În urma ultimelor noastre prelegeri ați putut ajunge la concluzia că și pentru timpul prezent, dar mai cu seamă pentru viitorul omenirii, va fi de o deosebită importanță să se înțeleagă faptul că pentru Christos Iisus și pentru tot ce se află în legătură cu El prin Misteriul de pe Golgota nu prezintă prea mare importanță examinarea lor exterioară, așa cum se practică ea ca istorie convențională în cadrul științei exterioare; că pentru oameni va trebui să devină accesibile alte izvoare, în vederea adeveririi cunoașterii realității lui Christos și a Misteriului de pe Golgota, decât poate oferi examinarea istorică curentă în materie de izvoare istorice, chiar dacă aceste izvoare sunt Evangheliile. Am amintit deja în repetate rânduri – oricine face cunoștință cu literatura de specialitate se poate convinge și singur – că tocmai cea mai sârguincioasă, minuțioasă și atentă cercetare istorică a secolului al XIX-lea s-a ocupat cu critica, respectiv cercetarea Evangheliilor; și se poate spune – luat acum numai ca pur fenomen exterior istoric – că această critică a Evangheliilor a dus la un rezultat negativ, de fapt un rezultat mai degrabă distructiv, anihilant pentru ideea Misteriului de pe Golgota decât o confirmare, o fundamentare și o dovadă în favoarea sa. Știm că mulți dintre contemporanii nostri, nu din spirit de contradicție, ci pentru că sunt convinși că nu pot proceda altfel, s-au decis, pe baza rezultatelor cercetării istorice, să recunoască faptul că nu avem nici un fel de îndreptățire să afirmăm în mod pur istoric că s-ar putea dovedi existența pe Pământ a lui Christos Iisus la începutul erei noastre. În orice caz, nu poate fi nici contestat, însă acest lucru nu prezintă prea mare importanță.
Însă la întrebarea: Cum este posibilă descoperirea unor alte izvoare decât cele istorice în vederea cunoașterii Misteriului de pe Golgota? vom putea da un răspuns corespunzător numai dacă vom prezenta unele amănunte ocult-istorice, așa cum am procedat cu ocazia ultimei noastre întâlniri.
Urmărind derularea primelor veacuri ale evoluției creștinismului și având în vedere faptul că această evoluție aproape că nu-i este accesibilă cunoașterii în alt mod decât prin aprofundarea examinării pur istorice cu ajutorul stiinței spiritului, dacă se ține seama de acest lucru și se admite examinarea spiritual-științifică, pentru început as zice numai ipotetică a acestei perioade, atunci, pentru a prezenta evoluția primelor veacuri creștine, ni se prezintă o imagine cu totul remarcabilă. Pentru că, dacă vom lăsa privirea să cuprindă desfășurarea acestor prime veacuri creștine, va rezulta că Misteriul de pe Golgota nu s-a săvârșit numai o singură dată, individual, și numai pe Golgota, ci s-a mai săvârșit și o a doua oară, într-un sens oarecum figurat, într-un context istoric mai larg. Dacă este examinată cu atenție această epocă, se dezvăluie într-adevăr infinit de multe lucruri remarcabile.
Pentru că beneficiază de o tradiție neîntreruptă, există astăzi, să spunem, o istorie a religiei catolice, care vorbeste în primul rând despre întemeierea creștinismului, despre primii Părinți și învățători ai Bisericii primelor veacuri creștine, apoi despre învățătorii și filosofii Bisericii din veacurile următoare, despre fixarea de către conciliile ecumenice a fiecărei dogme în parte, despre papii infailibili și așa mai departe. Se urmărește un fir istoric ce se deapănă ca și cum istoria s-ar derula în continuu după acelasi tipic. Cu toate că bătrânii Pairinți ai Bisericii sunt supuși unor critici susținute, parcă totuși lipsește curajul necesar respingerii și ignorării lor totale, deoarece atunci ar fi întrerupt firul continuității; se dorește stabilirea legăturii tocmai cu acel conciliu ecumenic din anul 869, despre care v-am mai povestit. Da, după cum am spus, lucrurile sunt prezentate ca și cum istoria ar fi un proces neîntrerupt. Însă când într-un proces în aparență neîntrerupt intervine un salt radical, atunci acesta este asimilat în istoria în aparență neîntreruptă. Dacă intrăm în spiritul problemei, nu ne putem imagina un antagonism mai mare decât cel existent între spiritul primilor învățători ai Bisericii creștine și cel al învățătorilor de mai târziu, precum și al hotărârilor luate de conciliile ecumenice. Există aici o imensă și radicală deosebire, care este însă trecută sub tăcere datorită faptului că o cer anumite interese. Și prin aceasta este posibil ca sufletele prezentului să fie ținute în neștiință tocmai în legătură cu primele veacuri creștine și cu ceea ce s-a întâmplat de fapt, atunci. Bunăoară, despre felul în care a fost eradicat ceea ce este numit în mod obișnuit gnosă nici oamenii cei mai învățați nu posedă astăzi vreo reprezentare valabilă. La fel de mare neștiință și incertitudine există și în legătură cu ceea ce au vrut spirite precum Clement Alexandrinul, Origene, discipolul său și alții, chiar și un Tertullian [Nota 1], pentru că fragmente din operele lor întâlnim doar în scrierile celor care i-au combătut; astfel, putem spune că este imposibil să se obțină o imagine obiectivă a acestor primi Părinți și învățători ai Bisericii creștine și că pe baza fragmentelor păstrate din operele lor au fost construite teoriile cele mai fanteziste.
