Când sufletul devine conştient de el însuşi în corpul său astral şi când are ca ambianţă a sa fiinţele-gânduri, el se află conştient în afara corpului fizic şi, de asemenea, în afara corpului eteric. Dar, în acelaşi timp, el simte atunci că facultăţile sale de a gândi, de a simţi şi de a vrea aparţin de un domeniu restrâns al lumii, în timp ce, prin natura fiinţei sale celei mai profunde, ar fi capabil să cuprindă mai mult decât ceea ce-i este dat în acest domeniu al lumii. Sufletul devenit clarvăzător în lumea spirituală poate să-şi spună: „În lumea sensibilă eu sunt obligat să mă rezum la ceea ce îmi permite să observ corpul fizic; în lumea elementară suport restricţiile corpului eteric; în lumea spirituală sunt limitat de faptul că mă găsesc ca pe o insulă cosmică ale cărei maluri mărginesc facultăţile mele de existenţă spirituală; dincolo de aceste maluri există o lume pe care aş putea-o percepe, dacă aş străbate perdeaua pe care, prin activitatea lor, o ţes fiinţele-gânduri înaintea privirii mele spirituale”. Sufletul este capabil să străbată această perdea dacă dezvoltă continuu facultatea darului de sine însuşi pe care o cere şi viaţa în lumea elementară. El are nevoie să sporească din ce în ce mai mult capitalul forţelor care maturizează în el viaţa în lumea fizică sensibilă, pentru a-l asigura în lumile suprasensibile împotriva slăbirii, tulburării sau chiar anihilării conştienţei sale. În lumea fizică sensibilă, sufletul poate concepe gânduri şi nu are nevoie decât de forţa de care dispune în mod natural, fără efort deosebit. În lumea elementară, gândurile slăbesc până devin ca nişte vise care sunt uitate chiar în momentul când apar; ele nu ajung niciodată la conştienţă, dacă sufletul, înainte de a intra în această lume, nu lucrează la consolidarea vieţii sale interioare. În acest scop, el trebuie, înainte de toate, să-şi intensifice forţa voinţei, deoarece în lumea elementară un gând nu mai este un simplu gând; el posedă o activitate interioară, o viaţă proprie. Trebuie să-l menţinem prin voinţă, pentru a-l împiedica să nu iasă din sfera conştienţei. În lumea spirituală, gândurile sunt fiinţe vii şi independente. Pentru ca ele să rămână în conştienţă, sufletul trebuie să fie consolidat, încât să aibă în el însuşi forţa pe care o dezvoltă pentru el corpul fizic în lumea sensibilă şi simpatiile şi antipatiile corpului eteric în lumea elementară. În lumea spirituală, sufletul trebuie să renunţe la toate acestea. Aici experienţele lumii sensibile şi ale lumii elementare nu mai sunt prezente pentru el decât ca niste amintiri. Şi el însuşi se află în afara acestor două lumi. Este înconjurat de lumea spirituală. Aceasta nu face la început nici o impresie asupra corpului astral. Sufletul învaţă să trăiască pentru el însuşi din amintirile sale. Conţinutul conştienţei sale se exprimă la început în felul următor: „Eu am fost şi mă aflu acum în faţa neantului”. Dar când din astfel de experienţe ale sufletului apar amintirile, care nu sunt numai nişte reproduceri ale fenomenelor sensibile sau elementare, dar care reprezintă experienţe libere mintale, suscitate de aceste fenomene, atunci începe un dialog în suflet între amintiri şi aparentul „neant” al lumii spirituale ambiante. Ceea ce se naşte din acest dialog formează apoi în conştienţa corpului astral lumea reprezentărilor. La acest punct al evoluţiei sale, sufletul are nevoie de o forţă care să-l facă capabil să se afle la marginea extremă a singurei lumi pe care o cunoştea şi să suporte întâlnirea cu aşa-zisul neant. Pentru viaţa sufletului acest aşa-zis neant este la început în mod absolut un adevărat neant. Cu toate acestea, sufletul are mereu, într-un anumit fel, în spatele lui, lumea amintirilor sale. El poate să se cramponeze de aceste amintiri. Este capabil să trăiască în ele. Şi cu cât trăieşte mai mult în ele, sufletul sporeşte forţele corpului astral. Cu această consolidare începe dialogul între existenţa sa trecută şi fiinţele lumii spirituale. Dialogul îi dă sentimentul de sine însuşi în calitate de fiinţă astrală. Pentru a întrebuinţa o expresie corespunzând tradiţiilor antice, putem spune: sufletul omenesc devine conştient de fiinţa sa astrală în verbul cosmic. Aici, prin verbul cosmic trebuie înţelese acţiunile mintale ale fiinţelor-gânduri, care se desfăşoară în lumea spirituală ca dialoguri de spirite, în sensul, totuşi, că aceste dialoguri de spirite sunt pentru lumea spirituală ceea ce sunt acţiunile pentru lumea sensibilă.
