Aş dori să atrag atenţia astăzi în primul rând asupra faptului că în zilele noastre esenţa Misteriului de pe Golgota foarte uşor poate fi greşit înţeleasă dacă nu sesizăm cu promptitudine greutăţile întâmpinate în general de cunoaşterea obişnuită în dorinţa ei de a crea o relaţie mai profundă cu Misteriul de pe Golgota. Putem bunăoară să credem foarte uşor că dacă te adâncesti în mod mistic, dacă te străduieşti să ai o viaţă lăuntrică mistică, să-l cauţi înăuntrul tău pe Dumnezeu, Îl vei afla pe Christos. Cei mai mulţi oameni care vorbesc astfel în prezent, şi chiar de mai mult timp, nu-L găsesc pe Christos pe această cale. Nu-L putem afla pe Christos dacă spunem – ca unii care se numesc pe ei înşişi teosofi – că trebuie să conştientizăm în propriul nostru interior divinul legat de acest lăuntru propriu, şi atunci Christos îşi va dezvălui prezenţa în om. Nu este cazul. Ceea ce se poate dezvălui atunci, cel mult, ceea ce poate apărea înăuntrul omului într-o oarecare măsură ca o lumină lăuntrică, dacă este înţeles corect, nu poate fi numit Christos, ci ar putea fi numit o fiinţă divină în general. Şi numai pentru că în zilele noastre nu suntem obişnuiţi să diferenţiem lucrurile chiar şi numai din punct de vedere teoretic, unii mistici cred că pot ajunge la Christos prin ceea ce este numit de obicei mistică, prin mistica lăsată întru câtva în voia ei. Dar nu este cazul. Şi este important să asezăm acestea înaintea sufletului nostru, este important să examinăm acestea cu multă atenţie; tot aşa cum este important să se ţină seama de faptul că şi filosofiile perioadei ce s-a scurs din secolul al XIX-lea şi până acum au creat, ca părţi ale lor, filosofii ale religiei, precum şi că aceste filosofii ale religiei cred adeseori că sunt îndreptăţite să vorbească despre Christos. În realitate, ele nu pot afla altceva – şi nici în aceste filosofii ale religiei nu se poate găsi altceva – decât ceea ce poate fi numit în general o fiinţă divină, însă nu însuşi Christos. Luaii ca exemplu în această privinţă un filosof care a încercat o anumită aprofundare, pe Lotze [Nota 1]. Citiţi-i Filosofia religiei şi veţi afla că el vorbeşte despre o fiinţă divină în general, însă nu în aşa fel încât fiinţa aceasta divină la care se gândeşte, asupra căreia meditează să o poată denumi cu numele de Christos. Şi mai puţin poate fi găsită esenţa Misteriului de pe Golgota pe căile căutate printr-o astfel de mistică, printr-o astfel de filosofie. Pentru a recunoaşte justeţea acestei afirmaţii vom examina mai minuţios unele însuşiri ale reprezentărilor despre Misteriul de pe Golgota. Aş vrea să spun că aceste reprezentări ale Misteriului de pe Golgota dorim să le examinăm mai întâi doar ca simple afirmaţii.
În primul rând – dacă este ca Misteriul de pe Golgota să fie câtuşi de puţin ceea ce îi este necesar omenirii în decursul istoriei dezvoltării ei pământene – de esenţa Misteriului de pe Golgota se leagă faptul că Entitatea, asadar Fiinţa christică, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, a rânduit prin acest Misteriu ceva ce are legătură cu întreaga ordine a Universului. Dacă nu vrem să folosim această expresie, putem spune: faţă de întreaga ordine cosmică. Dacă însă facem abstracţie de o legătură a Fiinţei care a trecut prin Misteriul de pe Golgota cu întreaga lume, atunci nu mai este vorba despre această Fiinţă; atunci se poate vorbi în general despre o fiinţă divină oarecare, însă nu despre Fiinţa christică.
Există multe lucruri care trebuie înţelese – dintre care vom aminti astăzi câteva. Ceva ce trebuie înţeles, dacă vrem să ne apropiem în mod corect de Misteriul de pe Golgota, este reprezentarea propriu-zisă a ceea ce Christos Iisus însuşi numeşte credinţă, încredere. Avem astăzi o reprezentare mult prea teoretică, mult prea abstractă despre credinţă. Gândiţi-vă la ceea ce-şi reprezintă adeseori astăzi omul când vorbeşte despre opoziţia dintre credinţă şi cunoaştere. Omul gândeste astfel: Ceea ce poate fi dovedit într-un fel oarecare este o cunoaştere; ceea ce nu poate fi dovedit nicidecum, însă este considerat a fi totuşi adevărat, este o credinţă. Este o problemă personală a omului ca, într-un fel sau altul, să cunoască sau să admită ceva. Numai că atunci când cineva numeşte această cunoaştere, această admitere credinţă el se gândeste de fapt că respectiva cunoaştere sau admitere nu poate fi demonstrată în întregime.
Comparaţi această reprezentare cu totul superficială a credinţei cu reprezentarea pe care o aduce Christos Iisus. În acest scop, amintesc numai locul din Evanghelie [Nota 2] în care Christos Iisus spune: „Dacă veţi crede că muntele care stă în faţa voastră trebuie să se prăvălească în mare şi veţi avea credinţă adevărată, iată că muntele se va prăvăli în mare!” Cât de uriaşă este diferenţa dintre această reprezentare despre credinţă a omenirii de astăzi, care este de fapt numai o reprezentare-surogat a cunoaşterii, şi reprezentarea credinţei aşa cum este ea exprimată, poate paradoxal, însă radical, prin cuvintele de mai sus ale lui Christos Iisus! Însă, doar cu puţină atenţie, se poate descoperi imediat în ce rezidă esenţa propriu-zisă a reprezentării credinţei, aşa cum ne-o dă Christos. Ce e credinţa? Ea trebuie să producă un efect, să creeze ceva. Ea nu trebuie numai să trezească o reprezentare, o cunoaştere; dacă avem credinţă, atunci prin ea trebuie să se poată întâmpla ceva. Cercetaţi în această privinţă Evanghelia. Oriunde o veţi deschide şi veţi citi cuvintele „încredere” şi „credinţă”, veţi afla că este vorba de o reprezentare activă, că urmează a se intra în posesia a ceva prin care se întâmplă ceva. Acest amănunt este foarte important
Şi din toate câte sunt importante, as vrea să mai amintesc un al treilea lucru. În Evanghelii se vorbeşte de foarte multe ori despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, sau ale Împărăţiei Cerului, despre Misteriile Împărăţiei lui Dumnezeu sau Misteriul Împărăţiei Cerului. În ce sens se vorbeşte în aceste ocazii despre taine? În ce sens se vorbeste despre Împărăţia Cerului sau despre Împărăţia lui Dumnezeu? Iată o reprezentare a cărei înţelegere este destul de dificilă. Însă cine s-a ocupat intens tocmai din punct de vedere ocult de Evanghelii s-a convins că în ele fiecare propoziţie este construită parcă din granit, că până şi codiţa cu care se termină o frază are mare importanţă. Orice critică pe care o putem sesiza în discuţiile despre Evanghelii încetează cu desăvârsire dacă pătrundem mai adânc în acestea din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţei spiritului. Iar acum, pentru a vă putea vorbi despre taina, despre enigma care ne preocupă, doresc să vă reamintesc din Evanghelie ceva extraodinar de important.
