Când sufletul omenesc intră în mod conştient în lumea elementară, el este obligat să-şi transforme multe din concepţiile pe care le-a dobândit în cadrul lumii sensibile. Datorită creşterii corespunzătoare a forţelor sale, sufletul devine capabil de a opera această transformare. El nu pierde terenul solid pe care trebuie să-şi edifice viaţa interioară, când intră în lumea elementară, dacă nu se sperie de ce trebuie întreprins pentru consolidarea forţelor sale, consolidare de care poate să-i fie frică. Concepţiile dobândite în lumea fizică sensibilă nu ne barează intrarea în lumea elementară decât atunci când vrem cu orice preţ să le păstrăm aşa cum le-am avut în acea lume, ca urmare a ceea ce numim obişnuinţă. Este, de altfel, cu totul normal ca conştienţa, care, la început, nu cuprinde decât lumea sensibilă, să se obişnuiască să considere ca posibile doar formele care provin din această lume, lucru care nu este numai natural, ci chiar necesar. Viaţa sufletului nu ar ajunge niciodată la fermitatea interioară necesară, la soliditatea necesară, dacă nu ar dezvolta în lumea sensibilă o conştienţă vie, în nişte concepţii rigide, riguros impuse. Prin ceea ce rezultă din legătura sa cu lumea sensibilă, sufletul este capabil să intre în lumea elementară fără a-şi pierde independenţa, individualitatea sa bine definită. Această consolidare a vieţii interioare este necesară, pentru ca atunci când sufletul intră în lumea elementară să se poată folosi de independenţa sa în deplină conştienţă. Dacă sufletul este prea slab pentru a face experienţe conştiente în lumea elementară, intrând în această lume el vede dispărându-i independenţa, aşa cum dispare o gândire prea puţin consolidată în suflet, pentru a se menţine în el ca o amintire distinctă. În acest caz, sufletul nu poate pătrunde cu conştienţa sa în lumea superioară. El este împiedicat să pătrundă în lumea superioară de acea fiinţă suprasensibilă pe care am numit-o „Păzitorul Pragului”. În cazul în care, ademenit de dorinţa cunoaşterii superioare, sufletul a reţinut totuşi în conştienţa sa câteva experienţe din lumea suprasensibilă, la revenirea în lumea fizică, aceasta poate deveni cauza unor tulburări mintale. Un pericol de acest gen este evitat dacă se cultivă cu grijă deosebită facultatea de discernământ normal, aşa cum ea se dobândeste în lumea sensibilă. Datorită consolidării acestei facultăţi, sufletul reuşeşte să stabilească un raport corect între el şi fenomenele şi fiinţele lumilor superioare. Pentru a trăi în mod conştient în aceste lumi, sufletul trebuie să deţină o forţă care nu se poate desfăşura cu aceeaşi intensitate în lumea sensibilă ca în lumile superioare. Este vorba de forţa care ne determină să ne dăruim la ceea ce încercăm. Trebuie să ne adâncim în experienţa ocultă; trebuie să poţi deveni una cu ea, şi aceasta într-un astfel de grad, încât să te poţi contempla pe tine însuţi în afara propriei tale fiinţe şi să te simţi contopit cu cealaltă fiinţă. Trebuie ca propria fiinţă să se metamorfozeze în cealaltă fiinţă, obiect al experienţei oculte. Dacă nu posedăm această facultate de transformare, nu putem face experienţe veridice în lumile superioare. Toate aceste experienţe sunt bazate pe faptul că omul îşi dă acum seama de această transformare specială, prin care viaţa sa este combinată cu o fiinţă care, datorită naturii sale, o modifică pe a celuilalt. În această metamorfozare, în acest mod de a te simţi una cu alte fiinţe, constă viaţa în lumile superioare. Astfel învăţăm să cunoaştem fiinţele şi fenomenele acestor lumi, constatăm ce avem comun cu o fiinţă sau alta, sau de ce datorită propriei ei naturi ne simţim departe de altă fiinţă.
Unele nuanţe ale experienţelor interioare, în special când este vorba de lumea elementară, pot fi numite simpatie şi antipatie. Întâlneşti, de exemplu, o fiinţă sau un fenomen şi simţi ivindu-se în suflet o experienţă căreia i se poate da numele de simpatie. Prin această experienţă de simpatie se cunoaşte natura fiinţei sau fenomenului elementar. Dar experienţele de simpatie şi de antipatie nu trebuie luate în considerare numai în raport cu gradul lor de intensitate. În timp ce în lumea fizică sensibilă nu se vorbeşte decât de simpatii sau antipatii mai mult sau mai puţin puternice ori mai mult sau mai puţin slabe, în lumea elementară se distinge nu numai gradul intensităţii simpatiilor şi antipatiilor, ci şi ceea ce corespunde aici culorilor lumii sensibile. La fel cum se trăieşte într-o lume sensibilă multicoloră, se poate trăi şi într-o lume elementară cu nuanţe variate de simpatie şi antipatie.
