupiter. Dacă Pământul întreg evoluează odată cu omul, asta este urmarea faptei lui Christos. Fără această faptă, tot ceea ce s-ar
acumula pe Pământ ca greșeală ar arunca Pământul în întunecimi și n-am mai avea planetă pentru continuarea evoluției. Împlinindu-ne karma, noi facem ceea ce este necesar pentru noi însine, dar
nu pentru întreaga omenire și nici pentru ceea ce, în evoluția Pământului, este în corelație cu întreaga evoluție umană.
Să ne fie deci clar că nu suntem absolviți de karmă, dar datoriile și păcatelor noastre pentru evoluția Pământului sunt șterse prin ceea ce a intervenit prin Misteriul de pe Golgota. Trebuie, de asemenea, să ne fie clar că toate acestea nu se pot produce fără colaborarea, fără participarea omului. Este ceea ce se poate înțelege și din cuvintele spuse de Christos tâlharului de pe cruce. Tâlharul din dreapta a avut presentimentul unei împărății suprapământești în care totul se petrece altfel decât în lumea pământească. Omul trebuie să-și umple sufletul cu substanța ființei-Christos; trebuie, cum s-ar spune, să fi luat în sufletul său puțin din Christos astfel încât Christos să fie activ în el și să-l poarte într-o lume în care, ce-i drept, omul nu are puterea să-și facă karma inactivă, dar în care prin Christos se întâmplă aceasta, că greșelile noastre și păcatele noastre sunt șterse pentru lumea exterioară.
Arta picturii ne oferă o minunată imagine a acestui adevăr. Cum să nu îți facă o puternică impresie Christos ca judecător când contempli, de pildă, fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, Judecata de Apoi? Care este de fapt subiectul acesteia? Să lăsăm de o parte sensul profund esoteric și să ne ocupăm numai de imaginea care apare în sufletul nostru. Vedem acolo pe cei drepți și pe cei păcătoși. Or, acest tablou s-ar putea picta într-un mod diferit de cel în care a făcut-o acest creștin care este Michelangelo; s-ar putea reprezenta oameni la sfârșitul Pământului sau după sfârșitul Pământului, contemplându-și karma lor și spunându-și: E adevărat, noi ne-am împlinit karma, totuși greșelile noastre sunt înscrise pe table de aramă în lumea spirituală și ele reprezintă o povară pentru Pământ, povară care ar putea să distrugă Pământul. În ce ne privește pe noi, le-am achitat, dar ele sunt prezente peste tot. De fapt, acest lucru nu este un adevăr, ar putea fi așa, dar nu constituie un adevăr. Prin faptul că Christos a murit pe Golgota, omul nu va vedea tabla unde sunt înscrise greșelile sale, el Îl va vedea pe Cel care le-a luat asupra sa; va vedea reunit în ființa lui Christos tot ceea ce altfel ar fi răspândit în Cronica Akasha. În locul acestei cronici, în fața lui stă Christos, El a luat asupra Sa toate acestea.
Profunde taine ale naturii omenesti ne sunt relevate aici. Dar ce trebuie pentru ca, în acest domeniu, să-ți dai seama de adevărata stare de fapt? Trebuie ca oamenii să poată – puțin contează că ei sunt păcătoși sau drepți – să-și ridice ochii către Christos, să nu vadă un gol acolo unde ar trebui să fie Christos. Trebuie să ai o legătură cu Christos. Tâlharul din dreapta crucii demonstrează prin propriile sale cuvinte legătura sa cu Christos. Când Christos a dat celor care lucrează în spiritul Său misiunea de a ierta păcatele, este cert că niciodată și nicăieri nu s-a pus problema să fie știrbită cu ceva karma, ci prin aceasta voia să se arate că, pentru cel care este în legătură cu Christos, împărăția pământească este salvată de urmările și consecințele spirituale ale vinei și ale păcatului care sunt fapte obiective, chiar când ele au fost ispășite.
