Una din marile figuri ale istoriei mondiale, urmaş al împăratului Constantin despre care am discutat alaltăieri este Iulian Apostatul şi care, în cursul unei expediţii din anul 363 împotriva perşilor, a pierit de mâna unui ucigaş. Prin Iulian Apostatul avem în faţa noastră o individualitate care a intervenit în modul cel mai ciudat în evoluția Apusului; o individualitate care demonstrează în mod pregnant cum trebuie să se înfrunte în evoluţia lumii forţele antagoniste ca să poată avea loc într-un mod corespunzător evoluţia lumii. În Constantin am văzut acea personalitate care a trebuit într-o oarecare măsură să rupă cu vechiul principiu al forţei adoptat de o mare parte a cezarilor romani, care – bazaţi pe forţa ce o posedau în imperiu – au avut pretenţia de a fi iniţiaţi în tainele Misteriilor. În schimb, Constantin a acţionat pentru a dărui creştinismului într-o oarecare măsură o supremaţie exoterică, a făcut ceea ce am încercat să caracterizăm alaltăieri.
Imediat după intrarea lui în lume, Iulian Apostatul a fost văzut cât se poate de rău de familia imperială şi întreaga ei curte. Aceasta se leagă, în vremurile despre care vorbim, de faptul că ivirea unei astfel de individualităţi era precedată îndeobşte încă înainte de naştere de diferite previziuni, profeţii. Prin tot felul de prorociri sibiline, familia imperială ajunsese să creadă că impulsului ce a fost întrupat în împăratul Constantin i se va opune Iulian Apostatul. Acesta a fost motivul pentru care familia a făcut de la bun început tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i bara lui Iulian calea de acces la demnitatea şi puterea de cezar. El urma să fie ucis. Se făcuseră deja toate pregătirile ca, pe când încă era copil, să fie omorât împreună cu fratele său. Într-adevăr, Iulian avea o aură care era resimţită în mediul său cu groază, cu nelinişte. Cu ocazia unei expediţii militare ce a avut loc în Galia şi la care a participat când era încă copil, în timp ce coloana soldaţilor trecea împreună cu Iulian prin faţa unei somnambule, aceasta a început să strige: „Iată-l pe cel ce va readuce vechii zei şi chipurile lor!”[Nota 1]
Aşadar, în apariţia lui Iulian trebuie văzut ceva mai profund, ceva condiţionat spiritual. Ca urmare, a fost lăsat în viaţă – aşa cum se întâmplă destul de frecvent în astfel de cazuri – de teamă ca nu cumva prin uciderea lui să se producă nenorociri şi mai mari. Apoi cei din jurul său, încercând să se liniştească, şi-au spus că datorită avertizării lor din timp ceea ce ar încerca Iulian să comită împotriva realizărilor lui Constantin va putea fi contracarat şi anihilat înainte de a lua o amploare prea mare. S-au luat într-adevăr toate măsurile pentru a stopa orice tendinţă care s-ar fi manifestat prin înclinaţiile instinctive ale lui Iulian. În primul rând, s-a avut grijă ca el să aibă parte de o educaţie într-adevăr creştină, în sensul ideilor constantiniene. Însă această educaţie nu şi-a putut arăta roadele şi nici nu s-a putut apropia de sufletul său, căci oriunde ajungea în contact cu tradiţii ale vechiului elenism el se înflăcăra îndată peste măsură. Când intră în acţiune forţe foarte puternice, ele ajung până la urmă să învingă ceea ce li se opune. Astfel, tocmai pentru că se urmărea îndepărtarea lui de învăţături primejdioase, el a căzut în mrejele unor educatori greci, a dobândit cunoaşterea elenismului şi a tradiţiilor sale; apoi, pe măsură ce creştea, a cunoscut modul în care se manifesta duhul elenismului la filosofii postplatonicieni, ajungând până la urmă să fie iniţiat în tainele Misteriilor eleusine. Astfel, după ce principiul iniţierii fusese oarecum desfiinţat în cadrul romanităţii, până la urmă, pe tronul cezarilor s-a urcat din nou un cezar iniţiat, în persoana lui Iulian.
Dar faptele lui Iulian – pe care am putea spune că istoria nu a obosit în eforturile ei de a le denatura în toate direcţiile – trebuie evaluate din perspectiva iniţierii sale în Misteriile eleusine. O personalitate de dimensiunea lui Iulian poate fi apreciată corect numai dacă se ia în considerare cu toată seriozitatea influenţa asupra sa a iniţierii în Misteriile eleusine. De fapt, ce a fost dobândit de Iulian, pentru sufletul său, prin parcurgerea iniţierii eleusine? Printr-o contemplare sufletească directă, el a ajuns să cunoască faptele reale ale devenirii cosmice, ale evoluţiei Universului; a ajuns să cunoască originea spirituală a lumii, cum se manifestă în mod viu originea spirituală a Universului, în sistemul planetar, în sistemul solar; a învăţat să înţeleagă anumite lucruri care pentru lumea de atunci – cu excepţia a câtorva iniţiaţi greci – deveniseră cu totul de neînţeles, şi anume legătura dintre acţiunea Soarelui şi a Fiinţei solare cu străvechiul Logos-Hermes. Toată această înţelegere îi fusese dăruită sufletului său. El a învăţat într-o oarecare măsură să aprofundeze preceptul pitagoreic „Să nu vorbeşti nicicând împotriva Soarelui!” [Nota 2] – neînţelegându-se prin aceasta, fireste, Soarele fizic, ci acel spirit care se ascunde în spatele Soarelui fizic. Iulian ştia deci că este în concordanţă cu străvechile tradiţii sfinte, că fundamentul propriu-zis al lumii trebuie văzut în forţa sufletesc-spirituală aflată la temelia Soarelui, forţă cu care omul trebuie să stabilească în primul rând o relaţie, dacă vrea să ajungă la izvoarele existenţei.
