Misteriul de pe Golgota va forma în aceste zile obiectul cercetării noastre. Această cercetare a fost pregătită prin ceea ce am prezentat în ultimele conferinţe.
Să ne reamintim lucrul cel mai important care va fi luat în considerare în aceste prelegeri. Ultima dată am arătat că aparţine oricărei concepţii reale asupra lumii care să poată satisface sufletul omului înţelegerea faptului că împărţirea Universului, ca şi a omului, adică împărţirea fiinţei omului trebuie făcută dupu cele trei principii: trup, suflet şi spirit. Iată ceea ce trebuie în prezent să fie recunoscut în modul cel mai intens mai ales în domeniul nostru antroposofic. De aceea îmi este permis să vă atrag atenţia că deja în cartea mea Teosofia, chiar şi în prima ei ediţie, firul conducător al întregii expuneri este fundamentat pe această tripartiţie. Desigur că aţi citit cu toţii Teosofia şi ştiţi că, într-o anumită măsură, scheletul întregii cărţi se axează pe aceaată tripartiţie, care este exprimată în mod special prin cuvintele: „Nepieritor este spiritul; naşterea şi moartea domină – după legile lumii fizice – trupul; viaţa sufletească, supusă destinului, mijloceşte legătura dintre spirit şi trup, în decursul unei vieţi pământeşti”.
Adica, în timpul redactării Teosofiei, a reieşit necesitatea de a se atrage atenţia în modul cel mai clar asupra acestei tripartiţii. Pentru că de fapt abia prin sublinierea cu deosebire – as spune chiar considerând-o idee centrală – a tripartiţiei stăm pe acel teren pe care trebuie să ne situăm dacă năzuim la dobândirea cunoaşterii lumii, iar în cadrul acestei cunoaşteri a lumii dorim să cuprindem cu mintea evenimentul central al evoluţiei Pământului nostru: Misteriul de pe Golgota.
Data trecută v-am explicat câte piedici se ivesc atunci când în epoca noastră oamenii năzuiesc la cunoaşterea lumii şi a omului în maniera în care, nu numai amintind-o ca pe un fapt divers, se
subliniază ca idee centrală împărţirea în trup, suflet şi spirit. Tot atunci v-am arătat ce i s-a opus acestei tripartiţii în evoluţia spirituală occidentală; v-am explicat, de asemenea, cum s-a
pierdut pentru evoluţia occidentală noţiunea de spirit. Am amintit că prin cel de-al VIII-lea conciliu ecumenic de la Constantinopol spiritul, adică, fireşte, ideea de spirit, a fost de-a
dreptul exclus din gândirea occidentală, precum şi că această excludere a ideii spiritului şi-a exercitat influenţa nu numai asupra dezvoltării ideilor şi sentimentelor religioase, ci a avut
adânci implicaţii şi în întreaga gândire a vremurilor mai noi, astfel încaît, într-o oarecare măsură, astăzi nu există printre filosofiile oficiale nici una care să poată deosebi în mod just
sufletul de spirit. Şi pretutindeni – chiar şi printre oamenii care cred că se bazează pe un fundament lipsit de orice prejudecată – întâlnim afirmaţia plină de prejudecăţi făcută de cel de-al
VIII-lea conciliu ecumenic, conform căreia omul ar fi constituit din trup şi suflet. Cel ce cunoaşte viaţa spirituală, şi nu numai în felul în care se prezintă ea în domeniile filosofice mai
superficiale, ci aşa cum s-a cuibărit ea şi în gândirea şi simţirea tuturor oamenilor, chiar şi a acelora care nici nu se gândesc să se intereseze câtuşi de puţin de idei filosofice, cel ce
cunoaste într-adevăr această viaţă spirituală a Occidentului, acela sesizează pretutindeni influenţa desfiinţării ideii de spirit. Iar atunci când în ultima vreme a apărut tendinţa de a prelua
unele elemente din înţelepciunea orientală, pentru ca apoi cu ajutorul lor să se corecteze câte ceva din înţelepciunea occidentală, ceea ce a fost preluat a fost prezentat într-o lumină din care
abia dacă poate fi intuit faptul că Universul şi omenirea ar avea la temelia lor împărţirea în trup, suflet şi spirit. Pentru că alcătuirea omului – rezultată din cercetarea pur astrală – din
corp compact, corp eteric, corp astral, shtula sharira, linga sharira – prana, cum se spunea atunci, apoi kama, kama-manas şi toate celelalte lucruri câte au fost preluate din Orient în
Occident, în toate aceste divizări, care, într-un mod atât de neprincipial, înşiruie unul după altul şapte principii [Nota
1], nu poate fi reţinut nimic din ceea ce ar fi lucrul cel mai important, adică să pătrundem concepţia noastră asupra lumii cu împărţirea în trup, suflet şi spirit.
S-ar putea spune astfel chiar că această împărţire în trup, suflet şi spirit a fost de-a dreptul îngropată. Fireste, şi astăzi se vorbeste mult despre spirit; însă ceea ce se vorbeşte sunt
cuvinte. Numai că oamenii de astăzi nu prea mai pot deosebi cuvintele de lucrurile pe care le semnifică. De aceea sunt luate în serios până şi expunerile făcute – as spune – prin îmbinări
caleidoscopice de cuvinte, precum, de pildă, filosofia euckeniană [Nota
2].
Esenţa Misteriului de pe Golgota nu poate fi înţeleasă dacă se renunţă la tripartiţia omului în trup, suflet şi spirit. Renunţarea la spirit, ce-i drept, a devenit dogmatică – aşa cum am arătat data trecută – abia după al VIII-lea conciliu ecumenic; însă ea fusese pregătită deja de vreme mai îndelungată. Şi faptul că renunţarea la spirit a devenit realitate se datorează în fond unei evoluţii necesare în viaţa spirituală occidentală. Vom putea pătrunde poate cel mai uşor în modul în care ne putem apropia pe această cale de Misteriul de pe Golgota, de înţelegerea Misteriului de pe Golgota, dacă ne vom forma o imagine a modului în care Aristotel [Nota 3], aflat pe culmea gândirii grecesti, şi-a constituit o imagine proprie despre suflet. Pentru că Aristotel a fost în acelaşi timp filosoful dătător de ton al întregului Ev Mediu, iar gândirea de astăzi, oricât de puţin ar vrea să recunoască oamenii, încă se mai hrăneşte cu noţiuni ale Evului Mediu. În afară de aceasta, vedem că ceea ce s-a dezvoltat în decursul istoriei omenirii cu câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgota s-a dezvăluit în Aristotel, şi că s-a încercat apoi, de către spiritele dătătoare de ton ale Evului Mediu, să se înţeleagă Misteriul de pe Golgota cu ajutorul ideilor lui Aristotel. În aceste lucruri se află ceva atât de extraordinar de important, încât trebuie într-adevăr să ne dăm osteneala de a le contempla într-un mod imparţial.