Dacă vrem să clarificăm această problemă, va trebui să ne îndreptăm privirea și asupra evenimentelor care au făcut posibil ca Misteriul de pe Golgota să aibă loc, aș zice, pentru a doua oară, adică încă o dată, în istorie.
Când s-a săvârșit Misteriul de pe Golgota mai acționau încă, cu întregul lor conținut spiritual, vechile culte păgâne, vechile Misterii păgâne. Toate acestea se manifestau așa de puternic, încât putem vedea născându-se din ele o personalitate ca Iulian Apostatul, despre care am vorbit data trecută, cel care fusese inițiat în tainele Misteriilor eleusine. Misteriile păgâne își făceau încă simțită prezența atât de intens încât un lung șir de cezari – chiar dacă într-un mod aparte – avuseseră parte de un fel de inițiere. Însă în afară de asta mai acționau și toate acele lucruri care se aflau în legătură cu vechile culte păgâne și care astăzi sunt date la o parte într-un mod cât se poate de nepotrivit din punct de vedere istoric. Se povesteste ce s-a întâmplat la un moment sau altul în istorie, pur și simplu în modul cel mai exterior. Or, chiar și ceea ce s-a întâmplat în modul cel mai exterior poate fi suficient pentru unii pentru a vorbi despre un al doilea Misteriu de pe Golgota. Însă nu se cunoaște deloc tocmai partea lăuntrică a întâmplărilor.
Examinând aspectele exterioare ale evenimentelor, va trebui să constatăm că în timpul primelor secole ale creștinismului lumea era de-a dreptul împânzită cu fel de fel de temple păgâne, în care se aflau, înconjurate de o nemaipomenită măreție și fastuozitate – despre care noi, cei de astăzi, nu avem nici cea mai vagă idee – chipurile și statuile divinităților locurilor reapestive; se aflau în acele temple reproduceri artistice ale chipului zeilor, care redau în imagini până în cele mai mici amănunte ceea ce viețuise în vechile Misterii. Nu numai că nu exista nici un oraș sau peisaj care în acele vechi timpuri să nu-și fi avut din abundență construcțiile sale mistic-artistice, dar până și pe ogoare, acolo unde țăranii își semănau grânele, peste tot puteau fi întâlnite asemenea mici temple izolate, fiecare cu reproducerea imaginii zeilor lor. Nici una dintre muncile agricole nu era executată, fără a fi reportate forțele care – cu ajutorul puterilor magice ce sălășluiau în reproducerea aceasta deosebită a imaginii zeilor – erau gândite ca scurgându-se din spațiul cosmic asupra Pământului. Însă cezarii romani, împreună cu episcopii și preoții creștini, au avut grijă în decursul acestor secole – și noi putem urmări acest proces până la împăratul Iustinian [Nota 2], adică până în secolul al VI-lea, putem urmări cum apărea un edict împărătesc după altul, toate dezvăluind grija acestor cezari – să distrugă din temelii toate lăcașurile păgâne de închinăciune, mari și mici, împreună cu imaginile și statuile din interiorul lor. O imensă furie de distrugere a măturat lumea în aceste secole, o furie de distrugere unică în felul ei în întreaga evoluție a omenirii; și este unică pentru că trebuie să ținem seama ce a fost distrus. Din vremea în care Sfântul Benedict de Nurcia [Nota 3] cu propriile sale mâini, ajutat de muncitorii săi, a demolat făcând una cu pământul templul lui Apollo de pe Montecassino – pentru a întemeia acolo mănăstirea de reședință a Ordinului benedictinilor – și până în vremea împăratului Iustinian, una dintre principalele preocupări ale cezarilor romani, pe care după Constantin și-a însusit-o în special creștinismul, a fost de a distruge tot ce mai rămăsese din timpurile vechi. Există și edicte care în aparență ar vrea să stăvilească opera de distrugere. Însă citirea acestor edicte produce o impresie ciudată. Există, bunăoară, un edict al unui cezar care dispune ca templele păgâne să nu fie distruse toate dintr-o dată, căci o astfel de acțiune ar răscula populația, ci nimicirea să fie dusă la îndeplinire treptat; atunci populația nu s-ar mai răscula, ci se va resemna.
Toate aceste măsuri cât se poate de înfricoșătoare și care se aflau în legătură cu această activitate distructivă sunt relatate adeseori înfrumusețat, ca și multe alte lucruri. Însă această cosmetizare n-ar trebui să se întâmple. Pentru că unde adevărul este într-un fel sau altul distorsionat, acolo și accesul la Christos Iisus este bruiat, și atunci El nu mai poate fi găsit. Iar în ceea ce priveste iubirea față de adevăr se pot face descoperiri ieșite din comun. V-aș ruga să-mi permiteți să vă prezint un simptom mărunt, pe care îl amintesc din cauză că am avut parte de trăirea lui în copilăria relativ timpurie, și pe atunci m-a irnpresionat puternic. Astfel de lucruri, o dată trăite, nu mai pot fi uitate. Ei bine, dacă nu avem urechile înfundate, putem auzi din istoria cezarilor romani că acel Constantin despre care am mai vorbit nu era un om foarte bun. Pentru că, în general, nu poate fi bun cel care îsi acuză pe nedrept propriul fiu vitreg că a avut relații incestuoase cu mama sa – acuzația era nedreaptă, absolut inventată, numai pentru a justifica săvârsirea unui omor. Pe baza acestei acuzații inventate a poruncit uciderea fiului său vitreg, iar apoi a mamei sale. Astfel de lucruri făceau parte dintre faptele cele mai obișnuite ale împăratului Constantin. Însă pentru că Biserica exterioară îi datorează lui Constantin multe lucruri, iată că istoria exterioară a Bisericii se rușinează să-l înfățișeze pe marele ei binefăcător în adevărata sa lumină. De aceea as dori să vă citesc un fragment din manualul meu școlar de istorie a religiei [Nota 4] despre acest împărat: „Constantin și-a arătat natura credincioasă și în viața lui particulară” – tocmai v-am arătat în ce fel! „Dacă i se reproșează setea de putere și firea mânioasă, trebuie să gândim că credința nu te fereste de orice pas greșit, precum și că creștinismul nu si-a putut dovedi forța sfințitoare asupra lui, pentru că până la sfârșitul vieții sale Constantin a rămas în afara participării la Sfintele Taine”.
