Iubiții mei prieteni, să ne gândim mai întâi din nou la aceia care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul, pe care noi îl căutăm prin strădania cunoașterii noastre spirituale, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertatea și progresul omenirii, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
Aș dori să amintesc câte ceva în decursul acestor considerații aparte de astăzi, ceva care a constituit obiectul diferitelor noastre expuneri și pe care vrem să le reunim astăzi sub un alt punct de vedere, prin aceea că vom arunca asupra celor deja considerate pe ici și pe colo, raze de lumină care vor rezulta pe parcurs. Ceea ce se opune ca o prejudecată, ca un presentiment primirii cunoașterii spiritual-științifice în vremea noastră, este faptul cât de puțin se presimte ce parte infimă din ceea ce săvârșește în fond omul în fiecare ceas și în fiecare clipă pătrunde în conștiența lui obișnuită, în măsura în care el este om al acestei lumi fizice. Este suficient să reflectăm cât de puțin ar fi în stare să trăiască de fapt omul dacă ar vrea să aibă în conștiența sa toate cele care sunt necesare pentru a trăi pe Pământ ca om. Se accentuează mereu, și pe bună dreptate, cât de puțin știe omul în ziua de azi – ca să luăm pentru început doar procesele pur fizice din viața sa – cum lucrează de fapt creierul, ficatul, inima ș.a.m.d. pentru a înfăptui ceea ce trebuie să înfăptuiască omul ca să trăiască pe Pământ ca ființă fizică. Însă omul trebuie să înfăptuiască tot ceea ce trebuie pentru dezvoltarea vieții sale fizice exterioare. Și gândiți-vă cât de puțin le poate însoți omul pe toate acestea cu conștiența sa. Este suficient să cuprindem cu privirea cel mai mărunt eveniment din viață și vedem deja că omul ca ființă pământeană, ca ființă cosmică, este una, iar ceea ce poate fi denumit om conștient este cu totul alta; această parte este, în raport cu ceea ce este omul în întreg cuprinsul său, ceva foarte mic, ceva de-a dreptul foarte mic. Și de aceea, de fapt nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că în natura omenească ia naștere impulsul de a extinde tot mai mult acest mic om conștient asupra acelui domeniu care se deschide atunci când cuprindem cu privirea omul ca ființă cosmică. Noi vrem să facem aceasta astăzi din puncte de vedere care ni s-au oferit deja și pe care vrem să le cuprindem cu privirea încă o dată, într-un alt context.
Existența noastră conștientă ca oameni începe, într-o anumită privință, prin percepțiile noastre senzoriale, prin ceea ce percepem noi prin simțurile noastre din lumea exterioară. Faptul că simțurile noastre percep, adică faptul că se exercită impresii asupra simțurilor noastre și că aceste impresii iau naștere prin anumite procese este cu totul altceva decât faptul că noi avem o conștiență în această privință. Gândiți-vă numai că ați dormi cu ochii deschiși, și nu cu ei închiși – așa fac iepurii –, atunci mediul înconjurător al ochilor, dacă nu e chiar întuneric beznă, ar face mereu impresii asupra ochilor și ar lipsi numai conștiența acestor impresii. Așa, în fond, urechile sunt mereu deschise, și orice zgomot, tot ceea ce este însoțit de conștiență în stare de veghe peste zi, se desfășoară, desigur, în procesele urechii, și atunci când omul doarme. Toate organele noastre de simț pot fi mereu încadrate în întregul proces al vieții pământești, dar ceea ce prezintă ele ca importanță pentru noi depinde de faptul ca noi să însoțim cu conștiența procesul organelor de simț. Căci numai ceea ce preluăm noi în conștiența noastră este al nostru, ca oameni pământeni.
