Din discuțiile de ieri veți fi putut conchide că însăși forma trupului nostru este așa cum este, prin faptul că într-un fel reprezintă un rezultat al cooperării puterilor luciferice și ahrimanice.
Este foarte important tocmai pentru timpul nostru să cunoaștem cu adevărat această conlucrarea a puterilor luciferice și ahrimanice, pentru că numai prin acesta va fi posibil să se ajungă treptat în omenire la o înțelegere a forțelor care lucrează în spatele fantasmagoriilor exterioare ale existenței. Știm că nu trebuie nici să-l urâm pe Ahriman, nici să ne temem de Lucifer, pentru că aceste puteri sunt oarecum ostile în lume numai atâta timp cât nu operează în propriile lor teritorii. S-a vorbit mult despre acest lucru anul trecut la München [Nota 5]. Și s-au dat deja indicații în această privință și aici.
Când am văzut ieri cum trupul uman fizic, spațial, ia ființă în forma sa prin acțiunea reciprocă dintre puterile luciferice și ahrimanice, ne-am referit la aspectele cele mai exterioare din viața umană în care Lucifer și Ahriman joacă rolul lor. Dumneavoastră știți că intrăm ceva mai mult în interiorul vieții umane atunci când avansăm de la trupul fizic la trupul eteric. Trupul eteric este într-o anumită măsură constructorul trupului fizic. El este integrat în întreaga lume eterică, el constituie, ca un organism eteric mereu mobil în sine, temelia organismului nostru fizic. Acum, în ceea ce privește corpul eteric, trebuie spus că și în el, tot așa cum am văzut pentru corpul fizic, puterile luciferice și ahrimanice sunt active, că omul este și ca ființă eterică plasat – trebuie să subliniem acest lucru – în acțiunea reciprocă dintre forțele luciferice și ahrimanice.
Pentru a evidenția ceea ce este important aici, vrem mai întâi să aruncăm o privire asupra celor trei activități de bază ale ființei umane, în măsura în care omul nu este o ființă fizică, asupra voinței, simțirii și gândirii. Pe acestea, voință, simțire și gândire, firește, nu le vedem atunci când ne uităm la om în privința trupului său fizic. Numai în măsura în care trupul fizic se exprimă într-o anumită fizionomie, în gesturi și altele asemenea, putem bănui prin corpul fizic ceea ce este în interiorul uman. Trupul eteric, însă, ca organism mobil în sine, este o necontenită expresie a gândirii, simțirii și voinței omului.
În ceea ce privește gândirea, simțirea și voința, știința pur exterioară întâmpină ceva dificultăți, iar dacă treceți prin viziunile filosofice asupra lumii, veți vedea ba că un filosof pune voința pe primul loc, ba că altul pune gândirea pe primul loc. De asemenea, există și cei care consideră sentimentul ca cea mai importantă forță. Dar despre cum această gândire, simțire și voință formează practic o unitate în om, aceste viziuni filosofice asupra lumii nu pot forma un concept corect. Această incapacitate de a forma un concept corect al relației dintre gândire, simțire și voință în viața sufletului uman este tot așa ca atunci când omul ar avea dificultăți în a o scoate la capăt cu conceptul de om. Nu prea știu – spun filosofii – sufletul uman este mai mult de natură voitoare, mai mult simțitoare sau mai mult gânditoare? E mai mult una sau alta? – Este exact ca atunci când cineva ar vrea să spună: „Acum chiar nu prea mai știu ce este un om. Cineva mi-a spus că vrea să-mi aducă un om și mi-a adus o ființă mică, un copil de cinci ani, și mi-a spus: Aceasta este un om. Apoi a venit altcineva și mi-a spus, tot așa, că vrea să-mi arate un om și mi-a adus o ființă care este mult mai mare decât prima, adică o ființă în anii de mijloc ai vieții omului. Un al treilea a venit în cele din urmă și mi-a spus și el că vrea să-mi arate un om. El mi-a arătat o cu totul altă ființă care era zbârcită la față, avea părul încărunțit și așa mai departe. Și acum eu chiar nu mai știu ce este un om. Trei ființe diferite mi-au fost arătate!” – Da, toți trei sunt oameni, nu-i așa? Doar că unul este foarte tânăr, celălalt este ceva mai în vârstă, iar al treilea este deja bătrân. Ei sunt foarte diferiți ca înfățișare. Dar îndată ce ai pus cele trei vârste împreună, știi ce este un om.
