Pentru starea de veghe a omului, gândirea sa este ca o insulă în mijlocul valurilor de impresii, de senzaţii, de sentimente etc. spre care se îndreaptă viaţa sufletului. Cu o impresie sau o senzaţie am terminat, până la un anumit punct, atunci când am înţeles-o, adică atunci când am conceput o idee care s-o clarifice. Până şi în tumultul pasiunilor şi al emoţiilor poate apărea un oarecare calm, dacă nacela sufletului a putut ancora la insula gândirii.
Sufletul are o încredere firească în gândire. El simte că ar pierde orice siguranţă în viaţă, dacă i-ar lipsi această încredere. Viaţa sufletului încetează să mai fie normală, când îndoiala începe să roadă gândirea însăşi. Dacă gândirea noastră nu ne conduce la o clarificare completă, trebuie să avem cel puţin consolarea că această clarificare s-ar putea face, dacă am avea suficientă forţă şi agerime în gândire. Ne putem linişti în faţa incapacităţii noastre de a ajunge la clarificarea menţionată, cu ajutorul propriei gândiri, dar, dimpotrivă, nu putem suporta ideea că gândirea în sine, proiectată cum trebuie asupra unui anumit domeniu, nu este capabilă să clarifice acest domeniu în suficientă măsură.
Această predispoziţie a sufletului faţă de gândire se află la baza oricărei aspiraţii omeneşti spre cunoaştere. Desigur, această predispoziţie poate fi oarecum atenuată de unele stări speciale ale sufletului, dar vom regăsi-o de fiecare dată ca un sentiment confuz al sufletelor. Gânditorii care pun la îndoială autenticitatea şi forţa gândirii se înşală asupra predispoziţiei fundamentale a sufletului lor. Îndoielile şi enigmele la care se referă apar, în fond, ca urmare a unei tensiuni şi a unei agerimi prea mari a gândirii lor. Dacă într-adevăr nu ar avea încredere în gândire, ei nu şi-ar forţa creierul din cauza acestor dubii şi a acestor enigme care derivă în fond din gândire.
Când cultivăm în noi acest sentiment de încredere în gândire, ne dăm seama că gândirea nu există numai ca o forţă în suflet pe care o putem dezvolta, ci ea poate constitui, de asemenea, în mod plenar şi independent, suportul unei fiinţe cosmice, respectiv al unei fiinţe cosmice la care se poate aspira datorită unor eforturi laborioase, în cazul în care vrem să vieţuim într-o entitate care aparţine în acelaşi timp atât omului cât şi cosmosului.
A putea să te dărui unei vieţi de gândire, îţi conferă o linişte profundă. În această viaţă de gândire, sufletul simte că se poate desprinde de el însuşi. Or, sufletul are nevoie de acest sentiment, tot atât cât şi de sentimentul opus, că se poate concentra în întregime în el însuşi. Şi unul şi altul din aceste sentimente reprezintă oscilaţiile necesare ale vieţii sale normale. În fond, starea de veghe şi de somn nu sunt decât expresia extremă a acestor oscilaţii. În starea de veghe, sufletul trăieşte în sine, îşi trăieşte propria sa viaţă; în somn se pierde în viaţa cosmică generală şi este, într-un anumit fel, desprins de sine însuşi. Ambele stări ale acestei pendulaţii a sufletului se reliefează prin diverse alte forme ale vieţii interioare: viaţa de gândire reprezintă o desprindere a sufletului de el însuşi; facultatea de a simţi, viaţa afectivă etc. reprezintă o stare de concentrare a sufletului asupra lui însuşi.
Considerată în acest fel, gândirea îi apare sufletului ca fiind compensaţia de care are nevoie în faţa sentimentului de părăsire din partea cosmosului. De aceea, este cu totul legitim să ne întrebăm: „Ce sunt eu, aşadar, în sânul marelui curs al evenimentelor, care se scurg de la un infinit la altul, cu sentimentele, dorinţele şi voinţele mele, care nu au importanţă decât pentru mine însumi?” Faptul de a fi sesizat prin suflet existenţa gândirii ne permite să facem următoarea apreciere: gândirea care este legată de mersul evenimentelor cosmice te primeşte împreună cu sufletul tău; tu eşti una cu aceste evenimente prin intermediul gândirii. În cazul acesta, te poţi simţi primit şi îndreptăţit de cosmos, iar un suflet care se deschide în faţa unor astfel de sentimente este fortificat ca şi cum puterile cosmice înseşi i-ar dărui forţa, după legile înţelepciunii.
Un suflet care se ridică la un astfel de sentiment va putea curând să-şi spună: „Nu sunt numai eu cel ce gândeşte, ci «ceva gândeşte în mine»; sufletul meu este doar scena pe care cosmosul se manifestă sub forma de gândire”.