Oare are importanță ceea ce numim noi percepții senzoriale, capacitate de percepție a ochilor noștri, a urechilor noastre ș.a.m.d. doar pentru noi, ca oameni pământeni, sau are și o importanță cosmică? Putem răspunde la această întrebare numai dacă încercăm să ne formăm – cu ajutorul cunoașterii clarvăzătoare – o părere în privința a ceea ce este de fapt ceea ce vedem noi din stelele spațiului cosmic. Nu-i așa, cel care se situează pe punctul de vedere al fizicii materialiste, spune: Păi, dacă vedem acolo planetele, e din cauză că lumina Soarelui cade pe ele și este reflectată înapoi; în felul acesta se văd planetele. – Așa se văd obiectele de pe Pământul nostru. Faptul că așa se văd și planetele a fost dedus de fizicieni doar printr-o analogie, căci nu există nici cel mai mic motiv ca ceea ce se aplică pe Pământul nostru – concluzia că lumina iradiază obiectele, și atunci când ea este reflectată înapoi, obiectele devin vizibile – să fie valabil și pentru corpurile cerești. Nu există niciun motiv să extindem această concluzie asupra Universului. În cazul stelelor fixe, fizicienii spun: Păi, acestea luminează singure. Îmi amintesc că eram încă băiețandru și l-am întrebat pe un camarad de atunci de la școala din sat: Ce învățați voi despre lumină? Eu auzisem pe atunci – cu un anumit scepticism copilăresc – despre așa numita cauză reală a luminii, anume despre toate micile biluțe și unde de lumină care se mișcă încontinuu, dar băiatul, care urmase un seminar, nu auzise încă nimic în această privință: Atunci când s-a pus întrebarea ce este lumina, noi nu am auzit decât că lumina este cauza iluminării corpurilor. – Vedeți dumneavoastră, cu aceasta se spune desigur ceva „covârșitor” despre lumină, atunci când se afirmă: Lumina este cauza iluminării corpurilor. Dar, în fond, nu e cu nimic mai mult atunci când fizica materialistă din ziua de azi afirmă: Vedem corpurile cerești atunci când ele iradiază lumină. În fond, este același lucru.
Eu am menționat deja cu altă ocazie că pentru fizicienii materialiști ar fi foarte surprinzător dacă ei ar putea merge pe Soare și vedea acolo ce este Soarele de fapt. Eu am spus aceasta, pentru că, de fapt, acolo unde este Soarele, nu este chiar nimic. Căci ceea ce s-ar găsi acolo ar fi o interdependență de entități și forțe pur spirituale; acolo nu există nimic material. Acum, dacă cercetăm cu conștiența clarvăzătoare stelele și ne întrebăm despre cauza luminării lor, atunci aflăm că ceea ce există de fapt acolo și este desemnat de noi drept luminarea lor, constă de fapt în capacitatea de percepție mai mult sau mai puțin grosieră, așa cum este ea la oamenii pământeni, sau în capacitatea de percepție mai subtil configurată a diverselor ființe. Și dacă o ființă de pe Venus sau Marte ar privi în jos pe Pământ, această ființă ar trebui să-și spună atunci când vede Pământul luminând: Acest Pământ nu luminează deoarece razele Soarelui sunt reflectate de el înapoi, ci deoarece pe Pământ sunt oameni care percep prin ochii lor. Acest proces al vederii nu înseamnă ceva numai pentru conștiența noastră, ci el radiază în afară în întreg spațiul cosmic, și ceea ce înfăptuiesc oamenii prin aceea că văd, este lumina respectivului corp ceresc. Noi nu vedem numai ca să preluăm cu conștiența noastră rezultatele celor văzute, ci noi vedem pentru ca prin procesul văzului nostru Pământul să strălucească în afară, în spațiul cosmic. Astfel că, în realitate, fiecare dintre organele noastre de simț nu are numai sarcina de a fi ceea ce este el pentru noi, ci are, în afară de aceasta, și o sarcină cosmică. Prin percepția sa senzorială omul este o ființă cosmică. El nu este numai ființa care este prin conștiența sa, ci el este o ființă cosmică.