Cu ocazia unor discuţii anterioare asupra Evangheliilor, m-am referit deja la acel loc în care este relatată vindecarea – sau am putea-o numi şi o înviere – fetiţei de 12 ani a lui Iair [Nota 3] (Matei 9, 18–19; 23–25, n.tr.). Vorbim aici între oameni maturi, de aceea voi putea expune cunoaşterea ocult-medicală care rezultă din analizarea spiritual-ştiinţifică a acestei învieri. Fetiţa are 12 ani. Christos Iisus pleacă spre locul unde se află fetiţa – împrejurările le puteţi citi desigur mai amănunţit în Evanghelii – pentru a o învia pe cea care era considerată a fi moartă. Este demn de remarcat că tocmai când este vorba de lucruri ca acesta nu se poate niciodată ajunge la înţelegere, dacă locul respectiv din Evanghelie nu este examinat în funcţie şi de ceea ce îi premerge, respectiv îi urmează. Se obişnuieste cu predilecţie – tocmai în legătură cu Evangheliile – să se extragă câte o parte din text, care este apoi citită şi citată izolat de context, uitându-se că între părţile şi relatările Evangheliei există o strânsă corelaţie lăuntrică. Înainte de acest moment – vă aduceţi desigur aminte – în Evanghelii se află locul în care se relatează cum, fiind chemat la fetiţa de 12 ani a lui Iair, în timp ce Christos se îndreaptă într-acolo, haina Lui este atinsă de femeia care de 12 ani suferea de scurgere de sânge (Matei 9, 20–22, n.tr.). Ea îi atinge haina. Ce se întâmplă? Ea este vindecată. Christos simte cum din El se scurge o putere. Şi iată că este rostit din nou acelaşi cuvânt, care este înţeles numai dacă va fi percepută corect reprezentarea amintită mai înainte a credinţei: „Încrederea ta, credinţa ta te-au vindecat”. Există însă în acest loc al Evangheliei şi un anumit sens profund: pe de o parte, femeia era bolnavă de 12 ani; iar pe de altă parte, fetiţa lui Iair este în vârstă tot de 12 ani, a vieţuit adică 12 ani aici, pe pământul fizic. Ce nu avea fetiţa lui Iair, ce-i lipsea? Ea nu se poate maturiza, nu poate ajunge la maturizare; ea nu poate ajunge să posede ceea ce femeia cu pricina avea prea mult deja de 12 ani. Şi în timp ce femeia se tămăduieste, Christos simte că din El se scurge o putere. Această putere este transferată apoi de El dinspre femeie asupra fetiţei de 12 ani la care merge; îi dăruieste prin transfer de la femeie forţa necesară maturizării, adică trezeste în ea acea forţă fără de care putea să se vestejească, şi prin aceasta o readuce într-un fel la viaţă. Ce este tăinuit în această întâmplare? Nimic altceva decât că Christos nu vieţuieşte cu întreaga Lui esenţă substanţială în El însuşi, ci în întreg mediul Său înconjurător, posedând capacitatea transpunerii puterilor Sale de la o persoană la alta; că puterile prin care îşi îndreaptă viaţa în mod altruist în afară le poate transmuta de la o persoană la alta. Acesta este lucrul care se manifestă în cele de mai sus: forţa esenţei lui Christos poate ieşi din El însuşi pentru a acţiona asupra altora. Acest lucru este demonstrat prin puterea pe care o simte ieşind din El când îmbrăcămintea îi este atinsă de bolnava care credea în El atât de mult.
De aceasta se leagă ceea ce le-a repetat Christos de mai multe ori învăţăceilor Săi: Voi, care sunteţi ucenicii Mei, aveţi voie să aflaţi tainele Împărăţiei Cerului, a Împărăţiei lui Dumnezeu; însă cei care se află pe dinafară nu au voie să afle acest lucru. Presupuneţi că enigma despre care am vorbit adineauri – mă gândesc nu numai la descrierea teoretică, ci şi la ceea ce trebuie făcut pentru a da la iveală transferul de putere la care m-am referit – Christos le-ar fi făcut-o cunoscută învăţaiilor şi fariseilor de pe timpul Său. Ce s-ar fi întâmplat dacă aceştia ar fi putut transfera forţele spirituale ale unui om? Ei nu le-ar fi transferat totdeauna corect. Parcurgând Evanghelia, vedem că nici Christos nu presupune că forţele omului ar putea fi transferate în mod corect de farisei, şi chiar şi mai puţin de saduchei şi alţii. Aceştia n-ar fi folosit forţele respective pentru a le dărui altora, ci ar fi cauzat nenorociri peste nenorociri. Pentru că aşa ceva făcea parte din mentalitatea lor. De aceea lucrul la care se referea Christos trebuia să rămână o taină a iniţiaţilor.
Aş vrea să explic cu ajutorul unui exemplu deosebit de pregnant despre ce este vorba. Vedeţi dumneavoastră, avem trei lucruri importante. Aş mai putea adăuga încă multe altele, de altfel poimâine vom mai adăuga câte ceva, însă astăzi aş vrea să vă călăuzesc spre cunoaşterea esenţei lucrului. Avem deci trei lucruri pe care trebuie să le caracterizăm, dacă vorbim despre toate cele câte se află în legătură cu marea şi dominanta importanţă pentru Univers a Misteriului de pe Golgota. Pentru a putea lămuri totuşi măcar câte ceva în legătură cu tema noastră, mă văd silit să vorbesc astă-seară într-un stil mai mult aforistic.
Am spus: Trebuie să ne formăm o reprezentare care să exprime ceea ce este cuprins în cuvintele .,Misteriul Împărăţiei Cerului”. Acest lucru este ceva foarte concret, după cum am putut să lămurim cu ajutorul exemplului dat. Dar cu ocazia săvârşirii botezurilor, Ioan Botezătorul spune: Împărăţiile Cerului, sau Împărăţiile lui Dumnezeu sunt aproape. Avem acum această reprezentare. Ce face Ioan Botezătorul? Evident – după cum reiese din întreaga ţesătură a lucrurilor –, din cauză că Împărăţiile Cerului, că Împărăţiile lui Dumnezeu sunt aproape, botează cu apă, aşa cum spune el însuşi. Ioan Botezătorul botează cu apă, spre iertarea păcatelor; şi totodată mai spune în prealabil că va veni Unul care va boteza cu Duhul Sfânt. Care este deosebirea între botezul practicat de Ioan Botezătorul şi botezul cu Duhul Sfânt despre care vorbeşte?
Lucrul la care se face referire, de fapt, prin botezul cu apă nu poate fi înţeles – modul în care se săvârsea l-am relatat deja de mai multe ori –, dacă nu se încearcă o apropiere de fondul problemei pe cale spiritual-ştiinţifică. M-am străduit ani de-a rândul să ajung dincolo de aceste lucruri cu ajutorul mijloacelor pe care le oferă chiar ştiinţa spiritului. – Şi iată că dintr-o dată se face lumină, observând marea importanţă a modului în care suntem întâmpinaţi de Ioan Botezătorul. În definitiv, ce fel de ape sunt cele cu care săvârşeste Ioan botezul? Fireste, ele sunt ape ale Iordanului. Însă noi ştim că cei ce se botezau erau cufundaţi cu totul în apă, astfel că, în realitate, în timpul cufundării avea loc o slăbire a legăturii dintre corpul lor eteric şi corpul fizic, că pentru o clipă ei se puteau vedea în mod clarvăzător pe ei înşişi. De fapt, aceasta a fost adevărata semnificaţie a botezării săvârsite de Ioan şi a altor botezuri asemănătoare. Însă atunci când vorbeşte despre botezul cu apă Ioan nu se gândeste numai la acest lucru, ci mai cu seamă la indicarea locului din Vechiul Testament în care se spune: „Duhul Divinităţilor plutea deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Căci ce urma să fie realizat prin botezul cu apă în Iordan? Ca cei ce se botezau, prin producerea slăbirii corpului eteric, prin tot ceea ce se întâmplă cu ei, să se simtă în constienţa lor retranspuşi în timpul de dinaintea căderii în păcat. Din conştienta lor urma într-o oarecare măsură să fie radiat tot ceea ce s-a întâmplat după căderea în pacat; ei urmau să fie retranspuşi în starea primordială de nevinovăţie, pentru a vedea ce a fost omul înainte de căderea lui în păcat. Cei ce se botezau urmau să înţeleagă că prin căderea lui în păcat omul a apucat-o pe o cale greşită şi că, dacă va persista pe această cale, nu va fi bine de el. El trebuie să se reîntoarcă la început, el trebuie să smulgă din sufletul său tot ceea ce s-a adăugat acolo datorită drumului greşit parcurs.
