Când pelerinajul sufletului în lumile spirituale este supus la anumite reguli, nu poate fi deloc vorba de pericole. Scopul pe care şi-l propune omul continuând acest pelerinaj nu ar fi atins dacă indiciile spirituale care îl ghidează ar conţine ceva cât de puţin dăunător. Obiectivul său constant este mai curând să-şi fortifice sufletul, să-i concentreze forţele, cu scopul de a-i permite să suporte încercările pe care trebuie să le înfrunte înainte de a ajunge să vadă şi să înţeleagă alte lumi decât cea a simţurilor fizice.
Lumile superioare se deosebesc în mod esenţial de lumea fizică, în ceea ce priveşte raporturile pe care le au între ele facultăţile noastre de a voi, de a simţi şi de a înţelege. Când ni se vorbeşte de un obiect al lumii simţurilor, de exemplu de un peisaj sau de un tablou, avem sentimentul foarte justificat, de altfel, că nu le vom înţelege realmente decât atunci când le vom percepe vizual.
Dimpotrivă, lumile suprasensibile se pot înţelege perfect, poţi simţi tot ce conţin ca forţe fecunde şi însufleţitoare, ascultând descrierile pe care le fac despre ele cei care le văd, dar aceste descrieri trebuie să fie exacte şi să le accepţi cu perfectă imparţialitate. Numai clarvăzătorii au o viziune exactă despre aceste lumi, şi întotdeauna de la ei trebuie să provină, în ultimă analiză, orice descriere. Cunoştinţele referitoare la aceste lumi – cunoştinţe care îi sunt necesare vieţii sufletului – se pot dobândi prin înţelegere. Este posibil să înţelegi perfect aceste lumi cu tot ce au ele esenţial, dar fără să le observi direct tu însuţi. În anumite condiţii, orice suflet trebuie să dorească să facă acest lucru.
Iată pentru ce putem găsi, în cunoştinţele pe care le dobândim despre lumile spirituale, un obiect de meditaţie care, scos din lumile spirituale, va fi superior oricărui alt obiect şi ne va conduce mai sigur la scopul pe care îl urmărim.
Nu trebuie să ne fie teamă de faptul că dacă înţelegem aceste lumi înainte de a le contempla îngreunăm dobândirea percepţiei superioare. Dimpotrivă, se ajunge mult mai sigur şi mai repede la clarvedere când aceasta a fost precedată de înţelegere. Vom aspira la o percepere superioară în măsura îa care a apărut în noi dorinţa observării personale. Omul în care această dorinţă s-a trezit va căuta ocazia de a întreprinde el însuşi pelerinajul în lumile superioare. Cât despre înţelegerea acestor lumi, ea va fi percepută ca o necesitate. Observarea exactă a vremurilor prezente demonstrează că sufletele intră în asemenea situaţii de viaţă, încât fără înţelegerea lumilor suprasensibile nu se mai pot adapta la viaţă.
* * *
Când în pelerinajul său omul atinge punctul în care tot ceea ce numea „eul” său, fiinţa sa, în existenţa fizică, îi devine asemănător unei amintiri pe care o poartă în spiritul său, şi când se simte pe sine însuşi trăind într-un „eu” superior cucerit definitiv, atunci el dobândeşte şi facultatea de a reîntoarce cursul vieţii sale, dincolo de limitele pe care i le fixează existenţa pământească. Privirea sa spirituală descoperă o altă viaţă, care a precedat, în cadrul lumii spirituale, viaţa pe care el o trăieşte în momentul de faţă pe pământ şi în care trebuie să caute cauzele determinante ale vieţii prezente. Instinctele sale, facultăţile sale, au fost elaborate în lumea pur spirituală în care trăia înainte să-i fi fost dăruit corpul fizic datorită căruia el a pătruns în lumea simţurilor. Fiinţa spirituală care era el însuşi dorea să devină creatură dotată cu simţuri, cu facultăţi mentale, cu caracteristici psihice care s-au dezvoltat începând de la naşterea sa.
Să nu spuneţi: „Cum am putut să doresc în lumea spirituală nişte facultăţi şi nişte instincte care în prezent nu-mi plac deloc?” Ceea ce îi place sufletului când este încorporat fizic nu are importanţă. În lumea spirituală, aspiraţiile sale sunt determinate de puncte de vedere foarte diferite de cele pe care le va avea mai târziu în lumea simţurilor. De la o lume la alta cunoaşterea şi voinţa îşi schimbă în mod radical natura. Pe durata existenţei sale spirituale, sufletul, în evoluţia sa generală, cere o viaţă fizică care va putea mai târziu să-i pară neplăcută sau penibilă; cu toate acestea el este cel care a voit-o.
Deoarece în lumea spirituală nu se preocupă de ceea ce îi este agreabil, el nu ia în considerare decât ce este util pentru dezvoltarea fiinţei sale.