Puteți avea parte de trăirea unui imens număr de astfel de întâmplări, și cu ajutorul lor puteți studia intensitatea așa-numitei iubiri a adevărului, foarte deseori exemplificată în paginile istoriei. Și lucrurile nu stau mai bine nici cu privire la istoria mai nouă, numai că aici avem de-a face cu alte puncte de vedere, și nu se poate observa atât de ușor totul, pentru că intervin alte interese.
De obicei, când se discută aceste edicte împărătești se amintește și că cezarii romani ridicau obiecții împotriva sângeroaselor jertfiri de animale oficiate în templele păgâne, precum și împotriva altor practici înrudite. Nu vrem nici să criticăm și nici să înfrumusețăm lucrurile, ci dorim doar să relatăm pur și simplu evenimentele. Este necesar să se știe că așa-numita „jertfire a animalelor”, ale căror măruntaie – după cum se spune – preziceau viitorul, era un mod decadent de a aduce sacrificii rituale, însă în nici un caz nu era ceva trivial, așa cum se apreciază foarte frecvent în istorie când se vorbeste despre acest lucru. Prin jertfirea animalelor – este dificil să se mai vorbească astăzi în amănunt despre astfel de lucruri care sunt considerate scandaloase, de aceea ele pot fi descrise numai în mod general – se urmărea stimularea unei capacități care nu mai putea fi posedată nemijlocit, deoarece vremea vechii clarvederi atavice trecuse deja; prin jertfirea animalelor, în cadrul anumitor cercuri preoțesti păgâne se urmărea obținerea unui impuls în vederea reînvierii – cu ajutorul acestui mijloc – a vechilor puteri de clarvedere. Și anume, se urmărea ca prin forma specifică a ritualului jertfirii animalelor să se reînvie forța clarvăzătoare pentru a se putea transpune, în vremurile primordiale, în vremurile Misteriilor lui Mithra, și aceasta după cea mai spirituală procedură de atunci. Însă lucrurile se desfășurau mult mai brutal, mai sângeros în templele Misteriilor egiptene. Dacă studiem Misteriile lui Mithra cu metode oculte, va trebui să spunem că diferitele moduri de jertfire a animalelor – care erau mai mult decât numim astăzi jertfire de animale, căci în realitate ele conduceau la cunoașterea tainelor naturii mult mai intens decut disecția cadavrelor, decât autopsia practicată astăzi, care în fond nu te introduc în nici un fel de taine, ci numai în lucrurile de suprafață – erau un mijloc de a obține introducerea în tainele forțelor active din Univers. Cel ce săvârșea aceste jertfe rituale într-un mod corect devenea clarvăzător, putea cunoaște anumite forțe prezente în tainele naturii. De aceasta se leagă si faptul că trebuia păstrat secretul asupra fundamentelor spirituale reale ale sacrificiilor săvârsite în Misterii, că aceste lucruri puteau deveni accesibile abia atunci când novicele era suficient pregătit.
Or, dacă studiem Misteriile lui Mithra, aflăm că originea lor se află în perioada a treia postatlanteană, și că acum ele se aflau în decădere, deoarece erau adecvate, în forma lor cea mai desăvârsită, perioadei a treia postatlanteene. În perioada a treia postatlanteană, Misteriile lui Mithra se aflau de fapt în vremurile lor cele mai bune, ceea ce, chiar dacă într-un mod primejdios și tainic, conducea totuși la cunoașterea unor profunde enigme ale naturii, datorită faptului că procedeele practicate aveau rezultate concrete. Așadar, gândiți-vă: preoții practicau în fața novicilor anumite procedee care erau legate de descompunerea legăturilor existente în natură, pentru ca astfel, prin descompunere, novicii să ajungă la cunoașterea structurii fenomenelor și proceselor din natură. Iar prin modul în care se desfășurau aceste procese, prin felul în care acționau împreună apa și focul din interiorul organismelor, precum și prin felul în care această conlucrare oferea stimuli celui ce participa la sacrificarea rituală a animalelor – prin acestea, pentru participanți se deschidea o cale cu totul deosebită pentru o cunoaștere de sine ce pătrundea până în cele mai lăuntrice fibre ale omului, și prin aceasta și o cale pentru cunoașterea lumii.