La foarte mulţi oameni ai acelui timp exista o anumită tendinţă – istoria nu relatează în această privinţă nimic precis – de a se retranspune în timpul inocenţei, de a îndepărta din sufletele lor tot ceea ce a fost adus de parcurgerea drumurilor greşite, de a relua oarecum viaţa Pământului încă o dată de la punctul ei iniţial, cel de dinainte de a fi fost săvârşit păcatul originar; de a nu trăi ceea ce s-a deafăşurat şi fixat în ordinea socială şi a popoarelor de la căderea în păcat şi până la acea împărăţie romană sau ebraică în care vieţuia Ioan Botezătorul. De aceea, oameni cu o astfel de concepţie – conform căreia trebuie să se smulgă pe ei înşişi din ceea ce a adus lumea după căderea în păcat – se retrag în pustiuri şi singurătate, ducând o viaţă de anahoreţi. Acest lucru ne este relatat cu multă precizie în legătură cu Ioan Botezătorul, el fiindu-ne prezentat ca trăind în pustiu, hrănindu-se numai cu insecte şi miere şi îmbrăcat cu un veşmânt din păr de cămilă (Matei 3, 4). Ioan Botezătorul ne este prezentat ca un om al pustiului, ca un om singuratic.
Comparaţi cu aceasta un curent larg în timpurile de atunci, care exprima în cele mai diferite feluri ceea ce era indicat în Evanghelia lui Ioan. Se afirma atunci necesitatea retragerii de la materie şi a spiritualizării. Aş zice că în gnosă această tendinţă a fost percepută prin ecoul ei cel mai spiritualizat în acel „refuz de a mai accepta vieţuirea cu lumea”. Aceeaşi tendinţă s-a manifestat şi în cinul monahal. De ce toate acestea? De ce s-a extins această puternică tendinţă ioaneică – o tendinţă care nici nu era prea veche – asupra întregii lumi? Răspunsul este cuprins în fraza „Împărăţia Cerului sau Impărăţia lui Dumnezeu este aproape”.
Aici trebuie să înţelegem ceea ce am spus ultima dată despre suflete, care după căderea în păcat au devenit tot mai rele, fiind tot mai puţin potrivite să mai aparţină trupului uman, suflete care într-o oarecare măsură au fost tot mai mult corupte. Acest lucru putea să fie valabil pe o anumită durată a drumului parcurs de evoluţia Pământului, însă trebuie să ia sfârşit atunci când evoluţia Cerului va pune stăpânire pe întreaga evoluţie a Pământului. Acest eveniment a fost prevăzut profetic de oameni ca Ioan: Vine acum timpul în care sufletele nu vor mai fi salvate; vine acum timpul în care sufletele trebuie să decadă, dacă nu va interveni ceva deosebit. Ori sufletele vor trebui să se retragă din viaţa scursă de la săvârşirea păcatului originar, cel care a adus cu sine acel ceva prin care sufletele au fost corupte – deci întreaga evoluţie a Pământului a fost zadarnică –, ori va trebui să se întâmple altceva! Tocmai acest lucru a fost exprimat de Ioan Botezătorul când a spus: Va veni Unul care va boteza cu Duh Sfânt (Marcu 1, 7-8). Ioan i-a putut salva pe oameni de urmările căderii în păcat numai prin smulgerea lor din lumea materiei în clipa botezării. Christos-Iiaus voia să-i salveze într-un alt mod; El voia să-i lase în lume şi totuşi să-i salveze. El nu voia să-i călăuzească la timpul de dinaintea căderii în păcat, ci să-i lase să parcurgă în continuare etapele evoluţiei Pământului şi cu toate acestea să le asigure participarea la Împărăţia Cerurilor.
Mai există însă ceva ce trebuie să fie înţeles, şi anume ce era, de fapt, cuprins în voinţa lui Christos. Conţinutul voinţei lui Christos Iisus pulsează în paginile Evangheliilor, însă trebuie simţit cu cea mai profundă seriozitate. După cum ştiţi, avem patru Evanghelii. În ciuda tuturor contrazicerilor aparente, fiecare dintre aceste patru Evanghelii cuprinde un anumit stoc de bază de fapte reale şi adevăruri: săvârsite sau propovăduite de Christos Iisus; însă acest stoc de bază este impregnat în fiecare Evanghelie de o anumită dispoziţie sufletească. Şi aici se ia într-adevăr în considerare ceea ce v-am dat ca exemplu când v-am atras atenţia asupra lui Richard Rote [Nota 4]. Aici se ia în conaiderare că Evangheliile trebuie citite altcum decât se practică lectura lor astăzi: ele trebuie percepute cu acea adiere spirituală care le străbate, cu acea dispoziţie sufletească specială, dominantă în ele. Desigur că Evangheliile sunt citite astăzi oarecum într-o stare de reverie, în aşa fel încât să rezulte o interpretare din care să reiasă că ele ar cuprinde un fel de ideal general uman. În timpul iluminismului, Christos Iisus era considerat a fi un om iluminat; din curentele specifice asociaţiilor protestante a ieşit la iveală imaginea unui Iisus în ipostaza de adevărat membru al întrunirilor protestante ale secolului al XIX-lea; Ernst Haeckel a reuşit performanţa [Nota 5] de a-L transforma pe Iisus într-un adevărat monist de felul său. Iată câteva lucruri pe care omenirea va trebui să le depăşească. Căci este important ca ceea ce este cuprins în Evanghelii să fie simţit într-adevăr în mod corect, integrat în atmosfera timpului. Însă aşa ceva trebuie să fie mai mult sau mai puţin intuit.
Examinaii mai întâi Evanghelia lui Matei [Nota 6]. În legătură cu ea se poate pune întrebarea: Cu ce scop a fost scrisă, ce urmăreşte de fapt Evanghelia lui Matei? Putem fi foarte uşor amăgiţi datorită unor amănunte a căror prezenţă este acceptată cu plăcere în interpretarea de fapt eronată a Evangheliilor. În ciuda faptului că Evanghelia lui Matei cuprinde – ba poate că tocmai din această cauză – avertismentul: „Nici măcar o iotă sau vreo virgulă a legii să nu fie modificată”, totuşi se afirmă că această Evanghelie a fost scrisă de autorul ei cu scopul aţâţării duşmăniei împotriva iudaismului tradiţional; că ar fi o scriere îndreptată împotriva iudaismului tradiţional. Autorul Evangheliei se ia de piept cu întreg iudaismul tradiţional şi declară că a fost voinţa lui Christos Iisus de a stăvili cu desăvârşire expansiunea iudaismului traditional.
Şi Evanghelia lui Marcu? Aceasta este scrisă împotriva ordinii legale a Imperiului roman, împotriva ordinii sociale a Imperiului roman; este o scriere îndreptată împotriva Imperiului roman. Evreii ştiau foarte bine la ce se gândeau, sau de fapt ceea ce simţeau când spuneau: „Trebuie să-L ucidem, căci altfel întregul popor va trece de partea Sa – şi atunci vin romanii şi ne iau pământul şi ţara”. Evangheliile lui Matei şi a lui Marcu sunt scrise împotriva iudaismului şi a romanităţii instituţionalizate; ele sunt scrieri serioase, cu adevărat acuzatoare, însă fireste îndreptate nu împotriva fiinţelor fizice ale iudeilor şi ale romanilor, ci împotriva a ceea ce au devenit iudaismul şi romanitatea în exterior, împotriva a ceea ce erau ele ca împărăţii lumeşti de pe acele timpuri, opuse Împărăţiei Cerului sau lui Dumnezeu. Desigur că astfel de lucruri – şi altele foarte asemănătoare cu ele – nu sunt luate în seamă cu cuvenita seriozitate nici în zilele noastre; de fapt, în general nici nu se ştie că nu sunt luate în considerare cu seriozitatea pretinsă de ele. Cu câţiva ani înainte de începutul războiului, ţarul – recent înlăturat – a scris cu propria sa mână, pe una din ordonanţele date, cuvintele următoare: „Mă bizui ferm pe naşterea unor uriaşi ai gândirii şi faptei, care vor aduce binele şi mântuirea Rusiei!” Imaginaţi-vă că ar fi apărut într-adevăr „uriaşii gândirii şi faptei” în care îşi punea ţarul speranţa – consecinţa ar fi fost că i-ar fi încarcerat în fortăreaţa-temniţă Petropavlovsk sau, fireşte, i-ar fi surghiunit în Siberia! Aceasta este seriozitatea aflată astăzi în spatele cuvintelor. Însă cu o astfel de „seriozitate” nu pot fi înţelese profunzimile Evangheliilor.