Mai adăugăm faptul că noţiunea de „antipatie” întrebuinţată în raport cu regnul elementar nu implică faptul că ne-am îndepărta interior de acest regn; aici cuvântul „antipatic” desemnează pur şi simplu o calitate a fiinţei sau a fenomenului elementar, care se completează printr-o calitate simpatică a unei alte fiinţe sau fenomen, aşa cum, spre exemplu, în lumea sensibilă albastrul are roşul drept culoare complementară.
Am putea vorbi de un „simţ” pentru lumea elementară pe care omul este capabil să-l trezească în corpul său eteric. Acest simţ percepe simpatiile şi antipatiile, aşa cum în lumea sensibilă ochiul percepe culorile şi urechea sunetele. La fel cum în lumea sensibilă un obiect pare roşu şi un altul albastru, tot astfel fiinţele lumii elementare iluminează conştienţa clarvăzătoare cu razele lor nuanţate de simpatie şi antipatie.
Nu este vorba de un fenomen rezervat numai sufletului treaz şi clarvăzător; el este mereu prezent pentru orice suflet omenesc, făcând parte din esenţa vieţii sale, dar conştienţa obişnuită nu cunoaşte această latură a fiinţei omeneşti. Omul poartă în el corpul său eteric; raporturile acestuia cu fiinţele şi fenomenele lumii elementare sunt numeroase, iar simpatiile şi antipatiile care-l leagă de acesta se schimbă încontinuu.
Sufletul, în calitate de fiinţă eterică, nu poate rămâne tot timpul sub acţiunea efectivă a acestor simpatii şi antipatii. La fel cum în viaţa fizică starea de veghe trebuie să cedeze locul stării de somn, tot astfel, în lumea elementară, după experienţa simpatiilor şi antipatiilor, trebuie să urmeze o altă stare. Sufletul poate să se sustragă tuturor simpatiilor şi antipatiilor şi să-şi trăiască doar viaţa sa, observându-şi numai fiinţa proprie şi concentrându-şi aici sentimentele. Chiar şi această concentrare de sentimente poate atinge un nivel de intensitate, încât să poată vorbi de o „voinţă” a fiinţei însăşi.
Este vorba de o stare a vieţii sufletului dificil de descris, fiindcă, în puritatea sa, în originalitatea sa, ea nu poate fi comparată, în lumea sensibilă, decât cu sentimentul puternic şi pur al „eului”, al individualităţii sufletului. Pentru lumea elementară această stare s-ar putea descrie în felul următor: în faţa acestei uitări de sine însuşi, necesară pentru experienţele de simpatie şi antipatie, sufletul se simte impulsionat să-şi zică: „Eu vreau să-mi aparţin numai mie însumi, să nu trăiesc decât în mine. Şi printr-un fel de act de voinţă sufletul se smulge din această stare de uitare. Pentru lumea elementară, această viaţă concentrată asupra sieşi este într-un anumit fel starea de somn, în timp ce dăruirea faţă de unele fenomene şi fiinţe corespunde starii de veghe. Dacă sufletul omenesc este treaz în lumea elementară şi vrea să se concentreze asupra propriei sale vieţi, cu alte cuvinte, dacă el încearcă, dacă simte nevoia „somnului elementar”, poate să şi-l asigure, revenind aici cu sentimentul „eului” deplin dezvoltat în starea de veghe din viaţa fizică. Viaţa fizică, pătrunsă de sentimentul „eului”, este tocmai somnul elementar. El constă într-o smulgere a sufletului din experienţele elementare. Este literalmente exact să susţii că, pentru cunoaşterea clarvăzătoare, viaţa sufletului în lumea sensibilă este un somn spiritual.
Dacă omul posedă o clarvedere normal dezvoltată, trezindu-se în lumea superioară, el păstrează amintirea experienţelor pe care sufletul său le-a făcut pe plan fizic. Continuitatea acestei amintiri este necesară; altfel s-ar ajunge în situaţia că alte fiinţe şi fenomene ar fi prezente în câmpul conştienţei; în situaţia menţionată, ar dispărea fiinţa însăşi. În acest caz, ea nu ar şti nimic de sine; nu ar avea propria sa viaţă spirituală; celelalte fiinţe şi fenomene i-ar năpădi sufletul. Dacă luăm în considerare cele menţionate, înţelegem că în interesul dezvoltării normale a clarvederii trebuie să dăm importanţă deosebită formării unui puternic „sentiment al eului”. Ceea ce nu înseamnă că clarvederea dezvoltă în acest sentiment al „eului” ceva ce sufletul nu ar avea prin el însuşi. Clarvederea ajută numai la a cunoaşte ceea ce e mereu prezent în profunzimile sufletului, dar care rămâne totuşi ascuns cunoaşterii obişnuite, aşa cum evoluează ea în lumea sensibilă.
Sentimentul „eului” nu provine din corpul eteric, ci din sufletul care devine conştient de el însuşi în corpul fizic sensibil. Dacă sufletul, devenind clarvăzător, nu este încă în posesia acestui sentiment al „eului” datorită experienţelor sale în lumea sensibilă, el va constata că este insuficient înarmat pentru experienţele din lumea elementară.
