Pătrunzând, cu ajutorul conştienţei clarvăzătoare, în lumea suprasensibilă, sufletul începe să ia cunoştinţă de sine într-un mod despre care nu-şi putea face nici o idee în lumea simţurilor. El află că facultatea sa de metamorfozare îi permite să cunoască fiinţe cu care are un grad de afinitate mai mare sau mai mic; dar îşi dă seama, de asemenea, că în lumea suprasensibilă întâlneşte şi fiinţe cu care trebuie să se compare pentru a învăţa să se cunoască pe sine. În plus, el remarcă faptul că aceste fiinţe au devenit în lumile suprasensibile ceea ce a devenit el însuşi prin experienţele sale în lumea simţurilor. În lumea elementară, în faţa sufletului omenesc apar fiinţe care au dezvoltat în această lume forţe şi facultăţi pe care omul nu şi le poate dezvolta decât dacă este purtătorul unui corp fizic, în acelaşi timp cu un corp eteric şi cu celelalte organe suprasensibile ale fiinţei sale.
Fiinţele despre care este vorba aici nu au un corp fizic sensibil. Ele s-au dezvoltat în aşa fel, încât, prin corpul lor eteric, posedă în fapt calităţile sufleteşti pe care omul le obţine prin intermediul corpului fizic. Deşi până la un anumit punct ele sunt asemănătoare omului, aceste fiinţe se deosebesc totuşi de el prin faptul că nu sunt supuse legilor lumii sensibile. Ele nu au simţurile pe care le posedă omul. Ştiinţa lor se aseamănă cu cea a oamenilor, numai că nu au dobândit-o cu ajutorul simţurilor, ci lăsând într-un anumit fel să le apară reprezentările şi celelalte experienţe ale sufletului din adâncurile fiinţei lor. Viaţa lor interioară este ca un depozit în interiorul lor; ele o extrag din adâncul sufletelor lor, aşa cum omul extrage reprezentările din memorie.
Omul învaţă astfel să cunoască fiinţe care au devenit în lumea suprasensibilă ceea ce poate deveni el în lumea simţurilor. Din acest punct de vedere, în ordinea cosmică aceste fiinţe se află cu o treaptă mai sus decât omul, deşi, într-un anumit sens, se poate spune că ele îi sunt asemănătoare. Ele formează un regn de fiinţe deasupra omului, o ierarhie cu o treaptă mai ridicată în succesiunea de fiinţe. Corpul eteric al acestor fiinţe – cu toată analogia de structură – este diferit de corpul eteric al omului. În timp ce corpul eteric suprasensibil al pământului este urzit din simpatii şi antipatii ale corpului eteric al omului, aceste fiinţe nu sunt legate de pământ prin viaţa sufletului lor.
Dacă omul observă ce experienţe fac aceste fiinţe cu ajutorul corpului lor eteric, află că ele sunt asemănătoare celor pe care le face omul în sufletul său. Ele au gândire; au sentimente şi o voinţă, dar cu ajutorul corpului eteric dezvoltă ceva ce omul nu poate dezvolta decât cu ajutorul corpului fizic. Prin corpul lor eteric ele ajung la o conştienţă a propriei lor fiinţe; omul nu ar putea şti nimic despre o fiinţă suprasensibilă dacă nu ar aduce în lumile superioare ceea ce dobândeşte ca forţe în corpul său fizic sensibil.
Conştienţa clarvăzătoare învaţă să cunoască aceste fiinţe, devenind capabilă să observe cu ajutorul corpului eteric omenesc. Ea ridică sufletul omenesc în lumea în care aceste fiinţe îşi au sediul şi câmpul lor de acţiune. Numai când sufletul devine conştient de el însuşi în această lume apar imagini şi reprezentări în conştienţa sa şi ele îi mijlocesc cunoaşterea acestor fiinţe. Deoarece aceste fiinţe nu intervin direct în lumea fizică, ele nu intervin nici în corpul omenesc fizic sensibil. În ceea ce priveşte experienţele care se pot face cu ajutorul acestui corp, acestea sunt inexistente. Sunt fiinţe spirituale (suprasensibile) care, într-un anumit fel, nu ating lumea sensibilă.
Dacă omul nu percepe limita dintre lumea simţurilor şi lumea suprasensibilă, este posibil ca anumite imagini suprasensibile care nu exprimă veridic natura acestor fiinţe să se strecoare în conştienţa sa fizică sensibilă.
Aceste imagini apar deoarece omul devine conştient de fiinţele luciferice şi ahrimanice, care au aceeaşi natură ca fiinţele suprasensibile pe care le-am descris mai sus, dar care, contrar acestora, şi-au mutat sediul şi câmpul de acţiune în lumea pe care omul o percepe ca lume sensibilă.