Dar cum stăm oare cu cea de-a treia Evanghelie, cea a lui Luca? [Nota 7] Seriozitatea lui se revelează chiar dintr-un episod relatat de această Evanghelie în care Iisus, aflat în sinagogă, cere cartea profetului Isaia, din care, citind un fragment şi referindu-se apoi la el, spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns şi M-a trimis să binevestese săracilor.., să propovăduiesc robilor libertatea, celor orbi vederea, celor obijduiţi slobozirea” (Luca 4, 18).
După aceea, El a dezvăluit la ce se gândise; mai bine spus, a expus întreaga profunzime a părerii Lui, existentă în aceste cuvinte. Şi în timp ce vorbea, El punea în contrast ceea ce vieţuia în cuvintele Sale şi ceea ce vieţuia în jur. El voia să vorbească din Împărăţia Cerului, pe care o caracteriza în timp ce se adresa Împărăţiei Lumii iudeilor, în sinagoga iudeilor. Christos le spunea celor prezenţi: „Desigur că Îmi veţi replica spunând: Tămăduitorule, ajută-te pe tine însuţi! Fă şi aici, în oraşul tău natal, ceea ce am auzit că s-ar fi întâmplat la Capernaum! Adevăr vă zic: Nici un profet nu este recunoscut ca atare în oraşul său natal. Erau multe văduve în zilele lui Ilie, în Israel, când Cerul n-a dat trei ani şi şase luni ploaie, încât a fost foamete mare peste tot Pământul; însă Ilie n-a fost trimis la nici una dintre acele văduve, ci numai la aceea din Sarepta Sidonului. Şi în zitele prorocului Elisei au fost mulţi leproşi în Israel, şi nici unul dintre ei nu a fost curăţat, ci numai Neeman Sirianul” (Luca 4, 23–27).
Nici unul dintre evrei n-a fost tămăduit nici de Ilie şi nici de Elisei, ci doar cei ce nu erau iudei. Aceasta a fost interpretarea spuselor Sale, pentru a caracteriza lumea din jurul Său, în opoziţie cu Împărăţia Cerului. Ce s-a întâmplat mai departe?
„Toţi cei ce erau în sinagogă, auzind acestea, s-au înfuriat; şi sculându-se, L-au scos din oraş, L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidit oraşul lor şi voiau să-L arunce în prăpastie. Însă El a scăpat din mâinile lor” (Luca 4, 28–30).
Vedeţi dumneavoastră, acesta este întregul antagonism cuprins în Evanghelia lui Luca. De astă dată – nu ca în Evanghelia lui Matei, cu opoziţia ei faţă de iudei, şi nu ca în Evanghelia lui Marcu cu opoziţia ei faţă de romani – este vorba de un antagonism faţă de pasiunile, faţă de emoţiile omului în general, aşa cum se manifestau ele în jurul lui Christos Iisus. De aceea trebuie să luăm în considerare imensul, importantul impuls cuprins în cuvintele lui Iisus. Acel impuls care nu evolua împreună cu lumea, ci provenea din Împărăţia Cerului.
Evanghelia lui Ioan, respectiv impulsul Evangheliei lui Ioan, merge însă şi mai departe. Această Evanghelie nu se ridică numai împotriva unui popor mic cum erau iudeii sau împotriva celui mare al romanilor, şi nici împotriva întregii omeniri, aşa cum vieţuieste ea cu însuşirile ei începând de la săvârşirea păcatului originar; Evanghelia lui Ioan se ridică împotriva duhurilor ce vieţuiesc înapoia lumii fizice, în măsura în care au deviat de la drumul drept. Evanghelia lui Ioan este înţeleasă corect numai dacă se ţine seama de faptul că aşa cum în Evanghelia lui Matei se vorbeste cu iudeii, în Evanghelia lui Marcu se vorbeste cu romanii, iar în Evanghelia lui Luca se vorbeşte cu omenirea căzută în păcat, în Evanghelia lui Ioan se vorbeste cu duhurile oamenilor precum şi cu duhurile învecinate cu oamenii, cu care au căzut împreună. Christos Iisus se răfuieşte cu însăşi lumea duhurilor.
Desigur că în timpul materialist de azi se poate foarte uşor spune că cel ce vorbeşte în acest fel este un fanatic. Când se afirmă aşa ceva, trebuie pur şi simplu tolerat şi trecut cu vederea; însă adevărul este totuşi cel afirmat mai sus! Şi cu cât se pătrunde mai mult în fondul acestor lucruri, cu atât mai mult iese la iveală că acesta este adevărul! Acest impuls important, exprimat în patru variante evanghelice, ne demonstrează că prin Christos trebuie într-adevăr să fie inclus în lume ceva ce nu se află în ea. Însă lumea nu agreează şi nici nu a agreat aşa ceva nicicând. Totuşi, în diferite ocazii, acel ceva trebuie să-i fie dat lumii. Şi reiese suficient de clar din Evanghelii că cuvântul lor va fi înţeles pe deplin numai dacă este integrat în mod corect întregului Cosmos, dacă este considerat ca aparţinând evenimentelor desfăşurate în Univers. Cel mai clar se va dezvălui aceat lucru, desigur – folosiţi în acest scop cea mai scurtă şi mai expresivă Evanghelie, cea a lui Marcu –, dacă veţi da răspuns la întrebarea: Cine este de fapt primul care recunoaşte că prin Christos Iisus a intrat ceva nou în lume, un impuls grandios de felul celui tocmai descris? Cine recunoaste acest lucru? S-ar putea spune: Ioan Botezătorul. Însă acesta mai mult intuieşte acest lucru; ceea ce reiese mai cu seamai din descrierea întâlnirii lui Christos Iisus cu Ioan, în Evanghelia lui Ioan. Cine recunoaşte, de fapt, pentru prima dată acest lucru? Demonii din cel posedat de ei şi pe care Christos Iisus îl tămăduieşte (Marcu 1, 23–27). Demonii sunt primii care spun: „Tu eşti trimisul lui Dumnezeu”, sau „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” sau alte lucruri asemănătoare. Demonii sunt primii care recunosc divinitatea lui Christos. Lor trebuie în primurl rând să le interzică Christos să-L trădeze [Nota 8]. Fiinţe spirituale sunt cele care-L recunosc mai întâi. Vedeţi şi dumneavoastră că în acest loc ni se atrage pentru prima dată atenţia asupra unei relaţii a Cuvântului christic cu lumea spiritelor. Mai înainte ca oamenii să fi ştiut chiar şi numai o frântură din ceea ce vieţuia în lume prin Christos, o spun demonii datorită cunoaşterii lor suprasenzoriale; ei ştiu acest lucru din faptul că Christos îi poate alunga.
