Când conştienţa clarvăzătoare retrăieşte în lumea elementară, ea găseşte aici fiinţe care pot desfăşura în această lume unele modalităţi de existenţă pe care omul nu le dobândeşte decât în lumea sensibilă. Aceste fiinţe nu percep individualitatea lor – „eul” lor – prin sentiment, aşa cum o face omul în lumea simţurilor; ele pătrund acest „eu” cu voinţa lor într-o măsură mult mai mare ca omul; ele se vor ele însele. Existenţa lor, aşa cum o trăiesc, este produsul propriei lor voinţe active. Dar, în ceea ce priveşte facultatea de a gândi, ele nu au sentimentul că îşi produc singure gândurile, aşa cum face omul; îşi resimt toate gândurile ca pe nişte inspiraţii, ca ceva ce nu este în ele, ci în cosmos, şi radiază din cosmos în fiinţa lor. Pentru aceste fiinţe nu apare niciodată dubiul asupra faptului că gândurile lor reflectă forţa gândirii creatoare, răspândită în lume. Ele nu gândesc gândurilor lor; ele gândesc gândurilor cosmice. Prin gândurile lor, aceste fiinţe trăiesc în gândurile cosmice. Dar se vor ele însele. Viaţa lor de sentiment se formează, se modelează conform felului lor de a voi şi gândi. Ele simt că fac parte integrantă din univers; simt nevoia de a se realiza pe ele însele prin voinţă, într-un fel care să fie în acord cu ansamblul cosmic.
Dacă sufletul clarvăzător se familiarizează cu lumea acestor fiinţe, el reuşeşte să-şi facă o reprezentare exactă şi despre propriul său mod de a gândi, de a simţi şi de a voi. Aceste facultăţi ale sufletului omenesc nu s-ar putea dezvolta în lumea elementară, în corpul eteric al omului. În lumea elementară, voinţa omenească nu ar rămâne decât o fiinţă debilă, neavând mai multă consistenţă decât un vis, iar viaţa de gândire a omului, o lume de reprezentări vagă şi trecătoare. Într-un cuvânt, aici nu s-ar putea naşte sentimentul „eului”. Pentru toate aceste considerente, omul trebuie să fie înveşmântat într-un corp fizic.
Când sufletul omenesc clarvăzător se ridică din lumea elementară în lumea spirituală propriu-zisă devine conştient de el însuşi, în condiţii mult diferite de cele din lumea sensibilă, condiţii care nu sunt identice nici cu cele din lumea elementară. În lumea elementară multe lucruri mai reamintesc încă de lumea sensibilă. În lumea spirituală ne aflăm în faţa unor condiţii complet noi. Aici eşti paralizat în activitate, dacă nu posezi decât concepţii care se pot dobândi în lumea sensibilă. Cu toate acestea, sufletul omenesc trebuie să-şi consolideze în lumea sensibilă viaţa sa interioară, pentru a avea ce transporta din această lume în lumea spirituală şi ce lăsa în această lume. Dacă am intra în lumea spirituală fără a avea o viaţă sufletească corespunzător consolidată, am cădea acolo într-o stare de inconştientă. Am fi ca o plantă în lumea sensibilă. Sufletul omenesc trebuie să aducă în lumea spirituală tot ceea ce nu se arată în lumea simţurilor, dar se descoperă totuşi în această lume prin disciplina ocultă. Trebuie să ne facem în lumea sensibilă nişte reprezentări care sunt provocate de această lume, dar care totuşi nu corespund în mod direct la nimic din ce se află aici. Tot ce reprezintă un obiect în lumea simţurilor sau ce ne zugrăveşte un fenomen sensibil oarecare nu are nici o însemnătate în lumea spirituală. Ceea ce am putea percepe cu ajutorul simţurilor, ceea ce am putea exemplifica prin concepte care au valabilitate în lumea sensibilă, nu există în lumea spirituală. Intrând aici, este necesar, într-un anumit fel, să lăsăm în urma noastră tot ce este obiect de reprezentare materială. Dimpotrivă, reprezentările care s-au format în lumea sensibilă, fără raportare la un obiect sau un fenomen material, continuă să fie prezente în suflet când acesta pătrunde în lumea spirituală. Evident că printre asemenea reprezentări în această lume putem avea şi reprezentări eronate. Când acestea, în momentul intrării în lumea spirituală, sunt prezente în conştienţă, ele apar ca fiind greşite chiar prin natura lor şi fac ca sufletul să fie cuprins de dorinţa de a se întoarce în lumea sensibilă sau în lumea elementară, pentru a înlocui aici prin reprezentări corecte pe cele eronate. Dar ceea ce aduce sufletul, în fapt, ca reprezentări corecte este primit acolo de forţe de aceeaşi natură; prin sentiment, sufletul percepe în lumea spirituală fiinţe a căror întreagă viaţă interioară nu este altceva decât gândirea din interiorul „eului”. Aceste fiinţe au un corp care se poate numi corp de gândire sau corp mintal. În corpul de gândire, fiinţele despre care am vorbit devin conştiente de individualitatea lor, aşa cum omul o face în lumea simţurilor. Printre reprezentările pe care le dobândeşte omul, există în primul rând anumite gânduri îmbibate de sentimente care sunt capabile să consolideze viaţa sufletului în aşa măsură, încât fiinţele lumii spirituale să poate fi sesizate aici. Când sentimentul de dăruire de sine, care trebuie să fie dezvoltat, în vederea facultăţii de metamorfozare în lumea elementară, este destul de puternic pentru ca fiinţa străină în care sentimentul se metamorfozează să nu fie găsită numai simpatică sau antipatică, ci să poată retrăi în sufletul care se dăruieşte cu caracterul său distinct, atunci intră în acţiune facultatea de a percepe lumea spirituală; în acest caz, fiinţele spirituale vorbesc sufletului, fiecare cu propriul său limbaj. În acest fel se naşte un raport spiritual care constă într-un limbaj de gândire. Ne deschidem la gânduri, dar ştim că prin gânduri intrăm în contact direct cu nişte fiinţe. A trăi în fiinţe care nu numai că se exprimă în gânduri, dar a căror întreagă esenţă se află în gândire, iată ce înseamnă a trăi în lumea spirituală.