Așadar, aceste sacrificii rituale de animale erau o cale spre cunoașterea de sine și spre cunoașterea lumii. Participând la săvârșirea unor astfel de sacrificii, oamenii se viețuiau pe ei înșiși altfel decât în viața exterioară fizică. Însă această trăire se baza într-o mare măsură pe slăbiciunea omului. Căci cunoașterea de sine este foarte greu de realizat, iar sacrificiile urmăreau ușurarea cunoașterii de sine. Prin astfel de jertfe rituale, omul ajungea să se viețuiască, să se simtă pe sine însuși lăuntric mult mai intens decât prin simplul proces al gândirii sau al reprezentării. Am putea spune că se urmărea dobândirea unei cunoașteri de sine ce pătrundea până în esența propriei corporalități; o cunoaștere de sine care putea fi urmărită până în sufletul marilor artiști ai Antichității, care își datorau într-un anumit sens capacitatea lor de a plăsmui forme tocmai trăirii în propriul lor organism a mișcărilor formatoare ale naturii. Cu cât ne întoarcem mai departe în timp în artă, în creația artistică, cu atât mai mult ne apropiem de vremurile în care crearea după un model dat era ceva cu totul de neînțeles. A avea în față un model și a-l copia era pentru omul străvechi ceva cu totul de neînțeles. Trebuie să recunoaștem că oamenii de atunci posedau înăuntrul lor ceva viu, care viețuia intens și pe care îl frământau, dându-i formă, modelându-i un trup. Aceste lucruri sunt astazi deja atât de tocite, încât aproape că nu se mai poate vorbi despre ele, căci cuvintele noastre nu pot reda cu sensul lor decât o umbră din ceea dorim să exprimăm cu adevărat. Este într-adevăr imensă schimbarea prin care au trecut oamenii o dată cu trecerea timpului.
O adevărată continuare a Misteriilor lui Mithra, care, pe timpul desfășurării Misteriului de pe Golgota erau răspândite în întreaga lume, au fost Misteriile eleusine grecești. Ele erau o continuare, dar în același timp, într-un anumit sens, ceva diferit. În timp ce esența Misteriilor lui Mithra era ca omul să se viețuiască pe sine însuși în mod fizic-trupesc, în Misteriile eleusine trebuia ca omul să nu se viețuiască pe sine în el însuși, ci în afara sa. În Misteriile eleusine erau practicate cu totul alte procedee decât cele din Misteriile lui Mithra. În timp ce în Misteriile lui Mithra omul era literalmente înghesuit în el însuși, în cele eleusine el era extras sufletește din el însuși, astfel că, aflându-se în afara trupului său, omul avea parte de viețuirea tainicelor impulsuri de creație ale spiritului și naturii din afara lui. Și dacă ne vom familiariza cu ceea ce se întâmpla de fapt cu omul în aceste Misterii – atât în cele ale lui Mithra, care erau decadente, cât și în cele eleusine, care nu numai că nu erau decadente, ci atinseseră culmea răspândirii și acțiunii lor cu câteva secole înainte de cronologia creștină, cam prin secolul al IV-lea de dinaintea erei noastre –, dacă ne vom întreba de fapt ce se obținea în aceste Misterii pentru om, va trebui să spunem că în ele era formulat răspunsul la îndemnul delfic: „Cunoaște-te pe tine însuți!” Totul era concentrat, de fapt, asupra dobândirii cunoașterii de sine; și aceasta în două moduri diferite. Unul era cunoașterea de sine prin înghesuirea în sine, astfel încât componenta eteric-astrală se densifica oarecum în om, ajungând să se lovească înăuntrul său de sine însuși, iar prin această ciocnire lăuntrică a sufletescului cu trupescul omul afla: Ești ceva ce percepi atunci când te înghesui și te îmbrâncești lăuntric chiar pe tine. Acest lucru se întâmpla în Misteriile lui Mithra. Celalalt mod al dobândirii cunoașterii de sine prin Misteriile eleusine se realiza prin extragerea sufletului din trupul omului – prin intermediul unor procedee în a căror descriere nu intrăm acum –, astfel că sufletul extras din trupul omului ajungea în legătură cu puterea tainică a acțiunii solare, a impulsului Soarelui pe Pământ, cu forțele impulsului Lunii pe Pământ, cu forțele impulsului stelar, cu impulsurile forțelor elementare izolate, cu forțele căldurii, ale aerului, ale focului și așa mai departe. Entitatea sufletească a omului – extrasă în prealabil din trup – era atunci străbătută ondulatoriu de elementele exterioare, de existența exterioară, astfel că din impactul cu exteriorul era dobândită cunoașterea de sine. Iar ceea ce știau cei ce cunoșteau sensul propriu-zis al esenței Misteriilor era faptul că omul putea avea parte de orice trăire, în afară de cea a asocierii unui conținut real cu noțiunea de Eu, atunci când această noțiune nu provenea din Misterii. Pentru acea vreme, dacă nu provenea din Misterii, Eul rămânea ceva abstract. Restul elementelor sufletesc-spirituale puteau fi trăite, însă noțiunea de Eu trebuia să fie stimulată pe această cale; ea avea nevoie de acest stimulent puternic. Acest lucru îl știau oamenii. Și acest lucru este esențial în această privință.