Gândiţi-vă deci că în fata sufletului lui Iulian era dezvăluită întreaga străveche taină a Soarelui, adevărul că Soarele fizic ce îi apare ochiului fizic este numai corpul exterior al unei entităţi sufletesc-spirituale solare, care prin iniţiere poate deveni vie în sufletul omului; iar atunci când este vie, îi poate spune acestui suflet ce au comun Cosmosul, Univeraul şi viaţa istorică a omului. Lui Iulian îi devenise clar că în lumea de aici este imposibil să existe vreun aranjament care ar proveni numai din raţiunea umană direct dependentă de creier, că poate fi chemat să participe la organizarea lumii numai cineva care se poate afla în dialog cu Logosul solar; pentru că el trebuia să vadă o lege comună în mişcarea aştrilor precum şi în ceea ce se întâmplă aici pe Pământ între oameni, în marile mişcări umane din cadrul devenirii istorice.
Trebuie însă spus că până şi unui părinte al Bisericii cum a fost Sfântul Chrisostom [Nota 3] i-a fost clar că există o străveche taină a Soarelui, o taină spirituală a Soarelui, căci acest Chrisostom a mers până acolo încât a afirmat că Soarele fizic îi orbeşte pe oameni pe Pământ încât ei nu mai pot pătrunde până la Soarele spiritual. Însă dacă vedem tot ceea ce vieţuieste în ambianţa unui om precum Chrisostom, în al cărui suflet a luminat, a trăit o astfel de rază târzie a înţelepciunii străvechilor timpuri, atunci trebuie să spunem că, într-adevăr, abia dacă mai exista un ultim rest de înţelegere pentru acel mod de preluare în suflet a tainei lumii aşa cum fusese ea făcută cunoscută prin vechile Misterii, şi aşa cum a mai fost comunicată, ca unuia dintre ultimii, lui Iulian cel supranumit Apostatul. În fond, Iulian Apostatul era înconjurat numai de constantinieni, adică de oameni care gândeau în sensul lui Constantin. Desigur că până la sfârsitul secolului al IX-lea au mai ieşit în evidenţă în Apus unele figuri excepţionale şi printre papi, care încă mai erau mişcaţi de vechile taine; însă despre munca propriu-zisă care a fost dirijată de la Roma cu scopul neutralizării tendinţelor unor astfel de figuri singulare şi de a desfăşura o politică specifică precis formulată împotriva unor tradiţii ale vechilor Misterii, despre acestea vom vorbi ceva mai încolo. De fapt, Iulian nu avea în jurul său nimic altceva decât o formă foarte exoterică a creştinismului.
Prin procese complicate greu de zugrăvit în detaliile lor psihologice, el a ajuns să gândească ce-ar fi dacă ar folosi ceea ce s-a mai păstrat ca un ultim rest al vechii iniţieri pentru a provoca o evoluţie neîntreruptă în dezvoltarea omenirii. Aş spune că, în fond, Iulian nu era un oponent al creştinismului; el era numai un adept al continuării elenismului. Poate că individualitatea lui ar fi caracterizată mai bine dacă s-ar spune că era mai degrabă un propagator al elenismului decât un inamic declarat al creştinismului. Pentru că întregul lui zel înfocat şi forţa folosită au avut un singur ţel, acela de a nu permite dispariţia, respectiv stârpirea elenismului, ci de a produce un curent de dezvoltare neîntrerupt, astfel încât elenismul să poată supravieţui pentru lumea de mai târziu. Iulian Apostatul voia să se opună unei cotituri bruşte, radicale în evoluţia lumii. Şi era o personalitate marcantă. După iniţierea în tainele Misteriilor eleusine, el ştia că ceea ce voia să întreprindă nu se poate realiza dacă nu este legat de forţele spirituale care vieţuiesc în tot ce este sensibil. El ştia că dacă vrei să induci impulsuri în evoluţia lumii numai cu ceea ce trăieste în planul senzorial-fizic cât şi în istoria obişnuită, atunci – în sens pitagoreic – se va vorbi împotriva Soarelui. Însă el nu urmărea să facă acest lucru, ci exact contrarul. De fapt, Iulian Apostatul a declanşat una dintre cele mai mari lupte care pot fi imaginate în cadrul dezvoltării omenirii.
Să nu uităm însă ceea ce se spunea în Roma acelor vremuri, precum şi în întreg sudul Europei, împotriva unei astfel de lupte. Nu uitaţi un adevăr cât se poate de important, şi anurne că până în veacul lui Constantin se păstraseră în largi pături sociale, chiar şi dacă numai ultimele resturi, dar totuşi resturi ale unor vechi activităţi spirituale. Pentru tălmăcirea de astăzi a Evangheliilor rămâne o problemă cu adevărat crucială explicarea săvârşirii minunilor, pentru că se refuză sistematic citirea Evangheliilor prin prisma timpului în care au apărut. Pentru contemporanii evangheliştilor, minunile nu constituiau nici o problemă; căci lor le era cunoscută existenţa unor activităţi în cadrul cărora omul extrăgea din lumea spirituală anumite forţe pe care le lua în stăpânire.