Să asociem cele de mai sus – adică ceea ce am caracterizat anterior într-un caz concret – cu tainele Împărăţiei Cerului, din care Christos Iisus transmitea, aşadar, astfel de impulsuri. Vedeţi dumneavoastră, dacă ne vom întreba, folosindu-ne de metoda de cercetare a cunoasterii de astăzi: „În ce consta forţa magică deosebită prin care acţiona Christos Iisus?”, cu mijloacele obişnuite de investigare ale ştiinţei istorice de astazi, nu se va putea obţine un răspuns satisfăcător. Nu vom realiza nimic, pentru că timpurile s-au schimbat cu mult mai mult decât am putea presupune astăzi. În prezent se spune: ,.Ei da, cu două sau trei mii de ani înainte oamenii aveau aproximativ acelaşi aspect exterior ca şi cei de astăzi – care între timp au devenit însă incomparabil mai deştepţi –, dar în general sufletele oamenilor erau la fel ca şi cele de astăzi”. Şi atunci, se calculează retroactiv, ajungând la milioane de ani... Într-o conferinţă publică recentă (Imaginea antroposofică a lumii. Viaţa, moartea şi imortalitatea în Univers, ţinută în 22 martie 1917 la Berlin) [Nota 9], am spus: Se merge mai departe cu socotitul milioanelor de ani, ajungându-se în final la un sfârşit al lumii. S-a calculat chiar şi cum vor fi substanţele organice de atunci: laptele, bunăoară, va fi solid, însă va lumina (aş vrea să ştiu numai cum va fi muls un asemenea lapte, însă renunţ să mai insist asupra acestui amănunt); albusul de ou va fi folosit pentru zugrăvirea pereţilor, căci va lumina aşa de puternic încât se va putea citi ziarul. Dewar de la Royal Institution [Nota 10] a prezentat cu câţiva ani în urmă această imagine a sfârşitului Pământului, aşa cum a fost el calculat de fizicieni. Cu ocazia aceea, am folosit o comparaţie, spunând: Astfel de calcule ale fizicienilor sunt ca şi procedura cuiva care observă modificările prin care trece o inimă sau un stomac uman în decurs de doi-trei ani, apoi multiplică şi socoteste modificările prin care va trece trupul omului în decurs de două sute de ani, care va fi adică înfâţişarea lui după atâta timp. Fizicienii sunt exact la fel de perspicaci, numai că peste două sute de ani omul respectiv va fi răposat de mult. La fel se prezintă lucrurile şi cu Pământul nostru. Ceea ce socotesc aşa de frumos fizicienii – că se va întâmpla peste milioane de ani – este calculat corect, numai că omenirea Pământului, ca omenire fizică, va fi murit deja cu mult înainte. Iar ceea ce calculează geologii retroactiv este socotit exact după aceeaşi metodă ca atunci când, examinând un stomac de prunc, după ce copilul va fi atins vârsta de şapte ani, se va calcula retroactiv cum a fost acelaşi stomac cu... şaptezeci şi cinci de ani înainte. Oamenii nu observă ce erori pot comite cu gândirea lor; în timpurile în care se întorc geologii cu calculele, oamenii încă nici nu existau ca fiinţe fizice. Împotriva multor rătăciri ale timpului nostru – care se prezintă cu multă autoritate şi care au nevoie de leacuri puternice pentru tratarea lor –, nu trebuie să ne sfiim să folosim uneori şi medicamente tari, spre tămăduirea celor ce au nevoie de ele. De exemplu, niste „hapuri” ca acelea formate din câteva cuvinte spuse celor în cauză: „Tu socoteşti cum va fi după două sute de ani un organism uman ca urmare a transformărilor prin care va trece; însă, fireste, după două sute de ani, fiinţa respectivă de fapt nici nu va mai vieţui ca organism uman!” Unei astfel de presupuneri îi poate fi opusă certitudinea care a rezultat pentru mine din cercetările pur oculte pe care le-am întreprins (şi care, o stiu prea bine, pentru stiinţa de azi par a fi o nebunie), cum că peste şase mii de ani omenirea nu va mai fi aşa cum este ea astăzi, la fel cum peste două sute de ani nici tânărul de douăzeci de ani de astăzi nu va mai vieţui. Cu ajutorul cercetării oculte se poate afla că în decursul celui de al şaselea mileniu femeile, cu organismul lor de astăzi, vor fi sterpe, nu vor mai putea naşte copii. În cel de-al şaselea mileniu se va împământeni o ordine cu totul diferită! Acest lucru ne este indicat de cercetarea ocultă. Ştiu că celui ce gândeşte în sensul ştiinţei de astăzi o astfel de afirmaţie îi pare a fi un nonsens absolut, însă lucrurile stau totuşi aşa. Şi de aceea trebuie să spunem: Ceea ce este istoria, respectiv desfăsurarea istorică a evoluţiei Pământului, este exprimat în epoca noastră materialistă cu ajutorul celor mai confuze noţiuni. De aceea nici nu mai sunt înţelese aluziile fine – făcute chiar din exterior de istorie – în legătură cu constituţii sufletesti de o natură cu totul diferită, care au existat în trecut, într-un timp relativ nu prea îndepărtat.
Vedeţi dumneavoastră, există ceva foarte frumos în scrierile religioase ale lui Tertullian [Nota 11], redactate la cumpăna dintre secolul al II-lea şi al III-lea – cam după două-trei veacuri de la derularea Misteriului de pe Golgota. El afirmă că ar fi văzut amvoanele apostolilor, de unde urmaşii acestora au mai citit, din originalele scrisorilor rămase de la ei. Şi în timp ce erau citite originalele – zice Tertullian – au devenit vii şi audibile înseşi vocile apostolilor. Iar când erau privite scrisorile originale, în faţa spiritului privitorilor învia înfăţişarea trupească a apostolilor. Pentru cel care cercetează aceste lucruri cu ajutorul unor mijloace oculte, ele nu-i par deloc a fi fraze lipsite de conţinut. Credincioşii şedeau în faţa acestor amvoane, astfel că din timbrul vocii urmaşilor auzeau oarecum reverberaţia glasului apostolilor, iar din contemplarea scrisului de mână al originalului scrisorilor apostolicesti au putut să-şi reprezinte înfăţişarea apostolilor. Astfel, chiar şi la începutul celui de al III-lea secol, înfăţişarea exterioară a apostolilor mai putea fi reconstituită, iar transmiterea reverberaţiei vocii lor mai putea fi oarecum percepută. Însuşi Clementie [Nota 12], care din anul 92 şi până în anul 101 a ocupat scaunul papal roman, mai cunoştea încă discipoli ai apostolilor care îl văzuseră pe Christos Iisus. Deci, începând cu acest timp, posedăm deja o tradiţie neîntreruptă! Din scrierea lui Tertullian mai reiese ceva ce poate fi, la rândul său, controlat prin mijloace oculte: că învăţăceii care îi ascultau pe apostoli discerneau din cuvintele rostite de ei tonul vocii lui Christos Iisus. Aceasta, dragii mei prieteni, este ceva extraordinar de important. Pentru că trebuie să reflectăm în primul rând asupra acestui ton al vocii, asupra esenţei cu totul deosebite care se afla în vorbirea lui Christos Iisus, dacă vrem să cunoastem motivul pentru care toţi ascultătorii Săi spuneau că în cuvintele rostite de El era cuprinsă o deosebită forţă magică. Era ceva ca o forţă elementară care îi cuprindea pe ascultători; cuvintele rostite de El purtau în ele o forţă elementară de neîntâlnit la altcineva. Însă de ce? Din ce cauză?
V-am mai vorbit despre Saint-Martin, unul dintre cei care au înţeles sensul cuvintelor lui Christos [Nota 13]. Societăţile francmasonice ale secolului al XIX-lea nu au înţeles-o. Se vede că Saint-Martin a înţeles sensul acelor cuvinte, exprimate în acea limbă, care a fost cândva comună tuturor oamenilor, tuturor fiinţelor Paimântului; limbă vorbită care s-a diferenţiat după aceea, dând naştere diferitelor limbi individualizate; limbă apropiată de cuvântul lăuntric. Fireste, în exterior, Christos Iisus trebuia să se exprime în limba celor care îl ascultau; însă ceea ce dăinuia în sufletul Său nu corespundea cu forma în care sunt plămădite în exterior cuvintele limbii, pentru că înăuntrul Său El poseda forţa iniţială, pierdută, a cuvântului, puterea limbii încă nediferenţiate. Şi fără să ne formăm o idee despre forţa elementară încă independentă faţă de limbile vorbite individuale diferenţiate – forţa care se află înăuntrul omului, când cuvântul îl spiritualizează – nu ne putem înălţa la înţelegerea forţei care a vieţuit în Christos, şi nici la sensul a ceea ce se înţelege când se vorbeşte despre Christos ca despre acel „Cuvânt” cu care s-a identificat, prin care a acţionat, prin care a realizat tămăduirile şi izgonirile de demoni. Acest „Cuvânt” trebuia să se piardă în mod firesc; pierderea lui este inerenţa evoluţiei omenirii de la Misteriul de pe Golgota încoace. Dar acest „Cuvânt” trebuie să fie căutat din nou. Deocamdată ne aflăm însă în toiul unei evoluţii care nu prea trezeste speranţa aflării drumului de întoarcere la „Cuvânt”.