Dacă vom coborî mai adânc în formațiunea lăuntrică a sufletului nostru, avem gândirea. Noi considerăm această gândire de fapt mai mult ca pe proprietatea noastră, căci, nu-i așa, nu numai că există proverbul că gândurile nu plătesc vamă – prin care se indică faptul că gândurile au importanță doar pentru noi ca indivizi izolați –, ci mai dăinuie în cercuri largi și conștiența că fiecare desfășoară cu gândirea sa doar un proces lăuntric, și că această gândire are doar o importanță – mai mare sau mai mică – pentru el însuși. Însă realitatea este cu totul alta. Această gândire este de fapt un proces al trupului nostru eteric. Și omul știe cel mai puțin din ceea ce se petrece de fapt în timp ce gândește. Căci omul însoțește cel mai puțin cu conștiența sa ceea ce se petrece în gândirea sa. Prin faptul că omul gândește, el știe câte ceva din ceea ce gândește. Dar prin gândirea cotidiană se desfășoară infinit mai mult decât ceea ce este însoțit cu gândirea. Și la aceasta se adaugă faptul că atunci când dormim în timpul nopții, noi continuăm să gândim. Nu este adevărat că gândirea încetează la adormire, și reîncepe la trezire. Gândirea continuă și în acest răstimp. Și printre diferitele procese de vis, procese ale vieții de vis, sunt și acelea că la trezire omul se cufundă cu Eul și trupul său astral în trupurile sale fizic și eteric. El se cufundă atunci într-o vălurire, într-o viață care urzește, despre care el poate ști dacă privește măcar puțin într-acolo: Acestea sunt gânduri care se întrețes, eu mă cufund ca într-o mare care constă din gânduri ce se întrețes. Au existat oameni care și-au spus la trezire: Dacă mi-aș putea aminti ce am gândit eu atunci, căci era ceva extrem de înțelept, aceasta mi-ar ajuta nespus de mult, dacă mi-aș putea aminti acum! Aceasta nu este o greșeală. Căci acolo jos, este într-adevăr ceva ca o mare vălurindă; este lumea eterică vălurindă, care se întrețese și care nu este o simplă materie rarefiată, așa cum o expune cu drag teosofia engleză [Nota 103], ci este însăși lumea de gânduri ce se urzesc, este ceva cu adevărat spiritual. Ne cufundăm într-o lume de gânduri care se urzesc.
Ceea ce suntem noi ca oameni este într-adevăr cu mult mai înțelept decât ceea ce suntem noi ca oameni conștienți. Nu ne rămâne nimic de făcut decât să mărturisim acest fapt. Și ar fi chiar trist dacă noi nu am fi mai înțelepți inconștient decât suntem în mod conștient, căci atunci nu am putea face nimic altceva decât să ne repetăm în fiecare viață pe aceeași treaptă de înțelepciune. Dar noi purtăm realmente deja în viața actuală ceea ce vom deveni în viața următoare; căci aceea va fi rod al celei actuale. Și dacă noi am fi într-adevăr capabili să sesizăm în ce ne cufundăm, am sesiza multe din ceea ce vom deveni în viața următoare. Așadar acolo jos se vălurește și se urzește; acolo este germenul pentru următoarea noastră încorporare, pe care îl preluăm în noi. De aici vine caracterul profetic al vieții de vis. Gândirea este ceva infinit de complicat, și omul preia în conștiența sa doar o parte din ceea ce se petrece în gândire. Căci în gânduri se desfășoară ceea ce este un proces temporal. Prin aceea că noi percepem cu simțurile treze, noi suntem totodată oameni cosmici. Procesul nostru de vedere determină luminarea Pământului; aici suntem oameni spațiali cosmici. Prin ceea ce se desfășoară în gândire noi suntem oameni temporali cosmici; aici acționează împreună tot ceea ce s-a petrecut înainte de nașterea noastră și tot ceea ce se petrece după moartea noastră, ș.a.m.d. În felul acesta, noi participăm prin gândirea noastră la întregul proces cosmic al timpului, iar prin percepția noastră senzorială la întregul proces cosmic al spațiului. Și doar procesul terestru al percepției senzoriale este pentru noi înșine.