Însă în aceeaşi măsură în care, în exterior, statul introducea creştinismul – o acţiune care a culminat apoi prin faptele lui Constantin –, în aceeaşi măsură se desfăsura tendinţa suprimării vechilor activităţi spirituale; la Roma erau promulgate legi după legi care se concentrau, prin prevederile lor, asupra interzicerii cu desăvârsire a practicilor de extragere a unor forţe din lumea spirituală. Desigur, această tendinţă era justificată prin lozinca „Să înceteze vechea superstiţie!” Aceasta se afirma, spunându-se că nimeni nu are voie să săvârşească acţiuni de manipulare a unor forţe spirituale cu scopul prejudicierii altor oameni; nimeni nu are voie să stabilească contacte cu oameni decedaţi, şi alte astfel de prevederi. Legi de acest gen au fost date într-adevăr cu duiumul, în spatele lor aflându-se intenţia smulgerii din rădăcini a tot ceea ce se mai menţinuse ca acţiune spirituală originară din timpuri vechi. Desigur, istoria încearcă pe cât posibil să treacă sub tăcere, să ascundă intenţia care a acţionat în acele fapte. Primele începuturi ale scrierii istoriei noastre – care însă nu este luată în considerare tocmai de „stiinţa noaatră lipsită de prejudecăţi şi neautoritară” – au fost făcute în mănăstiri, de către preoţi şi călugări. Strădania cea mai asiduă a acestor autori era de a stinge amintirea adevăratei înfăţisări a Antichităţii precum şi de a bara cu desăvârsire transmiterea esenţei spiritualităţii ei pentru posteritate.
Iulian vedea lumea care apunea într-o cu totul altă înfăţişare decât cei care l-au precedat pe Constantin. El ştia, din însăşi iniţierea lui, că exista o legătură între sufletul omenese şi lumea spirituală. Acest lucru îl ştia foarte bine. De aceea, şi-a propus să folosească puterile vechiului principiu al iniţierii pentru a obţine o înaintare neîntreruptă în evoluţia omenirii prin opoziţia faţă de acea formă a dezvoltării care fusese adoptată în jurul său. Iulian era, datorită iniţierii sale, cu adevărat iubitor al adevărului, o iubire a adevărului care pentru cei asemănători lui Constantin era, fireşte, cu desăvârşire necunoscută. Iulian era într-adevăr cuprins de cea mai profundă iubire a adevărului. Şi chiar am putea spune că forţa cu care se manifesta la Iulian afirmarea adevărului, seriozitatea în asimilarea adevărului, n-a mai fost întâlnită ulterior în evoluţia apuseană a omenirii. El îşi îndrepta privirea însoţită de semnificativul său instinct, stimulat de iniţiere, bunăoară asupra a ceea ce deveniseră şcolile de grad inferior cât şi cele superioare din jurul său. Începând cu Constantin, în şcoli fusese introdusă predarea dogmaticii creştine în forma în care se răspândise ea până atunci. Învăţătorii stăpâneau această dogmatică creştină şi îşi instruiau învăţăceii, din punctul ei de vedere, vorbindu-le despre vechii scriitori greci în ale căror opere apăreau ca parte integrantă vechile întruchipări divine: Zeus, Apollo, Pallas Atena, Afrodita, Mercur şi multi alţii. Însă în sufletul lui Iulian s-a născut întrebarea: Ce fac, de fapt, toţi acesti magiştri? Nu sunt ei oare sofiştii cei mai mincinosi care pot fi imaginaţi? Îi este oare îngăduit unui astfel de magistru să îndrăznească a explica vechi scrieri care se bazau pe faptul că autorul lor simţea prezenţa în sufletul său a vechilor divinităţi ca nişte adevărate impulsuri în lume; îi este oare permis unui astfel de magistru să vorbească despre scrieri al căror conţinut se referă la existenţa vechilor divinităţi pe care, tocmai din cauza dogmaticii creştine pe care o predă la scoală, trebuie să le combată în modul cel mai radical posibil? Aceasta îi apărea instinctului lui Iulian de apreciere a adevărului a fi ceva imposibil. Din această cauză, tuturor celor ce datorită asimilării dogmaticii creştine nu le mai era posibil să creadă în vechile divinităţi le-a fost interzisă comentarea vechilor scriitori în şcoli. Gânditi-vă, dacă s-ar proceda şi astăzi după acelaşi principiu al adevărului după care s-a condus Iulian, câte n-ar trebui interzise a mai fi predate în şcolile noastre! Însă din cele de mai sus puteţi trage concluzia cât de profund a fost instinctul adevărului care a vieţuit în Iulian Apostatul!
El voia să se opună curentului timpului, care, privit dintr-un alt punct de vedere, era cu toate acestea necesar. El avea în faţă, în primul rând, Evangheliile, create într-un mod cu totul diferit în comparaţie cu ceea ce îi fusese împărtăşit, prin iniţierea sa eleusină. El nu se putea regăsi, nu se putea familiariza cu modul în care au rezultat Evangheliile. De aceea Iulian spunea: „Dacă ceea ce a emanat de la Christos poate fi un principiu de iniţiere, atunci ar trebui să poată fi totuşi aflat în Misterii, ar trebui să poată vieţui chiar în profunzimile Misteriilor”. De aici provine dorinţa lui de a încerca o grandioasă experienţă, pentru a vedea dacă ar mai fi posibilă o continuare a ceea ce este vechi. El a văzut însă numai ceea ce devenise creştinismul în timpul său. A vrut să întreprindă o mare încercare, însă nu una care să ţină seama, ca să zicem aşa, doar de mijloacele omeneşti, căci aşa ceva ar fi fost o copilărie; el voia să întreprindă o acţiune semnificativă pentru întâmplările ce se desfăşoară în însăşi lumea spirituală. Atunci a spus: „Creştinilor le-a fost prorocit că templul din Ierusalim va fi distrus, astfel încât nu va mai rămâne piatră pe piatră. Ceea ce s-a şi întâmplat. Însă creştinismul nu se poate împlini în realitate dacă o astfel de profeţie va fi considerată mincinoasă, dacă se va acţiona împotriva ei!” Ca atare, Iulian a decis investirea unor uriase mijloace băneşti – după posibilităţile timpurilor de atunci – în vederea reconstruirii templului din Ierusalim. Şi, într-adevăr, s-au strâns numeroşi muncitori pentru a ridica templul distrus. Însă această întâmplare trebuie să o considerăm în sens spiritual: Iulian nu voia să provoace oamenii, ci pe zei! Este un fapt de necontestat, care poate fi dovedit şi în plan iatoric – în măsura în care realităţile istorice pot fi dovedite şi exterior, căci interior ele constituie o certitudine –, că fiecare dintre muncitorii care au început să reconstruiaacă templul din Ierusalim a avut o viziune, că la locul său de muncă a fost izbit în faţă de flăcări de foc, astfel că până la urmă fugea de acolo. Întreprinderea nu a putut fi realizată. Dar puteţi vedea de ce gânduri măreţe a fost animat Iulian.