Pentru conştienţa omenească este esenţial ca sentimentul „eului” (experienţa pe care o face sufletul cu „eul”), deşi este prezent în lumea sensibilă, să fie mai puţin legat de această lume, ceea ce îi permite să facă educaţia forţei morale celei mai nobile; a altruismului. Dacă sentimentul „eului” s-ar amesteca cu experienţele conştiente ale sufletului din interiorul lumii sensibile, impulsurile şi concepţiile morale nu s-ar putea dezvolta normal. Ele nu ar putea produce rodul iubirii. Dăruirea de sine, această forţă instinctivă a lumii elementare, nu trebuie confundată cu ceea ce se desemnează prin iubire în viaţa omenească. Dăruirea de sine elementară constă în a te regăsi pe tine însuţi într-o altă fiinţă sau fenomen, în timp ce iubirea constă în a îngloba conştienţa altuia în propriul tău suflet. Pentru a se putea manifesta, acest sentiment trebuie să se aştearnă într-un anumit fel ca o pânză asupra sentimentului „eului” prezent în profunzimile sufletului. Sufletul ale cărui forţe egoiste sunt estompate poate să-şi dezvolte facultatea de a resimţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe, iar iubirea, care produce adevărata moralitate în viaţa omenească, îşi dezvoltă şi ea roadele. Pentru om, iubirea este fructul cel mai important al vieţii sale în lumea sensibilă. Pătrunzând esenţa iubirii, a altruismului, înţelegem procedeul prin care spiritualul se manifestă în lumea sensibilă, în tot adevărul său. Am spus că este în natura suprasensibilului de a se metamorfoza în altceva. Deşi spiritualul din omul fizic se transformă pentru a diminua sentimentul „eului” şi a retrăi în iubire, acest spiritual rămâne fidel propriilor sale legi elementare. Putem spune că, prin conştiența clarvăzătoare, sufletul omenesc se trezeşte în lume, dar trebuie tot aşa de bine spus că, în iubire, spiritualul se trezeşte în interiorul lumii sensibile. Acolo unde apar în viaţă iubirea şi altruismul se percepe suflul magic al spiritului care străbate lumea simţurilor.
Iată de ce clarvederea normal dezvoltată nu poate vreodată slăbi simpatia morală, iubirea. În măsura în care sufletul se familiarizează cu lumile spirituale, el simte lipsa de iubire, de simpatie, ca o renegare a spiritului însuşi.
Experienţele conştienţei clarvăzătoare în formare dezvăluie particularităţi cu totul speciale în raport cu ceea ce tocmai s-a spus mai înainte. În timp ce sentimentul „eului” – necesar în orice caz pentru investigaţiile oculte – slăbeşte cu uşurinţă, asemenea unei gândiri vagi în curs de a se stinge, sentimentele de ură, rigiditatea, impulsurile imorale sunt cauzate de experienţe care marchează puternic viaţa sufletului, după intrarea sa în lumea suprasensibilă; ele se ridică în faţa sufletului ca reproşuri puternice şi luând forma unor imagini cu un aspect hidos. În cazul acesta, pentru a scăpa de tulburarea produsă de imaginile respective, conştienţa clarvăzătoare recurge adesea la un expedient; ea pândeşte, pentru a le stăpâni, nişte forţe spirituale capabile să slăbească impresiile acestor imagini. Dar aceste forţe, străbătând sufletul, alterează clarvederea dobândită şi o abat de la sferele binefăcătoare ale lumii spirituale, pentru a o orienta spre cele rele.
Dimpotrivă, iubirea adevărată, adevărata bunăvoinţă sunt în acelaşi timp experienţe ale sufletului, care dezvoltă forţele conştienţei, favorizând clarvederea. Dacă se spune pe drept că sufletul trebuie să treacă printr-o anumită pregătire înainte de a fi capabil de experienţe în lumea superioară, se poate foarte bine adăuga şi faptul că adevărata capacitate de iubire, înclinaţia către o reală bunăvoinţă omenească şi simpatie sunt printre mijloacele pregătitoare necesare pentru atingerea acestui scop.
Un sentiment al „eului” dezvoltat fără măsură în lumea sensibilă acţionează în contrasens cu moralitatea. Un sentiment al „eului” prea puţin dezvoltat face ca sufletul, care în realitatea superioară suportă furtunile sau valurile simpatiilor şi antipatiilor elementare, să fie lipsit de siguranţă interioară şi de consistenţă. Acestea presupun un sentiment al „eului”, provenind din experinţele în lumea sensibilă, suficient de puternic în corpul eteric, care rămâne inconştient în viaţa obişnuită. Dar dezvoltarea unei dispoziţii a sufletului cu adevărat morală impune ca sentimentul „eului”, deşi prezent, să fie totuşi slăbit de înclinaţiile spre bunătate şi iubire.
