Reprezentarea care apare în suflet în faţa fenomenului morţii poate să-l cufunde pe acesta într-o completă incertitudine cu privire la propria sa natură. Aşa s-ar întâmpla, dacă sufletul s-ar crede în imposibilitatea de a nu cunoaşte nimic altceva decât ceea ce-i arată simţurile sale şi înţelegerea legată de ele.
Sufletul nostru percepe corpul fizic în existenţa lui obişnuită, adică atunci când corpul este viu. După moarte vede cum acesta se reintegrează în sânul naturii, natură care nu are nici o participare la ceea ce constituia viaţa sa înainte de moarte. Sufletul ştie (prin prima meditaţie) că aceleaşi legi stăpânesc corpul fizic şi înainte şi după moarte, dar această constatare nu face decât să confirme independenţa vieţii sale interioare, pe durata existenţei fizice. Pentru viaţa interioară nu există o observaţie asemănătoare. În starea noastră actuală, orice cunoaştere dincolo de limitele mortii ne este interzisă. Atâta vreme cât sufletul este incapabil să-şi formeze reprezentări care să depăşească lumea în care se dizolvă corpul după moarte, el nu poate decât să-şi adâncească privirea în neant, atunci când ia în considerare viitorul vieţii sale psihice.
Pentru ca situaţia să fie alta, ar trebui ca sufletul să poată percepe lumea exterioară prin alte mijloace decât cele oferite de simţuri şi înţelegerea care se leagă de ele, întrucât acestea depind de corp şi dispar o dată cu el. Datele simţurilor nu ne vor duce niciodată decât până la rezultatele primei meditaţii, care se rezumă la următoarea mărturisire a sufletului: „Eu sunt legat de corpul meu. Acesta este supus unor legi naturale şi eu am cu aceste legi aceleaşi raporturi ca şi cu toate celelalte legi ale naturii. Prin ele fac parte din lumea exterioară şi nu mi-aş putea da mai bine seama de participarea pe care această lume o are la existenţa mea decât considerând ceea ce ea face din corpul meu după moarte. Lumea exterioară îmi conferă, în ceea ce priveşte viaţa, nişte simţuri şi o înţelegere care nu îmi permit să cunosc viitorul vieţii mele psihice”. Această mărturisire nu poate avea decât două consecinţe: sau vom refula în noi orice tendinţă de căutare în ceea ce priveşte problema sufletului şi vom renunţa la orice cunoaştere în acest domeniu, sau, dimpotrivă, ne vom strădui să atingem prin modul de viaţă al sufletului nostru adevărurile pe care lumea exterioară ni le refuză. Aceste eforturi pot avea ca rezultat fortificarea şi intensificarea vieţii noastre interioare.
În existenţa obişnuită, curentă, viaţa noastră interioară psihică şi mentală este înzestrată cu o anumită intensitate. O amintire ne preocupă adesea numai atunci când o evocă un motiv exterior sau interior. Dar noi putem tot aşa de bine să alegem o amintire şi, fără alt motiv decât propria noastră voinţă, s-o reluăm, s-o amplificăm şi să ne hrănim spiritul cu ea. Putem face din ea în mod repetat obiectul unic al vieţii noastre interioare, îndepărtând, pe durata acestor momente, toate impresiile din exterior şi toate amintirile care au tendinţa să apară în suflet. Din această dăruire completă, exclusiv la o gândire sau la un sentiment, se poate face un exerciţiu interior regulat. Pentru ca o activitate de această natură să conducă la rezultate reale, importante, trebuie ca ea să fie supusă la anumite legi verificate. Asemenea legi are ştiinţa vieţii spirituale ca obiect de cunoaştere. Un mare număr dintre ele sunt expuse în lucrarea mea Iniţierea (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?). Prin acţiunea acestor legi, cel ce meditează ajunge să-şi amplifice forţele vieţii interioare. Aceste forţe, într-un anumit fel, se condensează. Cel ce meditează recunoaste consecinţele acestei munci din observaţiile pe care este determinat să le facă asupra lui însuşi, atunci când şi-a continuat munca un timp suficient de lung. În cea mai mare parte din cazuri este necesară o mare răbdare pentru a obţine rezultate autentice. Şi dacă nu eşti dispus să manifeşti această răbdare timp de ani, nu vei avea decât rezultate slabe.
Nu putem da aici decât un singur exemplu în ceea ce priveşte aceste rezultate. Ele sunt foarte variate. Exemplul pe care îl vom da este în măsură să favorizeze progresul nostru pe calea meditaţiilor pe care le-am întreprins.