După ce a dat greş în încercarea lui de a demonstra lumii că prorocirea distrugerii templului din Ierusalim ar fi fost mincinoasă, Iulian a vrut să încerce discreditarea creştinismului prin alte mijloace. Iar ceea ce voia el să facă de astă dată nu era mai puţin măreţ. Încă nu sosise timpul în care evoluţia europeană să fi fost influenţată de acel val de evoluţie care s-a născut din incapacitatea unuia dintre cei mai mari învăţători ai Bisericii, a lui Augustin, de a se avânta până la însuşirea unei anumite idei, deoarece era prea puţin spiritual pentru a se putea înălţa până la acea idee. Poate că ştiţi din istorie că, aşa cum am mai arătat cu alt prilej, şi anume când am discutat despre Faust [Nota 4], punctul de plecare al lui Augustin [Nota 5] a fost învăţătura maniheistă, născută tocmai în Persia şi care îşi aroga înţelegerea mai corespunzătoare a lui Christos Iisus decât o făceau Roma şi Constantinopolul. Această învăţătură maniheistă, al cărui ultim cuvânt din păcate încă nu poate fi rostit în prezent nici măcar în cercul nostru, a ajuns în cele mai diferite moduri până în Occidentul vremurilor mai târzii, fiind asimilată de descendenţii ei, fireşte corupţi, când în secolul al XVI-lea a început să fie consemnată naşterea legendei lui Faust. Pornind dintr-o genială intuiţie, reînvierea lui Faust de către Goethe înseamnă însă oarecum şi readucerea la viaţă a maniheismului. Iulian gândea în arii vaste, care cuprindeau întreaga omenire. Studiind personalităţi precum Iulian, ne dăm seama cât de mărunte sunt de fapt gândurile obişnuite ale oamenilor. Vedeţi dumneavoastră, învăţătura despre Fiul Omului trebuia prezentată în diferite variante, în funcţie de capacitatea formării reprezentărilor asupra omului, asupra înseşi esenţei omului. Desigur că reprezentările asupra Fiului Omului depindeau de felul în care puteau fi formulate reprezentările despre om. Însă în această privinţă oamenii erau foarte diferiţi, foarte, foarte diferiţi. Şi pentru astfel de lucruri în ziua de azi, oamenii abia dacă au o înţelegere care să pătrundă cât de cât în profunzimea lor.
În limba sanscrită, cuvântul corespunzător pentru om (Mensch, în limba germană, n.tr.) este Manushya. Însă prin cuvântul Manushya la o mare parte a oamenilor se activează sentimentul fundamental asociat cu sensul de neam omenesc. La ce ne referim oare dând omului numele de Manushya, deci atunci când acest cuvât este folosit pentru a-l caracteriza pe om? Ne referim la elementul spiritual al omului; îl apreciem pe om, mai mult decât orice, ca pe o fiinţă spirituală. Când vrem să exprimăm faptul că omul este spirit, restul fiind numai exprimarea, revelarea spiritului – când i se atribuie o valoare mai mare omului în calitatea lui de spirit – spunem Manushya.
După discuţia noastră pregătitoare, mai poate rezulta şi o altă concepţie. Când vorbim despre om, ne putem îndrepta atenţia în exclusivitate asupra sufletului său. Şi atunci se va avea mai puţin în vedere faptul că omul este spirit. Se va ţine seama că omul este suflet, iar exteriorul, fizicul, precum şi ceea ce este legat de fizic va fi împins în caracterizarea omului pe un plan secundar. Astfel, se va spune că în om vieţuieşte ceva de natură sufletească, care se exprimă prin ochi, care se manifestă prin faptul că la om capul se înalţă în sus. Examinând originea cuvântului grecesc anthropos, vom constata că se referă aproximativ la cele de mai sus. Dacă cei ce îl denumesc pe om prin cuvântul Manushya sau printr-un cuvânt care sună asemănător consideră că indică în primul rând spiritul, sau ceea ce coboară din lumea spiritului, atunci ar trebui să se spună şi că aceia care-l indică pe om printr-un cuvânt asemănător cu cuvântul grecesc anthropos – în primul rând deci grecii înşişi – exprimă partea sufletească a omului.
Mai există însă şi o a treia posibilitate. Şi anume, s-ar putea ţine seama de faptul ca în om este prezent în primul rând exteriorul, creatura pământeană, elementul trupesc, ceea ce este produs pe cale fizică. În acest caz, omul ar putea fi denumit printr-un cuvânt care îl semnifică într-un anumit fel pe producător, sau produsul care a rezultat. Acest lucru s-ar exprima prin cuvântul respectiv. Examinând originea cuvântului homo, constatăm prezenţa în conţinutul său tocmai a celor descrise mai sus.
