Experienţele pe care trebuie să le facă sufletul dornic să pătrundă în lumile suprasensibile pot descuraja multe persoane, care se vor întreba ce consecinţe va avea faptul că se aventurează în mijlocul unor astfel de fenomene şi cum le vor suporta.
Sub influenţa acestui sentiment, îşi vor spune, fără îndoială, că este mai bine pentru ele să nu intervină prin mijloace artificiale în dezvoltarea sufletului lor şi vor prefera să nu se dăruie cu încredere unei acţiuni pe care nu o cunosc, dar care le va conduce totuşi către un scop determinat.
O astfel de opinie nu va putea pune stăpânire pe cel care ştie că este în natura fiinţei omeneşti să se dezvolte prin propriile sale forţe şi că ar fi vinovat dacă ar lăsa să se ofilească acele forţe care aşteaptă în sufletul său să fie dezvoltate. Puterile necesare dezvoltării personale se află în toate sufletele omeneşti şi nici unul din aceste suflete nu rămâne surd la vocea care cere manifestarea acestora, de îndată ce i-a fost dat să o audă şi să fie informat, într-un fel oarecare, asupra naturii şi asupra importanţei forţelor pe care le posedă.
De asemenea, nici un om nu se va lăsa abătut de la drumul ce-l poate ridica spre lumile superioare, cu excepţia cazului că a greşit, chiar de la început, în aprecierea experienţelor pe care le implică această ascensiune. Meditaţiile precedente au arătat în ce constau aceste experienţe. Pentru a le descrie cu exactitate nu există altă metodă, când vrem să ne servim de cuvinte, decât ca acestea să fie în mod obligatoriu împrumutate din viaţa obişnuită. Încercările pe care le înduri pe calea cunoaşterii superioare au pentru suflet o profundă analogie cu sentimente cum este cel al unei imense singurătăţi, sau acela de a pluti deasupra unei prăpăstii, sau altele asemănătoare. Prin trăirea acestor sentimente iau naştere forţele datorită cărora progresăm pe calea cunoaşterii suprasensibile. Aceste trăiri sunt seminţele din care se vor naşte, mai târziu, roadele cunoaşterii. Fiecare din aceste trăiri eliberează o forţă ascunsă adânc în fiinţă şi care atinge, datorită ei, punctul său de tensiune maximă. „Ceva” face să izbucnească sentimentul singurătăţii, care închide această forţă ca o teacă, şi ea apare în viaţa sufletului, pentru a deveni acolo un instrument de cunoaştere.
Este necesar să remarcăm totuşi că atunci când urmăm calea cea adevărată fiecare trăire depăşită face să se nască imediat şi în mod necesar o alta nouă. Dar în acelaşi timp cu trăirea ne este dată şi forţa de a o suporta, oricât de puţin ne amintim de această forţă, dacă rămânem calmi şi ne găsim timpul să recunoaştem specificul experienţei oferite sufletului.
Dacă încercăm o suferinţă, dar avem în acelaşi timp certitudinea că există forţe pentru a o depăşi, forţe la care putem apela, reuşim să ne comportăm ca un spectator, în faţa încercărilor care ar fi fost insurmontabile, dacă interveneau în cursul obişnuit al vieţii. Iată cum se explică faptul că persoanele angajate pe calea cunoşterii suprasensibile şi a căror viaţă interioară devine pradă fluxului şi refluxului tuturor acestor valuri de sentimente fac dovadă în viaţa materială de un echilibru sufletesc. Fără îndoială că e posibil ca anumite evenimente din viaţa lor interioară să reacţioneze asupra stării lor sufleteşti obişnuite, în aşa fel încât pentru moment ele nu reuşesc să se pună de acord cu propria viaţă şi cu ele însele, aşa cum reuşeau înainte de a pătrunde pe calea cunoaşterii. Dar vor găsi în facultăţile lor interioare anterior dobândite de suflet forţa necesară restabilirii echilibrului. Pe calea cunoaşterii obişnuite nu poate exista nici o împrejurare în care acest echilibru să nu poată fi găsit.
Calea cea mai bună va fi întotdeauna cea care conduce la lumea suprasensibilă prin consolidarea sau concentrarea vieţii sufletului, pe care o obţinem prin reculegere interioară şi prin dezvoltarea puterii gândirii şi a sentimentului.
Dar modul de a gândi şi simţi caracteristic lumii sensibile, care ne permite orientarea în această lume, nu corespunde lumii suprasensibile. Pentru a atinge această lume, trebuie trăit în mod intens cu şi într-o gândire sau un sentiment, concentrând asupra acestei gândiri sau asupra acestui sentiment toate forţele sufletului. Pe parcursul întregului timp cât durează meditaţia, gândirea sau sentimentul ales trebuie ele singure să preocupe conştienţa.