În faţa fiinţelor lumii elementare, sufletul are sentimentul că aceste fiinţe primesc iradierea gândurilor cosmice în propria lor fiinţă şi că vor ca ele să fie în conformitate cu acea gândire cosmică care le străbate.
În faţa fiinţelor care nu au nevoie să coboare până în lumea elementară pentru a ajunge la ceea ce omul atinge numai în lumea sensibilă, dar care au deja în lumea spirituală acelaşi nivel de existenţă, sufletul are sentimentul că aceste fiinţe constau numai din substanţă-gândire. El simte nu numai că gândurile cosmice iradiază către ele, ci că ele însele trăiesc, cu propria lor fiinţă, în această ţesătură mintală. Ele lasă gândurile cosmice să le umple în mod plenar de esenţa lor mintală însufleţitoare. Viaţa lor se revarsă în percepţia limbajului de gândire cosmică. Şi voinţa lor constă în faptul că ele se pot manifesta pe ele însele prin gânduri. Această existenţă de gândire, care constituie existenţa lor, reacţionează în mod necesar asupra lumii. Gânduri, care sunt nişte fiinţe, vorbesc cu alte gânduri, care sunt de asemenea fiinţe.
Viaţa mintală omenească este imaginea reflectată a acestor fiinţe-gânduri spirituale. În perioada dintre moarte şi o nouă naştere, sufletul este tot atât de strâns legat de această viaţă a fiinţelor-gânduri cât este de încătuşat în lumea sensibilă de existenţa materială. Când la concepere sau prin naştere sufletul intră în existenţa materială, fiinţa-gândire permanentă a sufletului acţionează astfel, încât inspiră destinul acestui suflet. Ceea ce a rămas în suflet din vieţile pământeşti care au precedat viaţa actuală exercită asupra destinului omului o acţiune egală cu cea pe care o exercită în lume fiinţele-gânduri pure.
Când conştienţa clarvăzătoare intră în această lume spirituală de fiinţe-gânduri vii, ea se simte în raporturi cu totul noi faţă de lumea sensibilă. Din lumea spirituală această lume îi apare ca o „altă lume”, tot aşa cum îi apare din lumea sensibilă lumea spirituală. Dar pentru viziunea spirituală această lume materială a pierdut tot ceea ce poate fi perceput din ea în existenţa accesibilă simţurilor. Toate calităţile care sunt înţelese de simţuri sau de inteligenţa derivată din simţuri sunt ca şi pierdute. Dimpotrivă, din punct de vedere al lumii spirituale, natura adevărată şi autentică a lumii sensibile se revelează ca fiind ea însăşi spirituală. În faţa privirii sufletului care observă din înaltul lumii spirituale, în locul lumii materiale de altădată se înfăţişează fiinţe spirituale care îşi desfăşoară activitatea astfel, încât din convergenţa acestora se naşte lumea; acea lume care, văzută prin simţuri, devine tocmai lumea pe care omul o are înaintea sa pe durata propriei sale existenţe materiale. Văzute de la nivelul lumii spirituale, calităţile, forţele, substanţele etc. lumii sensibile dispar; ele se revelează ca fiind simple aparenţe. Privind de la nivelul acestei lumi, nu ai înaintea ta decât fiinţe. În aceste fiinţe rezidă adevărata realitate.
În această privinţă, la fel stau lucrurile şi cu lumea elementară. Aici, de asemenea, tot ce nu este realitate vie dispare, când este contemplată din înaltul lumii spirituale. Sufletul simte că şi în această lume el are de-a face cu fiinţe care, îmbinându-şi activităţile, impun o existenţă care, văzută prin organele simpatiei şi ale antipatiei, apare tocmai ca existenţa sub forma sa elementară.
Cunoaşterea lumilor suprasensibile constă în esenţă din faptul că fiinţele iau locul fenomenelor şi calităţilor care apar în faţa conştienţei în lumea sensibilă. Lumea suprasensibilă sfârşeşte prin a se revela ca fiind o lume constituită din fiinţe, iar ceea ce există în afara acestor fiinţe, ca expresia voinţei lor. Dar şi lumea sensibilă şi lumea elementară apar de aceea ca fiind create prin activitatea fiinţelor spirituale.