Cum gândeste Aristotel despre sufletul omenesc? Vreau să prezint fără ocolişuri modul cum gândeste Aristotel despre sufletul omenesc, adică felul cum s-a modelat în sufletul lui Aristotel, într-un spirit iluminat, gândirea greacă despre sufletul omului. Aristotel – şi prin el aflăm ceea ce gândeste despre suflet cel mai important european cu câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgota –, deci Aristotel gândeşte astfel: Când un om intră în evoluţia generală a lumii, când un individ intră în evoluţia lumii prin naştere, sau să spunem prin conceperea lui, el îşi datorează exiatenţa fizică în primul rând tatălui şi mamei sale. Însă, e de părere Aristotel, de la tată şi de la mamă provine numai ceea ce constituie existenţa trupească; prin simpla unire a tatălui şi a mamei n-ar putea nicicând să se nască omul întreg. Asadar, după Aristotel, omul întreg nu poate fi creat numai prin unirea tatălui şi a mamei, pentru că omul complet posedă şi un suflet. Iar acest suflet are o parte – să înţelegem bine că Aristotel deosebeste în suflet, mai întâi, două părţi – cu totul legată de trup, care se manifestă prin trup, care îşi primeste impresiile sale despre lumea exterioară prin activitatea simţurilor trupului. Această parte a sufletului se naşte ca un fel de produs concomitent necesar al evoluţiei prin dezvoltarea materială a omului care se trage de la tată şi mamă. Nu la fel se întâmplă însă cu partea spirituală a sufletului, sau – aşa cum îşi cizelează Ariatotel vorbele – cu partea gânditoare a sufletului, cu acea parte a sufletului care participă la viaţa spirituală generală a lumii prin gândire, care participă la „nus”, la gândirea lumii. Pentru Aristotel, această parte a sufletului este imaterială, nu provine din materie şi n-ar putea rezulta nicicând din ceea ce se naşte pentru om din tată şi mamă, ci poate rezulta numai prin aceea că la naşterea omului din tată şi mamă coacţionează Dumnezeu, sau, mai bine spus, „Divinitatea”, dacă rămânem la expresiile aristotelice; conlucrează deci Divinitatea.
În acest fel ia aşadar nastere omul, omul întreg. Pentru Aristotel este foarte important să se formuleze exact cu aceste cuvinte: Omul întreg rezultă din conlucrarea lui Dumnezeu cu tatăl şi cu mama. Prin Dumnezeu, omul îşi primeşte partea spirituală sau, după Aristotel, am putea spune şi partea gânditoare a sufletului. Această parte gânditoare a sufletului, care deci, cu fiecare evoluţie fizică individuală a unui om, se naste prin conlucrarea lui Dumnezeu, această parte se dezvoltă de-a lungul vieţii dintre naştere şi moarte. Când omul păşeşte prin poarta morţii, partea lui trupească este predată Pământului şi împreună cu această parte trupească este predată şi acea parte a sufletului care este legată de organele trupului; rămâne ceea ce constituie partea spirituală a sufletului. După Aristotel, această parte spirituală a sufletului vieţuieste spiritual mai departe, prin aceea că este oarecum transpus într-o altă lume decât cea cu care ne aflăm în legătură prin organele trupului şi vieţuieste acolo o existenţă nemuritoare. Vieţuieşte deci, conform opiniei lui Aristotel, o existenţă nemuritoare, pentru ca omul care s-a dăruit în decursul vieţuirii sale trupesti cutărui sau cutărui lucru bun să poată privi înapoi asupra acestui lucru bun pe care l-a inclua în edificiul lumii, lucru care însă nu mai poate fi transformat acolo unde stă inclus. Da, îl vorn înţelege pe Aristotel într-un mod just numai dacă acceptăm ideea gândită de el că după moarte sufletul urmează să contemple în vecii vecilor oricare faptă bună ca şi oricare faptă rea pe care a săvârsit-o.
Tocmai în secolul al XIX-lea s-a făcut, din diferite direcţii, efortul cel mai mare imaginabil pentru înţelegerea acestei idei a lui Aristotel, care, prin modul lui de a se exprima, este câteodată dificil de înţeles. Şi se poate chiar spune că recent răposatul Franz Brentano, în diferendul lui cu Eduard Zeller [Nota 4], a încercat de-a lungul întregii sale vieţi să strângă toate elementele care pot conduce la dobândirea unei idei clare în legătură cu ceea ce a gândit Aristotel despre relaţia părţii spirituale a sufletului omului cu omul întreg. Însă ceea ce Aristotel a gândit în acest sens a trecut în filosofia care a fost propovăduită de-a lungul întregului Ev Mediu, până în vremurile mai recente, şi care mai este propagată în anumite domenii ale vieţii religioase chiar şi în prezent.
