Omul poartă în sine un nucleu de substanţă sufletească aparţinând unei lumi spirituale. Acest nucleu este fiinţa omenească permanentă care parcurge încarnările succesive. În fiecare încarnare el
se dezvoltă, reuşind să-şi formeze o fiinţă autonomă în cadrul conştienţei obişnuite. După fiecare moarte fizică el ia cunoştinţă de sine însuşi într-o lume pur spirituală şi, după un timp
convenabil, reapare într-o nouă viaţă, îmbogăţit cu rezultatele încarnărilor precedente. Prin acţiunea care emană de la fiinţa eternă, acest nucleu permanent este inspiratorul destinului omului,
în sensul că o viaţă pământească apare ca o continuare, conform ordinii cosmice, a existenţelor care au precedat-o.
Această fiinţă eternă este omul însuşi; el trăieşte în această fiinţă ca într-un „alt eu”. Prin acest „celălalt eu” omul trăieşte într-un corp fizic şi în unul eteric. La fel cum mediul corpului fizic e lumea fizică şi cel a corpului eteric e lumea elementară, mediul corpului astral e lumea spirituală.
Fiinţele care sunt de acelaşi fel şi au aceeaşi origine ca „celălalt eu” al omului se manifestă în lumile fizică şi elementară ca forţe ahrimanice şi luciferice. Prin acţiunea lor, legăturile corpului astral al omului cu fizicul şi etericul devin inteligibile.
Sursa originară a corpului eteric trebuie să fie căutată într-o stare foarte veche a pământului, pe care o numim starea solară. Conform celor menţionate mai sus, omul poate fi considerat, schematic, în felul următor:
I. Corpul fizic din ambianţa fizică sensibilă. Datorită lui omul se recunoaşte ca un „eu” individual.
II. Corpul eteric (subtil) din ambianţa elementară. Prin el omul se recunoaşte ca membru al corpului eteric al pământului şi în mod indirect ca component a trei stări planetare succesive.
III. Corpul astral într-o ambianţă pur spirituală. Prin el omul este un component al lumii spirituale care se reflectă în lumile elementară şi fizică. În el se află „celălalt eu” al omului, care se exprimă în vieţile pămâneşti succesive.