În acest fel aveţi – într-un mod uimitor – o triplă concepţie despre om. Însă tocmai din această divizare a sensului cuvântului om veţi putea sesiza că un om care ştia ceva despre aceste lucruri – aşa cum era Iulian – putea să capete în mod justificat instinctul de a căuta o tălmăcire spirituală a ceea ce înseamnă Fiul Omului. Înăuntrul sufletului său s-a născut gândul: Eşti iniţiat în tainele Misteriilor eleusine. Ar fi oare posibil ca prin forţă să obţii iniţierea şi în Misteriile persane şi în Misteriile care sunt un ecou al învăţăturii maniheiste? Poate că în acest fel vei avea posibilitatea de a promova dezvoltarea neîntreruptă pe care o năzuiesti! Un gând gigantic! Dar aşa cum în spatele expediţiei lui Alexandru cel Mare se afla şi altceva decât scopul trivial al unor cuceriri în Asia, la fel, şi dincolo de expediţia lui Iulian Apostatul în Persia se afla altceva. Se afla, într-adevăr, chiar lucrul la care tocmai am făcut referire. El voia să vadă dacă ar putea cumva pătrunde cu ajutorul Misteriilor persane mai adânc în sarcina sa.
Despre ce era vorba ne putem da seama mai bine dacă ne întrebăm: Ce n-a înţeles, de fapt, din maniheism Augustin? Ce era, de fapt, de neînţeles în maniheism? După cum am spus deja, astăzi încă nu se poate vorbi despre scopurile finale ale maniheismului; se pot face însă unele sugerări. În tinereţea sa, Augustin fusese convins de justeţea învăţăturii maniheiste, care l-a impresionat profund. Apoi, dintr-o dată, el a renunţat la învăţătura maniheistă, adoptând catolicismul roman. Ce n-a putut oare Augustin să înţeleagă din învăţătura maniheistă? Pentru ce nu era el pregătit?
Doctrina maniheistă nu crea noţiuni abstracte, nu crea noţiuni care să despartă într-o oarecare măsură ceea ce se gândeşte de restul realităţii. Formarea unor asemenea noţiuni era imposibilă atât pentru învăţătura maniheistă cât şi pentru iniţiaţii în tainele Misteriilor eleusine. Am încercat să atrag atenţia asupra diferenţei dintre noţiunile pur logice şi cele conforme cu realitatea. În învăţătura maniheistă, principiul prevalent era de a nu formula simple noţiuni pur logice, ci noţiuni şi reprezentari conforme cu realitatea. Nu din cauză că noţiunile neconforme cu realitatea n-ar putea să joace şi ele câteodată chiar un rol important în viaţă! Din păcate, ele joacă un rol destul de important, mai cu seamă în vremurile noastre; însă rolul jucat de ele este croit pe talia lor! Şi astfel – între multe altele – în sensul doctrinei maniheiste, vor lua naştere nu numai noţiuni pur gândite, ci unele destul de puternice pentru a interveni în natura exterioară reală, pentru a juca un rol şi în natura exterioară. O reprezentare ca aceea formulată în multiple variante despre Christos Iisus ar fi fost pentru doctrina maniheistă absolut de neimaginat. Ce a devenit oare Christos Iisus în multe privinţe? Da, El s-a transformat în noţiunea destul de neclară a lui Christos care s-a întrupat în Iisus şi prin care s-a întâmplat ceva în evoluţia Pământului. Toate noţiunile s-au nuanţat într-adevăr formidabil în decursul secolului al XIX-lea.
Însă dacă ne întrebăm dacă ceea ce îi este atribuit lui Christos şi acţiunii Sale în dogmatica creştină poate să conducă într-adevăr la un rezultat, dacă suntem destul de insistenţi, seriosi, sinceri şi iubitori de adevăr, atunci răspunsul la întrebare nu poate fi afirmativ. Pentru că, dacă noţiunile creştine nu sunt suficient de puternice pentru a gândi un Pământ care nu este mormântul omenirii, ci care călăuzeste omenirea către o nouă întruchipare, dacă nu suntem destul de puternici pentru a gândi dezvoltarea omenirii altfel decât este ea descrisă astăzi de cercetătorii naturii, şi anume că, începând de la un anumit moment, Pământul va înceta să mai producă ceva iar specia umană se va stinge..., atunci toate reprezentările despre Christos Iisus nu mai ajută la nimic! Căci chiar dacă El a desfăşurat o anumită influentă în beneficiul Pământului, reprezentarea făcută în legătură cu acest lucru nu este suficient de puternică pentru a înălţa materia pe o treaptă atât de elevată ca să poată fi considerată atât de activă, încât să treacă din stadiul de Pământ într-un stadiu viitor. Este însă nevoie de noţiuni cu mult mai cuprinzătoare şi puternice decât pot fi ele formate aici, pentru a cuprinde cu ajutorul lor Pământul şi acesta să poată fi transpus într-o existenţă nouă.