Dar tot așa este și cu voința, simțirea și gândirea. Diferența este doar de vârstă. Voința este aceeași activitate sufletească ca și gândirea, numai că încă foarte tânără, copilărească. Și când voința avansează în vârstă devine simțire, iar voința de-a dreptul bătrână este gândirea. Este doar o diferență de vârstă între voință, simțire și gândire, numai că în sufletul nostru trăiesc împreună vârstele pentru aceste activități sufletești, lucru care face chestiunea dificilă. Dar am explicat deja – trebuie doar să căutați în cartea mea Pragul lumii spirituale [Nota 6] ce scrie despre aceasta – că de îndată ce ieșim din lumea fizică, este valabilă legea transformării, nu cea a rigidității. Acolo totul se transformă. Bătrânul devine deodată tânăr, tânărul devine bătrân și așa mai departe. Astfel încât cele trei activități sufletești să poată avea loc în noi realmente în același timp: voința, care care se arată ba ca voință tânără, ba ca voință mai în vârstă, adică ca simțire, și, de asemenea, ca cea mai bătrână voință, ca voință foarte bătrână, adică ca gândire. Acolo vârstele sunt de-a valma, totul devine fluid. Așa este în trupul eteric al omului.
Dar această transformare nu se poate înfăptui pur și simplu prin ea însăși. În viața obișnuită nu suntem deloc conștienți de ceea ce constituie o activitate sufletească unitară, nu o putem aduce deloc în conștiență. Dacă desenăm simbolic corpul eteric ca un șuvoi continuu – pentru că întreaga chestiune trebuie observată în corpul eteric și corpul eteric este ceva mobil, fluid –, acest șuvoi de activitate sufletească în viața obișnuită nu ne ajunge deloc în conștiență, ci în acest curent, în această mișcare continuă a corpului eteric, care curge întruna odată cu timpul, înăuntrul lui se împart activitatea luciferică pe de o parte și ahrimanică pe de cealaltă parte.
Activitatea luciferică face voința tânără. Activitatea noastră sufletească, pătrunsă de luciferic, este voință. Dacă lucifericul predomină în activitatea noastră sufletească, dacă în sufletul nostru numai Lucifer își impune puterile, atunci aceasta este voința. Lucifer lucrează întineritor asupra întregului curent al activității noastre sufletești. Dacă, dimpotrivă, în principal Ahriman exprimă efectele sale în activitatea noastră sufletească, atunci el învârtoșează activitatea noastră sufletească, ea îmbătrânește și aceasta este gândirea. Această gândire, acest a-avea-gânduri nu este deloc posibil în viața obișnuită fără ca în trupul eteric Ahriman să-și desfășoare forțele sale. Omul nu se poate descurca în viața sufletească, în măsura în care ea se exprimă în trupul eteric, fără Ahriman și Lucifer. Dacă Lucifer s-ar retrage complet din trupul nostru eteric, atunci nu am avea foc luciferic pentru voință. Dacă Ahriman s-ar retrage complet din viața noastră sufletească, nu am putea niciodată să dezvoltăm răceala gândirii. La mijloc între ei este o regiune în care se luptă unul cu altul. Aici se se pătrund reciproc Lucifer și Ahriman, aici activitățile lor interacționează. Aceasta este regiunea simțirii. Într-adevăr, așa apare trupul eteric uman, că se poate percepe în el lumina luciferică și duritatea ahrimanică. Dacă cuprindem cu privirea trupul eteric uman, acesta, firește, nu este ordonat așa cum este aici (pe desen) simbolic, ci acolo este un talmeș-balmeș. Acolo sunt inserții în care trupul eteric apare opac, așa ca și cum ar avea, aș spune, incluziuni de gheață. În corpul eteric apar figuri care pot fi comparate cu figurile de gheață așa cum apar pe geamurile ferestrelor. Acestea sunt învârtoșările din corpul eteric. În astfel de locuri el devine opac. Acestea sunt însă manifestări ale vieții de gândire în trupul eteric. Această înghețare a trupului eteric în anumite locuri provine de la Ahriman, care trimite forțele sale acolo înăuntru prin gândire.
În alte locuri ale trupului eteric este ca și cum ar avea în el vacuole, locuri foarte luminoase, care sunt transparente, care sunt strălucitoare, scânteind lumină. Acolo Lucifer trimite înăuntru razele sale, forțele sale, acestea sunt centrele voinței în trupul eteric. Și în ceea ce se află între ele, unde oarecum este activitate continuă în trupul eteric, este așa că poți vedea că aici este acum un punct dur, dar este imediat prins și dizolvat de un astfel de punct de lumină. O perpetuă solidificare și redizolvare. Aceasta este expresia activității de simțire în trupul eteric.