Unii filosofi pot respinge un asemenea sentiment. Se pot invoca argumentele cele mai variate pentru a demonstra că ideea manifestării cosmosului în gândire este absolut eronată. Trebuie recunoscut totuşi că această idee am dobândit-o prin experienţa interioară şi că valabilitatea ei nu este înţeleasă decât atunci când ajungem la ea şi o pricepem tot pe aceeaşi cale. În cazul acesta, orice „contraziceri” nu vor putea schimba cu nimic valabilitatea ei; dimpotrivă, recunoaştem acum cât valorează cu adevărat atât „contrazicerile” cât şi „dovezile”. Acestea din urmă par adesea impecabile, dar numai cât timp ne facem o părere greşită despre valoare lor de demonstraţie. În acest caz, este dificil să te înţelegi cu persoanele care consideră asemenea „dovezi” ca fiind concludente. Aceste persoane cred în mod necesar că ceilalţi greşesc; ele însele nu au desfăşurat o activitate interioară care să-i facă pe ceilalţi să recunoască ceea ce lor le pare eronat şi chiar imprudent.
Oricine vrea să pătrundă în ştiinţa spirituală se va dărui cu folos unor meditaţii asupra gândirii cum este cea pe care am indicat-o mai sus. Dar noi avem nevoie să ne creăm o stare de spirit care să ne permită accesul la lumea spirituală. Această lume poate rămâne inaccesibilă gândirii celei mai pătrunzătoare, spiritului ştiinţific cel mai desăvârşit, dacă sufletul nu reacţionează la faptele spirituale care ar vrea să pătrundă în el (sau la comunicarea acestor fapte).
Înţelegerea cunoaşterii spirituale constituie o pregătire mai bună decât faptul de a fi într-o predispoziţie sufletească care se poate exprima prin formularea: „Prin gândire eu mă simt una cu cursul evenimentelor cosmice”. Ceea ce are aici importanţă nu este atât valoarea abstractă a acestei gândiri, ci mai ales sentimentul unui efect dătător de viaţă, provenind din faptul că o astfel de gândire pătrunde cu forţa sa viaţa interioară şi se răspândeşte în ea (în viaţa interioară) ca un aer tare, venit din lumile spirituale. În cazul unei astfel de gândiri, esenţială este experienţa, nu cunoaşterea. Ea, gândirea, devine obiect de cunoaştere dacă a fost o dată prezentă în suflet cu o suficientă forţă de convingere. Pentru ca înţelegerea lumii spirituale cu fenomenele sale şi locuitorii săi să dea roade trebuie ca ea să fie mereu reanimată în suflet. Trebuie ca mereu, din nou, sufletul să se umple de ea, să nu-i permită decât ei să fie prezentă în el, excluzând toate celelalte gânduri, senzaţii, amintiri etc. Un astfel de mod de a te concentra cu totul asupra unei gândiri produce în suflet forţe care sunt răspândite în viaţa obişnuită; ea le consolidează în ea însăşi. Aceste forţe devin organele percepţiei lumii spirituale şi ale adevărurilor sale.
Indicaţiile precedente ne permit să recunoaştem adevăratul procedeu al meditaţiei. Mai întâi se face efortul de a pricepe bine o idee susceptibilă a fi înţeleasă prin mijloacele pe care ni le oferă viaţa şi cunoaşterea obişnuită. Apoi ne adâncim în mai multe rânduri în această idee; ne contopim complet cu ea. Prin convieţuirea cu o gândire de acest gen se fortifică organismul sufletului. Procedeul meditaţiei a fost ilustrat printr-un exemplu extras din însăşi natura gândirii. Am ales acest exemplu deoarece este deosebit de fecund pentru meditaţie, deşi am fi putut ilustra procedeul în chestiune prin orice altă idee descoperită în modul arătat mai sus.
Pentru dezvoltarea vieţii spirituale a celui ce meditează este deosebit de util să cunoaştem dispoziţia sufletului rezultată din oscilaţiile vieţii interioare pe care tocmai le-am menţionat. Pentru el acesta este mijlocul cel mai sigur de a simţi contactul cu lumea spirituală, contact născut nemijlocit şi imediat din meditaţia sa. Or, un astfel de sentiment este un rezultat sănătos al meditaţiei şi el ar trebui să-şi radieze puterea sa asupra întregului conţinut al restului stărilor de veghe, totuşi nu în sensul persistenţei stării meditative, ci în sensul unei însufleţiri resimţite ca o influentă datorată meditatiei. Dacă starea meditativă s-ar extinde asupra vieţii zilnice ca o impresie continuă, ea ar tulbura caracterul natural al vieţii zilnice. Din aceasta rezultă că şi în momentele de meditaţie starea meditativă nu este destul de puternică şi nu este destul de pură. Meditaţia îşi arată adevăratele sale roade tocmai prin faptul că datorită caracterului său se deosebeşte de restul vieţii.
De asemenea, acţiunea sa asupra vieţii este cu atât mai binefăcătoare cu cât este resimţită ca o stare de excepţie, care se ridică deasupra lumii întâmplătoare şi este net despărţită de existenta obişnuită.