După cum știți, la un moment dat s-a realizat un fel de combinație între evoluția creștină și Imperiul roman. Modul în care a fost făcută această combinație l-am descris deja. Prin realizarea acestei combinații s-a născut apoi dorința stergerii, a mușamalizării pe cât posibil a acestui trecut pe care l-am descris mai sus, dorința de a împiedica pe cât posibil ca vreo imagine reală a acestui trecut să persiste și să pătrundă în lumea de mai tâziu, pentru ca nu cumva posteritatea să afle ce au făcut oamenii până în veacurile târzii ale erei creștine pentru a putea intra în legătură cu puterile divine care-i dăruiesc omului – fie înăuntrul, fie în afara trupului – conștiența de Eu. Iar acum, dacă vrem să studiem ceva mai în profunzime evoluția creștinismului, va trebui să ne îndreptăm atenția nu numai asupra evoluției dogmelor, ci și asupra evoluției cultelor. Pentru anumite puncte de vedere, evoluția cultului este mult mai importantă decât evoluția dogmelor. Pentru că dogmele constituie elementul discordiilor și al certurilor confesionale; dogmele sunt ca pasărea Phoenix: ele renasc din propria lor cenușă, și oricât de radical ar fi nimicite dogmele, până la urmă tot apare din nou cineva – care poate fi considerat un cap pătrat – care susține aceleași păreri. Cultele pot fi desființate mult mai sigur. Iar aceste vechi culte, care erau într-o oarecare măsură semnele exterioare reale, simbolurile întâmplărilor desfășurate în Misterii, trebuiau neapărat desființate, căci prin distrugerea lor nu mai puteau fi descifrate în ele urmele felului cum, odinioară, se încerca apropierea de forțele spiritual-divine.
Dacă dorim să pătrundem în spatele vălului ce acoperă aceste lucruri, trebuie să analizăm mai cu atenție cultele creștine, de pildă acțiunea centrală a cultului: jertfa liturgică, jertfa catolică săvârșită prin liturghie. Ce este de fapt aceasta jertfă liturgică a cultului catolic, cu imensul și profundul ei sens? Ce reprezintă ea? Ei bine, jertfa liturgică creștină, cu tot ceea ce conține ea, reprezintă o evoluție neîntreruptă a Misteriilor lui Mithra, cumulate într-un anumit fel cu elemente ale Misteriilor eleusine. Sacrificiul ritual liturgic precum și multe dintre ceremoniile legate de el nu sunt nimic altceva decât evoluția în continuare a vechilor culte practicate în Misterii. Au intervenit însă anumite modificări în ritual, căci bunăoară caracterul sângeros pe care îl căpătaseră Misteriile lui Mithra a fost mult atenuat. Dar spiritul fundamental foarte asemănător al ritualului creștin-catolic cu al Misteriilor lui Mithra poate fi apreciat just numai de cel ce este capabil să evalueze în mod corect anumite amănunte. Astfel, faptul că atât preotul, cât și cel ce se împărtășește cu trupul Domnului, după ce nu a mâncat nimic un anumit timp prescris cultic – sau, cum se spune, pe nemâncate –, este mult mai important pentru înțelegerea întregii probleme decât alte amănunte care au generat în Evul Mediu niște dispute îngrozitoare. Pentru că starea „pe nemâncate” este, de pildă, unul din elementele esențiale. Iar atunci când un preot – așa cum se mai întâmplă uneori – încalcă această poruncă a săvârșirii transsubstanțierii și a împărtășirii „pe nemâncate” întregul act nu mai are nici sensul, nici semnificația, nici efectul pe care trebuie să le aibă. Ce-i drept, de cele mai multe ori nu-și realizează efectul scontat pentru că respectivii nu sunt instruiți în mod corespunzător. Efectul așteptat poate deveni o realitate numai dacă s-a făcut o instruire adecvată în legătură cu ceea ce se trăiește imediat după primirea trupului fără sânge al Domnului. Însă poate că știți și dumneavoaatră cât de puțină importanță se acordă astăzi acestor subtilități; cât de puțină grijă se are ca prin împărtășanie să se producă într-adevăr o trăire care reprezintă un fel de simțire lăuntrică, un fel de reînnoire în prezent a stimulărilor care aveau loc în Misteriile lui Mithra. Astfel, după cum vedeți, în spatele întregului cult sunt ascunse într-o anumită măsură lucruri tainice. Biserica a vrut de altfel să realizeze prin actul de hirotonisire a preoților un fel de continuare a străvechiului principiu al inițierii, numai că ea a ignorat faptul că principiul inițierii consta inițial în faptul că celui ce urmează să fie inițiat i se împărtășeau cunoștințe despre modul în care trebuie trăit întregul cult.
Din idealul lui Iulian Apostatul făcea parte să descopere ce legătură exista între Misteriile eleusine – în care era inițiat el – și Misteriile perioadei a treia postatlanteene. Ce putea el afla din Misteriile eleusine? De fapt, astăzi istoria nu ne învață ce putea descoperi Iulian Apostatul din Misteriile eleusine. Însă dacă vă veți decide să studiați în ce fel oameni precum Clement Alexandrinul, ucenicul său Origene, chiar și Tertullian sau Ireneu [Nota 5] – fără a mai vorbi de alți învățători mai vechi ai Bisericii au apărut din sânul principiului păgân al inițierii, pentru a se transmuta apoi în felul lor în creștinism, dacă vă veți preocupa mai îndeaproape de aceste spirite, veți afla că în ele viețuia o mobilitate cu totul specială a noțiunilor și a reprezentărilor; viețuia un spirit cu totul diferit în comparație cu ceea ce a viețuit mai tarziu în Biserică. Dacă vrem să înțelegem Misteriul de pe Golgota, va fi necesar să ne apropiem de spiritul care viețuia în toți acești invățători ai Bisericii. Iată lucrul esențial: să ne apropiem de spiritul acesta!