Astfel, putem spune: Nu numai forma trupului fizic este suscitată de interacțiunea forțelor luciferice și ahrimanice perturbatoare sau aducătoare de echilibru, ci și în întregul trup eteric sunt active forțele luciferice și ahrimanice. Când forțele Ahrimanice au supremație, atunci este o exprimare a gândirii, când forțele luciferice au supremație, atunci este o exprimare a voinței, iar când, s-ar putea spune, se iau la bătaie reciproc, atunci este o exprimare a simțirii.
Aici avem modul în care forțele luciferice și ahrimanice interacționează în trupul eteric. Suntem, într-un fel, în întregime rezultatul unor astfel de forțe, și ne aflăm propriu-zis în poziția intermediară între astfel de forțe.
Acum trebuie să ne fie clar că noi nu suntem întotdeauna înăuntru, în ceea ce se întâmplă acolo, cu Eul nostru deplin. Eul nostru, Eul nostru pământesc, pe care l-am dobândit abia în decursul evoluției pământești, poate deocamdată să își desfășoare întreaga sa activitate și întreaga sa conștiență numai în trupul fizic. În trupul eteric va putea să se desfășoare pe deplin numai în timpul lui Jupiter [Nota 7], astfel încât în tot ceea ce se petrece în trupul eteric, Eul propriu-zis al omului nu este activ în mod direct. Dacă la evoluția progresivă a lumii nu ar fi fost adăugat nimic din forțele ahrimanice și luciferice, atunci omul ar fi o ființă complet diferită, atunci omul ar putea avea percepții în corpul său fizic, dar el nu ar fi propriu-zis capabil să aibă gânduri. Gânduri are prin faptul că asupra trupului său eteric Ahriman poate câștiga influență. Impulsuri de voință are prin faptul că asupra trupului său eteric forțele luciferice pot câștiga influență. Aceste forțe trebuie așadar să fie acolo.
Trebuie așadar să ne fie clar că în ceea ce privește conștiența noastră pământească nu putem coborî pe deplin în trupul eteric. Numai în trupul fizic ne putem trăi deplina noastră conștiență a Eului. În trupul eteric nu putem coborî complet. Cu acest trup eteric ne scufundăm, prin urmare, într-o lume în care noi înșine nu suntem cu totul. Și cu Ahriman, care intră în trupul nostru eteric formând gânduri, intră nu numai gândurile noastre în trupul nostru eteric. Cu Lucifer, care formează voința în trupul nostru eteric, intră nu doar impulsurile noastre de voință în trupul nostru eteric. Și așa este și cu sentimentele, cu regiunea în care cei doi se bat. În măsura în care Ahriman trăiește în trupul nostru eteric, noi ne scufundăm cu trupul eteric dedesubt în sfera spiritelor naturii, spiritelor elementare ale naturii, spiritelor pământului, apei, aerului și focului. Doar că noi nu știm aceasta pentru că nu putem coborî pe deplin în trupul nostru eteric cu Eul nostru. Dar este întotdeauna cazul că în acest trup eteric trăiește ca putere de gândire nu numai ceea ce gândim noi înșine, dar acolo pătrund și influențele spiritelor naturii. În cazuri aparte, oricând când omul se întâlnește cu aceste spirite ale naturii, el știe să povestească apoi că a trăit ceva ce nu a trăit în conștiența obișnuită a Eului, și într-adevăr el întâlnește aceste spirite ale naturii atunci când survine ceva anormal în el, când trupul eteric este oarecum puțin smuls din trupul fizic.
Cum se poate întâmpla așa ceva? Vedeți, corpul eteric uman se află în legătură cu întreaga lume eterică înconjurătoare așadar și cu întreaga sferă a spiritelor naturii din jurul nostru. Să presupunem, pentru a da un exemplu, că un om merge pe stradă în timpul zilei. Când merge pe stradă cu conștiența sa obișnuită, trupul său eteric se află în mod corespunzător în trupul său fizic și el percepe cu conștiența Eului ceea ce se poate percepe cu conștiența Eului.
Dar să prespunem că merge noaptea pe un drum. Dacă cineva merge pe un drum pe timp de noapte este de obicei întuneric, lucru care deja le provoacă unor oameni o stare de spaimă. Acum, intrând într-o astfel de stare de înspăimântare, prin aceste senzații specifice care apar, în care Lucifer pune stăpânire pe el în mod deosebit, trupul eteric se slăbește din trupul fizic, și prin aceasta poate acest trup eteric acum eliberat, care s-a desprins de trupul fizic, să intre în relație cu lumea eterică înconjurătoare.