Am spus recent, într-o conferinţă [Nota 6], că ştiinţa naturii gândeşte în aşa fel încât încearcă să calculeze că, dacă forţele naturii, asa cum se prezintă ele astăzi, sunt extinse cu desfăsurarea lor pe un interval de timp de milioane de ani, atunci se va crea cândva o situaţie – pe care v-am descris-o cu ocazia unei conferinţe ţinute la Royal Institution din Londra – în care pereţii interiori ai caselor vor fi spoiţi cu albus, pentru că acesta va lumina aşa de puternic încât se va putea citi ziarul. Am descris cu acelaşi prilej afirmaţia unui cercetător al naturii după care în viitorul îndepărtat laptele va fi solid şi va emana o strălucitoare lumină albastră şi aşa mai departe. Astfel de reprezentări înceţosate ale realităţii viitoare decurg în mod firesc din folosirea unor noţiuni insuficient de robuste pentru a cuprinde realitatea. Căci toată această muncă de calcul necesară stabilirii prognozei efectuată de stiinţa naturii seamănă cu urmărirea modificărilor fiziologice prin care trece un stomac de om în decurs de patru până la cinci ani, calculând cum va fi omul după două sute cincizeci de ani. Se poate într-adevăr prevedea prin calcul volumul modificărilor fiziologice ale stomacului produse în decursul unei vieţi de două sute cineizeci de ani, luând ca bază de calcul modificările înregistrate în patru până la cinci ani, după cum şi cercetătorul naturii poate calcula aspectul Pământului peste un milion de ani. Unui copil de şase-şapte ani i se poate într-adevăr calcula cum îi va fi stomacul după două sute cincizeci de ani – numai că după atâţia ani respectivul va fi murit de mult! La fel s-ar putea socoti, în maniera geologilor, că acum câteva milioane de ani Pământul ar fi avut o anume înfăţişare; aplicând aceeaşi metodă, ţinând cont de modificările fiziologice ale organelor umane interne produse în opt zile, apoi în paisprezece zile, s-ar putea calcula şi retroactiv, adică înfăţişarea de acum două sute cincizeci de ani a unui copil, numai că atunci, fireşte, el nu exista încă pe Pământ. Noţiunile sunt într-adevăr incapabile de a cuprinde întreaga realitate. Pentru realităţile parţiale care-l înconjoară pe om, cele şase până la şapte milenii de dinaintea cronologiei noastre, precum şi acelaşi timp de după începutul cronologiei noastre, noţiunile ştiinţei naturale mai corespund, oarecum, însă în nici un caz pentru o perioadă mai mare.
Dar fiinţa omenească trebuie să fie gândită pentru epoci cu totul diferite. Şi în sensul acestei fiinţe omeneşti trebuie gândită şi existenţa Fiinţei lui Christos. De aceea v-am spus o dată [Nota 7] că există o deosebire fundamentală între ceea ce se numea în Evul Mediu „Nunta mistică” şi ceea ce se numeşte în sensul lui Christian Rosenkreuz „Nunta chimică”. Nunta mistică este un proces pur lăuntric; aşa cum spuneau mai demult numerosi teosofi – şi poate mai spun şi astăzi: „Dacă ne adâncim cu adevărat înăuntrul nostru, vom descoperi acolo identitatea noastră cu esenţa divină!” O astfel de situaţie era zugrăvită aşa de frumos oamenilor, încât după o conferinţă de o oră auditorii plecau cu conştienţa că, dacă îţi cuprinzi cu adevărat lăuntrul, te poţi simţi într-adevăr ca un fel de Dumnezeu. Nunta chimică a lui Christian Rosenkreuz presupune existenţa în om a unor forţe active care prin natura lor pun stăpânire pe întregul om şi-l transformă, astfel încât, după ce materia este îndepărtată ca o zgură, omul este transmutat în perioadele Jupiter, Venus şi Vulcan.
Învingerea răului, a materiei cu ajutorul noţiunii, acesta era înţelesul şi sensul tainic al maniheismului. Faptul că problema căderii în păcat, problema răului – şi în legătură cu aceasta şi problema lui Christos Iisus – trebuiau înţelese într-un sens mai profund, iată ce i se înfăţişa sufletului lui Iulian; iată ce cunoaştere voia el să obţină printr-o iniţiere persană pe care dorea să o aducă apoi în Europa. Şi iată că în decursul acestei expediţii în Persia el a căzut lovit de o mână ucigaşă. Este atestat şi de istoria convenţională că Iulian a căzut, fiind răpus de o mână de asasin, de mâna unui adept al creştinismului constantinic. Vedeţi deci cum încercarea promovării principiului continuităţii a avut la Iulian Apostatul consecinţe tragice, ducând, cum s-ar spune, într-o fundătură.
Şi atunci s-a impus principiul augustinic: de a nu fi formate în nici un caz noţiuni care să amintească de maniheism, adică de asocierea reprezentărilor materiale cu gândirea spirituală. Occidentul a fost de-a dreptul împins în procesul de abstractizare. Acest proces s-a extins cu o anumită necesitate, înţesând întregul Apus. Numai câteva personalităţi importante s-au opus, ca mari rebeli, abstractizării. Ca urmare a întregii sale constituţii spirituale, unul dintre aceşti rebeli a fost Goethe. Iar unul dintre cei căzuţi cel mai mult în ghearele abstractizării a fost Kant. Luaţi – ştiu prea bine cât de eretică este propunerea mea, însă ea exprimă adevărul gol-goluţ – Critica raţiunii pure a lui Kant şi în timp ce îi citiţi tezele principale transformaţi-le în opusul lor: veţi obiţne adevărul. Acest mod de a gândi trebuie aplicat în legătură cu cele mai importante teze ale lui Kant privitoare la teoria timpului şi a spaţiului. Frazele pot fi transformate fără grijă în sensul lor opus; se poate spune „da” acolo unde el spune „nu”, şi invers, acolo unde el spune „nu” să se spună „da”, şi se obţine aproximativ ceea ce este valabil în faţa lumilor spirituale. Din această stare de fapt puteţi trage concluzia, dragi prieteni, cât de mari sunt interesele care intervin în procesul de falsificare a marelui antipod al lui Kant care este Goethe, aşa cum a procedat omul despre care v-am relatat de curând, care l-a prezentat exact pe dos citându-l: „În miezul naturii nu poate pătrunde nici un spirit creat”.
