Ne-a devenit deja familiar prin observațiile noastre că sub sau în spatele lumii fizice care se află în fața noastră, găsim începutul altor lumi. Astăzi aș vrea să vă vorbesc, ca introducere, despre unele dintre particularitățile acestor lumi spirituale, despre care avem deja unele cunoștințe, pe care vrem să le completăm cu alte câteva pentru a aduce și alte lucruri în fața sufletului.
Știți că următoarea lume, care se învecinează cu a noastră, este așa-numita lume imaginativă. Această lume este mult mai mobilă în sine decât lumea noastră fizică. Lumea noastră fizică se prezintă cu contururi nete, granițe precise, reprezintă o lume de obiecte bine definite. O lume oarecum lichidă, volatilă este cea în care intrăm atunci când rupem vălul pe care îl formează lumea fizică. De asemenea, știm că față de această primă lume spirituală începe sentimentul că suntem în afara trupului nostru fizic. Cu acest trup fizic al nostru, în momentul în care ne înălțăm în lumea spirituală, căpătăm oarecum o nouă relație, o relație cam cum avem în trupul fizic cu ochii sau urechile noastre. Trupul fizic lucrează mai mult ca un întreg, ca un fel de organ de percepție, dar băgăm de seamă foarte curând că de fapt nu este vorba cu adevărat de trupul fizic atunci când simțim acest trup fizic ca pe un fel de organ de percepție, ci este vorba de trupul eteric. Trupul fizic ne oferă, parcă, doar un eșafodaj care ține trupul eteric. Privim din exterior trupul nostru eteric, îl și simțim, îl simțim ca pe organul senzorial care percepe o lume de imagini și sunete țesătoare și plutitoare. Relația noastră cu trupul eteric susținut de trupul fizic devine ca relația noastră cu urechea și ochiul în viața obișnuită.
Când ne simțim în acest fel în afara trupului nostru fizic, această experiență este similară cu experiența somnului. Experiența somnului constă în faptul că suntem în afara trupurilor noastre fizic și eteric cu partea noastră omenească sufletesc-spirituală, numai că în timpul somnului conștiența noastră este acordată mai jos, și nu știm nimic despre ceea ce se întâmplă de fapt cu noi și în jurul nostru. Se poate spune așadar că există încă o altă relație între om și trupul său fizic decât cea cu care suntem obișnuiți. Pe măsură ce mergem mai departe înspre viitor, omenirea va fi din ce în ce mai mult îndreptată prin evoluția ei înspre cele asupra cărora știința spirituală trebuie să atragă atenția.
Am subliniat pornind din multe contexte că nu este arbitrar faptul că ne ocupăm astăzi cu știința spirituală, ci că îndeletnicirea cu această știință spirituală ne este cerută de evoluția omenirii, de ceea ce se pregătește în momentul prezent în evoluția omenirii. Se poate descrie acest a te simți separat în entitatea ta umană de trupul fizic ca ceva care, ca o experiență neînțeleasă, va veni din ce în ce mai mult peste oameni ca de la sine, cu cât noi, ca umanitate, ne îndreptăm mai departe către viitor. Va veni un timp în care mulți, mulți oameni vor avea din ce în ce mai mult sentimentul: da, ce este aceasta, mă simt ca și cum m-aș fi despicat, ca și cum ar fi o a doua persoană lângă mine. – Iar această senzație, acest sentiment care va apărea ca ceva firesc, la fel ca foamea sau setea sau alte trăiri, nu trebuie să rămână neînțeles de oamenii prezentului și viitorului. Inteligibil va fi atunci când oamenii se vor simți confortabil să înțeleagă prin știința spirituală semnificația reală a acestei scindări. În special pedagogia, educația – cu cât ne apropiem mai mult de aceste lucruri – vor trebui să țină cont de ele. Oamenii vor trebui să învețe să acorde mai multă atenție anumitor trăiri ale copiilor decât au făcut-o până acum, când aceste trăiri nici nu au fost prezente în aceeași măsură.
Cu siguranță, în viața mai robustă la vârsta mai matură, sub impactul lumii fizice, aceste sentimente și senzații pe care le-am caracterizat nu vor fi deosebit de puternice în viitorul foarte apropiat, dar într-un viitor mai îndepărtat vor deveni din ce în ce mai puternice. Ele vor apărea mai întâi la copilul în creștere, iar adulții vor auzi multe de la copii, pe care vor trebui să le înțeleagă, multe pe care le poți ignora ca și cum nu ar fi nimic, dar pe care nu ar trebui să le ignori pentru că ele țin de cele mai profunde mistere ale evoluției lumii.