Să presupunem acum că persoana în cauză se apropie de un cimitir, unde sunt încă trupuri eterice la mormintele unor oameni decedați de curând. Este posibil ca în această stare, când trupul său eteric s-a desprins, el să poată percepe ceva din gândurile care se află încă în trupurile eterice ale defuncților. Să presupunem că a murit cu puțin timp în urmă cineva care a lăsat în urmă datorii și a murit cu gândul de a fi contractat datorii. Acest gând se poate încă afla în corpul eteric al defunctului. Bineînțeles, un om nu percepe aceste gânduri în corpul eteric al celuilalt om dacă propriul său corp eteric nu este slăbit, dar în starea pe care am descris-o poate percepe. Poate intra într-o relație cu corpul eteric al celuilalt și prin urmare poate percepe acest gând: am contractat datorii. Și acum, pentru că prin aceasta puterea luciferică se întărește în el, se stârnește în el sentimentul: trebuie să plătesc pentru acest om datoria.
Astfel, un om trăiește ceva în trupul său eteric pe care nu l-ar trăi niciodată în trupul fizic în viața normală. Nu trăim așa o experiență toată ziua în viața umană obișnuită, de aceea ea și aduce ceva foarte semnificativ în conștiența omului atunci când o trăiește. Ea îi aduce conștientizarea că știe că acum a trăit ceva ce nu a trăit în trupul său, pe care nu îl poate trăi în trupul său. El simte că se află în altă parte decât în trupul său și simte acest lucru ca fiind o stare neobișnuită. El este altundeva decât în trupul său și atunci simte pornirea, nevoia puternică de a se întoarce în trupul său; el tânjește după ajutor pentru a se întoarce în trupul său.
Un astfel de sentiment pe care îl are cineva în acest caz, sentimentul de dor de a reveni în trupul său, convoacă într-acolo unele spirite elementare, spirite ale naturii, pentru care sentimentul omului este, cum ar fi, mâncare, hrană. Ei vin acolo fiind atrași oarecum prin sentimentul: Aș dori să intru în trupul meu fizic. – Ei îl ajută pe omul respectiv să găsească calea înapoi în trupul fizic. Când cineva doarme într-un mod obișnuit, își găsește cu ușurință calea de întoarcere; dar când trăiești ceva asemănător cu ceea ce am descris, este dificil să o găsești. Dar nu percepi lucrurile așa cum le percepi în trupul fizic, ci le percepi imaginativ, în imagini. Vine cineva care este de fapt un spirit al naturii, care eventual apare sub forma unui păstor, sub forma unui cioban, și care îi dă omului respectiv sfatul: Mergi la cutare castel. Te voi duce acolo într-o trăsură – și mai multe de genul acesta.
De astfel de reprezentări imaginative se mai pot înlănțui și altele. Se poate înlănțui faptul că trupul pe care l-a părăsit, în afara căruia a avut experiența, apare ca un castel fermecat din care trebuie să salveze pe cineva atunci când intră în el. Așa își imaginează omul respectiv acest dor de trupul fizic și ajutorul spiritelor naturii. Apoi revine în trupul fizic, adică se trezește.
Astfel de experiențe sunt apoi povestite de oamenii care le-au trăit în realitate, pentru că au sentimentul că în acest fel au intrat într-o relație cu gândurile unui decedat. Ei își spun: Acesta a fost o simțire a ceva care nu a fost doar în mine, care nu a fost doar ceva visat de mine; aceasta a fost o simțire care mi-a transmis un proces de afară, din lume. – Acest lucru este desigur exprimat în imagini, dar corespunde unui proces. Vreau să vă citesc o astfel de imagine, în care cineva a povestit ce a trăit atunci [Nota 8], și într-adevăr ceva asemănător cu ceea ce tocmai am povestit. El descrie astfel: „Când m-am despărțit de soldați, am întâlnit trei bărbați în drumul meu. Ei voiau să dezgroape un mort pentru că le datora trei mărci. Atunci am fost cuprins de milă și am achitat datoria, pentru ca răposatul să aibă pace și să nu mai fie tulburat în mormântul său. Am mers mai departe. Apoi mi s-a alăturat un străin cu faţa palidă şi m-a invitat să mă urc într-un vehicul de plumb şi m-a persuadat să merg cu el la un castel. În castel locuia o prințesă, mi-a explicat el, care se va căsători numai cu bărbatul care ar veni la ea într-o trăsură de plumb. Apoi el s-a dus la vizitiu și i-a spus: «Mână cât poți de tare spre partea unde este răsăritul soarelui.» Apoi a venit un cioban și a spus: «Eu sunt contele de Ravensburg!» El i-a ordont vizitiului să meargă mai repede. Am ajuns la o poartă și s-a auzit un tumult. Poarta a fost deschisă. Prințesa l-a întrebat atunci pe bărbat de unde este el, cum a putut el călători cu bătrânul, și mi-am dat seama că cel care m-a condus acolo era un spirit. Apoi am intrat pe poartă. Am intrat și am fost proprietarul castelului". Adică s-a întors în trupul său. Aici găsiți descrisă o astfel de experiență, așa cum am citat-o.