Franz Brentano, care se ocupase într-adevăr intens de aceste idei care izvorăsc de la Aristotel, s-a lămurit de faptul că acesta era un spirit care prin dispoziţia lui lăuntrică de gânditor era mai presus de materialism; ca atare, el nu putea accepta părerea că partea spirituală a sufletului ar fi ceva de ordin material; nu putea cădea în credinţa stupidă că partea spirituală a sufletului s-ar dezvolta din ceea ce este primit de om de la tatăl şi mama sa. De aceea – e de părere Brentano – pentru Aristotel existau numai două posibilităţi de a gândi despre partea spirituală a sufletului. Una dintre posibilităţi era să admită naşterea părţii spirituale a sufletului prin crearea nemijlocită de către Dumnezeu în conlucrare cu ceea ce provine de la tată şi mama, astfel că partea spirituală a sufletului ia fiinţă prin acţiunea lui Dumnezeu asupra embrionului uman; această parte spirituală a sufletului nu este nimicită prin moarte, ci, atunci când omul trece prin poarta morţii, ea începe o viaţă veşnică. Ce i-ar mai fi rămas oare lui Aristotel – întreabă Brentano – dacă nu ar fi dezvoltat această idee? Şi Brentano consideră just faptul că Aristotel a acceptat pentru sine această idee. Ce i-ar mai fi rămas – zice el – dacă n-ar fi dezvoltat această idee? Numai o a doua posibilitate. O a treia posibilitate nu există, spune Brentano. Iar această a doua posibilitate este de a accepta preexistenţa sufletului omului; adică existenţa la nivel spiritual înainte de naştere, respectiv înainte de concepţie. Însă atunci – recunoaşte Brentano –, de îndată ce se admite în general că sufletul ar preexista într-un fel oarecare, nu ar mai rămâne nimic altceva de făcut decât să se admită că sufletul nu se întrupează doar o singură dată, ci că reapare în repetate vieţuiri pământeşti. O altă posibilitate nu poate exista. Şi pentru că – spune Brentano – Aristotel, în anii săi de maturitate, a respins palingeneza, adică vieţuirile pământesti repetate, nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să admită creaţionismul, adică crearea sufletului uman cu ocazia fiecărei formări a embrionului uman, ceea ce nu contrazice existenţa ulterioară a sufletului, dar contrazice foarte clar preexistenţa. Franz Brentano fusese iniţial preot, şi as spune că era, ca unul dintre ultimele spirite, cu totul prins în ceea ce se dezvoltase drept latura bună a filosofiei scolastice aristotelice. Lui Brentano i se părea că este raţional din partea lui Aristotel să respingă dogma vieţilor pământeşti repetate, admiţând numai valabilitatea creaţionismului împreună cu existenţa ulterioară.
În ciuda tuturor variantelor ei, această concepţie formează totuşi nervura fundamentală a întregii filosofii creştine, în măsura în care aceasta se împotriveste concepţiei vieţilor pământeşti repetate. Este remarcabil, as putea spune chiar înfiorător de fermecător, să vezi un cugetător eminent, aşa de capabil de a gândi ca Franz Brentano, care s-a dezbrăcat de reverenda preoţească, cum luptă el pentru a se lămuri pe deplin în legătură cu acest creaţionism al sufletului, şi cum pentru el nu există nici o posibilitate de a stabili o legătură cu dogma repetatelor vieţi pământesti. De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece, cu toată calitatea de profund gânditor a lui Brentano, cu toată activitatea gândirii sale perspicace şi energice, el era totuşi izolat de cunoaşterea noţiunii de spirit, şi niciodată nu a putut să ajungă la noţiunea de spirit şi nici să intuiască separarea, care avusese loc, a acestei noţiuni de noţiunea de suflet. Nu există nici o posibilitate de a ajunge la cunoasterea noţiunii de spirit fără a se ajunge la noţiunea vieţilor pământeşti repetate. Învăţătura despre vieţile pământeşti repetate este automat pierdută dacă este pierdută în general noţiunea de spirit. În fond, as zice că deja pe timpul lui Aristotel noţiunea de spirit începuse să se clatine. În anumite locuri esenţiale ale scrierilor lui Aristotel se poate observa cum expunerea lui devine neclară de fiecare dată când vorbeste despre preexistenţă.
Însă toate acestea se leagă de ceva incomensurabil de semnificativ şi de adânc, adică de dezvoltarea reală a omenirii. Se află în legătură cu faptul că în decursul veacurilor de dinaintea Misteriului de pe Golgota omenirea apucase pe calea atingerii unui stadiu al dezvoltării sale în care, de câte ori se vorbea despre spirit, asupra sufletului ei parcă se aseza ceva ca o ceaţă. Pe atunci, când se vorbea despre spirit, ceaţa care se depunea asupra sufletului oamenilor încă nu era aşa de compactă ca astăzi, în împrejurări asemănătoare, însă începuse deja întregul proces de corupere a gândirii îndreptate asupra spiritului. Iar acest fenomen, dragii mei prieteni, se află în legătură cu faptul că, în decursul timpului, omenirea a parcurs o anumită dezvoltare şi că, în acest timp, sufletul a devenit altfel decât era în timpul primordial al evoluţiei pământesti a omului. În acele vremuri primordiale, datorită existenţei elarvederii atavice, omul vieţuia nemijlocit prezenţa spiritului. Atunci, existenţa spiritului era certă, neîndoielnică. Oamenii se puteau îndoi atunci cu privire la existenţa spiritului la fel de puţin cum se pot îndoi astăzi de lumea senzorială exterioară. Mereu se pune problema dacă oamenilor le este permis – sau dacă au posibilitatea – să contemple mai mult sau mai puţin spiritul. Însă în anumite timpuri mai vechi ale evoluţiei omului nimeni nu se îndoia că sufletului omenesc îi este accesibil drumul călăuzitor spre spirit. Şi tot pe atât de puţin se putea îndoi cineva că în decursul vieţii pământeşti între naştere şi moarte spiritul vieţuieste înăuntrul sufletului omului, astfel încât, datorită acestui conţinut spiritual, sufletul omenesc participă la viaţa divină. Nimeni nu se putea îndoi de aceasta. Iar această convingere, întemeiată pe conştienţa nemijlocită a existenţei spiritului, era exprimată pretutindeni în Misterii şi în cultivarea lor. Este însă remarcabil că tocmai unul dintre cei mai vechi filosofi greci, bătrânul Heraclit [Nota 5], vorbeste despre Misterii deja în aşa fel, încât reiese clar că el ştia că în timpurile şi mai vechi, de dinaintea lui, Misteriile erau pentru om ceva incomensurabil de important, însă în fond deja începuseră să decadă. Aşadar, tocmai grecii iluminaţi vorbeau deja despre alunecarea Misteriilor de pe înălţimea lor.