Copiii vor indica: Aici sau acolo am văzut o ființă care mi-a spus cutare sau cutare pe care ar trebui eu să-l fac. – Omul cu convingeri materialiste va spune: Este o prostie, nu există așa ceva. – Dar cine vrea să înțeleagă știința spirituală trebuie să învețe să știe că este vorba despre un fenomen semnificativ. Când un copil spune: Am văzut pe cineva care a dispărut apoi, dar se tot întoarce; el îmi spune mereu asta și asta și nu eu îl pot domina – atunci cel care înțelege știința spirituală va recunoaște că la copil se anunță ceva care va apărea din ce în ce mai clar în evoluția umană. Ce se anunță deci acolo?
O vom înțelege dacă luăm în considerare două experiențe omenești de bază, dintre care prima a fost deosebit de importantă pentru a patra perioadă postatlaneană, perioada greco-latină, iar cealaltă este importantă pentru perioada noastră, în care abia se pregătește încet-încet. În timp ce prima experiență de bază s-a încheiat în perioada greco-latină, ne apropiem încet de a doua. În viața umană întotdeauna joacă un rol experiențe care provin de la Lucifer și Ahriman. În experiența fundamentală a celei de-a patra perioade postatlanteene a avut un rol în special Lucifer; în perioada noastră Ahriman are un rol și are drept consecință experiența de bază. Lucifer are legătură cu tot ceea ce nu s-a dezvoltat încă până la claritatea simțurilor individuale, ceea ce ajunge la om în mod indistinct și nediferențiat. Cu alte cuvinte, Lucifer este legat de experiența respirației, experiența de a inspira și expira. Respirația omului este ceva care trebuie să fie într-o relație foarte specific reglementată cu organizația sa generală. În momentul în care procesul de respirație este perturbat în vreun fel, respirația se transformă imediat din cum ne apare ea în mod normal, și anume ca proces inconștient la care nu avem nevoie să fim atenți, într-un proces conștient, mai mult sau mai puțin conștient ca în vis. Și dacă – putem s-o exprimăm în mod banal – procesul de respirație devine prea energic, dacă organismul este supus la o solicitare mai mare decât poate duce acest organism, atunci Lucifer are posibilitatea de a pătrunde în organismul uman odată cu respirația. Desigur, nu trebuie să fie el însuși, dar o fac mulțimile lui, cei care îi aparțin.
Mă refer la un fenomen pe care toată lumea îl cunoaște ca experiență de vis. Această experiență de vis poate apărea în diverse feluri. Coșmarurile, când așadar omul prin respirația tulburată ajunge la conștiența de vis astfel încât experiențele lumii spirituale se pot amesteca în vis, cât și toate trăirile de anxietate și frică asociate coșmarurilor, își au originea în elementul luciferic al lumii. Tot ceea ce se modifică de la respirație normală la gâtuire, la senzația de sufocare are de-a face cu posibilitatea ca Lucifer să intervină în procesul de respirație. Acesta este procesul dur în care, printr-o reducere a conștienței, Lucifer se amestecă în experiența respirației, intră în conștiența de vis într-un mod formator și acolo devine un sugrumător. Aceasta este experiența grosieră.
Există însă și o experiență mai fină, ca să spunem așa, în care această trăire de sugrumare se prezintă într-un mod mai rafinat, nu așa de grosier ca o sugrumare fizică. Oamenii în mod obișnuit nu dau atenție faptului că o astfel de formă rafinată a sugrumării face parte din experiențele umane. Dar de fiecare dată când se apropie de sufletulul uman ceva care devine o întrebare sau o îndoială cu privire la cutare sau cutare lucru sau din lume, atunci are loc o experiență subtilă de sugrumare. Se poate spune: dacă ne confruntăm cu o întrebare, cu o mică sau mare enigmă a lumii, atunci suntem sugrumați, dar în așa fel încât nu o observăm. – Fiecare îndoială, fiecare întrebare este o formă sbtilă de coșmar.