Când, prin conştienţa clarvăzătoare, omul contemplă din înaltul lumii superioare fiinţele luciferice şi ahrimanice, după ce a învăţat, datorită experienţei „Păzitorului Pragului”, să respecte riguros limita între această lume şi lumea sensibilă, în acest caz el învaţă să cunoască aceste fiinţe în realitatea lor. Învaţă să le distingă de alte fiinţe spirituale care au rămas în câmpul de acţiune corespunzător naturii lor. Numai plasându-se în acest context, ştiinţa spiritului poate descrie fiinţele luciferice şi ahrimanice. Se descoperă atunci că domeniul de acţiune al fiinţelor luciferice nu este lumea fizică sensibilă, ci lumea elementară. Când în sufletul omenesc pătrunde ceea ce apare ca imagini ale valurilor acestei lumi elementare şi când aceste imagini exercită acţiunea lor însufleţitoare sau întăritoare în corpul eteric al omului, fără a lua în suflet forma unei existenţe iluzorii, fiinta luciferică poate fi prezentă în aceste imagini fără ca ea să acţioneze contrar ordinii cosmice. Această fiinţă exercită atunci o acţiune eliberatorare asupra fiinţei omeneşti; ea o ridică deasupra condiţiilor pur materiale în care se află în lumea fizică. Dacă sufletul omenesc introduce în lumea fizică sensibilă viaţa pe care nu ar trebui s-o trăiască decât în lumea elementară şi dacă permite ca antipatiile şi simpatiile, care nu ar trebui să existe decât în corpul eteric, să treacă în sentimentele legate de corpul fizic, fiinţa luciferică dobândeşte prin acest suflet o influenţă care se opune ordinii cosmice generale. Această influenţă se întâlneşte peste tot unde, în simpatiile şi antipatiile din lumea sensibilă, acţionează o forţă diferită de acea iubire care constă în a lua parte, prin sentiment, la viaţa altor fiinţe care evoluează în lumea sensibilă. Aceste fiinţe pot fi iubite pentru calităţile pe care le arată celui care le iubeşte; în acest caz, nici un element luciferic nu se va putea strecura în iubire. Iubirea care se bazează pe calităţile fiinţei iubite, care se manifestă în existenţa sensibilă, nu suferă amprenta luciferică. Iubirea care îşi are temeiul în fiinţa care iubeşte înclină către influenţa luciferică. O fiinţă pe care o iubim pentru unele calităţi către care tindem în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic.
Nu trebuie niciodată spus deci că elementul luciferic este neapărat rău. Sufletul omenesc trebuie să iubească fenomenele şi fiinţele lumilor suprasensibile în sensul elementului luciferic. Ordinea cosmică nu este încălcată decât dacă dirijăm către sensibil categoria de iubire prin care ar trebui să ne simţim atraşi către suprasensibil. Iubirea suprasensibilului înflăcărează pe bună dreptate sentimentul „eului” în cel care iubeşte; iubirea la care se aspiră în lumea simţurilor corespunde unei tentaţii luciferice. Iubirea spiritualului, căutată pentru folosul „eului”, are un efect liberator; iubirea sensibilului, căutată din cauza „eului”, nu are efect liberator; dimpotrivă, satisfacţia care rezultă din aceasta încătuşează „eul”.
Fiinţele ahrimanice acţionează în raport cu sufletul raţiunii ca fiinţele luciferice în raport cu sufletul senzaţiei. Ele ţintuiesc gândirea în lumea sensibilă.
Gândirea nu este importantă decât dacă se prezintă ca parte a marii ordini cosmice a gândirii, care însă nu se poate afla în existenţa sensibilă. În lumea care conţine firele din care este urzită ţesătura vieţii sufletului omenesc, elementul ahrimanic este necesar ca contrapondere a elementului luciferic. Fără elementul luciferic sufletul şi-ar risipi viaţa în observaţii visătoare asupra existenţei sensibile şi nu s-ar simţi deloc stimulat să se ridice deasupra ei. Fără reacţia elementului ahrimanic sufletul ar cădea sub dominaţia elementului luciferic; el nu ar aprecia la justa sa valoare importanţa lumii sensibile, deşi aceasta conţine, în parte, condiţiile necesare existenţei sale. Sufletul ar vrea să nu ştie nimic de lumea materială. Elementul ahrimanic îşi arată adevărata sa semnificaţie când conduce sufletul spre asimilarea lumii simţurilor, într-un mod adecvat acesteia din urmă, pe care o apreciează aşa cum este şi nu se ataşează de elementele sale evident şi necesar trecătoare.
Este absolut imposibil să spui că se poate scăpa de sub influenţa elementelor ahrimanice şi luciferice extirpându-le din noi. Dacă, de exemplu, am extirpa din noi elementul luciferic, nu am mai putea aspira în sufletul nostru spre suprasensibil; dacă am extirpa elementul ahrimanic, nu am mai conferi lumii sensibile toată partea sa de importanţă. Ne situăm într-un raport corect cu oricare din aceste două elemente, dacă îi opunem contraponderea celuilalt. Efectele dăunătoare ale existenţei acestor două fiinţe cosmice derivă numai din faptul că ele pot acţiona câteodată fără a găsi în forţa opusă o limită care să le permită a se armoniza.