Trebuie luate în considerare aceste puncte de vedere – abia atunci se poate evalua corect scrierea lui Iulian îndreptată mai cu seamă împotriva creştinismului paulinic. Scrierea aceasta este într-adevăr remarcabilă! Şi ea este remarcabilă nu prin ceea ce conţine, cât prin ceea ce conţin diferite scrieri din secolul al X1X-lea. E un paradox, nu-i asa? Însă iată cum se prezintă lucrurile: dacă se au în vedere scrierile lui Iulian Apostatul îndreptate împotrivn creştinismului [Nota 8], se va constata în ele prezenţa tuturor argumentelor posibile împotriva creştinismului, împotriva lui Iisus istoric, împotriva anumitor dogme creştine, totul însoţit de un puternic şi adevărat patos, precum şi de o intensă interiorizare. Considerând însă aceste amănunte şi fiind apoi examinat tot ceea ce a fost tăgăduit de teologia liberală a secolului al XIX-lea precum şi de migrarea acestei teologii liberale către oameni gen Drews [Nota 9] şi la oamenii care pe baza acestei cercetări teologice liberale au contestat existenţa istorică a lui Iisus Christos, dacă se ia în considerare şi se asamblează tot ceea ce a fost prezentat în literatura secolului al XIX-lea – această întreagă literatură ce-şi are începutul în secolul al XVIII-lea şi-şi continuă apoi evoluţia în tot cursul secolului XIX, care aparţine deci de filologicul cel mai productiv, mai îngrijit şi mai temeinic pe care şi-l poate imagina cineva – am mai spus aceste lucruri de multe ori, însă lucrurile se repetă în nenumărate feluri, astfel încât ar trebui cercetate biblioteci întregi –, atunci rezultă că pot fi stabilite anumite linii directoare fundamentale. Principala critică a început, nu-i aşa, cu aceea că s-a procedat la compararea Evangheliilor şi s-au scos apoi în evidenţă deosebirile existente între ele. Despre aceste lucruri am vorbit deja de mai multe ori [Nota 10] şi nu mai este necesar să fie repetate. Dar dacă liniile directoare şi tezele fundamentale sunt puse la un loc şi combinate între ele, va reieşi că ele se găsesc deja şi la Iulian Apostatul. În secolul al XlX-lea de fapt nu a fost adus nimic nou. Iulian Apostatul le-a prezentat deja pe toate. Numai că în timp ce Iulian Apostatul a formulat totul printr-o anumită genialitate, în secolul al XIX-lea a fost nevoie de o uriaşă muncă, combinată cu o foarte temeinică erudiţie teologică şi de un temeinic sofism teologic.
Se poate deci spune că Iulian Apostatul s-a angajat într-o luptă titanică. Căci prin încercarea sa de a învia maniheiamul până la urmă el a vrut să realizeze şi o evoluţie neîntreruptă. Gîndiţi-vă că astfel de spirite minunate cum a fost Goethe au vrut, mânate de un impuls instinctiv, să reînvie în ei înşişi vechiul elenism! Gândiţi-vă ce rezultate ar fi avut iniţiativele unor astfel de oameni dacă Iulian Apostatul şi-ar fi putut realiza opera! Ne este îngăduit să spunem că necesitatea aflată la temelia neputinţei lui Iulian Apostatul de a-şi duce la îndeplinire gândurile trebuie neapărat privită şi dintr-un alt punct de vedere. Însă nici această necesitate nu va fi înţeleasă, dacă marele Iulian va fi privit într-un mod filistin, dacă în acesta nu va fi văzut luptătorul titanic pentru înţelegere umană a ţesăturilor cosmice aptă să pătrundă adevărul. În vremurile noastre este deosebit de utilă remernorarea unor momente grandioase ale devenirii istorice a Occidentului. Pentru că noi trăim într-o perioadă din care nu vom putea ieşi cu bine dacă nu vom înţelege într-un nou mod ce a urmărit să realizeze un spirit cum a fost Iulian Apostatul. Pe timpul său încă nu apăruse posibilitatea – şi tocmai aceasta este marea lui tragedie – de a împăca vechiul principiu al iniţierii cu esenţa cea mai profundă a creştinismului. În vremurile noastre există posibilitatea de a transpune acest lucru în realitate, posibilitate care nu trebuie ratată, dacă vrem ca Pământul şi omenirea să nu ajungă la involuţie. Trebuie recunoscută necesitatea absolută a unei înnoiri în toate domeniile. Trebuie recunoscut mai mult decât orice altceva faptul că este neapărat necesară acceptarea principiului stabilirii legăturii cu lumea spirituală.
În orice caz, vor trebui dobândite în primul rând reprezentari pentru tot ceea ce acţionează împotriva acestor necesităţi. Oamenilor de astăzi le este teamă de astfel de reprezentări pătrunzătoare. Chiar dacă în zilele noastre există mult curaj, nu este vorba de curajul cunoaşterii! Mai mult decât orice altceva, lipseste tocmai curajul cunoaşterii. În omenirea actuală încă nu există o adevărată hotărâre de a înfrunta realitatea. Însă tocmai această hotărâre constituie mai mult decât orice o necesitate pentru timpul nostru. Pentru că, dacă timpul nostru nu vrea să se afunde în nimicuri, atunci va trebui să înveţe să înţeleagă principiul spiritului creator; trebuie să înveţe să înţeleagă ce înseamnă faptul că în timp ce spiritul devine creativ el acţionează cu aceeaşi forţă cu care acţionează instinctele, cu deosebirea că instinctele acţionează în întuneric, iar spiritul devenit creativ în lumina Soarelui, adică a Soarelui spiritual! Iată ce trebuie să înveţe să înţeleagă timpul nostru. Şi tocmai acest lucru este confruntat în vremurile noastre cu o opoziţie într-adevăr îndârjită.