În acest fel, experiențele care altfel ne se apar în formă brută, grosieră, se transformă în experiențe mai fine atunci când au loc mai mult la nivel sufletesc. Ne putem imagina deja că știința va ajunge într-o zi să studieze legătura procesului de respirație cu punerea întrebărilor sau sentimentul de îndoială din sufletul uman. Dar oricum, tot ceea ce este legat de întrebări și îndoieli, tot ceea ce este legat de faptul că suntem nemulțumiți pentru că ceva din lumea se apropie de noi și cere un răspuns sau pentru că suntem forțați să dăm un răspuns prin ceea ce suntem, este legat de luciferic.
Dacă privim acum chestiunea din punct de vedere spiritual-științific, putem spune: Ori de câte ori îngerul sugrumării ne opresează în coșmar, sau când prin ridicarea unei întrebări simțim o apăsare interioară, o urmă de anxietate, avem de-a face cu un proces de respirație oarecum mai puternic, mai energic, cu ceva care trăiește în respiratie, dar care, pentru ca natura umană să funcționeze corect, trebuie să fie armonizat, atenuat, pentru ca viața să se desfășoare așa cum trebuie. Ce se întâmplă atunci când intervine un proces de respirație mai energic? Atunci într-un fel trupul eteric și tot ceea ce are legătură cu natura eterică a omului este întins prea mult, împins prea departe, și întrucât acesta trăiește în trupul fizic și atunci el nu se poate limita la trupul fizic, el vrea oarecum să-l sfâșie. Un trup eteric prea luxuriant, prea extins constituie baza unui proces de respirație intensificat și atunci există posibilitatea pentru elementul luciferic să se facă simțit în mod deosebit.
Deci se poate spune: Lucifericul se poate strecura în natura umană atunci când trupul eteric este extins. – Se poate spune și: Lucifericul are tendința de a se exprima într-un trup eteric care este extins în comparație cu forma umană, așadar într-un trup eteric care are nevoie de mai mult spațiu decât este închis în pielea umană, un trup eteric care face forma mai amplă. – Ne putem gândi acum că am vrea să răspundem artistic la această întrebare, și în acest caz se poate spune: Așa cum este în mod normal trupul eteric omenesc, el este modelatorul formei umane care stă fizic în fața noastră. Dar de îndată ce se extinde, de îndată ce vrea să creeze un spațiu mai mare, limite mai largi decât sunt înăuntrul pielii umane, el vrea să dea și alte forme. Nu mai poate rămâne forma umană. El vrea să meargă în toate părțile dincolo de forma umană. – Această problemă oamenii au rezolvat-o deja în vremurile străvechi. Ce fel de formă apare atunci când trupul eteric dilatat, care nu se potrivește pentru ființa umană, ci pentru ființa luciferică, se afirmă și apare în formă în fața sufletului omenesc? Ce iese din ea? Sfinxul!
Aici avem un mod particular de a ne adânci în Sfinx. Sfinxul este ceea ce îl sugrumă pe om de fapt. Când corpul eteric al omului se extinde prin energia respirației, o ființă luciferică iese la iveală în suflet. Ceea ce trăiește în acest trup eteric nu este forma umană, ci forma luciferică, forma Sfinxului. Sfinxul iese la suprafață ca fiind cel care face să se nască îndoiala, ca cel care ne chinuie cu întrebări. Acest Sfinx are așadar o relație specială cu procesul respirator. Pe de altă parte, însă, știm că procesul respirator are o relație specială cu formarea sângelui. Prin urmare, lucifericul trăiește și în sânge, fremătând și clocotind prin sânge. Peste tot, pe calea ocolită prin respirație, poate intra în sângele omului elementul luciferic, iar când prea multă energie intră în sânge, atunci lucifericul, Sfinxul, este deosebit de puternic.
Astfel, prin faptul că este deschis către cosmos în procesul său de respirație, omul se confruntă cu natura Sfinxului. Această experiență de a sta față în față cu natura-Sfinx a cosmosului în respirația sa, această experiență fundamentală s-a desfășurat în mod deosebit în a patra perioadă postatlanteană, perioada de cultură greco-latină. Iar în legenda lui Oedip vedem cum omul se confruntă cu Sfinxul, cum Sfinxul se leagă strâns de el și-l chinuie cu întrebări. Omul și Sfinxul, sau putem, de asemenea, spune omul și lucifericul din univers era într-un fel menită să fie pusă acolo ca o experiență fundamentală a celei de-a patra perioade de cultură postatlanteene, astfel încât atunci când omul străpunge și numai un pic viața sa exterioară normală de pe planul fizic, el intră în contact cu natura Sfinxului. Atunci Lucifer îl abordează în viața lui și el trebuie să o scoată la capăt cu Lucifer, cu Sfinxul.