În Misterii se obişnuia să se cultive anumite taine. În împrejurările de astăzi însă pe noi nu ne mai poate interesa în mod deosebit decât ideea centrală a Misteriilor. Să zăbovim o clipa asupra acestei idei centrale a Misteriilor, asa cum erau ele practicate până în vremea Misteriului de pe Golgota, aşa cum erau ele încă practicate pe timpul împăratului Iulian Apostatul [Nota 6], să zăbovim deci o clipă asupra acestei idei. Pentru că, în ultimul timp, parţial a fost scos din nou în evidenţă câte ceva din cultul acestor Misterii – vreau să spun, de fapt, scos în evidenţă într-un sens antichristic. S-a atras atenţia asupra modului în care a vieţuit pretutindeni în Misterii ceea ce este istorisit din Misteriul de pe Golgota ca „legenda Paştelor”, adică legenda centrală a patimilor, morţii şi învierii lui Christos. Iar din aceasta s-a tras apoi concluzia că Taina de Paşte a creştinismului este în fond numai un fel de transferare a unor vechi datini ale Misteriilor păgâne asupra persoanei lui Iisus din Nazareth. Şi unora lucrurile li se par a fi atât de grăitoare, încât nu se mai îndoiesc de veridicitatea ideii pe care vor să o exprime, spunând: Ceea ce povestesc creştinii, că Dumnezeul Christos a pătimit, că a fost dat morţii, că a înviat, că de această înviere este legată speranţa şi dorinţa oamenilor de a fi mântuiţi, ceea ce şi-au format creştinii cu astfel de idei, toate acestea – spun respectivii oameni – au vieţuit şi în cele mai vechi culte ale Misteriilor. După ei, obiceiurile păgâne au fost reunite şi amalgamate, fiind transferate personalităţii lui Iisus din Nazareth şi devenind legenda de Paşte.
În vremurile mai noi s-a mers chiar şi mai departe, într-un mod curios chiar şi în cercurile creştine oficiale – este suficient să amintim în acest sens anumite curente din Bremen [Nota 7] –, prin faptul că însăşi existenţa istorică a lui Iisus din Nazareth este considerată a fi lipsită de importanţă, spunând: Prin viaţa socială, cele mai diferite legende şi culte ale Misteriilor au fost colectate, cum s-ar spune centralizate, iar legenda christică ar fi fost compilată din vechile legende păgâne, în comunitatea creştină primordială. Cu prilejul unei discuţii care a avut loc acum câţiva ani aici, la Berlin [Nota 8] – datorită acestor ani care au trecut, atât de încărcaţi de suferinţă, ceea ce s-a întâmplat în trecut s-a transformat în multe privinţe într-un mit şi ne pare de aceea a fi situat înspăimântător de departe în trecut, în realitate însă discuţia cu pricina a avut loc numai acum câţiva ani –, cu această ocazie, deci, s-a putut vedea că reprezentanţii oficiali ai creştinismului susţineau opinia că nu poate fi vorba de un Iisus din Nazareth real din punct de vedere istoric, ci numai de o „Idee de Christos” care, datorită diferitelor impulsuri sociale, s-ar fi născut într-o oarecare măsură ca idee în comunitatea creştină primordială.
Se poate spune că în contemplarea cultelor păgâne ale Misteriilor şi compararea lor cu ceea ce a rezultat ca Misteriu pascal crestin se află o infinită ispitire. Căci este suficient să ne îndreptăm atenţia asupra vreunei descrieri prezumtiv fidele a sărbătorilor frigiene. Şi la fel cum am putea aminti sărbătorile frigiene, tot asa ne-am putea referi şi la alte sărbători asemănătoare, care erau foarte răspândite. Firmicus relatează [Nota 9], de pildă, într-o scrisoare adresată fiilor lui Constantin despre sărbătoarea frigiană: Portretul lui Attis, deci al unui anumit zeu – nu e deloc nevoie să specificăm al cairui zeu – era fixat pe un trunchi de copac şi era astfel purtat – fixat pe trunchiul de copac – în decursul unei procesiuni rituale în miez de noapte, apoi erau celebrate şi patimile zeului; în acest timp, lângă trunchiul de copac era asezat un miel. În ziua următoare era anunţată învierea zeului. Şi în timp ce în ziua anterioară – când portretul fusese fixat pe trunchiul de copac, fiind deci ca şi predat morţii – se izbucnise conform ritualului în cele mai jalnice bocete, iată că în ziua următoare, la sărbătorirea învierii zeului, bocetele se transformau brusc în strigătele celei mai exuberante bucurii. În alte pării – povesteste Firmicus – portretul zeului Attis era îngropat. În timpul nopţii, când doliul atingea punctul culminant, era aprinsă pe neasteptate o lumină, iar mormântul era deschis: zeul înviase. Apoi preotul rostea cuvintele: „Curaj vouă, cucernicilor, căci datorită faptului că Dumnezeu este mântuit vi se va dărui şi vouă mântuirea de care aveţi nevoie”.
Cine ar nega că aceste sărbători rituale care au fost celebrate pretutindeni secole de-a rândul înaintea săvârşirii Misteriului de pe Golgota prezintă o tulburătoare asemănare cu ceea ce a pătruns în creştinism prin taina Paştelui? Din cauză că era aşa de ispititor să gândească astfel, iată ce credeau unii: Credinţa într-un Dumnezeu care a pătimit, a murit şi a înviat a fost răspândită pretutindeni; variantele acestei credinţe au fost într-o oarecare măsură centralizate printre creştini şi transpuse asupra lui Iisus din Nazareth.
Este important să se înţeleagă de unde se trag de fapt toate aceste sărbători păgâne precreştine. Căci originea lor se pierde în vremuri foarte îndepărtate, de când Misteriile erau formate din cele mai profunde cunoştinţe originare despre esenţa omului şi despre interconexiunea sa cu Univeraul, aşa cum se dezvăluiau ele clarvederii atavice. Desigur că pe vremea când mai erau celebrate sărbătorile frigiene cei ce participau la actul sărbătoririi ştiau despre adevăratul sens al acţiunilor desfăşurate aproximativ cam tot atât cât se ştie astăzi în anumite temple francmasonice despre ceremoniile practicate acolo. Totusi, aceste lucruri se trag dintr-o cunoaştere la originea ei grandioasă despre Univers şi om, dintr-o cunoaştere care în zilele noastre mai poate fi doar cu greu înţeleasă. Căci n-aveţi decât să vă gândiţi la faptul că, în realitate, omul vieţuieşte în mediul înconjurător nu numai cu corpul său fizic exterior, nu este dependent de mediul său numai prin corpul fizic, ci vieţuieşte în mediul exterior şi cu sufletul şi spiritul său. El asimilează ideile şi reprezentările acestui mediu exterior; ele îi devin familiare, obişnuite şi nu poate renunţa la ele din diferite considerente. Astfel că putem avea multă bunăvoinţă, şi cu toate acestea să întâmpinăm greutăţi în a înţelege anumite lucruri care s-au pierdut pentru dezvoltarea spirituală a omului din cauzele arătate mai sus, ca şi din alte cauze.