Și ce este deci, dacă i se întâmplă cuiva această experiență, și el o povestește apoi mai departe? Acesta este un basm.
În nici un alt fel decât în acest mod au fost create basmele. Orice altceva care se spune despre originea basmelor nu este nimic mai mult decât o fantezie deșartă. Toate basmele adevărate sunt dovada că există experiențe în afara trupului fizic uman, când trupul eteric este într-un anumit mod relaxat și omul intră în relație cu lumea eterica exterioară. Acesta este un mod în care omul intră în relație cu lumea exterioară prin trupul său eteric.
Dar el intră și într-un alt mod în relație cu lumea eterică exterioară. El intră în relație cu ea și acolo unde, s-ar putea spune, există o activitate semiconștientă, pe jumătate pătrunsă de Eu. Acesta este cazul vorbirii. Nu vorbim atât de pe deplin conștient pe cât credem. Nu este deloc adevărat că avem vorbirea în puterea noastră, ca pe ceva care ne aparține. În vorbire, trăiesc, se desfășoară, puterile eterice, iar o bună parte este inconștientă în vorbire. Eul nu ajunge complet până jos în vorbire. Când vorbim, ne aflăm cu trupul nostru eteric în relație cu lumea eterica care ne înconjoară. Să gândim învățăm ca indivizi, dar să vorbim nu. Să vorbim suntem învățați prin karma care ne plasează într-un anumit context de viață. În timp ce în stări anormale când corpul eteric este relaxat, intrăm în relație cu spiritele naturii, pur și simplu prin faptul că vorbim, că nu doar gândim în tăcere, intrăm în relație cu spiritele popoarelor. Și trăiesc, locuiesc în corpurile noastre eterice – fără a ajunge până la conștiența noastră – spiritele popoarelor. Ceea ce trăiește în acest mod în om este, în principiu, la fel de puțin parte din activitatea pe deplin conștientă a Eului său, precum ceea ce ni ne povestește aici ca basm.
Am descris cu aceasta acțiunea lui Lucifer și Ahriman în trupul eteric al omului. Dar și în trupul astral acționează forțele luciferice și ahrimanice. Ei bine, atunci când studiem trupul astral al omului, trebuie să ne îndreptăm atenția înspre cel mai eminent lucru care caracterizează omul astral așa cum este el pe Pământ. Aceasta este conștiența. În trupul fizic forma și forța sunt esențialul; în trupul eteric mișcarea, viața; în trupul astral conștiența. Dar nu avem doar o stare de conștiență în trupul uman, avem două stări de conștiență: starea obișnuită de veghe și starea de somn. Dar acum este lucrul curios, că amândouă nu ne sunt de fapt pe deplin firești. S-ar putea spune că nici starea de veghe, nici starea de somn nu ne sunt pe deplin naturale. Naturală ne-ar fi o stare intermediară între cele două, în care nu trăim niciodată cu adevărat conștient.
Dacă am fi treji în mod continuu, cu greu ne-am putea dezvolta în mod corespunzător ca oameni de-a lungul diferitelor vârste. Numai prin faptul că într-un fel mereu este ceva în noi care este mai puțin treaz decât suntem noi treji în timpul zilei, suntem capabili să ne dezvoltăm. Întrebați-vă cât de mult vă gândiți să evoluați prin ceea ce trăiți și asimilați în viața de zi cu zi? Prin aceste experiențe ne satisfacem mai mult curiozitatea, nevoia de senzații. Dar cât de puțin urmărește cineva să pună în slujba dezvoltării ceea ce trăiește în viața trează de zi cu zi. Numai prin aceasta ne dezvoltăm, prin faptul că este și ceva care doarme mereu în noi atunci când suntem treji în timpul zilei. Nu mă refer la situația că un om adoarme, ci chiar și atunci când este complet treaz în timpul zilei, întotdeauna ceva tot doarme. Și ceea ce doarme face ca omul să nu rămână veșnic un copil, ci să se dezvolte în continuare.