Alta este experiența fundamentală a celei de-a cincea perioade culturale postatlanteene, perioada noastră. Pentru perioada noastră de timp, este pregătit în mod deosebit ca trupul eteric să fie nu umflat, nu extins, ci comprimat, contractat, adică să nu fie prea mare, ci mai degrabă prea mic, iar acest lucru va deveni din ce în ce mai puternic pe măsură ce evoluția merge mai departe.
Dacă putem spune: Forma normală a omului grec este așa încât trupul eteric este prea mare –, atunci putem spune: La omul modern trupul eteric se strânge, se contractă, devine prea mic. – Cu cât ființa umană ajunge mai departe în disprețuirea materialistă a spiritualului, cu atât acest trup eteric se va contracta și se va usca. Dar, deoarece organizarea până în cele mai mici amănunte a trupului fizic depinde de faptul ca trupul eteric să îl pătrundă în mod corespunzător, își va face întotdeauna apariția o tendință pentru trupul fizic, atunci când trupul eteric este prea îngrămădit, să înceapă, de asemenea, să se usuce. Și dacă s-ar usca deosebit de tare, ar dezvolta picioare cornoase în locul picioarelor naturale ale omului. Omul nu va chiar avea asemenea picioare, dar tendința pentru aceasta există în el, și se bazează pe această tendință a trupului eteric de a se usca, de a dezvolta prea puțină forță eterică. În acest trup eteric uscat se poate instala îndeosebi Ahriman, precum Lucifer în trupul eteric extins. Ahriman va lua forma care indică o sărăcie, o insuficiență a trupului eteric. El va dezvolta prea puțină forță eterica pentru a avea picioare bine organizate și va dezvolta picioarele asemănătoare cornurilor menționate – picioare de țap.
Mefistofel este Ahriman; nu are degeaba picioare de țap, are picioare de țap din acest motiv pe care l-am indicat. Miturile și legendele sunt foarte semnificative; de aceea Mefistofel apare foarte des cu picioare de cal, unde așadar picioarele s-au uscat devenind copite. Dacă Goethe ar fi pătruns complet problema lui Mephisto, el nu l-ar fi făcut pe Mefisto al său să apară ca un cavaler modern, pentru că ține de natura lui Ahriman-Mephisto să nu aibă atâta forță eterică încât să poată organiza complet, până în amănunt, forma fizică umană.
Dar încă o particularitate este generată de faptul că trupul eteric este contractat, ca să spunem așa, și este mai sărac în forțe eterice decât este cazul în mod normal. Această particularitate ne devine mai clară atunci când aruncăm o privire asupra întregii naturi umane. Într-o anumită privință, suntem din punct de vedere fizic o dualitate. Gândiți-vă că atunci când stați acolo așa, sunteți omul fizic. Dar ține de omul fizic faptul că aerul respirat este tot mereu în el. Cu toate acestea, la următoarea expirație acest aer este iarăși trimis spre exterior, astfel încât omul din aerul respirat, care vă pătrunde, se schimbă în mod constant. Nu sunteți doar ceea ce constă în mușchi și oase, omul din carne și oase, ci și omul din respirație. Care însă continuu se schimbă, merge înainte și înapoi, înăuntru și afară. Și omul din respirație este cel care este din nou conectat la sângele care circulă necontenit.
Ca și despărțit de de acest întreg om din respirație, se află în dumneavoastră omul din nervi, celălalt pol, în care circulă lichidul nervos, și este doar un fel de atingere exterioară, o întâlnire exterioară între omul din nervi și omul din sânge. Așa cum numai acele forțe eterice care tind spre luciferic, prin respirație pot ajunge cu ușurință la sistemul sanguin, așa forțele eterice care tind către mefistofelic sau ahriman pot ajunge doar la sistemul nervos – dar nu la sistemul sanguin. Lui Ahriman îi este refuzat să se scufunde în sânge; el poate trăi continuu în nervi, trăind până la uscare, până la prozaism, pentru că nu poate atinge căldura sângelui. Dar dacă vrea să dezvolte o relație cu natura umană, atunci va trebui să fie însetat după o picătură de sânge pentru că îi este atât de greu să ajungă la sânge. Un abis se află între Mefistofel și sânge. Dacă vrea să ajungă la om, la ceea ce trăiește în om, dacă vrea să stabilească o legătură cu omul, atunci își dă seama că omenescul trăiește în sânge. Trebuie să caute să obțină sânge.