Cred că nu trebuie să repet de fiecare dată că o admir, desigur, o admir, însă cu toate acestea ceea ce este ştiinţa de astăzi este fixat de stratul cel mai exterior al lucrurilor, de ceea ce călăuzeste în cea mai mică măsură posibilă la esenţa lucrurilor. Faptul că, totuşi, în anumite domenii s-a ajuns cu ajutorul acestei ştiinţe foarte departe se datorează faptului că prin „ajungerea departe” se înţelege uneori tocmai cutare sau cutare lucru nesemnificativ. Desigur, putem spune că această ştiinţă a ajuns la telegrafia fără fir şi încă la multe altele care în zilele noastre au o importanţă mare, motiv pentru care ne şi putem întreba: Ce am avea dacă nu s-ar fi ajuns la toate aceste lucruri? Dacă am vrea să dezbatem răspunsul la această întrebare, în mod inevitabil ne-am ciocni dur de ceea ce astăzi este pur şi simplu interzis să se discute. Pentru ceea ce este actualmente ştiinţa, desigur că înţelepciunea care şi-a avut ultimii săi descendenţi – descendenţi deja corupii – în mai sus-amintitele practici ale Misteriilor este pur şi simplu un nonsens, o absurditate, o stupizenie. Poate că aşa este. Doar şi apostolul Pavel amintea că ceea ce oamenii consideră o neghiobie ar putea fi adesea înţelepciune în faţa lui Dumnezeu [Nota 10].
O înţelegere adevărată a esenţei omenirii şi a lumii rezultă între multe altele – doresc să evidenţiez astăzi acele puncte de vedere care sunt importante pentru înţelegerea Misteriului de pe Golgota – şi dintr-o anumită concepţie asupra organismului omenesc care pentru ştiinţa de astăzi pare a fi, fireste, curată nebunie. Şi anume, organismul uman se deosebeste fundamental de organismul animalelor. Noi am indicat deja multe astfel de deosebiri, motiv pentru care astăzi ne vom limita la enumerarea acelor deosebiri care trebuie să ne intereseze cu privire la Misteriul de pe Golgota. Organismul uman se deosebeşte în mod esenţial de cel animal pentru că organismul animal – dacă-l studiem într-adevăr cu mijloacele de investigaţie ale ştiinţei spiritului – poartă în sine impulsul firesc, natural al morţii. Cu alte cuvinte: Dacă veţi învăţa să cunoaşteţi într-adevăr organismul animal cu ajutorul mijloacelor de cercetare ale ştiinţei spiritului, atunci vă veţi putea explica de ce trebuie să treacă organismul animal prin moarte, astfel încât într-o bună zi se descompune şi este predat elementelor pământului. Moartea animalului nu prezintă nimic de neînţeles, căci din studierea organismului animal reiese că moartea lui este tot atât de firească cum este şi faptul că trebuie să se hrănească şi să se adape. Din fiinţa organismului animal reiese şi necesitatea morţii sale.
Însă acesta nu este cazul şi pentru fiinţa organismului uman. Aici ajungem, desigur, într-un domeniu care trebuie să rămână absolut de neînţeles pentru ştiinţa modernă. Căci dacă veţi studia organismul omenesc cu toate mijloacele de investigare ale ştiinţei spiritului veţi constata că în organismul uman nu există nimic care să explice necesitatea necondiţionată a morţii sale. Nu există nici un element care să explice necesitatea morţii omului. Moartea omului trebuie acceptată ca ceva prin care acesta trece pur şi simplu, fără a se putea explica de ce moare de fapt omul. Pentru că la originea lui omul nu este născut pentru a muri, nu este născut pentru a muri nici ca organism exterior. Faptul că la om moartea poate apărea din interiorul său este ceva ce nu poate fi explicat prin însăşi fiinţa lui. În felul în care se prezintă entitatea umană, moartea ei este inexplicabilă.
Ştiu că afirmaţia de mai sus va fi considerată complet stupidă de toţi cei care vor să se situeze pe poziţia înaltă a principialităţii ştiinţifice. În general, este extrem de dificil să se dezbată toate aceste lucruri, pentru că ele se află, de fapt, în legătură cu domenii ale celor mai profunde Misterii. Chiar şi astăzi, dacă vrem să clarificăm legăturile existente între astfel de lucruri, suntem întâmpinaţi de ceva ce nu poate fi exprimat altfel decât aşa cum o face Saint-Martin în repetate rânduri în cartea sa Des erreurs et de la vérité [Nota 11], despre care am vorbit aici. Într-un loc important în această carte, acolo unde spune ce urmări a avut pentru evoluţia omenirii faptul că s-a petrecut un anumit eveniment în lumea spirituală înainte ca omul să se întrupeze fizic pentru prima dată, când Saint-Martin vrea să vorbească despre acest eveniment spiritual-suprapământesc el pronunţă nişte cuvinte pe care le înţelege oricine este familiarizat cu astfel de lucruri: „Oricât aş dori să ajungem la aceasta, tot pe atât obligaţiile mele îmi interzic să ofer chiar şi cea mai mică explicaţie în legătură cu acest punct; şi de altminteri, de dragul propriului meu bine, prefer să roşesc din cauza păcatelor omului, decât să vorbesc despre acest lucru”.
În acest caz, Saint-Martin ar trebui să vorbeaacă despre un păcat al omului înainte de a se fi întrupat în prima încarnare pământească. Însă el nu poate să facă acest lucru. Dar din anumite motive – în nici un caz pentru că oamenii ar fi devenit mai buni de la Saint-Martin încoace, ci din alte cauze – astăzi se poate spune câte ceva din ceea ce Saint-Martin încă nu putea să vorbească. Însă dacă am vrea să discutăm tot ceea ce trebuie luat în considerare în legătură cu un adevăr cum este acela că omul nu este creat de fapt pentru a muri, atunci ar trebui atinse şi unele lucruri care în general nu pot fi auzite de urechile de azi. Omul nu este născut pentru a muri, şi totuşi el moare. Prin această constatare se exprimă ceva care, bineînţeles, este o prostie pentru preaînţelepţii oameni ai ştiinţei de astăzi, care însă, pentru cel ce vrea să avanseze înspre înţelegerea reală a lumii, face parte dintre cele mai adânci taine: Omul nu este născut pentru a muri, şi totuşi el moare.
