Prin experienţele pe care le face în lumea sensibilă, omul se află în afara lumii spirituale, lume în care, aşa cum am văzut, îşi are rădăcinile fiinţa sa. Ne dăm seama de importanţa acestor
experienţe (din lumea sensibilă) pentru fiinţa omenească, dacă ne gândim că atunci când pătrunde în lumile suprasensibile conştienţa clarvăzătoare necesită o consolidare a aceloraşi forţe ale
sufletului din lumea sensibilă. Dacă această consolidare îi lipseşte, sufletul simte o anumită teamă de a intra în lumea suprasensibilă şi, pentru a-şi amâna intrarea, recurge la „dovezi”,
„demonstrând” imposibilitatea unei asemenea intrări.
Dimpotrivă, dacă sufletul se simte destul de puternic pentru a pătrunde în lumea spirituală şi dacă, după aceea, se simte în posesia unor forţe suficient de puternice pentru a se menţine în această lume ca o fiinţă autonomă, capabilă să intre în contact conştient nu numai cu gânduri, ci şi cu fiinţe – aşa cum trebuie să o facă în lumea elementară şi în lumea spirituală –, îşi dă seama că nu poate dobândi aceste forţe decât trecând prin lumea sensibilă, trecere care corespunde unei necesităţi a evoluţiei cosmice.
Această înţelegere rezultă în mod cu totul deosebit din experienţele conştienţei clarvăzătoare cu gândirea. Pătrunzând în lumea elementară, conştienţa se pătrunde de fiinţe pe care le percepe sub formă de imagini. Pentru ea nu este o problemă de a desfăşura în cadrul acestei lumi şi în raport cu fiinţele care o populează o activitate a sufletului analoagă cu cea pe care o desfăşoară sufletul în lumea sensibilă cu ajutorul vieţii mintale.
Cu toate acestea, pentru o fiinţă omenească ar fi imposibil să-şi găsească drumul în lumea elementară fără ajutorul gândirii. Fără îndoială, chiar fără activitatea gândirii, am fi capabili să vedem fiinţele lumii elementare, dar n-am şti despre nici una din ele ce este în mod real. Ar fi ca şi când ne-am afla în faţa unei scrieri pe care nu am şti să o citim. Desigur, caracterele unei scrieri au acelaşi aspect şi pentru ochii celui care nu ştie să citească ca şi pentru cei ai unui cititor experimentat. Totuşi o scriere nu are semnificaţie şi realitate decât pentru cine este capabil să o citească.
Conştienţa clarvăzătoare, cât timp rămâne în lumea elementară, nu desfăşoară deloc aceeaşi activitate de gândire ca şi cea pe care o exercită în lumea sensibilă. Trebuie mai curând să ne reprezentăm că o fiinţă gânditoare – cum este omul – percepe clar lumea elementară, sesizează în acelaşi timp semnificaţia fiinţelor şi forţelor acestei lumi, în timp ce o fiinţă negânditoare este redusă numai la perceperea imaginilor. De exemplu, sufletul, percepând în lumea spirituală fiinţele ahrimanice, le-ar lua drept cu totul altceva decât ce sunt, dacă el nu ar fi o fiinţă gânditoare. În acest domeniu lucrurile stau la fel şi cu fiinţele luciferice şi cu alte fiinţe ale lumii spirituale. Fiinţele ahrimanice şi cele luciferice sunt percepute în realitatea lor adevărată doar când omul le contemplă din înaltul lumii spirituale cu o privire clarvăzătoare fortificată de gândire.
Dacă sufletul nu se va înarma în suficientă măsură cu forţa de gândire, fiinţele luciferice, percepute din înaltul lumii spirituale, vor pune stăpânire pe lumea de imagini clarvăzătoare şi vor produce în sufletul care le contemplă iluzia că pătrunde din ce în ce mai adânc în adevărata lume spirituală căutată de el. În realitate, el ar aluneca din ce în ce mai mult în această lume pe care fiinţele luciferice tind să o pregătească în conformitate cu propria lor natură. Este adevărat că sufletul s-ar simţi din ce în ce mai independent; dar el s-ar familiariza cu o lume spirituală care nu ar corespunde nici cu natura sa şi nici cu originea sa. Ar intra într-o ambianţă spirituală străină lui.