Aş dori cu această ocazie să vă amintese ceva. Întreaga Evanghelie este parcursă de un fapt real foarte important; şi anume că Christos Iisus nu a scris nicicând nimic. Nu există nimic ce ar fi fost scris de El! Unii învăţaţi au ajuns la dispute cu privire la capacitatea de a scrie a lui Christos; iar cei ce vor să admită că El ştia să scrie citează întâmplarea cu adultera, când Christos a făcut niste semne pe pământ. Însă altfel nu există nici o certificare că ar fi ştiut să scrie. Făcând însă abstracţie de aceasta, în orice caz, Christos nu a notat în scris învăţăturile Sale, ca alţi întemeietori de religii. Această neştiinţă de a scrie a lui Christos nu este deloc întâmplătoare, ci este legată în modul cel mai intim de puterea cuvântului, de forţa deplină a cuvântului.
Acest lucru trebuie tălmăcit în orice caz privitor numai la Christos Iisus, căci altcum devenim prea critici la adresa timpului nostru. Vedeţi dumneavoastră, dacă Christos ar fi scris, şi-ar fi notat cuvintele transformându-le în semnele grafice cu care era scrisă limba vorbită de atunci, în scris s-ar fi strecurat şi o umbră de element ahrimanic; căci ceea ce este fixat într-o formă oarecare este ahrimanic. Cuvintele notate prin scris acţionează altfel decât atunci când o ceată de învăţăcei Îl înconjoară ascultându-L pe Învăţătorul lor, fiind reduşi numai la propria forţă a spiritului lor. Nu este posibil să ne imaginăm că atunci când vorbea Christos Iisus autorul Evangheliei lui Ioan s-ar fi aşezat la o masă în apropiere, pentru a... stenografia cuvintele Sale. Este de o imensă semnificaţie şi importanţă tocmai faptul că nu a avut loc o astfel de notare în scris. Această importanţă aş zice că o vom recunoaşte în toată complexitatea ei doar dacă vom afla din Cronica Akasha semnificaţia cuvintelor folosite de Christos Iisus împotriva învăţaţilor care şi-au asimilat înţelepciunea din scrieri. El le reproşează tocmai această sorginte din scrieri a înţelepciunii lor, şi că sufletele lor nu se află în legătură nemijlocită cu izvorul din care ţâşneste direct cuvântul viu. În aceasta vede El şi chiar trebuie să vadă falsificarea cuvântului viu. Însă nu vom înţelege întreaga semnificaţie a acestui fapt, dacă ne vom imagina că memoria oamenilor din timpul Misteriului de pe Golgota este identică cu ciurul sufletesc denumit astăzi memorie. Cei ce au auzit spusele lui Christos Iisus le-au păstrat cu devotament în inimi şi le ştiau cuvânt cu cuvânt. Pentru că memoria era în acele timpuri cu totul şi cu totul diferită de cea de astăzi; de aceea şi forţa sufletului era cu totul alta. Era însă un timp în care înăuntrul omului se derulau cu rapiditate transformări radicale. În prezent, acest lucru nu mai e luat în seamă. În general nu se ţine seama de faptul că istoria orientală se scria în aşa fel, încât oamenii vedeau în ea ceea ce posedă şi astăzi sau ceea ce au preluat în cel mai bun caz din istoria greacă. Oricum, grecii au avut o istorie care s-a derulat foarte asemănător cu istoria iudeilor; însă istoria orientală a avut un curs cu totul diferit pentru că sufletele orientale posedau cu totul alte însuşiri. Astfel, nu ne putem nicidecum reprezenta cum au putut avea loc într-un timp scurt transformări aşa de fundamentale, căci, iată, uriaşa forţă a memoriei, posedată de oameni în perioada stării crepusculare a clarvederii atavice, s-a pierdut, încât oamenii au simţit necesitatea notării în scris a cuvintelor lui Iisus. Prin aceasta, cuvintele Sale au avut aceeaşi soartă pe care au avut-o şi învăţaţii Scripturilor, împotriva cărora El s-a ridicat. Las în grija dumneavoastră să reflectaţi asupra celor ce s-ar întâmpla dacă un învăţăcel ar începe să vorbească în public cu acelaşi impuls cu care le-a grăit Christos Iisus contemporanilor Săi. Las la latitudinea dumneavoastră, să meditaţi asupra comportamentului de care ar da dovadă în acest caz cei ce se numesc astăzi creştini, şi dacă acest comportament s-ar deosebi cât de cât de al marilor pontifi de atunci.
Este însă necesar să ne ocupăm mai îndeaproape, tocmai prin prisma acestor premise, de taina sălăşluirii lui Christos în însuşi Iisus. Va trebui adică să refacem – aşa cum am mai spus – în mod invers calea străbătută de la al VIII-lea conciliu ecumenic din anul 869 până azi, pentru a regăsi trupul, sufletul şi spiritul ca părţi constitutive ale fiinţei umane. Fără a avea în vedere acest lucru, nu ne vom putea apropia de înţelegerea Misteriului de pe Golgota.
Observăm trupul omenesc numai în lumea de din afară, adică în singurul loc în care suntem întâmpinaţi de el. Chiar propriul nostru trup îl observăm tot numai din exterior. Iar ştiinţa, adică ceea ce este numit ştiinţă, se ocupă de acest trup.
Am încercat să vă călăuzesc către suflet, făcând trimitere la Aristotel [Nota 14]. Când avem de-a face cu elementul sufletesc, trebuie să ştim că de fapt reprezentările lui Aristotel nu sunt cu totul greşite. Pentru că elementul sufletesc, adică ceea ce poate fi numit element sufletesc, se naşte mai mult sau mai puţin cu fiecare om individual în parte. Numai că Aristotel vieţuieşte deja într-un timp în care nu mai poate recunoaşte pe deplin legătura pe care o are sufletul cu Cosmosul. De aceea spune el că prin procrearea unui om, în acelaşi timp cu existenţa fizică, ia fiinţă şi existenţa sufletească. El susţine creaţionismul, însă după moarte lasă sufletul într-un mod nedefinit să fiinţeze mai departe. Fireste, Aristotel nu lămureşte această problemă, pentru că pe timpul său cunoaşterea sufletului era deja tulburată. Modul în care vieţuieşte elementul sufletesc după moarte depinde de fapt de ceea ce, mai mult sau mai puţin simbolic este numit păcatul originar – sau oricum s-ar numi, aceasta neavând nici o importanţă. Pentru că ceea ce este numit păcat originar a avut într-adevăr o influenţă asupra elementului sufletesc. Consecinţa acestei influenţe a făcut ca în timpul în care s-a produs Misteriul de pe Golgota sufletele oamenilor să se afle în primejdia de a fi corupte până într-atât, încât să nu mai poată găsi drumul spre Împărăţia Cerurilor, să fie legate de fiinţarea pământească, respectiv cu ceea ce devine fiinţarea pământească. Asadar, elementul sufletesc îşi urmează propriul său drum, pe care îl vom mai caracteriza în decursul actualelor noastre conferinţe.