După parerea mea, oamenii se află într-o profundă stare de somnolență cu privire la marile fenomene ale culturii. Ne reprezentăm lumea realmente de parcă de fapt am viețui-o în vis. Este ceva ce putem constata în vremurile noastre. V-am vorbit adeseori despre Hermann Grimm – trebuie să recunosc însă că, atunci când vorbesc în prezent de Hermann Grimm, mă simt cu totul altfel decât atunci când am vorbit despre Hermann Grimm în urmă cu patru sau cinci ani. Cele trăite de noi în războiul care durează deja de aproape trei ani determină o mutație a capacității noastre de apreciere, astfel încât întâmplări desfășurate cu câteva decenii în urmă ne par a aparține realmente unui timp ca din povești și că s-ar fi putut derula tot atât de bine și acum câteva secole. Întâmplările curente ne-au devenit atât de străine de parcă ar fi avut loc cu secole în urmă, iar timpul s-ar fi lungit. Și astfel sunt ratate de către oamenii căzuți în somnolență întâmplări importante din lume.
Dacă cineva încearcă astăzi să-i înțeleagă cu mijloacele obișnuite ale intelectului, ale noțiunii pe scriitorii antici – desigur, dacă respectivul este, în sensul obișnuit al cuvântului, un absolvent universitar – firește că înțelege toate câte au fost moștenite de posteritate, însă, dacă nu este un astfel de spirit iluminat, poate spune: Cu ajutorul capacității de înțelegere obișnuite, dacă nu folosim mijloace oculte, vechii filosofi greci Thales, Heraclit, Anaxagora [Nota 6] – care deci nu sunt situați în timp prea departe de noi – într-adevăr nu pot fi înțeleși. Ei vorbesc – chiar dacă știm greaca veche – o altă limbă; ei vorbesc o limbă într-adevăr diferită din punct de vedere noțional de cea pe care o putem vorbi noi înșine pentru a fi înțeleși de un intelect uman obișnuit. Și acest lucru este valabil, bunăoară, și cu privire la Platon. Am amintit în repetate rânduri că Hebbel a intuit aceasta, atunci când s-a gândit – în jurnalul său și-a notat [Nota 7] de altfel schița unei drame în acest sens – să-l prezinte pe Platon reîntrupat în ipostaza unui elev de liceu care trebuie să-l citească pe Platon împreună cu profesorul său, însă nu îl poate înțelege nici cu ajutorul profesorului, care este foarte bine calificat, în ciuda faptului că el însuși – elevul – este reîntruparea lui Platon. Hebbel a vrut să scrie și să prezinte o astfel de piesă de teatru. N-a apucat să-și realizeze planul, însă și-a notat în jurnalul său cam ce s-ar întâmpla dacă Platon reîntrupat ar fi astăzi un elev de liceu și ar trebui să-și citească operele scrise în fosta întrupare, fără însă a le mai putea înțelege. Hebbel intuia că Platon nu poate fi înțeles fără dificultate. Înțelegerea, ceea ce poate fi numit înțelegere dacă noțiunile sunt analizate cu precizie, începe să devină realizabilă pentru gândirea omului abia o dată cu Aristotel. O astfel de operație nu era posibilă înainte de Aristotel, ci numai o dată cu el, în secolul al IV-lea î.Chr. Ceea ce există mai înainte nu poate fi înțeles cu un intelect obișnuit. De aceea au și încercat oamenii să-l înțeleagă pe Aristotel, căci pe de o parte el poate fi înțeles, iar pe de altă parte nici până astăzi nu s-a ajuns mai departe cu anumite structuri de noțiuni elaborate de el, pentru că aceste structuri erau utile pentru acele vremuri. De fapt, pentru omul care trăieste în viața concretă, a dori să gândești cum se gândea într-o perioadă anterioară este ca și când, ajuns la vârsta de cincizeci și șase de ani, el ar vrea să aibă pentru un sfert de oră din nou douăzeci și șase de ani, pentru a retrăi ceea ce a trăit atunci. Un anumit mod de a gândi este bun numai pentru o perioadă foarte precis determinată; ceea ce constituie caracteristica gândirii este mereu regândit. Este însă interesant cum a trăit Aristotel în Evul Mediu ca un stăpân al gândirii, și cum a ieșit el din nou la suprafață și iese la lumină tocmai acum în opera ades amintitului Franz Brentano. În 1911, Franz Brentano a scris o carte frumoasă, splendidă despre Aristotel [Nota 8], o carte în care au fost prelucrate reprezentările și noțiunile care trebuiau să fie aduse cât se poate de aproape de epoca actuală. Este o ciudată karmă a vremurilor faptul că Franz Brentano a scris exact în această perioadă o carte cuprinzătoare despre Aristotel, o carte pe care ar trebui să o citească de fapt toți cei care țin să stabilească un contact cu un anumit fel de a gândi. De altfel, cartea lui Franz Brentano despre Aristotel se citește foarte ușor.