Fiinţele luciferice sunt ascunse de lumea sensibilă. Iată motivul pentru care ele nu pot tulbura conştienţa obişnuită.
Pentru această conştienţă ele sunt pur şi simplu inexistente. Este ceea ce-i permite conştienţei să se consolideze în suficientă măsură, prin gândire, fără a fi incomodată de ele. Este una din particularităţile instinctive ale conştienţei normale de a nu dori să pătrundă în lumea spirituală pentru a o contempla decât în măsura în care este fortificată în suficientă măsură în lumea sensibilă. Conştienţa depinde de modul (şi măsura) în care se poate desfăşura în lumea simţurilor. Ea se simte în elementul său când se regăseşte în gândurile, sentimentele, afecţiunile etc. pe care le datorează lumii sensibile. Cât de puternic este ataşată conştienţa de experienţele lumii sensibile se vede în mod cu totul deosebit în momentul în care sufletul intră efectiv în lumile suprasensibile. Aşa cum în momentele speciale ale vieţii ne cramponăm de amintiri dragi, tot astfel ies la suprafaţă, în mod necesar, din profunzimile sufletului, toate simpatiile de care am fost vreodată capabili.
Ne dăm atunci seama cât de mult suntem ataşaţi de viaţa care leagă omul de lumea sensibilă. Acest ataşament apare în tot adevărul său, fără iluziile pe care ni le-am făcut în general în această chestiune în viaţa obişnuită. Când pătrundem în lumea suprasensibilă, cunoaşterea de sine însuşi realizează – într-un anumit fel, ca o primă achiziţie suprasensibilă – un progres pe care nu şi-l putea deloc imagina mai înainte. Vedem atunci câte lucruri trebuie să lăsăm în urma noastră, dacă vrem să intrăm cu adevărat conştient în această lume în care, în realitate, trăim fără întrerupere. Cu ajutorul privirii clarvăzătoare, omul percepe cu o claritate lipsită de orice echivoc ceea ce, conştient sau inconştient, a făcut cu sine în lumea simţurilor.
În urma unei asemenea experienţe, adesea se întâmplă să abandonăm orice tentativă de a pătrunde mai departe în lumea suprasensibilă. În acelaşi timp ne clarificăm asupra necesităţii de a ne transforma sentimentele, dacă vrem ca rămânerea noastră în lumea spirituală să fie încununată de succes. Trebuie să dezvoltăm în noi o dispoziţie interioară cu totul diferită de cea pe care o aveam înainte, sau, în alţi termeni, dispoziţiei pe care o aveam înainte trebuie să-i mai adăugăm o alta, nouă.
Ce se întâmplă în realitate în momentul intrării în lumea suprasensibilă? Contemplăm fiinţa care am fost întotdeauna; dar acum nu o mai percepem din punct de vedere al lumii sensibile; o percepem fără iluzii, în realitatea sa, din punct de vedere al lumii spirituale. O contemplăm, simţindu-ne din plin străbătuţi de forţele de cunoaştere care ne permit să-i măsurăm valoarea spirituală.
Când ne examinăm în acest fel, se explică frica de a intra în mod conştient în lumea suprasensibilă. Ne dăm seama până unde merge forţa de care dispunem pentru această intrare. Vedem cum, datorită propriei noastre conştienţe, suntem ţinuţi la distanţă de lumea suprasensibilă. Şi cu cât învăţăm mai mult să ne cunoaştem pe noi înşine, cu atât ne apar mai clar sentimentele care ne reţin conştienţa în lumea sensibilă. Din ungherele cele mai adânci ale sufletului, cunoaşterea superioară evocă aceste sentimente. Trebuie să le cunoaştem; acesta este singurul mijloc de a le depăşi. Dar, recunoscându-le, sutem supuşi din nou puterii lor. Ele ar vrea să subjuge sufletul, care se simte antrenat în adâncuri indefinite. Momentul cunoaşterii de sine este de cea mai mare importanţă. Problema cunoaşterii de sine este obiect al mult prea multor speculaţii şi teorii filosofice. De aceea privirea sufletului, în loc de a fi îndreptată către seriozitatea pe care ea o reclamă, este mai curând abătută de la aceasta. Dar, în pofida acestui fapt, se poate constata înţelepciunea instinctelor omeneşti care împiedică sufletul să intre în lumea spirituală cât timp nu este capabil de a dobândi experienţa propriei sale maturităţi. Câtă satisfacţie în faptul că prima întâlnire importantă pe care o avem în lumea suprasensibilă este cea cu propria noastră fiinţă, în toată realitatea sa, pe care trebuie să o perfecţionăm de-a lungul evoluţiei omenirii!