Spiritul este cea de-a treia componentă a fiinţei umane. Trupul îl aflăm dacă urmărim procesul de evoluţie: tată-fiu, apoi fiul devine la rândul său tată, şi tot aşa mai departe. Astfel că însuşirile ereditare sunt moştenite de la o generaţie la alta. Sufletul este creat, ca atare, o dată cu naşterea omului şi îşi menţine existenţa în continuare după moarte. Destinul său depinde de măsura în care poate rămâne înrudit cu Împărăţia Cerurilor. Spiritul este al treilea element, care vieţuieşte în cursul unor vieţi pământene repetate. Pentru spirit sunt determinante trupurile de care are parte în diferitele sale vieţi pământene. Doar de o parte, jos, se desfăsoară linia ereditară. Fireste, el coacţionează la acel nivel; dar linia ereditară este străbătută de însuşirile moştenite fizic. Însuşirile găsite de spirite cu ocazia întrupării şi reîntrupărilor lor depind de evoluţia ascendentă sau degenerativă a omenirii. Trupurile nu pot fi plămădite după dorinţă de şi din spirit. Îţi poţi alege trupurile care se potrivesc cel mai bine spiritului care vrea să se încorporeze, însă nu ţi-l poţi modela după dorinţă.
Acesta este lucrul pe care am vrut să-l exprim în Teosofia mea, când am scris pasajul pe care vi l-am recitit recent despre cele trei căi, ale spiritului, sufletului şi trupului. În acel pasaj este cuprins un lucru care trebuie cunoscut exact. Pentru că la ideea generală de Dumnezeu se ajunge totdeauna când este parcurs până la sfârsit drumul examinării exterioare a elementului trupesc. Prin contemplarea elementului trupesc se obţine ideea generală de Dumnezeu; adică ideea care este găsită numai de filosofia şi mistica amintite de mine la începutul prelegerii de astăzi. Însă dacă vrem să examinăm sufletul, atunci avem nevoie să parcurgem drumul călăuzitor la individualitatea numită Christos şi care nu poate fi aflată în natură, cu toate că are relaţii foarte apropiate cu natura, individualitate care trebuie să fie aflată în istorie, în calitatea ei de fiinţă istorică reală. Examinarea de sine se referă atunci la spirit şi la repetatele vieţuiri pământene ale spiritului.
Meditarea asupra Cosmosului şi a naturii călăuzeşte la Fiinţa divină în general, care se află la baza creării şi naşterii noastre. Ex deo nascimur (Ne naştem din Dumnezeu).
Reflectarea retrospectivă asupra istoriei adevărate – dacă mergem destul de departe – ne călăuzeşte la cunoaşterea lui Christos Iisus, la cunoaşterea de care avem nevoie, dacă vrem să ştim soarta sufletului. In Christo morimur (Murim întru Christos).
Viziunea lăuntrică, trăirea spirituală călăuzeste la cunoaşterea esenţei spiritului de-a lungul repetatelor sale vieţuiri pământene şi conduce – dacă este interconectat cu mediul în care vieţuieşte, adică cu elementul spiritual – la contemplarea Spiritului Sfânt. Per spiritum sanctum reviviscimus (Înviem prin Spiritul Sfânt).
Trihotomia nu se află numai la baza trupului, sufletului şi spiritului, ci şi la temelia drumurilor pe care va trebui să le parcurgem, dacă vrem într-adevăr să o scoatem la capăt cu lumea. Vedeţi dumneavoastră, timpul nostru, care gândeşte haotic, nu se poate descurca uşor cu aceste lucruri şi de multe ori nici nu încearcă aşa ceva. Dumneavoastră ştiţi că există atei, tăgăduitori ai existenţei lui Dumnezeu; există şi tăgăduitori ai lui Iisus, şi tăgăduitori ai spiritului, materialisti. Însă nu poţi deveni ateu decât dacă îţi lipseste predispoziţia observării clare a proceselor naturii exterioare, a elementului trupesc, ceea ce este posibil în cazul în care forţele trupeşti sunt prea tocite: Pentru că, dacă forţele trupeşti nu sunt tocite, nici nu poţi deveni de fapt ateu; îl trăim pe Dumnezeu fără întrerupere. Ateismul este o adevărată boală sufletească. A-L tăgădui pe Christos Iisus nu este o boală, pentru că prezenţa Lui trebuie să o descoperim în desfăşurarea evoluţiei omului. Dacă nu-L găsim, atunci nu vom afla nici forţa care salvează sufletul de moarte. Aceasta este o nenorocire sufletească. A fi ateu este o boală a sufletului, o boală a sinelui uman. A fi un tăgăduitor al lui Iisus, a fi un tăgăduitor al lui Christos este o nenorocire a sufletului omenesc. Remarcaţi, vă rog, deosebirea. Tăgăduirea spiritului este o autoînselare.
Este importantă pătrunderea prin meditaţie a sensului acestor trei noţiuni: a fi ateu este o boală a sufletului; a fi un tăgăduitor al lui Iisus este o nenorocire a sufletului; a fi un tăgăduitor al spiritului este o autoînşelare. Astfel aveţi din nou în faţa dumneavoastră cele trei drumuri greşite ale sufletului uman: boală sufletească, nenorocire sufletească, înşelarea sufletului – autoînşelarea.
În fond, cunoaşterea tuturor acestor lucruri ne este necesară dacă vrem să strângem la un loc elementele de construcţie în vederea apropierii noastre de înţelegerea Misteriului de pe Golgota: pentru că, în primul rând, trebuie să cunoaştem raportul lui Christos Iisus cu sufletul omenesc. Apoi trebuie să examinăm cu atenţie destinele sufletului omenesc însuşi de-a lungul evoluţiei Pământului. După aceea, mai trebuie să ne focalizăm retroacţiunea acelui impuls care pleacă de la Christos asupra sufletului omenesc, asupra spiritului uman.
Însă acum, la sfârşitul prelegerii noastre de astăzi, aş dori să vă ofer ceva pentru ca toţi să putem medita pâna poimâine – poate că cel mai bine în modul următor –, ca pregătire în vederea examinării a ceea ce este mai adânc în Misteriul de pe Golgota.
Omul contemplă astăzi natura în funcţie de educaţia de care a avut parte. Natura cu fenomenele ei se desfăşoară după legile proprii. În conformitate cu aceste legi naturale, ne gândim la începutul Pământului, mijlocul Pământului, sfârşitul Pământului. Totul este demonstrat în funcţie de aceste legi naturale. În plus, avem ordinea morală a lumii. Desigur, ne simţim – mai cu seamă kantienii – supuşi imperativului categoric; ne simţim legaţi de ordinea morală a lumii. Gândiţi-vă însă cât de mult a slăbit deja în timpul nostru gândul, reprezentarea că ordinea morală a lumii îşi are realitatea ei obiectivă, aşa cum o are şi natura. Nu-i aşa, chiar şi Haeckel, chiar si Arrhenius [Nota 15] şi aşa mai departe, fie ei oricât de materialişti, gândesc totuşi: Desigur, Pământul se apropie de un proces de glaciaţiune, sau de un alt proces asemănător, ori eventual de o entropie, sau oricum am vrea să o denumim [Nota 16]. Însă ei se gândesc şi că idolii microscopici pe care îi numesc atomi se vor împrăştia în toate direcţiile, astfel încât măcar ei vor fi salvaţi. Aşadar: conservarea materiei! Este ceva oarecum în ordine, în cadrul concepţiei actuale asupra lumii! Însă aceste reprezentări în legătură cu materia nu admit întrebarea: Ce se va întâmpla cu ordinea morală a lumii, când Pământul va fi deja îngheţat sau în starea de entropie? În întreaga existenţă a Pământului, gândită în acest fel, ordinea morală a lumii nu-şi găseşte nici un locşor. După ce specia umană fizică va fi dispărut, unde se va mai afla atunci ordinea morală actuală a lumii? Adică: desigur că reprezentările morale – de care ne simţim ataşaţi şi a căror respectare ne este impusă, ca oameni ce suntem, de conştiinţa noastră – ne apar a fi necesare; însă cu ordinea naturală, cu ceea ce este necesar în realitate – în concepţia asupra naturii – nu are absolut nici o legătură, dacă suntem absolut cinstiţi! Reprezentările morale s-au anemiat. Ele mai sunt suficient de puternice, pentru ca să ne comportăm în funcţie de ele; mai sunt suficient de tari ca să ne simţim legaţi de ele prin conştiinţa noastră; însă nu mai sunt suficient de puternice ca să gândim: Ceea ce îţi imaginezi astăzi despre o idee morală este ceva realmente activ! Pentru ca ideea de morală să poată fi realmente eficace are nevoie de ceva. Ce este acel ceva care vieţuieste în ideea noastră morală, făcând-o să fie realmente activă? Acesta este Mântuitorul, este Christos! Aceasta este una dintre ipostazele Fiinţei christice!