Starea în care suntem conștienți prin trupul nostru astral este starea obișnuită de veghe. Starea obișnuită de veghe însă este astfel încât suntem prea puternic treji. Ne dăm prea puternic lumii exterioare în starea obișnuită de veghe, suntem complet absorbiți de lumea exterioară. Și de unde vine aceasta? Acest lucru este așa întrucât conștiența de veghe trăiește sub puternica influență, sub supremația lui Ahriman. Conștiență de veghe = Ahriman.
Altfel este cu conștiența somnului. Cu conștiența de somn suntem pe de altă parte prea putin treji. Atunci facem totul peste măsură pentru dezvoltarea noastră, pentru noi înșine. Suntem pe de-a-ntregul în noi înșine și atât de puternic în noi înșine încât toată conștiența este stinsă. În conștiența de somn, Lucifer are supremația. Conștiența de somn – Lucifer.
Așadar, în privința trupului nostru astral, suntem astfel încât atunci când suntem treji Ahriman are poziția dominantă asupra lui Lucifer, iar când dormim, Lucifer are poziția dominantă asupra lui Ahriman. Se echilibrează unul pe altul numai când visăm; atunci se luptă, atunci se țin unul pe altul în cumpănă. Deoarece reprezentările care sunt suscitate de Ahriman în conștiența de zi, pe care el le face să se întărească, să se cristalizeze, sunt dizolvate prin influența lui Lucifer și făcute să dispară din nou. Totul devine imagine prin faptul că el nu le lasă să se rigidizeze în idei fixe, ele sunt iarăși dizolvate și devin mobile în sine. Așa cum la o balanță echilibrul se realizează într-un punct sau într-o linie, prin faptul că talerele balanței sunt încărcate egal, astfel încât nu avem de-a face cu o stare de repus, ci cu o stare de echilibru, tot așa în viața umană nu avem de-a face cu o stare de repus, ci cu stare de echilibru. Și cele două forțe care se țin în cumpănă una pe cealaltă, dintre care una sau cealaltă temporar are supremația, sunt Lucifer și Ahriman. În conștiența de veghe se lasă în jos talerul lui Ahriman, în conștiența de somn talerul lui Lucifer se lasă în jos. Numai în starea intermediară în care visăm, balanța se leagănă în sus și în jos, nu este ca și cum ar fi în repaus, ci se leagănă în sus și în jos.
Dar și dacă mergem și mai departe în viața umană, se vădește că pretutindeni lumea este străbătută de tălăzuirea lui Lucifer și a lui Ahriman. Două noțiuni joacă un rol important în viață. O noțiune este noțiunea de datorie, am putea spune, de asemenea, dacă considerăm problema din punct de vedere religios, noțiunea de poruncă. Cealaltă noțiune pe care vrem să o avem în vedere este noțiunea de drept.
Dacă cugetați la modul în care noțiunea de datorie și noțiunea de drept joacă un rol în viața umană – dreptul pe care omul îl are la un lucru sau altul – veți veți da seama repede că datoria și dreptul sunt noțiuni polare, și că într-o anumită măsură, înclinațiile oamenilor sunt și ele astfel încât uneori merg mai mult înspre datorie, alteori mai mult înspre drept. Noi trăim, desigur, într-o epocă în care oamenii preferă să vorbească mai degrabă despre drepturile lor decât despre îndatoririle lor. Tot felul de domenii își afirmă drepturile. Prin urmare avem drepturi ale lucrătorilor, drepturile femeilor și așa mai departe.
Datoria este noțiunea opusă celei de drept. Timpul nostru va fi înlocuit de un timp în care tocmai sub influența viziunii spirituale antroposofice asupra lumii se vor afirma îndatoririle. Și abia în viitor, dar, desigur, mai mult într-un viitor mai îndepărtat, vor exista mișcări în care din ce în ce mai puțin accent va fi pus pe cerința drepturilor, ci mult mai mult pe cerința datoriilor. Atunci se va întreba mai mult: Ce îndatoriri am ca femeie, ca bărbat în cutare sau cutare poziție? Astfel, epoca cerința dreptului va înlocui epoca cerința datoriei.