Acum să trecem la simțire. Din simțire noi avem și mai puțin în conștiența noastră decât avem din percepția senzorială și din gândire. Simțirea este un proces profund, foarte profund. Dacă cineva vrea să cunoască importanța propriu-zisă a gândirii, dacă vrea să cunoască adevărul real al importanței cosmice a gândirii, trebuie să se înalțe la concepția imaginativă, așa cum este ea descrisă în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 104]. Îndată ce dezbărăm gândirea de acest caracter abstract pe care îl are ea pentru conștiența noastră și ne cufundăm în acea mare de lume de gânduri care se urzesc, ajungem la necesitatea de a nu mai avea în ele doar gânduri abstracte cum are omul pământean, ci să avem în ele imagini. Căci totul a fost creat din imagini, imaginile sunt adevăratele cauze ale lucrurilor, imagini se află în spatele a tot ceea ce ne înconjoară, și în aceste imagini ne cufundăm noi atunci când ne cufundăm în marea gândirii. Pe aceste imagini le-a avut în vedere Platon, pe aceste imagini le-au avut în vedere toți cei care au vorbit despre temeliile spirituale primordiale, pe aceste imagini le-a avut în vedere Goethe atunci când a vorbit despre planta sa primordială. Aceste imagini se găsesc în gândirea imaginativă. Dar această gândire imaginativă este o realitate, și în ea ne cufundăm noi atunci când ne cufundăm în gândirea vălurindă ce pătrunde în curentul timpului.
În simțire ne cufundăm abia atunci când ajungem la așa-numita inspirație, care este o treaptă mai înaltă de cunoaștere decât imaginația. De fapt, tot ceea ce stă la baza simțirii noastre este o vălurire de inspirații. Și așa cum imaginea pe care ne-o dă oglinda este doar o imagine a ceea ce există în lume ca obiect, tot așa sentimentele noastre sunt doar imagini reflectate de organismul nostru ale inspirațiilor, care vin la noi din Univers. Dar la fel cum oglinda nu este în stare să redea totul – ea poate reda doar forme exterioare, căci reflectă doar ceea ce este anorganic, și nu viața –, tot așa sentimentele noastre nu pot reda ceea ce este conținut în elementul lumii ca inspirații, ci ele sunt doar o imagine oglindită, care se raportează la ceea ce radiază în Univers așa cum se raportează imaginea moartă din oglindă la ființa vie pe care o oglindește. Căci în fiecare dintre aceste imagini se oglindesc însușirile ființelor Ierarhiilor superioare, care se exprimă în lume prin inspirații. Și la fel cum noi nu rămânem la sentimente ci înaintăm la cunoașterea clar-auzindă, noi percepem lumea așa cum este ea alcătuită dintr-o mare diversitate de ființe ale Ierarhiilor superioare. Lumea este această entitate, această colaborare a ființelor Ierarhiilor. În lume se realizează faptele Ierarhiilor superioare. Și noi suntem încadrați, suntem în oglindă, iar faptele Ierarhiilor superioare sunt reflectate prin oglinda noastră. Noi percepem apoi cele reflectate prin conștiența noastră. Așa trăim în sânul însușirilor Ierarhiilor ca oameni simțitori, și le percepem însușirile prin conștiența noastră. Omul care însoțește sentimentele cu conștiența sa, este și mai mic decât ceea ce este el de fapt prin sentimentele sale, decât în celelalte cazuri ale omului conștient în privința percepțiilor sale senzoriale și a gândirii sale. Căci prin aceea că noi suntem oameni simțitori, noi suntem și ființe ale Ierarhiilor și acționăm și acolo unde acționează Ierarhiile. Noi acționăm în această țesătură și împlinim fapte care nu sunt numai pentru noi, ci prin care noi colaborăm la întreaga clădire a lumii. Prin sentimentele noastre noi suntem slujitorii entităților superioare care clădesc Universul. Și în timp ce noi credem, aș spune, că stăm în fața Madonei Sixtine și ne satisfacem doar propriul nostru sentiment care urcă în noi – aceasta este o realitate că un om stă în fața Madonei Sixtine și își îndreaptă sentimentele asupra ei; acesta este un proces real! –, dar dacă acest sentiment nu ar exista, dacă astfel de elemente de simțire nu ar exista, atunci entitățile care urmează să colaboreze cândva la clădirea corpului ceresc al lui Venus nu vor avea forțele de care au nevoie în acest sens. Sentimentele noastre sunt necesare pentru casa pe care o clădesc zeii ca lume, tot așa cum sunt necesare cărămizile care sunt folosite la clădirea unei case; iar ceea ce știm noi despre sentimentele noastre, este din nou doar o parte. Noi știm ceea ce ne aduce bucurie atunci când stăm în fața Madonei Sixtine – dar ceea ce se petrece este o parte din întregul Univers, indiferent în ce măsură o însoțim noi cu conștiența.