Medităm, de exemplu, o gândire care ne-a adus o oarecare convingere; fără a ne preocupa pentru moment de valoarea logică pe care o poate avea, o retrăim continuu, astfel încât ne contopim complet cu ea. Nu este necesar ca această gândire să aibă caracteristica lucrurilor lumii superioare, deşi acestea din urmă se pretează mai bine la un asemenea gen de meditaţii. Obiectul meditaţiei noastre poate fi împrumutat de la experienţa obişnuită. Sunt fecunde, de exemplu, hotărârile pentru efectuarea faptelor din iubire, care ne înflăcărează de sentimente umanitare profund sincere. Dacă este vorba în principal de dobândirea anumitor cunoştinţe, atunci singurele care sunt eficace sunt reprezentările simbolice pe care le împrumutăm de la viaţă, de la literatura ocultă, sau cărora ne dăruim la sfatul persoanelor competente în aceste domenii, având verificată de ele însele eficacitatea mijloacelor pe care ni le oferă.
Această meditaţie, care trebuie să devină pentru noi o obişnuinţă şi chiar o condiţie vitală, la fel de necesară ca şi respiraţia pentru viaţa corpului, ne permite să ne concentrăm forţele sufletului şi să le sporim datorită acestui fapt. Dar trebuie ca pe durata timpului cât ne consacrăm meditaţiei nici o impresie fizică, nici chiar o amintire a acestor impresii să nu pătrundă în viaţa sufletului. Pe durata meditaţiei trebuie, de asemenea, să înceteze toate amintirile având legătură cu evenimentele existenţei obişnuite, orice bucurie şi orice suferinţă, pentru ca sufletul nostru să fie preocupat exclusiv de obiectul pe care noi înşine i l-am impus.
Corecta dezvoltare a forţelor cunoaşterii suprasensibile trebuie să depindă doar de meditaţie, meditaţie căreia îi stabilim noi înşine obiectul şi forma, prin exercitarea puterii personale. Sursa meditaţiei nu este esenţială, esenţial este să o fi impus prin propria ta voinţă vieţii tale interioare şi să nu te fi lăsat dominat de alte impulsuri care nu emană din însuşi sufletul tău şi care să-l determine să-şi aleagă obiectul meditaţiei. Un asemenea obiect al gândirii ar avea o slabă putere, deoarece sufletul ar simţi, de la început, că are afinitate cu el şi, în consecinţă, nu va avea de făcut nici un efort. Or, tocmai în efort rezidă elementul de bază pentru dezvoltarea puterilor suprasensibile ale cunoaşterii şi nicidecum în starea de unire cu obiectul meditatiei.
La viziunea suprasensibilă pot conduce şi alte mijloace. Anumite persoane, înzestrate cu o predispoziţie naturală spre meditaţie, pot atinge o stare de fervoare interioară care produce în sufletul lor anumite puteri de cunoaştere suprasensibilă.
Aceste stări se manifestă adesea în mod neaşteptat la persoane care păreau a nu fi destinate pentru aceasta.
Viaţa suprafizică se poate manifesta sub formele cele mai diverse. Dar nu reuşeşti să fii stăpân pe experienţa realizată, aşa cum eşti stăpân pe tine în viaţa obişnuită, decât urmând calea cunoaşterii pe care am descris-o aici. Orice altă intervenţie a lumii spirituale în viaţa sufletului se impune prin violenţă şi rătăceşte fiinţa, sau o expune la tot felul de iluzii privitor la valoarea şi semnificaţia reală a experienţelor sale referitoare la lumea suprasensibilă adevărată.
Trebuie să conştientizăm faptul că pe calea cunoaşterii superioare sufletul se transformă. În viaţa obişnuită, el poate să nu aibă nici o dorinţă de a ceda iluziilor, cu toate acestea poate deveni pradă lor de îndată ce abordează lumea suprasensibilă. Se poate întâmpla, de asemenea, ca el să fie înzestrat în mod obişnuit cu un simţ exact al realităţilor şi să nu judece lucrurile sau evenimentele după înclinaţiile sale personale. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca el să nu vadă în lumea suprasensibilă decât ceea ce-i sugerează personalitatea sa. Să nu uităm ponderea pe care o are această personalitate în percepţiile noastre. Noi vedem obiectele care o atrag, dar ignorăm faptul că ea este cea care conduce privirea noastră spirituală şi, în mod cu totul natural, considerăm viziunea noastră drept realitate. Nu există decât un singur mijloc de a ne proteja contra acestui pericol, acela de a ne exersa printr-o voinţă susţinută de cunoaşterea de sine, pentru o examinare de noi înşine din ce în ce mai exigentă. În acest caz, ne dăm seama în mod exact de măsura în care sufletul nostru este specific (personal) şi de sensul în care se manifestă personalitatea sa.