Ca opuși polari, ca polaritate acționează în viața noastră dreptul și datoria. Acum se poate spune: Când un om se uită cu sufletul său la datorie, el se uită de fapt afară din el însuși. – Kant [Nota 9] a exprimat acest lucru atât de grandios, prezentând datoria ca pe o zeiță sublimă la care omul se uită cu admirație: „Datorie! nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă insinuare, ci reclami supunere...” – Omul vede datoria ca radiand din regiuni ale lumii spirituale. În sens religios, el percepe datoria ca pe un impuls impus de entitățile ierarhiilor superioare. Și supunându-se datoriei, în simțul datoriei omul iese din sine. Și acest în-simțul-datoriei-ieși-din-tine este deja ceva care îl duce pe om afară din sinele său obișnuit.
Dar toate astfel de ieșiri din sinele obișnuit, o asemenea strădanie pentru spiritualizare, l-ar aduce pe om într-o situație în care într-un fel și-ar pierde pământul sub picioare, dacă ar fi să se dăruiască numai acestei singure tendințe, acestei strădanii să iasă din el însuși. Omul și-ar pierde oarecum greutatea dacă întotdeauna ar vrea doar să iasă din el însuși. De aceea, atunci când omul se supune datoriei, el trebuie să încerce să găsească în sine un ajutor care să-i dea oarecum greutate atunci când se supune datoriei. Schiller a exprimat frumos acest lucru [Nota 10], spunând că omul are cea mai frumoasă relație cu datoria dacă învață să iubească totodată datoria.
Prin acest gând este de fapt spus mult. Când cineva vorbește despre faptul că învață să iubească datoria, el nu se mai supune pur și simplu datoriei, ci se ridică afară din sine și ia cu el iubirea cu care altfel se iubește doar pe sine însuși. Iubirea, care trăiește în trupul său și era egoism, el o scoate afară și iubește datoria. Atât timp cât este iubire de sine, este putere luciferică. Dar când omul scoate din sine această iubire de sine, și iubește datoria așa cum altfel se iubește doar pe sine însuși, el îl mântuiește pe Lucifer, îl scoate în afară în domeniul datoriei și îl face, ca să spunem așa, o ființă îndreptățită în acțiunea sa, în simțirea impulsului datoriei.
Dacă, dimpotrivă, omul nu poate face acest lucru, dacă nu poate scoate iubirea din sine și să o ofere datoriei, atunci el continuă să se iubească doar pe sine însuși. Dacă nu poate iubi datoria, atunci poate numai să se supună datoriei, atunci devine sclavul datoriei, atunci se usucă, se împietrește ca om al datoriei, devine rece și prozaic, deși este devotat datoriei. El se durifică ahrimanic, în ciuda faptului că urmează datoria.
Vedeți cum datoria stă oarecum la mijloc. Dacă ne supunem ei, ne distruge libertatea. Devenim sclavi ai datoriei pentru că Ahriman se apropie de datorie dintr-o parte cu impulsurile sale. Dar dacă puterea iubirii de sine o oferim ca ofrandă datoriei, dacă aducem căldura luciferică ca iubire față de datorie, atunci consecința acestui lucru este că prin starea de echilibru dintre Lucifer și Ahriman găsim o relație potrivită cu datoria. Prin urmare, în domeniul moral, noi înșine producem o stare de echilibru între Lucifer și Ahriman. Ahriman este în afară în spiritual și ne usucă datoria căreia trebuie să i ne supunem, astfel încât ea ne ia libertatea. Dar noi ducem în întâmpinarea lui iubirea din propriul nostru organism, ne aducem pe noi înșine în întâmpinarea lui. Prin lupta dintre Lucifer și Ahriman noi realizăm relația justă cu datoria. Astfel, într-o anumită privință, noi suntem și mântuitorii lui Lucifer. Când începem să ne putem iubi îndatoririle, atunci a sosit momentul în care contribuim la mântuirea puterilor luciferice, când forțele luciferice, care altfel sunt fermecate, fermecate prin vrajă ca iubire de sine în noi înșine, noi le conducem afară din noi pentru lupta cu Ahriman. Prin aceasta îl mântuim pe Lucifer cel fermecat în iubirea de sine; îl eliberăm când învăţăm să ne iubim datoria.
În scrisorile sale [Nota 11] „Despre educația estetică a omului”, Schiller și-a pus aceeași întrebare: Cum depășim a fi sclav datoriei și să ajungem la a iubi datoria? Numai că nu a folosit expresiile: Lucifer și Ahriman, pentru că nu a gândit problema din punct de vedere cosmic. Dar pot fi traduse nemijlocit în știința spirituală aceste minunate scrisori ale lui Schiller despre educația estetică a omului.