Cato romanul [Nota 11], care şi-a asumat ca principală sarcină construirea unei structuri rezistenţe pe seama ordinii statale romane, considera că în vederea consolidării acestei structuri este absolut necesară exilarea adepţilor filosofiei grecesti, pentru că, după cum spunea el, „Aceştia nu fac decât să pălăvrăgească cât e ziua de lungă, ceea ce contravine dispoziţiilor date de autorităţile noastre”. Machiavelli [Nota 12], marele florentin al perioadei Renaşterii, şi-a exprimat acordul aducând laude lui Cato, pentru faptul că a surghiunit pe aceia care, de pe poziţia cunoaşterii spirituale, se amestecau în treburile omeneşti ale statului. Machiavelli avea şi o înţelegere profundă a faptului că, în decursul anumitor perioade, în Imperiul roman se legiferase pedeapsa capitală pentru delicte săvârşite împotriva structurii ordinii sociale.
Imperiul roman, precum şi întreaga lui deacendenţă europeană, era un duşman de moarte al cultivării unor relaţii cu lumea spirituală. De aici provine de altfel tendinţa manifestată în multe domenii de a lăsa aceste lucruri într-o stare de confuzie, de a le trece pe cât posibil sub tăcere. În orice caz, când în lume se va instala o reprezentare lipsită de orice consideraţie cu care trebuie gândit Misteriul de pe Golgota, atunci multe vor trebui să se „topească” pe plan spiritual, precum zăpada la lumina Soarelui. Faptul acesta este cât se poate de neplăcut, însă va trebui să se întâmple! Şi, înainte de toate, va trebui ca oamenii să găsească calea de a înţelege cu adevărat Fiinţa lui Christos. Data viitoare vom vorbi despre modul în care sufletul uman se poate apropia astăzi nemijlocit de această Fiinţă a lui Christos.
Însă reprezentări cu adevărat rodnice ale acestor lucruri pot fi dobândite numai dacă ne vom opri, pe de o parte, asupra unei figuri care, aş zice, a inaugurat dezvoltarea laturii exoterice a culturii occidentale şi care a fost Constantin, iar pe de altă parte, asupra figurii lui Iulian Apostatul, care a încercat, într-un mod imposibil pentru acele timpuri, să lupte împotriva aspectului exoteric al dezvoltării Occidentului. Este însă clar că, dacă cineva având numai puţină cunoaştere – n-aş spune nici măcat puţină cunoaştere adevărată a faptelor oculte, ci numai puţină cunoaştere adevărată a acelor lucruri ce sunt cuprinse în anumite scrieri mai vechi – îşi va îndrepta atenţia cu această cunoaştere asupra dogmaticii creştine, vor ieşi la iveală lucruri cu totul remarcabile. Iar dacă cineva îşi va aţinti privirea asupra unor lucruri cum este însăşi Liturghia – deci, după cum am spus, nu cu cunoştinţe oculte în general, ci numai cu lucruri care-şi au obârşia în cunoştinţe oculte din scrierile mai vechi – şi dacă va purcede la judecarea cultului şi a dogmaticii, vor ieşi la iveală lucruri foarte stranii. Ies la iveală lucruri care până la urmă ne fac să ne întrebăm ce se află de fapt în această dogmatică, ce există în practicile cultului liturgic. Nu eu, aici şi acum, ci numeroşi autori care s-au ocupat cu aceste lucruri din punctul de vedere mai sus amintit au ajuns la concluzia că, într-adevăr, în cult şi în dogmatică se află de fapt ascuns atât de mult păgâism vechi, aşa de multă reactualizare a vechiului păgânism, încât s-ar putea reedita încercarea făcută de scriitorul francez Drach [Nota 13], un cunoscător temeinic al vechiului iudaism, de a demonstra că în dogmatica şi în cultul bisericii catolice nu este vorba decât de reactualizarea vechiului păgânism. Au existat şi autori care au încercat să arate că anumiţi oameni s-au străduit să ascundă tocmai faptul că în dogmatică şi în practicile cultului au fost transplantate multe acţiuni ale vechiului păgânism.
Ar fi însă un fapt remarcabil dacă – într-un mod cu totul subconştient – ar supravieţui tocmai păgânismul, putându-se totodată naşte întrebarea: Ce servicii a făcut oare supravieţuirea păgânismului supravieţuirii Imperiului roman? Ce fel de servicii? Şi cum stau atunci lucrurile cu Iulian Apostatul? Da, dacă unii scriitori mai noi ar avea dreptate când afirmă că jertfa liturgică a catolicilor ar fi în principiu un vechi sacrificiu păgân precum şi că Iulian Apostatul şi-ar fi întrebuinţat întreaga lui putere pentru a nu admite dispariţia vechilor datini păgâne ci transplantarea lor, atunci am putea spune că el a reuşit totuşi, într-un anumit sens, să realizeze ceva. Din examinarea marelui antagonism dintre Iulian Apostatul şi Constantin reies nenumărate şi stranii probleme, sau, cum spune Nietzsche, „probleme încornorate”. Numai probleme cu coarne, care sunt însă extrem de fatale pentru omul contemporan, însă care trebuie să devină neapărat probleme ale timpului nostru.
Data viitoare, vom continua cu această examinare a problemei.