Vedeți, acest lucru este legat de înțelepciunea legendei lui Mefistofel că pactul se face cu sânge. Faust trebuie să se vândă lui Mefisto prin sânge, pentru că acesta trebuie să fie însetat după sânge, pentru că a fost separat de sânge. Așa cum omul grec s-a confruntat cu Sfinxul, care trăiește în sistemul respirator, așa omul din a cincea epocă de cultură postatlanteană se confruntă cu Mefistofel, care trăiește în procesul nervos, care este rece și searbăd pentru că suferă de lipsă de sânge, pentru că îi lipsește căldura sângelui. Și, ca urmare, devine un zeflemist, un însoțitor prozaic al omului.
Precum Oedip cu Sfinxul, tot așa omul celei de-a cincea epoci culturale postatlanteene trebuie să îi facă față lui Mefistofel. El se confruntă cu acest Mefistofel precum cu o a doua ființă. Grecul s-a confruntat cu Sfinxul prin procesul de sânge și respirație devenite mai energice; s-a confruntat cu ceea ce a venit înăuntru, în natura sa, odată cu respirația mai energică. Omul modern se confruntă cu tot ceea ce emană din mintea sa, prozaismul său, cu ceea ce este fermecat, robit în procesul nervos. Această confruntare a omului cu mefistofelicul a putut fi prevestită profetic, aș spune, în mod poetic. Dar din ce în ce mai mult va apărea ca o experiență de bază cu cât avansăm mai departe în evoluția celei de-a cincea perioade postatlanteene. Și ceea ce am spus că va apărea în experiența specifică copiilor va fi această experiență mefistofelică.
În timp ce omul grec a fost chinuit de o supraabundență de întrebări, omul modern nu va confrunta așa mult cu un chin al întrebărilor cât mai degrabă cu chinul de a fi prins prin farmec în prejudecățile sale, de a avea un al doilea trup lângă el care să conțină prejudecățile sale. Și cum se pregătește aceasta?
Uitați-vă la evoluție în mod obiectiv. Cât de multe în decursul celei de-a cincea epoci culturale postatlanteene au încetat să-i atingă pe oameni într-un mod cald, nemijlocit. Luați nenumăratele întrebări care ne vin în mod real pe măsură ce ne adâncim în științele umaniste. Ele toate nu există pentru omul modern cu convingeri materialiste. Enigma Sfinxului nu o simte, pe când grecul încă o simțea într-un mod plin de viață. Omul modern însă va trebui să simtă o alta. După opinia sa, el de fapt știe totul atât de bine, observă lumea senzorială, îmbină cu intelectul ceea ce observă și apoi toate misterele sunt rezolvate pentru el. Nici nu bănuiește cât de mult orbecăie în fantasmagoria exterioară. Acest lucru însă comprimă din ce în ce mai mult trupul său eteric, îi usucă din ce în ce mai mult trupul eteric și duce în cele din urmă la faptul că elementul mefistofelic se va agăța de esența omului actual ca o a doua natură în viitor. Tot ceea ce se dezvoltă în materie de prejudecăți materialiste, îngustime a minții materialistă, va întări natura mefistofelică și deja putem spune: Ne uităm spre un viitor în care toată lumea se va naște cu un al doilea om, care va spune că cei care vorbesc despre lumea spirituală sunt proști. – Știu totul, mă bazez pe simțurile mele. – Cu siguranță, omul va respinge și enigma lui Mefistofel, așa cum a respins enigma Sfinxului, dar el va avea agățată de călcâiele lui o a doua ființă. Aceasta îl va însoți astfel încât va simți constrângerea de a gândi materialist nu prin el însuși, ci printr-o a doua ființă care îi este însoțitoare.
Atitudinea materialistă va usca trupul eteric, iar în trupul eteric uscat va trăi Mefistofel. Va trebui să înțelegem acest lucru, iar omenirea va trebui să-i dea copilului în vremurile viitoare atât de mult în materie de educație – fie prin euritmie, fie printr-o atitudine spiritual-științifică – prin care corpul eteric trebuie să fie însuflețit pentru ca omul să-și poată asuma poziția corectă, astfel încât să recunoască ce înseamnă însoțitorul său. Altfel nu-l va înțelege pe acest însoțitor, altfel se va simți față de el ca și cum ar fi fermecat, vrăjit. Așa cum grecul a trebuit să o scoată la capăt cu Sfinxul, tot așa și omul modern va trebui să o scoată la capăt cu Mefistofel, cu figura ca de satir, ca de faun, care are picioare de țap sau de cal.