Vedeți dumneavoastră, până și Aristotel a fost într-un anumit sens o victimă a destinului, care a făcut ca opera sa, chiar dacă nu într-un mod nemijlocit, să fie ciuntită, nu de către creștinism, ci de către Biserică, astfel că s-au pierdut părți importante ale scrierilor sale. Așa încât, ceea ce a mai rămas în picioare din opera aristotelică necesită și în privința fondului o completare ocultă. Iar lucrurile cele mai importante se referă tocmai la sufletul omului. Și aici, făcând legătura cu Aristotel, ajung la un lucru care trebuie să-i fie spus omului contemporan când își pune întrebarea: Cum pot eu însumi să găsesc, cu ajutorul trăirilor mele sufletești lăuntrice, o cale sigură – în timp ce-mi îndrept asupra acestei taine viața meditativă practicată așa cum este ea descrisă în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? –, cum pot deci afla o cale sigură pentru a deschide în mine însumi izvoarele cunoașterii Misteriului de pe Golgota? Pentru că Aristotel încearcă oarecum pornind dinăuntrul său să învioreze trăirea aceea lăuntrică pe care cel ce formulează o astfel de întrebare să o poată retrăi și el. Numai că tocmai acolo unde Aristotel ar urma să-și descrie propria lui cale meditativă, tocmai acolo – spun comentatorii aristotelici – el devine zgârcit la vorbă. Însă această zgârcenie la vorbă nu constă în faptul că el n-ar fi descris aceste lucruri, ci că cei de după el nu le-au preluat, astfel că nu au fost transmise posterității. Aristotel se îndreptase deja pe o cale interioară specifică – să zicem mistică. El voia să descopere în sufletul său ceea ce dă certitudinea lăuntrică a nemuririi sufletului.
Dacă cineva efectuează în mod cinstit și sincer o muncă lăuntrică meditativă un anumit timp, dacă practică exerciții adecvate, el ajunge fără îndoială să viețuiască lăuntric puterea nemuririi sufletului, în timp ce își deschide ceea ce este nemuritor înăuntrul său. Pentru Aristotel era clar, absolut clar, că omul poate avea parte înăuntrul său de o trăire care îi spune: Iată că trăiesc înăuntrul meu ceva ce este independent de trup și care deci nu are nimic comun cu moartea trupului meu. Acest lucru era pentru Aristotel absolut clar. Însă el merge mai departe și încearcă să trăiască într-un mod intens înăuntrul său prezența acelui element despre care știe, când are parte de trăirea lui, că nu îi aparține trupului. Și atunci el are parte de trăirea cu totul clară – numai că pasajul în care ne relatează aceasta trăire este ciuntit [Nota 9] – a acelui lucru pe care noi l-am indicat adeseori, acel lucru de a cărei trăire trebuie să avem parte, dacă vrem să ajungem la înțelegerea Misteriului de pe Golgota, și anume singurătatea lăuntrică! Singurătate! Trăirea mistică nu poate avea loc altfel decât prin ajungerea în singurătate, prin parcurgerea durerii acestei singurătăți. Iar dacă s-a trăit atât de intens sentimentul singurătății încât să poată fi pusă întrebarea: Oare ce am pierdut de fapt acum prin faptul că am ajuns singur?, la această întrebare va trebui să primim răspunsul tot din noi înșine: Împreună cu cea mai bună parte a ființei tale, i-ai părăsit acum atât pe tatăl tău, pe mama ta, pe frații și surorile tale, cât și tot restul lumii cu organizarea ei; în fond, ai părăsit totul – cu sufletul tău. Acest lucru îl știa și Aristotel. Putem avea parte de trăirea lăuntrică a singurătății; ea poate fi provocată. Trăind acest sentiment al singurătății ne poate deveni clar că înăuntrul nostru există un element care depăsește moartea, care nu este legat de nimic altceva decât de propriul nostru Eu, un element care nu se află în nici o relație cu lumea exterioară. Ne putem da seama, asemenea lui Aristotel, că relațiile cu lumea exterioară sunt mijlocite de organele trupului. Pe noi înșine ne mai putem viețui și în alt fel, însă organele trupului ne sunt necesare pentru a avea parte de trăirea lumii exterioare. De aici provine singurătatea care se instalează, după caz, înăuntrul omului. Și atunci, Aristotel a spus ceea ce va trebui de fapt să spună și fiecare dintre cei care îl vor imita: Iată că am avut parte de trăirea sufletului, adică a elementului ce nu poate fi distrus de moarte. Însă în același timp a dispărut tot ceea ce mă lega de lumea de afară. Exist numai în mine însumi. În înțelegerea nemuririi nu pot avansa mai mult – își spunea Aristotel – decât până la a recunoaște că după moarte voi avea parte de-a mă trăi pe mine însumi în cea mai absolută singuratate, neavând în vecii vecilor nimic altceva în fața mea decât binele și răul pe care l-am săvârșit când eram în viață și pe care-l voi contempla de-a pururea. Acest lucru îl dobândești cu ajutorul propriei tale puteri – își spunea Aristotel. Dacă vrei să știi altceva despre lumea spiritului, atunci nu te mai poți sprijini numai pe propria ta putere, ci va trebui fie să te supui unui proces de inițiere, fie să asculți ce spun inițiații.