Și dacă privim acum asupra voinței noastre, și aceasta este doar o oglindă, dar numai a entității unui membru individual al Ierarhiilor. Și noi suntem o ființă a Ierarhiilor, numai că pe o altă treaptă. Realitatea noastră constă în voința noastră, noi dăm lumii substanță în măsura în care noi lăsăm să trăiască voința noastră într-un mod oarecare în realitate. Și este din nou așa: Faptul că noi ne însoțim voința cu conștiență are importanță numai pentru noi ca oameni; dar pe lângă aceasta, voința noastră este o realitate, ea este substanță pentru zei, pentru ca ei să clădească din ea lumea.
Dumneavoastră vedeți cum percepțiile noastre senzoriale, gândirea, simțirea și voința noastră au o însemnătate cosmică, vedeți cum se încadrează ele în întreaga viață cosmică. Și se pare că omul prezentului ar trebui să nu aibă prea puțină înțelegere pentru a accepta aceste lucruri cu bună-voință. Uneori iese la iveală că oamenii au o conștiență în această privință; că există un mic om, cel conștient, și un mare om, realitatea cosmică. Friedrich Nietzsche a vorbit și despre această realitate în «Zarathustra» al său [Nota 105]; el a presimțit ceva din această realitate. Și așa stau lucrurile în cazul multor oameni, numai că ei nu-și dau osteneala să meargă pe calea prin care se recunoaște cum se ajunge de la omul cel mic la omul cel mare. Dar este realmente necesar ca un număr tot mai mare de oameni să înțeleagă faptul că a trecut timpul în care se putea găsi o ieșire din situații fără această înțelegere. Timpurile vechi au mai păstrat niște rămășițe din vechea clarvedere, prin care oamenii au privit în vremurile primordiale în lumea spirituală, unde ei au văzut realmente ce face omul atunci când se află în Cosmos, cu Eul său și trupul său astral afară din trupul fizic și cel eteric. Dar atunci omul nu ar fi ajuns niciodată la deplina sa libertate, la individualitate; și ar fi intervenit ne-autonomia dacă el ar fi rămas la vechea clarvedere. Omul a trebuit să-și piardă vechea clarvedere; el a trebuit să intre oarecum în posesia Eului său fizic. Gândirea pe care ar dezvolta-o el dacă ar vedea întreaga vălurire de sub conștiența sa, care există acolo ca gândire, simțire și voință, ar fi o gândire cerească, dar nu o gândire autonomă. Cum ajunge omul la această gândire autonomă?