Putem spune că în om se află o fiinţă care veghează cu solicitudine la graniţa care trebuie trecută în momentul intrării în lumea spirituală. Această fiinţă spirituală care se află în om şi care este omul însuşi – inaccesibil pentru conştienţa obişnuită, aşa cum este ochiul pentru propria sa privire – este „Păzitorul Pragului” lumii spirituale. Învăţăm să-l cunoaştem nu pentru că suntem efectiv el însuşi, ci, fiind într-un anumit fel în afara lui, ne plasăm în faţa lui ca o altă persoană.
Consolidarea facultăţilor sufletului, pe care o necesită şi celelalte experienţe oculte, duce şi la perceperea „Păzitorului Pragului”. Căci nu numai că întâlnirea cu „Păzitorul” este pentru privirea clarvăzătoare o problemă de cunoaştere, dar nu ar trebui crezut că această întâlnire nu are loc decât pentru omul devenit clarvăzător. Orice om, de fiecare dată când doarme, se află în condiţiile în care această întâlnire are loc; el se află în fata lui-însuşi la fel cum ar fi în faţa „Păzitorului Pragului”, atât timp cât durează somnul. Fapt este că în somn sufletul se ridică către fiinţa sa suprasensibilă. Numai că forţele sale interioare nu sunt destul de puternice pentru a produce conştienţa de sine însuşi.
Pentru a înţelege bine experienţele oculte, mai ales la prima şi delicata lor apariţie, este deosebit de important să ai în vedere faptul că sufletul poate foarte bine să nu fie cu totul novice în viaţa suprasensibilă, fără ca totuşi să fie capabil să aibă despre această viaţă o cunoaştere profundă. Clarvederea debutează prin forme aproape imperceptibile. Astfel, adesea, aşteptându-ne să vedem lucruri aproape tangibile, lăsăm să treacă impresii de natură clarvăzătoare, care se strecoară fără să le remarcăm sau să vrem să le recunoaştem ca atare. Ele se prezintă astfel, încât să fie imediat uitate. Apărând în câmpul conştienţei, sunt atât de slabe încât, ca şi norii uşori, rămân complet neobservate. Pentru acest motiv şi, de asemenea, pentru că, în general, se aşteaptă de la clarvedere cu totul altceva decât este ea la început, multe persoane care caută cu seriozitate să pătrundă în lumea spirituală nu ajung la aceasta.
Sub acest raport, întâlnirea cu „Păzitorul Pragului” este de asemenea importantă. Când eforturile sufletului au fost dirijate spre cunoaşterea de sine însuşi, această întâlnire nu va fi decât ca o primă şi uşoară alunecare a unei vederi spirituale; ea se va uita totuşi mai greu decât alte impresii suprasensibile, fiindcă suntem interesaţi de propria noastră fiinţă mult mai mult decât de altceva.
Nu există temei ca întâlnirea cu „Păzitorul” să fie în mod necesar printre primele experienţe oculte avute în vedere. Consolidarea sufletului se realizează în diferite moduri. Sufletul se poate orienta în aşa fel, încât să vadă apărând la orizontul său spiritual, înaintea acestei întâlniri, alte fiinţe sau evenimente. Totuşi întâlnirea cu „Păzitorul Pragului” nu se va lăsa mult aşteptată, o dată ce am intrat în lumea spirituală.