Se poate spune: Fiecare epocă știe cum să exprime ceea ce este caracteristica sa, într-o legendă de bază sau arhetipală. — Astfel de legende de bază sau primordiale sunt legenda lui Oedip din Grecia și legenda lui Mefistofel din timpurile mai recente. Dar aceste lucruri trebuie înțelese cu adevărat, pe cât posibil, din temelii.
Vedeți, ceea ce altfel apare doar ca o creație poetică – confruntările dintre Faust și Mefisto – aceasta devine, s-ar putea spune, fundamentul pentru viitoarea pedagogie. Preludiul la aceasta constă în faptul că poporul sau poetul l-au presimțit pe însoțitor. Dar epilogul va consta în faptul că fiecare om va avea acest însoțitor care nu trebuie să-i rămână de neînțeles, și că acest însoțitor va apărea cel mai viu și mai puternic în copilăria omului. Și dacă educatorii adulți nu vor lua atitudinea corectă în fața a ceea ce exprimă copilul, atunci prin neînțelegerea confruntării cu vrăjirile lui Mefistofel, natura umană va fi coruptă.
Este foarte remarcabil că aceste trăsături pot fi găsite peste tot în literatura de legende și basme dacă le urmărim. Legendele și basmele, care sunt privite într-un mod atât de lipsit de înțelegere de către savanții timpului nostru, structura lor indică fie spre mefistofelic, ahrimanic, fie spre caracteristica Sfinxului, luciferic. Toate legendele și basmele provin din faptul că conținutul lor a fost la origine trăit fie prin relația pe care omul o are cu Sfinxul, fie prin relația pe care omul o are cu Mefisto. În legende și basme găsim apărând mai mult sau mai puțin ascuns fie motivul întrebării: acesta este motivul Sfinxului, motivul că ceva trebuie rezolvat, că trebuie să se răspundă la o întrebare, fie motivul vrăjirii, de a fi preschimbat prin farmec în ceva: acesta este motivul mefistofelic, ahrimanic. Căci în ce constă exact motivul Ahriman? Constă în faptul că atunci când îl avem pe Ahriman lângă noi suntem în permanență în pericol să cădem în mrejele lui, să ne transformăm în natura lui, să nu ne mai putem smulge de el. Și am putea spune: Când se confruntă cu Sfinxul, omul simte ceva care îl invadează și parcă îl sfâșie; față de mefistofelic, omul simte așa ceva: trebuie să se cufunde în acest mefistofelic, trebuie să se dea lui, trebuie să-i cedeze.
Grecii nu aveau teologie în sensul nostru modern, dar în privința a tot ceea ce este înțelepciune ei erau încă mai aproape de natură și de fenomenele ei decât omul modern. Ei s-au apropiat, fără teologie, de înțelepciunea naturii și prin aceasta a apărut în ei chinul întrebărilor.
Omul este mai aproape de natură în procesul său respirator decât în procesul său nervos. Prin urmare, grecul a simțit în mod deosebit de viu această abordare a înțelepciunii în relația sa cu Sfinxul. Lucrurile s-au schimbat la oamenii din timpurile moderne. Apare teologia. Omul nu mai crede că în contact direct cu natura este aproape de înțelepciunea divină a lumii, ci vrea să o studieze; vrea să o abordeze nu prin procesul de respirație și sânge, ci prin procesul nervos. Procesul nervos devine căutarea înțelepciunii, teologie. Dar prin aceasta omul își captivează înțelepciunea în procesul nervos și se apropie de Mefistofel. Iar când a venit cea de-a cincea epocă postatlanteană, tocmai din această captivare a înțelepciunii în procesul său nervos s-a dezvoltat presimțirea că Mefisto a fost înlănțuit de călcâiele omului, că a fost așezat lângă el.