Să presupunem că o persoană s-a exersat mai mult timp pentru a-şi intensifica viaţa interioară. Poate n-a observat nimic care să fie în măsură să-i modifice felul de a vedea lumea, când într-o zi se va produce faptul următor (se înţelege de la sine că experienţa pe care o menţionăm aici nu se va repeta identic în cazul a două persoane diferite. Dar reprezentându-ne una din aceste experienţe ne lămurim asupra întregii probleme):
La un moment dat, sufletul se simte transformat interior. La început, în general, el se însufleţeşte în timpul somnului ca în vis. Totuşi, simte îndată că această experienţă nu ar putea fi comparată cu un vis obişnuit. El se simte complet desprins de lumea simţurilor şi a înţelegerii legate de aceste simţuri, şi totuşi felul său de a simţi şi percepe este cel pe care nu l-a cunoscut niciodată decât în starea de deplină conştienţă, în faţa lumii exterioare. Sufletul se simte obligat să-şi reprezinte experienţa pe care o face. Pentru aceasta el se serveşte de concepţiile vieţii obişnuite, dar ştie, fără a se îndoi de aceasta, că le aplică la nişte fapte de o cu totul altă natură decât cele la care se referă de obicei concepţiile sale. El nu vede în această experienţă decât un mijloc de exprimare pentru o experienţă pe care nu a făcut-o încă niciodată şi căreia existenţa obişnuită nu-i poate da naştere.
Iată un exemplu: sufletul se simte înconjurat de o furtună. El aude tunetul şi vede fulgerele. Ştie că se găseşte într-o cameră. Se simte traversat de o forţă a cărei existenţă o ignora. Apoi pereţii par să se crape. Sufletul e impulsionat să-şi zică, sau să-i zică unei persoane pe care şi-o imaginează alături de el: „Aici se întâmplă un lucru teribil, fulgerul străbate casa, mă atinge, eu mă simt trăsnit; mă distruge”.
După ce s-au desfăşurat o serie de reprezentări de acest fel, sufletul revine la starea sa normală. El se regăseşte pe sine însuşi, cu amintirea a ceea ce tocmai a trăit. Dacă această amintire i-ar rămâne tot atât de vie şi fidelă cât poate fi orice altă amintire a vieţii, ea ar permite sufletului să judece experienţa pe care tocmai a făcut-o. El ştie că această experienţă nu se datorează simţurilor sale şi nici înţelegerii obişnuite; simte că orice descriere asupra acestei experienţe, fie pentru sine fie pentru alţii, nu ar fi decât un mijloc de a se exprima şi de a încerca să se facă înţeles, dar nu ar avea nimic comun cu obiectul însuşi al trăirilor sale. Sufletul ştie deci că această experienţă nu o datorează nici unuia din simţurile sale.
A vorbi despre o activitate obscură a simţurilor sau a creierului înseamnă să nu cunoaşti adevărata natură a experienţei despre care e vorba aici, să rămâi la descrierea fulgerelor, tunetelor sau a fisurărilor pereţilor şi să crezi că sufletul nu a perceput decât ecourile vieţii obişnuite. În cazul acesta, experienţa menţionată se consideră în mod necesar ca o viziune, în sensul obişnuit al cuvântului. Nu se poate gândi altfel. Numai că nu se ţine seama de faptul că, pentru cel care descrie, cuvintele „fulgere”, „tunet”, „crăpături” nu sunt doar nişte imagini a ceea ce a trăit sufletul, imagini care nu trebuie confundate cu experienţa propriu-zisă. Este adevărat că sufletul său a crezut că percepe în mod real aceste imagini, dar ele nu reprezentau pentru el ceea ce este, de exemplu, fulgerul pe care-l percepe ochiul nostru. Pentru el, viziunea fulgerului este asemenea unei pânze care acoperă experienţa adevărată; prin fulger el percepe un lucru diferit, care este imposibil de cunoscut în lumea fizică.
Pentru ca sufletul să poată judeca experienţa pe care a trăit-o, trebuie ca după aceea să aibă faţă de lumea exterioară un mod de a vedea absolut normal, obişnuit. El trebuie să poată compara această experienţă particulară cu cele care îi sunt familiare din lumea sensibilă. Orice persoană care, în viaţa obişnuită, ar avea tendinţa la visătorii de tot felul nu va fi capabilă să facă această diferenţiere. Cu cât posezi un simţ mai cumpătat şi o înţelegere sănătoasă a realităţii, cu atât judecata asupra acestui gen de fenomene este mai la obiect şi mai exactă. În propriile experienţe suprasensibile nu se poate avea încredere decât dacă eşti dotat, în privinţa lumii obişnuite, cu o viziune clară, dacă vezi lucrurile aşa cum sunt ele.