Ce înseamnă pentru sufletul uman cuvintele rostite în numele lui Christos de cel care are acest drept: „Iertate îți sunt păcatele”. Asta înseamnă că tu trebuie, evident, să te aștepți la o compensare karmică, dar că, de fapt, vina și păcatul tău au fost transformate de Christos pentru ca să nu ai mai târziu cumplita suferință pe care ai viețui-o văzând, privind în urmă la greșeala ta, cum prin această greșeală ai distrus o parte a existenței pământești. Christos șterge această greșeală. Dar pentru asta este nevoie de o anumită treaptă de conștiență pe care cel care iartă datoria, care iartă păcatele are dreptul să o ceară: păcătosul să aibă conștiența greșelii sale și conștiența faptului că Christos o poate lua asupra lui. Atunci cuvintele „Iertate îți sunt păcatele” corespund unui fapt cosmic și nu unui fapt karmic.
Există în Evanghelii un pasaj în care Christos ne arată atât de frumos atitudinea Sa asupra acestui aspect încât atinge puternic inima. Celor care Îi aduc, condamnând-o, o femeie prinsă în adulter – reprezentați-vă clar această scenă – Christos le dă un dublu răspuns: pe de o parte, El înscrie ceva în Pământ; pe de altă parte, nu judecă, nu condamnă, El iartă. De ce scrie El în pământ? Pentru că în joc este karma, pentru că ea, karma, este dreptatea obiectivă. Fapta femeii adultere nu poate fi ștearsă pentru ea. Christos o înscrie deci în pământ. Dar cu totul altfel stau lucrurile cu consecințele spirituale – și nu pământești – ale acestei fapte; pe acestea Christos le ia asupra Sa. „El iartă”, însă asta nu înseamnă că El șterge greșeala în sensul absolut al termenului, ci că ia asupra Sa urmările obiective ale faptei comise.
Să ne gândim acum ce înseamnă să-ți poți spune: Am făcut în lumea asta cutare sau cutare lucru. Asta însă nu dăunează progresului meu pe mai departe fiindcă nu voi rămâne tot atât de imperfect ca atunci când am comis această faptă. În viitor voi putea ajunge iar la nivelul la care eram, prin faptul că voi ispăși această greșeală prin karma mea. Dar nu pot face ca și când această greșeală a mea n-ar exista pentru evoluția Pământului. Am avea de suportat suferințe de nedescris dacă n-ar fi venit să se unească cu evoluția Pământului o ființă care, prin puterea Sa, face ca acțiunea noastră, fapta noastră, din care nu putem schimba nimic, să fie pentru Pământ ca și cum n-ar fi fost niciodată comisă. Această fiintă este Christos. El nu ne descarcă de karma noastră personală ci de consecințele spirituale și obiective ale faptelor noastre, ale greșelilor noastre. Și tocmai acest lucru trebuie să îl urmărim în continuare în sufletul nostru. Numai atunci înțelegem că Christos este o entitate unită cu întreaga omenire, cu omenirea de pe întreg Pământul, fiindcă Pământul există pentru om. Christos este unit deci și cu întreg Pământul. Marea slăbiciune a omului, urmare a ispitei luciferice, este faptul că omul este în stare să se izbăvească pe sine prin karma sa proprie, dar este incapabil să izbăvească în același timp și Pământul. Acest lucru îl împlinește ființa cosmică, Christos.
Și acum vedem de ce unii antroposofi nu ajung să înțeleagă faptul că creștinismul este perfect conciliabil cu ideea de karmă. Sunt acei antroposofi care introduc în antroposofie egoismul deplin, un egoism mare; deși nu o spun niciodată în mod deschis, totuși ei simt și gândesc: Din moment ce prin karma mea mă izbăvesc pe mine, ce mă interesează restul lumii; facă ce o vrea! Și acestor antroposofi le este suficient să vorbească doar de compensarea karmică. Dar nu, asta nu este destul. Omul ar fi o ființă pur luciferică dacă nu s-ar gândi decât la el însuși. În fapt, el este un membru al întregii lumi și trebuie să se gândească la întreaga lume cu dăruire. El trebuie să gândească la faptul că, deși se poate izbăvi în mod egoist pe sine prin karma sa, el nu poate însă izbăvi întreaga existență a Pământului. Și tocmai aici intervine Christos. Iar atunci când ne hotărâm să nu ne gândim numai la eul nostru, trebuie să ne gândim și la altceva ca la eul nostru. La ce să ne gândim? La acest „Christos în mine” de care vorbește apostolul Pavel. Atunci, cu El, suntem uniți cu întreaga existență a Pământului. Nu ne mai gândim doar la salvarea noastră, ci ne spunem: Nu eu și propria mea salvare, ci Christos în mine și salvarea Pământului!