Vedeţi dumneavoastră, conştienţa faptului că omul nu este născut pentru a muri şi totuşi moare este în fond tocmai ceea ce străbate, ca un impuls tainic, vechile Misterii, între care şi pe cel al lui Attis, pe care l-am indicat mai sus. În aceste Misterii era căutată într-o oarecare măsură posibilitatea înţelegerii faptului că „Omul nu este născut pentru a muri, şi totuşi el moare”. Misteriile erau menite să dea, oarecum, o dezlegare a acestei taine. De ce erau oare serbate aceste Misterii? Pentru că omul voia să i se repete în fiecare an ceva. Ceva ce voia să audă, să simtă, ceva ce voia să trăiască în sufletul său, acest lucru voia omul să audă cum i se repeta în fiecare an. El voia să audă că încă n-a sosit timpul în care omul trebuie să privească într-adevăr cu seriozitate asupra inexplicabilei sale morţi. Ce aştepta de fapt un credincios de la preotul zeului Attis? Un astfel de credincios avea certitudinea instinctivă că pentru Pământ va veni cândva timpul în care se va privi cu adevărată seriozitate inexplicabila moarte. Însă acest timp aparţine de domeniul viitorului. Şi în timp ce preotul celebra patimile şi învierea Divinităţii, această celebrare se transforma într-o consolare: Încă n-a sosit timpul în care înţelegerea morţii poate fi luată în serios.
Toţi oamenii străvechilor timpuri ştiau că evenimentul descris de Biblie – hai să zicem „simbolic” – la începutul Vechiului Testament se referea la o realitate. Acest lucru, oamenii străvechi îl ştiau în mod instinctiv. Abia materialismul modern a ieşit din această simţire instinctivă că descrierea ispitirii omului de către Lucifer indică un eveniment real care a avut loc. Desigur că sodomizarea gândurilor care se ascunde în spatele interpretării materialiste a darwinismului se deosebeste considerabil de ceea ce trebuie considerat în această privinţă a fi adevărul. Căci această sodomizare a gândurilor prezintă următoarea viziune: În timpurile străvechi au existat anumite specii de animale care în decursul timpului au evoluat, devenind până la urmă oamenii de azi. Este firesc ca în această interpretare materialistă a darwinismului relatarea ispitirii din Rai a omului să nu-şi găsească locul. Căci ar fi nevoie, desigur, de un intelect cu totul degenerat pentru a crede că o maimuţă-mascul primordial, sau o maimuţă-femelă primordială, ar fi putut fi ispitită de Lucifer.
A existat deci cândva o certitudine instinctivă că ceea se povesteste la începutul Vechiului Testament se întemeiază pe fapte reale de odinioară. Şi cum era perceput acest fapt real? Acest fapt real era perceput în aşa fel încât omul îşi spunea: În modul în care a fost organizat fizic propriu-zis omul la originea lui, el nu era muritor; însă prin acel fapt real organizării sale originare i-a fost adăugat ceva care pătrunde în ea în mod corupător şi care face ca şi în om să existe un impuls al morţii sale. Omul a devenit muritor printr-un proces cu caracter moral, prin ceea ce este cuprins în expresia misterioasă „păcatul originar” – lucru asupra căruia vom mai reveni. Omul nu a devenit muritor la fel cum au devenit muritoare celelalte fiinţe ale naturii, el nu a devenit muritor datorită unor procese naturale, datorită unor procese materiale, ci a devenit muritor ca urmare a unui proces moral. Omul a devenit muritor datorită schimbărilor petrecute în el la nivel sufletesc.
Sufletul animal, ca suflet al speciei, este nemuritor. Ca suflet al speciei, el se întrupează în fiecare individ în parte al regnului animal; însă datorită organelor sale animalul individual este muritor. Sufletul speciei iese din animalul muritor în acelasi fel în care s-a întrupat în el; dar organismul animal, ca organism individual, este rânduit dinainte pentru a muri. Nu în aceeasi măsură însă şi organismul uman. Căci organismul omului a fost creat de la bun început în aşa fel încât ceea ce îi stă la bază ca suflet al speciei umane este exprimat în omul individual şi-l face nemuritor în calitatea lui de organizare omenească exterioară. Omul a putut să devină ulterior muritor numai întru sufletul său, datorită unei fapte morale. Sufletul trebuie să fie alcătuit într-un anumit fel pentru ca omul să poată fi muritor. De îndată ce astăzi astfel de lucruri sunt considerate la fel cum sunt considerate noţiunile abstracte, nu se mai înţelege absolut nimic din această problemă. Numai dacă ne avântăm înspre o percepere concretă, reală a acestei chestiuni, numai astfel putem înţelege aceste lucruri.
Dar iată că în timpurile vechi – chiar şi cu puţin înainte de Misteriul de pe Golgota, când se mai oficiau aceste vechi Misterii – oamenii aveau convingerea cea mai fermă că sufletul omului este cel care determină moartea sa. Sufletul omului se află de-a lungul timpurilor într-o neîntreruptă evoluţie. În ce constă această evoluţie? În aceea că sufletul corupe, strică organismul, participând tot mai mult la acţiunea de distrugere a acestuia. În timpurile străvechi, omul privea în sus şi îşi spunea: Iată că acolo sus a avut loc un eveniment moral prin care sufletul a devenit astfel, încât datorită faptului că prin naştere se sălăşluieşte în trup el strică trupul; însă ca urmare a faptului că strică trupul, sufletul nu vieţuieşte între naştere şi moarte în felul în care ar vieţui dacă l-ar lăsa nealterat. Situaţia aceasta s-a deteriorat tot mai mult în decursul secolelor şi mileniilor. Sufletul strică din ce în ce mai mult trupul! Aşa îşi spunea omul din vechime. Însă prin această acţiune a sa sufletul află tot mai puţin posibilitatea de a porni pe calea lui de întoarcere la spirit. Cu cât avansează mai mult dezvoltarea omenirii, cu atât sufletul corupe mai mult trupul; prin aceasta, sufletul inoculează în trup tot mai mult germenul morţii. Şi trebuie să vină un moment în care – după ce şi-au petrecut existenţa aşa de mult timp între naştere şi moarte – sufletele nu vor mai descoperi nici o posibilitate de a regăsi drumul de întoarcere în lumea spirituală.