Lăsaţi tot ceea ce vieţuieşte în minerale, vegetale şi animale, în trupuri umane, tot ceea ce vieţuieşte în aerul şi căldura Pământului să străbată până la sfârşit drumul despre care vorbeşte cercetarea naturii şi mai lăsaţi şi toate trupurile umane să-şi afle mormântul la sfârşitul Pământului: după regulile cercetării naturii, ar trebui ca principiile după care noi am vieţuit în mod moral – de fapt nu putem spune nici că toate acestea ar fi pulverizate... pentru că ar fi deja o expresie prea dură – să fie atunci dispărute; însă în conformitate cu reprezentarea creştină, forţa care ia reprezentările noastre morale şi plăsmuieşte din ele o lume nouă se află în Fiinţa christică. „Cerul şi Părnnntul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece” [Nota 17]: aceasta este forţa care va transporta dincolo pe Jupiter, elementul moral al lumii Pământului!
Însă cum poate exista aşa ceva? Cum poate, conform reprezentărilor naturaliate, ceea ce se află prezent numai în gânduri, ceea ce este numai o reprezentare, faţă de care ne simţim legaţi moral, cum poate fi acest ceva transformat într-o realitate concret sesizabilă cum este cea care arde în cărbunele de pămât sau cea care zboară prin aer ca glonţul de puşcă? Cum poate fi o reprezentare densă ceva ce din punct de vedere material este atât de subtil-inconsistent în reprezentările morale? Pentru aşa ceva este nevoie de un impuls. Reprezentarea morală trebuie să fie luată în stăpânre de un impuls. Însă de unde provine acest impuls? Vă veţi aminti acum de ceea ce am spus ceva mai înainte: Credinţa să nu fie doar un surogat al cunoaşterii, căci ea trebuie să poată realiza ceva. Ceea ce constituie acţiunea credinţei este ca ea să facă reale reprezentările noastre morale. Credinţa trebuie să transporte reprezentările noastre morale dincolo şi să plăsmuiască din ele acolo o lume nouă. Nu este vorba ca reprezentările credinţei să rămână doar o cunoaştere nedemonstrată, ceva ce este crezut pentru că nu poate fi ştiut, ci este vorba ca în ceea ce este crezut să fie cuprinsă forţa capabilă de a realiza din germenul „morală” un corp ceresc. Această forţă a trebuit să fie inoculată prin Misteriul de pe Golgota în evoluţia Pământului. Această forţă a trebuit să fie cufundată în sufletele învăţăceilor, vorbindu-li-se despre ceea ce fusese pierdut de cei ce, fără vreo credinţă, posedau numai arta scrisului. Este vorba, adică, de puterea credinţei. Dacă nu înţelegem ce pune în mişcare Christos tocmai prin pronunţarea aşa de frecventă a cuvintelor „încredere”, „credinţă”, atunci nu înţelegem nici ce a pătruns în evoluţia Pământului în timpul în care a avut loc Misteriul de pe Golgota.
Acum, sesizaţi şi dumneavoastră că este vorba de o însemnătate cosmică. Pentru că ceea ce avem ca ordine a naturii exterioare îşi urmează calea sa naturală. Însă aşa cum pe o anumită treaptă a dezvoltării planta naturală creează în interiorul ei germenul viitoarei plante, la fel ne apare şi Misteriul de pe Golgota, ca un germene nou, care va deveni viitoarea evoluţie jupiteriană, cu participarea omului reîntrupat.
Aveţi astfel indicat – as spune că din examinarea naturii proprii a Entităţii christice – cum este situată această Entitate în întregul cosmic, cum introduce ea într-un anumit moment al dezvoltării Pământului, în această evoluţie, o forţă tânără. Acest fapt iese uneori într-un mod grandios la iveală, ce-i drept numai pentru cel ce cuprinde aşa ceva prin cunoastere imaginativă. Însă tocmai acest lucru l-a făcut bunăoară autorul Evangheliei lui Marcu. După ce, în urma trădării lui Iuda, Christos este prins, când autorul Evangheliei lui Marcu priveste în spirit această scenă, el vede între cei ce fug de la locul arestării un tânăr îmbrăcat numai în cămaşă; i se smulge cămaşa de pe corp, însă el reuseşte să iasă din mâinile celor ce-l ţineau şi scapă. Acesta este acelaşi tânăr care după aceea, chiar în Evanghelia lui Marcu, îmbrăcat într-un strălucitor talar alb, vesteşte la mormântul lui Christos că Acesta a înviat [Nota 18]. Fragmentul respectiv, scris pe baza unei cunoaşteri imaginative, este cuprins chiar în Evanghelia lui Marcu. Aveţi prin aceste întâmplări redată întâlnirea vechiului trup al lui Christos Iisus cu germenul unei noi ordini a lumii, clarvăzută prin cunoaştere imaginativă.
Căutaţi să resimţiţi această întâmplare în legătură cu ceea ce v-am spus recent – şi cu aceasta vom încheia prelegerea noastră de astăzi –, că de fapt trupul omului, în semnificaţia lui originară, nu este organizat pentru a muri, ci, ca trup, omul este destinat nemuririi. Şi gândiţi aceasta în legătură cu adevărut că, prin organizarea lui, animalul este muritor, însă că omul nu este muritor prin organizarea lui, ci datorită coruperii sufletului său, însă ca prin Christos această corupere va fi înlăturată. Gândiţi-vă la aceasta şi veţi înţelege că tocmai cu trupul omului va trebui să se întâmple ceva, prin forţa reală care datorită Misteriului de pe Golgota se revarsă în evoluţia Pământului. La sfârsitul evoluţiei Pământului, forţa care s-a pierdut odinioară – datorită căderii în păcatul originar care distruge trupul omului – va fi redată datorită puterii lui Christos, astfel că trupurile oamenilor vor apărea în adevărata lor înfăţişare fizică. Dacă este recunoscută realitatea trihotomiei trup, suflet şi spirit, atunci şi „Învierea cărnii” îşi dobândeste semnificaţia ei. Altminteri nu o putem scoate cu ea la capăt. Desigur că cercetătorul de astăzi va considera tocmai acest lucru a fi o idee dintre cele mai reacţionare, însă cel ce recunoaste din izvorul adevărului realitatea vieţuirilor pământeşti repetate, acela recunoaşte şi semnificaţia reală a învierii trupurilor umane la sfârşitul existenţei Pământului. Iar dacă apostolul Pavel a spus pe bună dreptate: „Dacă Christos nu a înviat, zadarnică este predica voastră şi zadarnică este credinţa voastră” [Nota 19], atunci aceasta – aşa cum o ştim din cercetările noastre ştiinţific-spirituale – exprimă adevărul. Acest lucru fiind adevărat, atunci este adevărat şi că, în cazul în care evoluţia Pământului n-ar determina conservarea formei trupeşti pe care omul o dezvoltă în cadrul acesteia, dacă s-ar nimici această înfăţişare în decursul devenirii Pământului, dacă omul nu ar putea învia prin Forţa lui Christos [Nota 20], atunci ar fi zadarnic Misteriul de pe Golgota şi ar fi zadarnică şi credinţa pe care a generat-o. Aceasta este completarea firească a cuvintelor de mai sus ale apostolului Pavel.