Îndepărtând în legenda „Faust” tot hățișul de fire care se împletesc în jurul ei, avem faptul că un tânăr teolog, care se străduie după înțelepciune, este afectat de îndoieli și, prin urmare, se predă diavolului, lui Mefisto, și prin aceasta este atras în sfera sa de influență. Dar, așa cum grecii au trebuit să o scoată la capăt cu Sfinxul prin dezvoltarea pe deplin a naturii Eului omului, tot așa în timpul nostru omul trebuie să o scoată la capăt cu Mefistofel prin extinderea și umplerea Eului cu acea înțelepciune care poate veni numai din explorarea lumii spirituale, prin cunoașterea lumii spirituale, prin știința spirituală.
Oedip trebuia să fie cel mai puternic dintre acești biruitor ai Sfinxului. Fiecare grec care și-a luat în serios umanitatea a fost în fond, la scară mică, mai mult sau mai puțin un biruitor al Sfinxului. Oedip trebuia doar să reprezinte într-o formă deosebit de tipică ceea ce trebuia să trăiască fiecare grec. Deci ce se întâmpla? Oedip trebuie să cucerească ceea ce trăiește în procesele respiratorii și sanguine. Omului care trăiește în acestea el trebuie să îi opună omul care trăiește, oarecum cu forțe eterice sărăcite, în nervi. Prin ce ajunge el la aceasta? Absorbind în propria sa natură forțele care sunt legate de procesul nervos, adică forțele mefistofelice, dar absorbindu-le într-un mod sănătos, astfel încât ele să nu meargă alături și să-i devină însoțitor, ci ele să fie în el și el prin aceste forțe să poată înfrunta natura Sfinxului.
Astfel vedem cum de fapt Lucifer și Ahriman lucrează în mod benefic la locurile lor potrivite, în locul în care sunt oarecum puși inițial și că acolo unde nu ar trebui să stea, lucrează în mod dăunător. Pentru grec, natura sfinxului era ceva cu care el trebuia să o scoată la capăt, ceva pe care trebuia să-l scoată din sine, să-l pună în afara lui. Atunci când putea să-l arunce în abis, așadar atunci când putea aduce trupul eteric extins, înăuntru în trupul fizic, atunci el biruise Sfinxul. Abisul nu este acolo afară, abisul este propriul trup fizic, în care sfinxul trebuie să fie scufundat într-un mod sănătos. Dar atunci trebuie ca celălalt pol [Nota 1], procesul nervos, procesul opus, pornind de la Eu, să devină mai puternic – nu ceea ce este în afară, ci ceea ce trebuie să fie în interior. Ahrimanicul este absorbit în om și prin aceasta plasat la locul potrivit.
Oedip este fiul lui Laios. Lui Laios îi fusese prezis că, dacă va avea un copil, acesta va aduce nenorocire întregului său neam. Așa că a abandonat băiețelul care i s-a născut. i-a străpuns picioarele și, prin urmare a primit numele Oedip, care înseamnă picior deformat. Acolo avem forțele mefistofelice în drama lui Oedip.
Am spus că dacă forța eterică este sărăcită de aceste forțe, picioarele nu se mai pot dezvolta, trebuie să se sfrijească, să se atrofieze. La Oedip, acest lucru a fost efectuat în mod artificial. După cum se știe, el a fost găsit, atârnat de un copac, de către păstorul care l-a crescut, în timp ce el ar fi trebuit să piară. Așadar el își poartă prin lume picioarele deformate. El este, ca să spunem așa, Mefistofel transpus în sacru. Acolo el se află în locul potrivit, unde poate pulsa viguros prin Eu, unde se impune să fie rezolvată sarcina celei de-a patra perioade postatlanteene. Toate cele prin care grecul a devenit mare, prin care a devenit cu adevărat grec, acordul armonios dintre trupul eteric și trupul fizic, pe care încă îl admirăm atât de însuflețit în figurile grecești în forma lor frumoasă, toate acestea îi lipsesc lui Oedip, pentru ca el poată deveni o „personalitate”, pentru ca el să devină reprezentantul omului în care Eul devine puternic. Eul, care se mută sus în cap, devine puternic în timp ce picioarele se atrofiază.