Este un moment care era aşteptat în timpurile de demult cu groază şi cu spaimă. Oamenii îşi spuneau: Vor trece generaţii după generaţii şi iată că va veni o dată şi o dată o generaţie cu nişte suflete care-şi vor corupe şi strica trupurile, inoculându-le germenul morţii aşa de adânc, încât nu va mai exista posibilitatea regăisirii drumului călăuzitor spre Divinitate. Această generaţie va apărea cândva cu siguranţă! – Aşa îşi spuneau ei. Şi voiau totodată să afle în ce măsură se apropia momentul respectiv. De aceea exista cultul lui Attis şi al altor divinităţi. Oamenii încercau să vadă dacă se mai află atâta esenţă divină în sufletele umane încât să nu sosească încă vremea în care sufletele vor îndepărta din ele orice urmă de Divinitate şi nu vor mai putea afla drumul de întoarcere la Dumnezeu. De aceea avea o imensă importanţă când preotul pronunţa cuvintele rituale: „Curaj vouă, cucernicilor, căci aşa cum Dumnezeu este mântuit, aşa vi se va dărui şi vouă mântuirea de care aveţi nevoie”. Prin aceasta, el voia să spună: „Vedeţi, Dumnezeu mai are încă influenţă asupra lumii, sufletele încă n-au avansat până la despărţirea lor de Dumnezeu, care învie!” Acest lucru voia preotul să-l vestească, iar ceea ce le vestea el era o consolare. „Dumnezeu se mai află în voi!” – spunea el.
Luând contact cu astfel de lucruri, ajungem să cunoaştem unele caracteristici de simţire şi de percepţie infinit de adânci care existau odinioară în evoluţia omenirii, de care omul de astăzi, care şi-a exteriorizat interesele, n-are nici cea mai vagă idee. Chiar dacă nu ştiau nimic despre ceea ce se numeşte astăzi cultură, chiar dacă erau cu desăvârşire analfabeţi, ei aveau totuşi astfel de sentimente. Iar în şcolile preoţesti, acolo unde erau păstrate ultimele tradiţii provenite din înţelepciunea clarvizionară, celor ce urmau să fie iniţiaţi li se spuneau următoarele: Dacă evoluţia ar merge mai departe aşa cum a mers sub influenţa evenimentului moral de la începutul dezvoltării Pământului, atunci ar trebui să ne aşteptăm ca sufletele oamenilor să îşi afle drumul de la Dumnezeu în jos, în lumea pe care ei înşişi o produc prin coruperea organismului uman, pe care îl împing spre moarte tot mai intens. Sufletele s-ar alia atunci cu Pământul, şi, prin Pământ, cu ceea ce este denumit tărâmul de jos, Infernul. Sufletele ar fi pierdute. Însă pentru că, bineînţeles, în aceste şcoli mai exista încă înţelepciunea spirituală, se ştia că omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit. Ceea ce vă spun acum se spunea atunci despre suflet şi nu despre spirit. Pentru că spiritul în sine este veşnic şi îşi are propriile sale legi. Despre spirit se ştia ceea ce-l făcea pe om să spună: Sufletele vor dispărea în tărâmul de jos, însă spiritul omului va apărea mereu în vieţi pământeşti repetate. Şi s-ar proiecta un viitor al evoluţiei Pământului în care spiritele omenesti s-ar întrupa din nou, însă ar privi înapoi la toate acele elemente sufleteşti pierdute care existau odinioară în evoluţia Pământului. Sufletele ar fi pierdute şi n-ar mai veni alte suflete. S-ar reîntrupa numai spirite care ar acţiona ca un automat trupul omului, fără ca modul în care ele pun în mișcare trupul uman să mai fie simţit, perceput printr-o trăire sufletească.
Ce era însă, în comparaţie cu cele de mai sus, ceea ce simţeau cei ce se îmbulzeau să participe la Misteriul creştin al Paştelui? Ei simţeau că, dacă pe Pământ nu se va mai produce altceva decât ceea ce s-a întâmplat de când lumea, atunci în viitor se vor naşte pentru a vieţui în repetate rânduri pe Pământ doar oameni fără suflet. De aceea aşteptau ei altceva. Ei aşteptau ceva ce nu putea apărea în interiorul evoluţiei Pămaîntului, ceva ce trebuia să pătrundă din afară în viaţa Pământului. Cu alte cuvinte, ei aşteptau Misteriul de pe Golgota. Ei aşteptau intervenţia în evoluţia Pământului a unei Entităţi care va salva sufletescul, smulgându-l morţii. Spiritul nu trebuia să fie smuls morţii, însă sufletescul trebuia neapărat să fie smuls morţii. Această Entitate care a pătruns din afară în evoluţia Pământului prin trupul tui Iisus din Nazareth a fost percepută a fi Christos; Cel care a apărut spre a mântui sufletele. Astfel că prin Christos omul posedă ceva cu care se poate uni în sufletul său, care, datorită unirii sale cu Christos, îşi pierde forţa sa de corupere a trupului, iar treptat, treptat tot ceea ce se pierduse poate fi redobândit. Acesta este motivul pentru care Misteriul de pe Golgota este situat în centrul evoluţiei Pământului. De la începutul evoluţiei Pământului până la Misteriul de pe Golgota se pierde tot mai mult, datorită faptului că forţa corupătoare sălăşluieşte în suflet, pentru a-l transforma pe om într-un automat al spiritului. Iar de la Misteriul de pe Golgota până la sfârşitul existenţei Pământului există acel timp în decursul căruia se va strânge iarăşi la un loc ceea ce se pierduse până la Misteriul de pe Golgota. Astfel încât, atunci când Pământul va ajunge la sfârşitul evoluţiei sale, spiritele umane se vor întrupa în ultimele lor corpuri, în acele corpuri care sunt din nou nemuritoare. Care sunt iarăşi nemuritoare! Aşa simţeau oamenii taina Paştelui.
Însă pentru aceasta era necesară biruirea puterii care îi permitea sufletului coruperea morală. Această putere este biruită prin ceea ce creştinismul simte propriu-zis ca fiind Evenimentul de pe Golgota. Primilor creştini, familiarizaţi cu aceste lucruri, cum le suna oare în urechi un anumit cuvânt important? Căci ei asteptau din afară un eveniment prin care putea surveni posibilitatea ca forţa care corupea sufletul să-şi piardă puterea. Astfel că lor cuvântul lui Christos pe Cruce „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30, n.tr.) le suna ca o mărturie că acum începe vremea când încetează activitatea forţei sufleteşti corupătoare.