Dacă au fost reunite toate condiţiile necesare şi suntem îndreptăţiţi să gândim că nu am fost prada unei viziuni obişnuite, atunci ştim că am făcut o experienţă în care nu corpul ne-a servit ca intermediar al observaţiei. Am observat direct, fără ajutorul corpului, cu ajutorul sufletului, fortificat interior. Am dobândit reprezentarea unei experienţe în afara corpului.
Poate fi interesant de notat că pentru a distinge visarea ori iluzia adevăratelor observaţii făcute în afara corpului nu putem stabili alte reguli decât cele care se aplică percepţiilor sensibile exterioare. Se poate întâmpla ca o persoană să aibă o imaginaţie bogată şi ca, de exemplu, numai simpla reprezentare a unei limonade să-i producă aceeaşi senzaţie ca şi faptul de a o bea efectiv. Cu toate acestea, împrejurările obişnuite ale vieţii îi permit să discearnă faptul real de faptul imaginar. În această privinţă, lucrurile stau la fel şi pentru experienţele pe care le facem în afara corpului. Pentru a ajunge, în acest domeniu, la nişte reprezentări care să capete pecetea unei certitudini absolute, trebuie să acţionăm cu un spirit sănătos, capabil să discearnă raporturile lăuntrice ale lucrurilor între ele, în aşa fel ca acestea să se corecteze unele pe altele.
O experienţă ca cea pe care tocmai am descris-o mai sus ne permite să recunoaştem ce ne aparţine personal pe alte căi decât cele ale simţurilor şi înţelegerii legate de acestea, cu alte cuvinte, nu pe calea instrumentelor noastre corporale. Nu numai că de acum cunoaştem altceva decât ceea ce ne revelează despre lume organele noastre fizice, dar cunoaştem şi în alt mod. Acest fapt are o importanţă deosebită. Sufletul, care este obiectul unei transformări interioare, recunoaşte, din ce în ce mai mult, că dacă problemele grele ale existenţei nu-şi găsesc o soluţie în lumea sensibilă aceasta se datorează faptului că simţurile fizice şi înţelegerea legată de ele nu sunt dotate cu suficientă forţă de pătrundere. Sufletele care se transformă în suficientă măsură ca să poată trăi în mod conştient în afara corpului ajung la cele mai înalte culmi. Relatările pe care aceste suflete le fac despre experienţele lor cuprind elementele necesare soluţionării problemelor sufletului.
Însă experienţele din afara corpului sunt foarte diferite de cele care se fac în corp. Sufletul înţelege acest lucru dacă, după experienţa pe care am descris-o mai sus, starea de veghe obişnuită fiind restabilită, amintirea despre această trăire îi rămâne atât de vie şi clară, încât este tentat să facă un raţionament asupra acestei experienţe. Sufletul îşi simte corpul său sensibil izolat de restul lumii şi aparţinându-i lui însuşi în exclusivitate. Lucrurile nu se prezintă la fel, în această privinţă, pentru ceea ce el observă despre sine şi în sine, când se află în afara corpului. El se consideră legat de tot ce se poate numi în momentul acela lumea exterioară. Obiectele înconjurătoare îi apar unite cu el, aşa cum fizic mâna este legată de corp. Lumea exterioară nu este nicidecum indiferentă lumii interioare a sufletului. Această lume se simte în cel mai înalt grad legată de ceea ce se poate numi lumea sufletului. El îi observă acţiunea asupra fiinţei sale. Nu există deloc o frontieră clară între lumea interioară şi lumea exterioară. Obiectele care înconjoară sufletul în această stare de contemplare sunt legate de el, aşa cum sunt legate cele două mâini ale corpului fizic de trunchi.
Cu toate acestea, o parte a acestei lumi se poate considera ca aparţinând mai mult sinei personale decât restului ambianţei, la fel cum se poate vorbi de cap ca de un membru independent în raport cu mâinile şi picioarele. Noi numim o porţiune a lumii exterioare corpul nostru fizic. Sufletul care trăieşte în afara acestui corp poate să considere pentru acelaşi motiv o fracţiune a lumii nesensibile ca proprietatea sa. Atunci când sufletul ajunge să discearnă noul câmp ce se deschide experienţei sale dincolo de lumea sensibilă, el simte că posedă un corp pe care simţurile sale fizice nu îl percep. Putem să-l numim corpul elementar sau eteric. Sensul pe care ştiinţa îl acordă cuvântului „eter”, prin care se desemnează o stare mai subtilă a materiei, nu intră aici în considerare. La fel cum, meditând asupra raporturilor omului cu lumea naturii, am obţinut o reprezentare a corpului fizic conformă cu realitatea faptelor, la fel pelerinajul sufletului în regiunile pe care le descoperă, dacă se desprinde de corpul sensibil, ne conduce la recunoasterea existenţei unui corp elementar sau eteric.