Gândiți-vă că noaptea dormiți. Dumneavoastră vă aflați în pat. Adică în pat se află trupurile fizic și eteric. La trezire Eul și trupul astral pătrund înauntru venind din afară. În trupul eteric se gândește necontenit. Acum, Eul și trupul astral se cufundă și cuprind pentru început trupul eteric. Dar aceasta nu durează mult timp, căci în clipa aceea poate străfulgera gândul: Ce am gândit eu aici, căci era ceva foarte înțelept? Dar omul are impulsul să cuprindă imediat și trupul fizic, și în acel moment dispare totul; omul este acum întru totul în sfera vieții sale pământești. Așadar faptul că omul nu poate aduce în conștiența sa unduirea subtilă a gândirii eterice, se datorează cuprinderii imediate a trupului pământesc. Pentru a-și putea dezvolta conștiența „eu sunt cel care gândește aici”, omul trebuie să-și cuprindă trupul său pământesc ca instrument, căci altfel el nu ar avea conștiența „eu sunt cel care gândește aici”, ci conștiența „îngerul păzitor este cel care gândește”. Această conștiență „eu gândesc” este posibilă numai prin cuprinderea trupului pământesc. De aceea este necesar ca în viața pământeană omul să fie capabil de folosirea trupului său pământesc. În perioada următoare, el va trebui să-și cuprindă tot mai mult acest trup pământesc prin ceea ce îi dă Pământul. Egoismul său justificat va trebui să devină tot mai mare. Acestuia trebuie să i se opună contraponderea creată prin aceea că pe de altă parte, el își însușește cunoștințele pe care le dă știința spirituală. Noi ne aflăm la începutul acestui timp. Acum, oamenii ar putea spune: Despre aceasta noi nu vrem să ne facem niciun scrupul; ce ne pasă nouă ce vor zeii cu noi. Că doar n-o să cercetăm mai întâi voința zeilor! Noi acceptăm ceea ce ne dau zeii în decursul vieții pământești; căci ei ne dau trupul fizic ca instrument tot mai puternic al gândirii fizice; dar faptul de a ne face mai înainte scrupule ca noi să începem să dobândim altceva decât forță, este de-a dreptul incomod. Și de fapt nu trebuie neapărat să o facem; zeii n-au decât să-și aleagă o altă cale! Așa spun oamenii, numai că ei o spun în așa fel încât născocesc filosofii și alte lucruri asemănătoare.
Trebuie să ne fie limpede că în Univers lucrurile nu depind de faptul că cineva vrea ca acel lucru care trebuie să se întâmple, să îl restrângă în funcție de o comoditate subiectivă; căci este întru totul imposibil ca o anumită măsură din ceea ce îi este alocat omului să fie diminuată. Și dacă e ca omul să dezvolte anumite forțe într-o anumită epocă și el dezvoltă doar o parte, celelalte ies totuși la iveală. Nu este adevărat că ele nu ies la iveală! Pe cât de puțin dispare ceea ce încălziți în surplus la o mașină, ci iradiază în afară, tot atât de puțin poate să dispară ceea ce există în viața omenească. Astfel că nu este adevărat că ceea ce disprețuiește omul atât de mult în ziua de azi, forțele mistice, nu ar exista. Omul poate să le nege. Dar în ceea ce aparține Universului, ele există. Dumneavoastră puteți nega acest lucru, puteți fi un mare materialist în conștiența dumneavoastră, dar nu puteți fi așa ca om întreg. Căci într-un astfel de caz, fără ca omul să o știe, el se va dezvolta în așa fel încât înmânează lui Ahriman și Lucifer ceea ce altfel ar înmâna zeilor buni. Căci tot ceea ce suprimați în conștiența dumneavoastră, tot ceea ce nu lăsați să se dezvolte, îl înmânați lui Ahriman și lui Lucifer.
Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, este cert că nu există o altă cultură contemporană în prezent care să fi practicat un materialism mai intens până în cele mai lăuntrice fibre ale vieții sufletești decât cultura italiană. Cultura italiană a prezentului este, în calitatea ei de cultură națională, o cultură care a luat naștere prin aceea că sufletul poporului acționează prin sufletul senzației al oamenilor acestui popor. Atunci când cultura engleză creează materialismul, aceasta este misiunea ei; materialismul va fi acolo de suprafață, dar el va fi așa cum trebuie să fie. Așa se înfăptuiește cele de care are nevoie Pământul ca materialism. Aceasta este misiunea poporului britanic, anume de a da materialismul evoluției Pământului. Ori acolo, materialismul nu se poate încuibări atât de profund în suflete ca la italieni, care preiau totul în cele mai profunde sentimente ale lor; la italieni materialismul pătrunde până în temeliile cele mai profunde. De aceea are cultura italiană a timpului actual de-a dreptul accese de furie de materialism naționalist exprimate din tot sufletul, deși materialismul nu poate fi înțeles cu tot sufletul. Omul îl poate reprezenta în lume, dar el nu se poate entuziasma față de acest materialism, cu excepția cazului în care el aparține sufletului poporului italian. Dar pe cât de adevărat este că timpul nostru este cel mai materialist de până acum, tot atât de adevărat este că la popoarele sudice sentimentele materialiste pot proveni tocmai din sufletul senzației. Gândiți-vă la ce a spus Fichte: Cel care crede în libertatea spiritualității [Nota 106], face de fapt parte dintre noi! – La el este caracterizat în întregime prin spirit ceea ce ar trebui să fie naționalitatea în sensul său: un concept spiritual. În conceptul italian de naționalitate nu există nicio urmă de o astfel de atitudine; aici intră în discuție doar materia sângelui; acesta este un naționalism pe deplin naturalist. Atunci când un om vorbește despre națiune, el are în vedere cu totul altceva decât atunci când vorbește un alt om despre națiune. În poporul italian trăiește un materialism pe deplin naționalist. Este de la sine-înțeles că toate acestea se referă numai la timpul actual. Acum gândiți-vă că atunci când sufletul tinde într-un mod atât de decisiv înspre un materialism naturalist în sensul intențiilor țării sale, atunci nu se poate pierde simțul mistic; acesta rămâne. El este numai azvârlit afară cin conștiență și se depune atunci pe altceva; el nu este azvârlit în afară din existența sa lăuntrică adevărată, numai că ajunge în slujba acelor puteri pe care noi le desemnăm cu numele tehnic de puteri ahrimanice și luciferice; forțele mistice nu sunt atunci îndrumate pe calea zeităților progresiste, ci pe calea puterilor ahrimanice și luciferice. Se poate accepta faptul că în unele din aceste popoare va ieși ceva la iveală prin aceea că forțe de natură mistică sunt expulzate în afară, în viața publică. Găsim oare ceva în sud care să fie ca un curent de voință mistică de-a dreptul azvârlit în afară?
Era în anul 1347, în ziua de Rusalii din luna mai, când la Roma Cola di Rienzi [Nota 107] a urcat la Capitoliu în vârful unui mare cortegiu, îmbrăcat în armura din vechea Romă, alcătuită după sentimentele timpului de atunci, cu patru stindarde, a urcat înspre locul de unde s-a vorbit întotdeauna atunci când li s-a vorbit romanilor spre romanitate. Și Rienzi a dat de veste oamenilor de acolo ceea ce avea el de vestit, după cum a afirmat el însuși, în misiunea lui Iisus Christos și în calitatea celui care are de vorbit romanilor în numele libertății întregii lumi. Atunci au fost rostite realmente incredibil de multe fraze. Ele au avut pe atunci – în 1347 – o anumită importanță, dar ele nu aveau nicio realitate. Totul a fost ceva care s-a spulberat ca în foc. Dar nu aceasta am eu acum în vedere. Eu vreau să indic acum faptul că aceasta s-a petrecut în duminica de Rusalii, pe 20 mai 1347. Și aceasta s-a întâmplat atunci când reprezentantul acestui curent s-a desemnat pe sine drept reprezentantul lui Christos. Și mai târziu, când și-a dezvoltat tot mai mult învățătura, el s-a numit pe sine și ca „inspirat de Spiritul sfânt”. Declarația de război cu Austria a fost făcută tot într-o duminică de