Iubiții mei prieteni! Trebuie într-adevăr să ai un spirit prea puțin creștin ca să interpretezi creștinismul așa cum o fac atâția oameni care se consideră autentici creștini și care acuză, de pildă, pe creștinii antroposofi de erezie. Trebuie să ai prea puțin simț creștin. Ne putem pune chiar întrebarea: Este într-adevăr creștinește să gândesc că am voie să fac orice, că de fapt Christos a venit în lume pentru a mă descărca de toate acestea, pentru a-mi ierta păcatele, așa încât să nu mai am nimic de-a face cu karma mea, cu păcatele mele? Cred că acestei atitudini i s-ar putea aplica mai curând un alt cuvânt decât cel de „creștinească”; cel de „comodă”. În adevăr, ar fi foarte comod dacă nu ar trebui decât să te căiești pentru ca tot ce ai comis în lume să fie șters din karma viitoare. Nu, nu este șters din karmă, dar poate fi șters de acolo unde noi, ca urmare a slăbiciunii noastre omenești, datorită ispitirii luciferice, nu putem răzbate: din evoluția Pământului. Acest lucru îl face Christos. Iertarea păcatelor noastre ne cruță de suferința de a fi introdus pe vecie o greșeală obiectivă în evoluția Pământului. De acest lucru trebuie, bineînțeles, să fim serios interesați. Dar dacă vedem lucrurile în acest fel, atunci și în multe alte privințe va apărea o seriozitate profundă, legată de o gândire corectă despre Christos. Ei i se va adăuga o adâncă gravitate și multe din concepția noastră despre Christos – care celui ce primește în sufletul său cu toată seriozitatea concepția despre Christos i se par ca un fel de frivolitate și cinism – vor dispărea. Căci tot, tot ce am spus astăzi și care se bazează punct cu punct pe cele mai importante pasaje din Noul Testament, ne confirmă faptul că tot ce este Christos pentru noi este pentru că El nu este o ființă ca ceilalți oameni, ci o ființă care a coborât de sus, din înălțimile Cosmosului, la Botezul în Iordan, în evoluția pământească a omului. Totul mărturisește natura cosmică a lui Christos. Și cel care cugetă profund la raporturile lui Christos cu greșeala și păcatul ajunge să conchidă că, deoarece omul este incapabil să șteargă în cursul existenței pământești vina sa pentru întregul Pământ, a trebuit ca o ființă cosmică să coboare, pentru ca datoria față de Pământ să fie anulată.
Adevăratul creștinism nu îl poate considera pe Christos altfel decât ca pe o ființă cosmică. Dar din acel moment putem fi atinși până în profunzimile sufletului nostru de ceea ce înseamnă cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine”. Atunci, din această cunoaștere va iradia în noi ceva ce nu pot să exprim decât prin aceste cuvinte: Din moment ce îmi permit să spun „Nu eu, ci Christos în mine”, prin însuși acest fapt eu recunosc că nu mai aparțin exclusiv sferei pământești, că în mine trăiește ceva ce are importanță pentru Cosmos, că în calitatea mea de ființă omenească am fost găsit demn să fiu în sufletul meu purtătorul unui principiu extrapământesc, așa cum în predispozițiile mele care vin de pe Saturn, Soare, Lună port în mine o ființă extrapământească. Și în conștiența omului se va revela imensa importanță a faptului de a fi christificat. Și el va lega de cuvântul lui Pavel „Nu eu, ci Christos în mine” și sentimentul că, în ce privește responsabilitatea sa interioară față de Christos, trebuie să dezvolte acum seriozitatea cea mai profundă. Tocmai acest lucru îl aduce conștienței creștine antroposofia, un sentiment de responsabilitate, încât nu mai poți să spui în orice situație: Credeam asta sau asta și, pentru că așa credeam, puteam să și spun așa. Epoca noastră materialistă merge tot mai mult în sensul acestui „Credeam că era adevărat, deci aveam dreptul să o spun”. Dar nu aducem o blasfemie lui Christos, nu-L răstignim din nou atunci când suntem destul de superficiali încât să răspândim prin cuvânt sau prin carte orice, oriunde, numai pentru că am crezut ceva într-un anumit moment, fără să fi examinat?