La fel stau lucrurile şi cu destinul: cel ce meditează îl examinează şi recunoaşte că el însuşi l-a pregătit, în timpul vieţii spirituale, cu tot ce comportă, bucurii şi suferinţe. El însuşi a elaborat cauzele care au determinat fericirea sau nefericirea vieţii sale pământeşti. Omul, care nu se cunoaşte decât din lumea simţurilor, nu va putea înţelege că el însuşi a provocat aceste condiţii în timpul vieţii spirituale. În lumea spirituală el era dotat cu ceea ce am putea numi o inteligenţă suprasensibilă, care i-a impus să suporte un destin penibil sau dureros, fiindcă numai acesta îl putea face să progreseze în evoluţia sa. Judecata obişnuită a vieţii pământeşti este incapabilă să estimeze în ce măsură o anumită existenţă poate face fiinţa să avanseze pe calea evoluţiei omeneşti.
Din cunoaşterea stării spirituale care a precedat viaţa pământească decurge înţelegerea cauzelor care, în acea stare spirituală, au determinat un anumit destin pentru existenţa sensibilă. Aceste cauze ne conduc la observarea unei existenţe anterioare trăite în trecut. Această existenţă a avut un destin, experienţe, şi a dezvoltat în noi anumite calităţi. Pe durata stării spirituale care i-a urmat, noi am aspirat la a ne perfecţiona experienţele incomplete, a ne dezvolta însuşirile imperfecte. Nedreptatea pe care am comis-o faţă de o altă fiinţă ne apare ca o anomalie adusă în ordinea lumii şi simţim necesitatea de a regăsi fiinţa lezată, într-o viaţă pământească viitoare, pentru a repara, prin raporturile pe care le vom stabili cu ea, răul pe care i l-am făcut.
Pe măsură ce evoluţia sufletului continuă, privirea lui cuprinde un număr crescând de vieţi anterioare. El dobândeste astfel o cunoaştere experimentală a cursului real al vieţii „eului” superior. Această viaţă se continuă de-a lungul existenţelor pământeşti succesive, separate de perioade pur spirituale, care au un raport determinat cu încarnările pământeşti.
Succesiunea vieţilor pământeşti devine, aşadar, un fapt real de observaţie. (Cu scopul de a preveni anumite interpretări greşite care se repetă, reamintim un fapt care a fost expus mai detaliat în alte lucrări ale mele, anume că viaţa fiinţei omeneşti nu se rezumă la o succesiune veşnică de existenţe pământeşti. Aceste existenţe se repetă de un număr finit de ori, dar ele sunt precedate şi urmate de alte forme de viaţă, foarte diferite de vieţile repetate. Ansamblul de vieţi menţionate reprezintă o evoluţie marcată de cea mai înaltă întelepciune.)
Faptul că omul evoluează de-a lungul existentelor succesive poate fi recunoscut de raţiunea aplicată la observarea vieţii fizice. În cărţile mele Teosofia şi Ştiinţa ocultă sau Ştiinţa spirituală, şi în mai multe articole, am analizat dovezile succesiunii vieţilor omului şi ale raporturilor pe care aceste vieţi le au între ele, conformându-mă metodelor ştiinţifice ale doctrinei evoluţioniste moderne. Am vrut să demonstrez cum o gândire într-adevăr logică, mergând până la capătul investigaţiei ştiinţifice, ajunge în mod necesar să transforme, în ceea ce priveşte omul, ideea evoluţionistă pe care au dezvoltat-o vremurile moderne şi să considere entitatea adevărată a omului, individualitatea sa psihică, ca un lucru care evoluează de-a lungul vieţilor fizice repetate, alternând cu perioade de pură spiritualitate. Dovezile pe care le-am adus despre acest adevăr în lucrările mele sunt evident susceptibile a fi mult dezvoltate şi perfecţionate. Dar cred că ele au, din punctul de vedere al cunoaşterii, în domeniul lor aceeaşi valoare ca şi ceea ce numim în alte ocazii dovezi ştiinţifice. În ştiinţa spiritului totul se poate susţine prin dovezi asemănătoare. Fără îndoială, acestea sunt mai greu de acceptat decât cele ale ştiinţei naturale. Ele nu sunt însă mai puţin riguroase. Dar ele nu au la bază un fapt material, ceea ce face să fie acceptate fără nici o dificultate dovezile ştiinţelor naturale. Însă aceasta nu le modifică cu nimic valoarea. Şi oricine este capabil de a compara în mod imparţial dovezile pe care le aduc ştiinţele naturale cu cele de aceeaşi natură pe care i le oferă ştiinţa spirituală se va putea convinge că ele au aceeaşi greutate în ambele cazuri. Descrierilor pe care le face observatorul lumii spirituale în ceea ce priveşte succesiunea vieţilor pământeşti li se adaugă deci aceste dovezi şi, cu ajutorul acestor doi factori, prin simpla reflecţie, se poate dobândi o certitudine în acest domeniu.
Am încercat să indicăm calea care trebuie urmată pentru a ajunge, dincolo de înţelegere, la viziunea spirituală a succesiunii vieţilor pământeşti.