Rusalii. Și înainte de aceasta, cel care nu s-a numit pe sine de data aceasta reprezentant al lui Christos, dar care dădea de înțeles că el este pătruns de Spiritul sfânt, a mers tot în vârful unui mare cortegiu, chiar înainte de ziua de Rusalii, și a vorbit la Roma. Era cineva care precis nu avea nicio urmă de mistică în sufletul său, din acea mistică în numele căreia a vorbit atunci Rienzi. Dar cuvintele au fost rostite tot într-o duminică de Rusalii – și de aici puteți vedea mistica expulzată în afară, în viața publică. Dar s-a vorbit în slujba altor puteri. Este impulsul lui Christos, azvârlit afară din conștiență. Iar pe acesta s-a împuternicit ahrimanicul – ceea ce, la urma-urmelor, era de așteptat în acest timp – ceea ce o dovedesc puținele cuvinte care au fost rostite atunci. E de la sine-înțeles că vorbitorul nu a mai venit în secolul douăzeci cu armură și patru stindarde, ci a venit cu mașina. Desigur că s-a adus o jertfă, jertfa care trebuia adusă timpului nostru de orientare materialistă. Dar, la urma-urmelor, a trebuit să se țină cont – probabil inconștient – de faptul că ceea ce este propriu-zis forță umană mistică azvârlită în afară, și care iradiază afară în lume, este predată unei alte puteri și întoarsă în opusul ei. Omul, care după cum s-a denumit el pe sine însuși se numea d’Annunzio [Nota 108] – în realitate se numea altfel – nu numai că a vorbit în așa fel încât să poată fi crezut – aceasta se poate face ușor în limba italiană –, readucând la viață toate marile cuvinte înflăcărate ale lui Rienzi, pe care el a vrut să le amintească atât de clar în fiecare frază a sa, dar după ce și-a ținut discursul – în care, în orice caz, o conștiență din Europa Centrală poate vedea doar frazeologie – a luat o sabie în mână și a sărutat acea sabie în semn că de acum el vrea să predea sabiei forța discursului. Această sabie a aparținut redactorului unei reviste, pe care o vezi adesea dacă ajungi în Italia. Era sabia pe care redactorul unei reviste i-a predat-o cu această ocazie primarului Romei ca pe o sfântă împuternicire. Sabia aparținuse redactorului revistei umoristice «Asino». Lumea va înțelege cândva în viitor, când va judeca pe alte criterii decât cele pe care se judecă adesea astăzi faptul că multe lucruri care se petrec în prezentul nostru trebuie judecate din punctul de vedere că o parte din ceea ce există ca forță mistică în om este azvârlită în afară, este predată procesului lumii, dar nu se pierde, ci devine prada puterilor ahrimanice și a celor luciferice. Și arareori arată în contemplarea directă ironia istoriei lumii așa de clar ceea ce se petrece aici, ca în cazul indicat mai sus.
Vrem să încercăm, din cele pe care le-am putut prelua în noi datorită strădaniilor noastre din ultimii ani, să ne clarificăm faptul că în natura omenească există o anumită măsură de forțe spirituale. Și, pe de o parte, datorită faptului că omenirea poate deveni liberă doar prin cuprinderea corporalității, spiritualitatea mistică trebuie expulzată afară din conștiență; dar pe de altă parte, ea trebuie preluată înapoi în conștiență, pentru că altfel ceea ce este azvârlit afară din conștiență va fi preluat de puterile ahrimanice și luciferice. Este ceea ce am vrut să vă reamintesc mereu, iubiții mei prieteni, că, prin faptul că noi ne-am străduit ani de-a rândul să preluăm aceste lucruri în conștiența noastră, trebuie să creăm în noi înșine și sentimentul că din aceste evenimente sângeroase ale prezentului trebuie să rezulte ceva care să ducă omenirea la spiritualitate, la recunoașterea spiritualității. Aceasta în sensul pe care l-am exprimat adesea aici că trebuie să se găsească suflete care să fie capabile, prin știința spirituală, să privească în sus, în lumea spirituală, unde se află toate trupurile eterice care au ieșit din oameni tineri și au ajuns în lumea spirituală și care rămân disponibile pentru că nici în acest domeniu forțele nu se pierd. Înspre acestea să privim acum; ele se vor uni cu forțele din lumea spirituală care vin luminând în întâmpinarea noastră, iar cele pe care le au de spus morții vor deveni în viitor impulsuri dacă vor exista suflete care să le înțeleagă limbajul. În acest sens, încheiem din nou cu modestele cuvinte:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