Un eveniment remarcabil, un eveniment care închide în sine taine imense, nebănuite. Căci cu privire la Misteriul de pe Golgota se pun astfel de întrebări coplesitoare. Mergând cu analiza noastră mai departe, vom vedea că Misteriul de pe Golgota este de neimaginat fără Christos Cel Înviat. Christos Cel Înviat – iată esenţialul! lar spusele apostolului Pavel: „Căci dacă Chriatos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi predica voastră şi zadarnică ar fi şi credinţa voastră” (l Cor. l5, 14) constituie cele mai profunde cuvinte. Christos Cel Înviat aparţine creştinismului. Iar fără Christos Cel Înviat nu poate exista nici un fel de creştinism. Din creştinism face parte şi moartea, adică moartea lui Christos. Gândiţi-vă însă cum este relatat Evenimentul? Şi cum trebuie să fie relatat? Nevinovatul este dus la judecată, este supus la patimi, este dus la moarte. Cei ce îl duc la moarte se încarcă în mod evident cu un păcat greu. Pentru că este dus la moarte un nevinovat. Ei iau asupra lor o vină grea. Şi totuşi ce semnificaţie are pentru omenire acest păcat? Nimic altceva decât mântuirea omenirii! Căci dacă Christos nu ar fi murit n-ar fi avut loc nici mântuirea omenirii. Stând în faţa întâmplării de pe Golgota, ne aflăm în faţa unui Eveniment unic, încât trebuie să spunem: Cea mai înaltă mântuire de care a avut parte omenirea pământească este tocmai faptul că Christos a fost ucis. Şi cea mai mare vină pe care şi-a asumat-o omenirea este aceea că Christos a fost omorît. În acest caz, mântuirea cea mai înaltă coincide cu vina cea mai profundă.
Desigur, o minte mai superficială poate să ignore acest lucru. Însă pentru cel ce nu se limitează numai la suprafaţa lucrurilor, aceasta reprezintă una dintre cele mai adânci enigme. Crima cea mai abominabilă săvârsită vreodată în decursul istoriei omenirii s-a transformat în salvarea omenirii! Percepeţi această enigmă! Dacă vrem să întâmpinăm cu înţelegere Misteriul de pe Golgota, atunci trebuie măcar să încercăm să înţelegem această enigmă. Şi chiar dacă este rostit în cuvinte paradigmatice, totuşi, de pe Cruce răsună impulsul pentru dezlegarea enigmei: „Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Vom vedea că în înţelegerea justă a acestor cuvinte este cuprins răspunsul la semnificativa şi enigmatiea întrebare: De ce constituie cea mai abominabilă crimă mântuirea omenirii?
Dacă vă veţi gândi la toate acestea, veţi începe să înţelegeţi că de Misteriul de pe Golgota trebuie să ne apropiem cu noţiunea tripartiţiei omului (trup, suflet şi spirit). Căci Christos a murit pentru sufletele oamenilor. El aduce sufletele oamenilor înapoi în lumea spiritutui, de care ar fi rămas despărţite dacă nu ar fi venit El. Moralul ar fi dispărut din lume. Spiritul ar fi fost vârât în trupuri automatizate de o necesitate lipsită de morală. Cu un astfel de trup omul n-ar fi putut avea parte de nici o trăire sufletească. Christos urmează să întoarcă sufletele înapoi. Trebuie oare să ne mai mirăm de faptul că, cu trei secole înainte de Misteriul de pe Golgota, cel mai luminat grec, Aristotel, nu se pricepea să vorbească corect despre suflet şi despre legătura lui cu spiritul, chiar atunci când era iminentă criza sufletului? Trebuie oare – când în faţa sufletului se afla această viitoare criză, iar Aristotel nu putea să ştie că urmează să vină Mântuitorul sufletului – să ne mai mirăm că Aristotel presupunea inepţii despre suflet? Nu, nu trebuie să ne mirăm deloc de acestea! În orice caz, va fi nevoie de o altă explicaţie a motivului pentru care s-au spus tot felul de aiureli despre legătura dintre suflet şi spirit – aşa cum a făcut Aristotel. Importanţa lui Christos pentru sufletul umanităţii iese în evidenţă prin lumina care ni-l arată pe om din nou în fiinţa lui întreită, ca trup, suflet şi spirit, precum şi în interdependenţa lăuntrică existentă între întâmplările reale obiective şi întâmplările morale; o legătură lăuntrică pe care nu o vom cunoaşte nicicând în adevărata ei lumină, dacă nu vom recunoaşte adevărul tripartiţiei omului (trup, suflet şi spirit).
V-am putut oferi şi astăzi numai o pregătire în legătură cu discuţia referitoare la profunzimile sufletului omenese în care trebuie să coborâm dacă vrem să înţelegem chiar şi numai parţial Misteriul de pe Golgota. Cred că trebuie să ne intereseze foarte îndeaproape motivul pentru care vorbim chiar şi în timpurile noastre despre aceste lucruri, folosindu-ne totodată şi de actualul timp al sărbătoririi Paştelui, pentru a arunca o privire mai scrutătoare spre aceste lucruri, în măsura în care îi este posibil în general omului actual. Prin aceasta, este posibil să li se poată spune câte ceva simţurilor noastre, ceva ca o sămânţă care va încolţi în timpurile viitoare, în cadrul evoluţiei omenirii. Trebuie să înţelegem că în legătură cu multe lucruri ne vom dumiri complet abia treptat, că vieţuim într-un timp în care unele lucruri nu le pricepem, neaflându-ne într-o stare de veghe completă, că abia mai târziu vom înţelege câte ceva despre cutare sau cutare lucru. Acest fapt reiese tocmai din cât le este de greu azi oamenilor să ia cunoştinţă pe deplin – într-o stare completă de veghe – de evenimentele cu care sunt confruntaţi. Din păcate nu putem schiţa – chiar şi numai cu câteva trăsături de penel – cum oamenii ar cuprinde cu privirea, dacă ar fi într-o stare de veghe completă, evenimentul dureros [Nota 12] care a ajuns la cunoştinţa omenirii europene, sau cel puţin a celei din Europa Centrală, abia în decursul întâmplărilor triste ale timpului nostru. Astfel de lucruri sunt trăite astăzi ca în somn. Însă acum nu putem spune mai multe despre acestea.
De fapt, astăzi am intenţionat numai să stimulez formularea unor întrebări, pentru ca, pornind de la ele, să vorbesc data viitoare despre Misteriul de pe Golgota.