Dacă în timpul meditaţiei ne concentrăm atenţia fără menajamente asupra punctelor în care sufletul nostru riscă să cedeze înclinaţiilor sale personale, ajungem încetul cu încetul să-l eliberăm de această slăbiciune.
Pentru a avea o reală libertate de mişcare în lumile superioare, trebuie ca sufletul să recunoască cât este de importantă în lumea spirituală forţa anumitor calităţi ale fiinţei şi, în particular, a calităţilor morale. În viaţa fizică există legi naturale şi legi morale. Acestea din urmă nu vor putea explica cursul fenomenelor naturale. O plantă otrăvitoare se explică prin legile naturale şi nu poate fi condamnată moral. Cel mult se poate vorbi de un rudiment de morală în lumea animală, deşi această afirmare dăunează exactităţii observaţiei în acest domeniu. Judecata morală nu are sens decât când se aplică raporturilor dintre oameni. Valoarea individului care reuşeşte să-şi evalueze în mod obiectiv propria sa personalitate va fi apreciată întotdeauna din punct de vedere moral. Dar un observator corect al vieţii din lumea fizică nu va face niciodată o similitudine între legile naturale şi legile morale.
Atunci când se abordează lumile superioare, punctul de vedere se schimbă. Cu cât aceste lumi sunt mai spirituale, cu atât legile morale se confundă cu ceea ce putem numi legile naturale ale acestor lumi. În viaţa obişnuită, suntem conştienţi de faptul că ne exprimăm impropriu când spunem despre o acţiune rea că „arde”. Nu ignorăm faptul că o arsură reală are ceva comun cu starea pe care căutăm să o redăm. Această diferenţiere nu există pentru lumile suprasensibile. Aici, ura şi gelozia sunt în acelasi timp forţe ale căror efecte pot fi considerate fenomenele naturale ale acestei lumi. Fiinţa urâtă sau invidiată exercită o acţiune într-un anumit fel nimicitoare asupra celui care o urăşte sau o invidiază; de aici rezultă anumite procese distructive care ating fiinţa spirituală... Iubirea produce în lumile spirituale un fel de radiaţie de căldură, fecundă şi binefăcătoare.
Aceste efecte pot fi observate chiar şi în corpul elementar al omului. În cadrul lumii sensibile, mâna care săvârşeste un act imoral ascultă exact de aceleaşi legi naturale ca şi mâna care se angajează într-o acţiune morală. Dimpotrivă, anumite părţi ale fiinţei omeneşti elementare nu se dezvoltă în absenţa anumitor calităţi morale. Dezvoltarea imperfectă a organelor elementare este cauzată de anumite proprietăţi morale ale fiinţei, exact aşa cum fenomenele naturale ale lumii sensibile se explică prin legi naturale. Însă trebuie să ne ferim a concluziona despre malformaţia unui organ fizic, afirmând că se datorează contrapărţii sale elementare. Nu trebuie uitat că legile diferă de la o lume la alta. O anumită persoană poate avea un organ fizic bolnav, dar organul elementar corespunzător poate fi nu numai normal, ci chiar perfect, în măsura în care organul fizic este imperfect.
Diferenţa care există între lumile suprasensibile şi lumea fizică se evidenţiază mai ales acolo unde intervin noţiunile de frumuseţe şi urâţenie. Utilizarea pe care o dăm, în mod obişnuit, acestor termeni pierde orice semnificaţie de îndată ce se abordează lumile superioare. Aici nu se poate numi „frumoasă”, dacă ne referim la sensul acestui cuvânt în lumea materială, decât o fiinţă care reuşeşte să releve celorlalte fiinţe din lumea sa tot ce vieţuieşte ea însăşi, astfel încât şi celelalte fiinţe să poată simţi acelaşi lucru. Facultatea de a te manifesta în toată plenitudinea, cu tot ce porţi în tine şi fără a ascunde nimic poate fi numită „frumuseţe” în lumile superioare. Ideea de frumuseţe se confundă aici cu cea de sinceritate absolută, de manifestare totală a fiinţei interioare. Se poate numi „urâtă” fiinţa care refuză să-şi dezvăluie sufletul sub aspectul său exterior, care îşi ascunde în sine viaţa sa reală şi îşi maschează anumite însuşiri. Această fiinţă se sustrage anturajului său spiritual. Noţiunea de „urâţenie” o acoperă deci pe cea de falsitate în manifestarea de sine. În lumea spirituală, a minţi şi a fi urât sunt sinonime, încât o fiinţă urâtă este o fiinţă mincinoasă.