În cazul dreptului, este așa, că prin faptul că îl afirmăm, el imediat se manifestă legat de Lucifer. Omul nu are nevoie să învețe să-și iubească dreptul, el îl iubește, și este cu totul firesc să-și iubească dreptul. Este o legătură naturală între drept și Lucifer în simțire, simțul pentru ceea ce este drept, just. Și oriunde se afirmă drepturile, Lucifer participă în ce se vorbește. Uneori se poate vedea chiar clar din exterior cum în propaganda care se face pentru cutare sau cutare drept, puterea lui Lucifer își spune viguros cuvântul. Aici se pune problema ca față de drept să ajungem la ceea ce este opus, ca noi oarecum să îl chemăm pe Ahriman pentru a oferi lui Lucifer – care este deja conectat cu dreptul –, un pol opus. Și putem face aceasta într-o anumită măsură prin polul opus față de iubire. Iubirea este foc interior; polul său opus este calmul, seninătatea, acceptarea a ceea ce se apropie de noi în karma lumii; înțelegerea a ceea ce se întâmplă în lume, seninătatea care rezultă din înțelegere. De îndată ce abordăm dreptul nostru cu seninătate înțelegătoare, îl chemăm pe Ahriman din afară înăuntru. Doar că aici el este mai greu de recunoscut. Îl eliberăm din ființa sa pur exterioară, îl chemăm în noi, îl încălzim cu iubirea care este legată de drept. Seninătatea are răceala lui Ahriman. În înțelegerea a ceea ce este în lume, îmbinăm iubirie noastră caldă înțelegătoare cu ceea ce este rece afară în lume. Îl mântuim pe Ahriman atunci când stăm cu înțelegere în fața a ceea ce a devenit, când nu doar, din iubirea noastră de sine, ne cerem dreptul, ci înțelegem ce se întâmplă în lume, ce a devenit în lume.
Aceasta este lupta eternă dintre Lucifer și Ahriman în lume. Este așa, că omul pe de o parte învață să înțeleagă condițiile într-un mod conservator, că el învață să înțeleagă condițiile așa cum au devenit ele din necesitatea cosmică, karmică. Aceasta este o parte. Iar cealaltă parte este aceea că omul simte în piept dorința de a lăsa mereu ceva nou să devină – curentul revoluționar. În curentul revoluționar trăiește Lucifer. În curentul conservator trăiește Ahriman. Iar omul trăiește între aceste două contrarii polare în viața sa juridică.
Așa că vedem cum dreptul și datoria reprezintă și ele poziția de echilibru dintre Lucifer și Ahriman. Cum se prezintă în viață lucruri precum trupul fizic uman, trupul eteric și trupul astral, cum se prezintă datoria și dreptul în viața drepturilor și îndatoririlor, cum este de fapt cu aceste lucruri în lume, învățăm să recunoaștem doar atunci când ajungem să cunoaștem interacțiunea puterilor spirituale, mai presus de toate acele puteri spirituale care prin activitatea lor duc la poziția de echilibru.
Exact așa cum – aceasta o putem observa – ceea ce există deja în lume se află sub influența forțelor spirituale care aduc echilibrul, așa se încadrează în lumea contrariilor polare și ceea ce manifestăm noi în viața noastră morală. De asemenea, întreaga morală, etica, viața morală cu polii săi de datorie și drept devin inteligibile doar atunci când se iau în considerare influențele lui Ahriman și Lucifer. Tot așa, viața istorică a oamenilor, care desfășoară în așa fel încât mișcările revoluționar-războinice, adică luciferice, alternează cu mișcările conservator-pașnice, adică ahrimanice. Ea ni se prezintă tot ca o stare de echilibru între luciferic și ahrimanic. Nu putem înțelege lumea în alt mod decât dacă o privim recunoscând-o în contrarii. Ceea ce ne întâmpină afară în lume ni se prezintă în contrarii, este cu adevărat dualist. Și în această privință, maniheismul [Nota 12], maniheismul corect înțeles, care este dualist, este pe deplin întemeiat. Despre cum acest maniheism este pe deplin întemeiat și într-un monism spiritual, vom mai putea vorbi cu alte ocazii în viitor.
Ceea ce am intenționat să fac în aceste conferințe, este să vă arăt cum lumea este rezultatul efectelor de echilibrare. Iar un astfel de rezultat al efectelor de echilibrare este deosebit de pronunțat în viața artistică. Pornind de la acest punct, vom considera cândva mai târziu artele și dezvoltarea lor în lume [Nota 13] și participarea pe care diferitele puteri spirituale o au în dezvoltarea vieții artistice în omenire.