Acestu lucru trebuie compensat de omul din a cincea perioadă culturală postatlanteană. Așa cum Oedip, pentru a înfrunta Sfinxul, pentru a-l birui, a trebuit să-l asimileze pe Ahriman, tot așa, omul din a cincea perioadă culturală postatlanteană, care se confruntă cu Ahriman-Mefistofel, trebuit să-l asimileze pe Lucifer, adică trebuie să parcurgă procesul invers față de cel parcurs de Oedip. El trebuie ca tot ce a fost acumulat, îngrămădit, de către Eu în cap, să împingă în jos din cap în natura umană. Întrucât și-a îngrămădit în Eu, în măsura în care Eul trăiește în procesul nervos, filosofia, dreptul, medicina și, din păcate, și teologia – toate procesele nervoase! Aceasta duce la nevoia stringentă să scoată totul din cap și să pătrundă prin senzorialitate în întreaga lume.
Acum gândiți-vă la Faust, așa cum stă el acolo, cu tot ce a obținut cu efort Eul și cum vrea să-și arunce totul din cap, lucru pe care Goethe îl rezumă în cuvintele: „Am studiat cu râvnă, ah, filozofia din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina, și din păcate chiar teologia, arzând de zel!” [Nota 2] El încearcă acum să-și scoată din cap toate acestea. O face și dându-se vieții care nu este legată de cap. El este Oedip inversat, care primește înăuntrul său natura lui Lucifer.
Și acum urmăriți tot ce face Faust pentru a-l aduce pe Lucifer în el însuși, astfel încât el să poată lupta cu Ahriman, cu Mefisto de lângă el. Toate acestea ne arată în ce măsură acest Faust este într-adevăr Oedip inversat. În timp ce tot ceea ce se întâmplă în Oedip prin natura lui Ahriman inversată, este legat de Lucifer, tot ceea ce se întâmplă în Faust prin natura lui Lucifer inversată, este legat de Ahriman-Mefisto. Așa cum Ahriman-Mephisto trăiește mai mult în lumea exterioară, Lucifer trăiește mai mult în lumea interioară. Toată nenorocirea care îl lovește pe Oedip pentru că trebuie să se impregneze de natura lui Ahriman, constă în lucruri exterioare. Asupra neamului vine fatalitatea, nu doar asupra lui. Și, de asemenea, soarta care-l lovește pe el însuși este indicată exterior. Că își străpunge ochii și se orbește, acestea sunt tot lucruri exterioare. Că ciuma a venit asupra orașului său natal este ceva exterior. Toate care se întâmplă la Faust sunt experiențe sufletești interioare, sunt un tragic în interiorul omului, astfel încât Faust se prezintă și aici ca Oedip inversat.
Dacă ne punem în fața ochilor aceste două figuri, sau mai degrabă aceste două figuri duble: Oedip și Sfinx, Faust și Mefisto, avem în fața noastră într-un mod tipic evoluția epocilor a patra și a cincea postatlanteene. Când va veni vremea în care va fi mai puțin prezentată ca istorie fantasmagoria exterioară – ceea ce s-a întâmplat ca o amprentă a exteriorului –, ci va fi prezentat ceea ce trăiesc oamenii, abia atunci se va vedea cât de semnificative și importante sunt aceste experiențe fundamentale ale omului. Abia atunci vor observa oamenii ceea ce trăiește cu adevărat în procesul neîntrerupt al evoluției, cum istoria, fantasmagoria exterioară a acelei reprezentări care este de obicei dată ca istorie, se schimbă în acea istorie pentru care evenimentele exterioare, oricât de semnificative ar apărea, sunt în principiu, doar amprenta fantasmagorică exterioară.
Așa cum Eul, pe de o parte, a trebuit să se întărească prin faptul că Ahriman-Mefistofel s-a mutat în Oedip, adică în greci, tot așa, pe de altă parte, în omul modern acest Eu a devenit prea puternic. Și omul modern trebuie să se elibereze, să scape din nou de acest Eu, adâncindu-se în evenimente spirituale, adâncindu-se în ceea ce este legat de lumea căreia îi aparține Eul, atunci când acest Eu devine conștient că nu trăiește doar în trupul omenesc, ci este cetățean al lumii spirituale. Și în această epocă trăim noi. În timp ce în cea de-a patra epocă postatlanteană omul a trebuit să se străduiască din toate puterile să devină conștient de Eu în corpul fizic, omul din epoca noastră, a cincea postatlanteană, trebuie să lucreze pentru a deveni conștient că Eul aparține lumii spirituale. Și extinderea conștienței de sine asupra lumii spirituale, aceasta este știința spirituală. Prin urmare, această știință spirituală este și în cea mai profundă legătură cu cele mai înalte cerințe ale evoluției umane în a cincea epocă postatlanteană, epoca noastră.