Dacă omenirea va lua în serios tot ce are legătură cu Christos, în ea va lua nastere sentimentul că omul trebuie să se dovedească demn de Cel care trăiește în noi prin aceea că primim tot mai real în noi acest principiu cosmic.
Da, poți ușor să crezi că cei care nu vor să-L considere pe Christos un principiu cosmic, care se căiesc cu orice prilej de greșelile lor, mai întâi spun o minciună despre semeni și apoi vor să o retracteze. Cel care vrea să se arate demn de Christos care trăiește în sufletul său va examina mai întâi dacă are dreptul să spună fără să fi controlat un lucru de care poate este convins pe moment.
Mari schimbări vor avea loc atunci când o adevărată concepție despre Christos va apărea în lume. Toți cei – și sunt nenumărați – care scriu astăzi – sau, mai curând, care mâzgălesc hârtia – scriind grăbit lucruri pe care nu le cunosc bine vor înțelege că Îl pângăresc astfel pe Christos în sufletul uman. Și nu se va mai auzi scuza curentă: Credeam că așa este, eram de bună-credință. Christos nu cere numai „bună-credință”. El vrea să și conducă pe oameni la adevăr. A spus el însuși: Adevărul vă va face liberi! Unde a spus vreodată Christos că dacă gândești în sensul său poți să răspândești în lume lucruri despre care nu știi nimic?
Multe se vor schimba! Desigur, o mare parte din producția literară a timpului nostru va dispărea când se va pleca de la ideea că trebuie să te arăți demn de cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine”. Dar cancerul civilizatiei noastre decadente va fi nimicit dacă vor fi aduse la tăcere vocile care vorbesc despre toate cu ușurătate, fără a fi convinse cu adevărat, care maculează albul hârtiei cu negreală de tipar, care scriu fără să fie convinse că ce scriu corespunde adevărului.
Chiar în acest domeniu a trebuit să trăim multe astfel de lucruri, atât în mișcarea teosofică cât și legate de ea. Și ce ușor îți vine la îndemână scuza: Da, cutare sau cutare erau în momentul acela chiar convinși de asta!
Ce se dovedește de fapt a fi o astfel de „convingere”, iubiții mei prieteni? Cea mai mare nechibzuință, cea mai pură frivolitate! Nu dintr-un motiv personal, credeți-mă, ci din gravitatea situației ar trebui poate să atragem atenția că nu există nici o scuză dacă în acest loc important, în fața Societății teosofice, este prezentat frivolul neadevăr despre minciuna iezuită, de către președinta acestei societăți. Sigur, e un fapt de mult tranșat, însă, pentru a preciza cele spuse, ne putem referi încă o dată la el. Ulterior, oamenii au spus: Președinta a retractat după puține săptămâni cele afirmate! Cu atât mai rău dacă dintr-un loc plin de atâta responsabilitate trâmbițezi ceva ce trebuie să retractezi după puține săptămâni, deoarece atunci începe critica generală, nu a persoanei.
Și să mai adăugăm ceva la deosebirea pe care trebuie să o facem între karma subiectivă, care se desfășoară în eul omului, și cea pe care o putem desemna ca ceva obiectiv. Aici nu trebuie pierdut nici un cuvânt, fiecare om trebuie să compenseze dauna pe care a provocat-o. Nu vom intra în amănunte, luăm faptul așa cum l-a luat Christos în legătură cu femeia adulteră. El a scris păcatul în Pământ. Trebuie însă să atragem atenția că egoismul trebuie biruit în cadrul mișcării spiritual-științifice. Trebuie să ne fie clar că nu este necesar doar o judecată subiectivă, ci o apreciere obiectivă asupra lumii.
Ceea ce se poate numi conștiință christică se va răspândi într-un anumit sens în lume când Christos va pătrunde tot mai mult în suflete; se va răspândi când sufletele vor căpăta conștiența prezenței lui Christos, când cuvântul lui Pavel „Nu eu, ci Christos în mine” se va adeveri. În suflete va fi tot mai clară conștiența că nu trebuie să spui doar ceea ce crezi, ci să verifici, confruntând cu faptele ceea ce spui. Christos va fi pentru suflet un Învățător al adevărului, un Învățător al unei înalte responsabilități. El va pătrunde astfel sufletele care vor fi în stare să presimtă întreaga gravitate a cuvintelor „Nu eu, ci Christos în mine”.