De asemenea, ceea ce numim în lumea simţurilor pofte şi dorinţe au o semnificaţie cu totul diferită în lumea spirituală. Dorinţele nu se nasc în suflet. Patimile, poftele, pasiunile se aprind în contact cu obiectele exterioare. O fiinţă care se simte lipsită de o anumită calitate pe care pare a o implica natura sa are viziunea unei alte fiinţe care posedă această calitate. Indiferent de viaţa sa, ea are mereu în atenţie cealaltă fiinţă, care posedă calitatea respectivă. Tot aşa cum în lumea sensibilă ochiul percepe în mod natural tot ce e vizibil, tot aşa în lumea suprasensibilă absenţa unei calităţi la o fiinţă menţine mereu acea fiinţă în vecinătatea celei care o posedă, iar vederea acestei calităţi devine un reproş continuu. Dintr-o asemenea împrejurare rezultă o forţă reală, care se exercită asupra fiinţei şi care trezeşte în ea dorinţa de a dobândi acea calitate care îi lipseşte, dorinţă care nu are nimic comun cu cele ce le vieţuim în lumea fizică.
Aceste fenomene nu dăunează cu nimic liberului nostru arbitru în lumea spirituală, întrucât ne putem proteja împotriva fiinţei-model care ne atrage privirea. Ne îndepărtăm puţin câte puţin de ea. Cu toate acestea, îndepărtându-ne de ea ne exilăm pe noi înşine în zone în care condiţiile de viaţă sunt mai penibile decât în lumea căreia îi eram destinaţi.
Toate acestea demonstrează că reprezentările sufletului omenesc trebuie să se modifice atunci când el pătrunde în domeniul spiritual. Lumea superioară nu se poate descrie cu exactitate decât transformând, lărgind şi fundamentând anumite concepţii. Din acest motiv, când se întrebuinţează anumite noţiuni valabile pentru existenţa fizică, fără a le modifica, nu se obţin decât descrieri inexacte. Trebuie notat că, ghidaţi de intuiţie, noi întrebuinţăm într-un sens mai mult sau mai puţin simbolic sau chiar în sensul lor propriu expresii care nu îşi găsesc deplina lor valoare decât în lumile suprasensibile. Anumite persoane simt urâţenia minciunii în mod real. Cu toate acestea, comparate cu realitatea care le corespunde în lumea spirituală, asemenea expresii nu reprezintă decât o rezonanţă care se datorează faptului că toate lumile sunt legate între ele, că raporturile lor sunt confuz simţite şi sunt concepute de om în mod inconştient în mediul existenţei sale materiale. Să ne reamintim că în lumea materială minciuna nu implică nicidecum urâţenie, deşi ne poate crea o asemenea senzaţie, dar aceasta ar însemna să confundăm două noţiuni şi nu să interpretăm urâţenia prin minciună. Dimpotrivă, atunci când este vorba de regiunile suprasensibile, suntem îndreptăţiţi să o facem, iar minciuna, atunci când îi dezvăluim realitatea pe care o ascunde, se impune prin urâţenia expresiei sale.
Trebuie, de asemenea, să ne ferim de anumite erori: în lumea spirituală putem întâlni o anumită fiinţă care merită să fie numită rea, dar care se manifestă sub o formă pe care o vom califica drept frumoasă, dacă îi aplicăm noţiunea de frumuseţe care este proprie existenţei sensibile. În acest caz, nu vom avea viziunea exactă a fiinţei în chestiune decât atunci când vom descoperi fondul naturii sale. Aşadar, vom recunoaşte că „frumuseţea” aparenţei nu este decât o mască ce nu corespunde fiinţei adevărate, şi că ceea ce suntem dispuşi a numi „frumos”, după accepţia vieţii fizice, îl vom califica cu multă convingere drept „urât”. Or, chiar din momentul în care vom ajunge la acest punct de vedere, fiinţa „rea” va pierde pentru noi orice putere de a simula „frumosul”. Noi o vom obliga să ne dezvăluie adevărata sa aparenţă, care nu poate fi decât o manifestare imperfectă a sufletului său.
Aceste fenomene demonstrează în mod clar ce transformare trebuie să sufere noţiunile atunci când abordăm lumile suprasensibile.