Dacă sufletul vrea să treacă în lumea supraspirituală, el trebuie ca, prin propria sa voinţă, să-şi elimine amintirile despre lumile fizică şi elementară. Acest lucru poate să-l facă doar dacă din dialogul spiritelor scoate certitudinea că nu îşi va pierde complet existenţa extirpând din el tot ce îi dăduse până atunci conştienţă. Sufletul trebuie să se plaseze înaintea unui abis spiritual şi să-şi lase acolo facultăţile sale de a voi, de a simţi şi de a gândi. În conştienţa sa, el trebuie să renunţe la trecutul său. La acest punct al evoluţiei, luarea hotărârii necesare înseamnă adormirea completă a conştienţei, dar nu cu ajutorul condiţiilor corpului fizic şi eteric, ci cu ajutorul voinţei. Numai că trebuie să ne reprezentăm că această hotărâre nu vizează restabilirea stării de conştienţă anterioară după un interval de inconştienţă, ci, că, printr-un act de voinţă propriu, conştienţa se cufundă cu adevărat în uitare. Nu trebuie pierdut din vedere că acest proces nu este posibil nici în lumea fizică, nici în lumea elementară, ci numai în lumea spirituală. Lumea fizică admite nimicirea, care se prezintă sub forma morţii; în lumea elementară moartea nu există. Omul, în măsura în care aparţine lumii elementare, nu poate muri; el nu poate decât să se transforme în altă fiinţă. În lumea spirituală nici o transformare radicală nu este posibilă în înţelesul strict al cuvântului; oricare ar fi metamorfozele fiinţei omeneşti, trecutul trăit se manifestă în lumea spirituală ca o existenţă proprie. Dacă această existenţă, construită din amintiri, trebuie să dispară în lumea spirituală, este necear ca sufletul însuşi, printr-un act de voinţă, să o cufunde în uitare. Conştienţa clarvăzătoare poate ajunge la această hotărâre după ce a cucerit forţa sufletească necesară. Dacă ea ajunge la această stare, atunci din uitarea pe care ea însăşi a provocat-o apare adevărata esenţă a „eului”. Lumea supraspirituală ambiantă îi înlesneşte sufletului omenesc cunoaşterea acestui „adevărat eu”. Conştienţa clarvăzătoare poate, aşa cum a apărut în corpul eteric şi în corpul astral, să apară şi în „adevăratul eu”.
Acest „adevărat eu” nu este produsul clarvederii; el există în adâncurile oricărui suflet omenesc. Însă, ceea ce este pentru orice suflet omenesc o realitate inconştientă, deşi inerentă naturii sale, pentru conştienţa clarvăzătoare este obiect de cunoaştere.
După moartea fizică, omul se îmbibă încetul cu încetul de lumea spirituală ambiantă. În această din urmă lume fiinţa sa apare mai întâi cu amintirile lumii sensibile. Deşi nu mai are sprijinul corpului fizic sensibil, omul poate totuşi trăi conştient în lumea spirituală cu aceste amintiri, astfel ca acestea să nu mai aibă simpla existenţă de umbre, ca în lumea fizică sensibilă. Într-un moment al intervalului dintre moarte şi o nouă naştere, fiinţele-gânduri ale lumii ambiante spirituale exercită o acţiune atât de puternică, încât uitarea despre care a fost vorba apare fără impulsul voinţei. O dată cu această uitare se trezeşte viaţa în „adevăratul eu”. Prin consolidarea vieţii sufletului, conştienţa clarvăzătoare aduce ca un act liber al spiritului, ceea ce pentru evoluţia între moarte şi o nouă naştere este un eveniment natural. Totodată, în experienţele vieţii fizice sensibile nu se poate prezenta nici o amintire a vieţilor pământeşti anterioare, dacă în acestea din urmă reprezentările nu au fost dirijate către lumea spirituală. Trebuie să fi avut în prealabil cunoştinţă de un lucru dacă, mai târziu, ne reamintim uşor şi clar de el. În mod asemănător, trebuie deci ca într-o viaţă pământească să dobândim cunoaşterea de sine însuşi ca despre o fiinţă spirituală, dacă vrem ca într-o primă viaţă viitoare să ne putem aminti de cea care a precedat-o. Dar nu s-a spus că această cunoaştere trebuie să provină de la clarvedere. În sufletul celui care a dobândit o cunoaştere directă a lumii spirituale cu ajutorul clarvederii poate să apară în vieţile pământeşti, urmând aceleia în care această cunoaştere a fost dobândită, amintirea vieţii anterioare, tot aşa cum în lumea sensibilă apare amintirea unui eveniment trăit. Pentru cel care, chiar şi fără clarvedere, pătrunde cu înţelegerea în ştiinţa ocultă, această amintire apare ca în lumea sensibilă, ecoul unui eveniment despre care doar am auzit.