Aceste lucruri erau cuprinse în scrierile lui Aristotel, numai că cei care îi copiau operele nu ni le-au transmis. Și în timp ce Aristotel intuia aceste lucruri, el devenea într-o oarecare măsură un fel de proroc pentru ceea ce pe timpul său încă nu era posibil, și care astăzi este altfel decât pe timpul lui. Însă nu este nevoie să se facă o trecere în revistă a istoriei pentru a recunoaste că lucrurile stau acum altfel, ci acest lucru poate fi trăit de om prin sinea sa proprie. Să mai privim o dată retrospectiv asupra singurătății absolute la care se ajunge, să mai examinăm o dată trăirea mistică a singurătății, asa de complet diferită în comparație cu felul în care sunt descrise de foarte multe ori trăirile mistice, când cineva, satisfăcut de sine, afirmă: Ai parte înăuntrul tău de trăirea lui Dumnezeu. Însă aceasta nu este trăirea mistică desăvârșită. Trăirea mistică desăvârșită înseamnă trăirea lui Dumnezeu în singurătatea cea mai completă, în singurătatea cea mai absolută. Numai împreună cu Dumnezeu se viețuieste omul pe sine. Iar lucrul cel mai important și mai greu pentru cineva este să aibă puterea și perseverenia necesare pentru a viețui mai departe în această singurătate absolută lăuntrică în prezența lui Dumnezeu. Căci această singurătate este o forță, o forță imensă! Dacă omul nu se lasă copleșit de această singurătate, ci o face să trăiască în el ca o forță, atunci acestei trăiri i se asociază o altă trăire – fireste, astfel de lucruri pot fi descrise doar vag, însă oricine poate avea parte de trăirea lor –, și anume certitudinea lăuntrică nemijlocită: Această singurătate lăuntrică de a cărei trăire ai parte a fost pricinuită de tine însuți, ai pricinuit-o chiar tu. Ea nu s-a născut o dată cu tine. Tu te-ai născut din Dumnezeul de a cărui trăire ai parte, însă singurătatea nu s-a născut o dată cu tine, ci se ivește din tine. Tu ești cel vinovat de apariția ei. Aceasta este cea de-a doua trăire.
În timp ce omul are parte de trăirea ei, ea conduce nemijlocit la o trăire prin care omul se simte părtaș la uciderea a ceea ce s-a ivit din Dumnezeu. În acest moment, când singurătatea sufletului a acționat suficient de mult, devine clar că în decursul timpului s-a întâmplat ceva – de fapt nu a existat dintotdeauna, altminteri nu ar fi putut exista nici un fel de evoluție; trebuie să fi fost caîndva o vreme în care acest sentiment nu exista –, în decursul timpului s-a întaîmplat ceva prin care entitatea Dumnezeiască a fost ucisă de elementul omenesc. Din acest moment, omul începe să se simtă părtaș la uciderea lui Dumnezeu. Și dacă aș avea timpul necesar, am putea ajunge la o definire mai detaliată, mai nuanțată a omorârii Fiului lui Dumnezeu. Trăirea mistică nu are voie să fie ceva unic, nebulos, nedeslușit, ci trebuie să evolueze de la o treaptă la alta. Pe cale mistică, poate fi viețuită moartea lui Christos.
Apoi această trăire trebuie să devină din nou o forță puternică, și atunci – da, nu pot să spun altfel decât: atunci Christos, și anume Cel Înviat, va fi prezent! Căci Cel Înviat, Cel care a trecut prin moarte, este prezent în primul rând ca o trăire mistică lăuntrică. Iar motivarea morții Lui este trăită în modul descris.
Putem avea deci o trăire mistică în trei trepte. Poate că încă nu este suficient pentru a afla drumul călăuzitor înspre izvoarele trăirii Misteriului de pe Golgota, ci ar urma să se mai adauge un element, care astăzi este ignorat, ba chiar îngropat. Singurul care a indicat cu destulă forță cum a foat îngropat ceva foarte adânc pentru omenire tocmai prin dezvoltarea culturii din secolul al XIX-lea a fost Friedrich Nietzsche, în scrierea sa Despre avantajele și dezavantajele istoriei pentru viață. Căci prin nimic nu a fost izgonită mai temeinic din noi cunoașterea lui Christos decât prin ceea ce se numeste astăzi istorie. De aceea nici nu a fost contrazis prin nimic altceva atât de profund Misteriul de pe Golgota ca prin fidela istorie a secolului al XIX-lea. Desigur, știu că astăzi ești etichetat drept nebun dacă spui ceva împotriva fidelității istoriei, și nici nu avem de gand să spunem nimic împotriva modului în care este scrisă istoria cu minuțiozitate filologică și intelectuală. Însă oricât de fidel ar fi redată istoria convențională, omul moare sufletește în contactul cu ea, așa cum este scrisă ea astăzi. Tocmai prin lectura istoriei, omul moare sufletește cel mai sigur. Căci lucrurile cele mai importante, atât din viața omului cât și din viața omenirii, rămân necunoscute. Da, cele mai importante lucruri nu le cunoaștem!
În acest domeniu, ne este poate îngăduit să vorbim câte ceva și despre lucruri personale, căci ele pot fi puse în legătură tocmai cu experiențe trăite de mine. Începând de la vârsta de 18–19 ani, m-am ocupat fără încetare de Goethe, însă nicicând nu m-am simțit ispitit să scriu sau chiar și numai să redau ceva fidel din punct de vedere istoric în sens filologic despre el; niciodată, din simplul motiv că de la început în mine viețuia ideea că ceea ce este esențial este că Goethe trăiește! Nu că l-aș avea în vedere ca om fizic pe Goethe cel născut în 1749 și decedat în 1832, ci lucrul cel mai important este că de când Goethe a închis ochii, în 1832, supraviețuiește ceva nu numai din individualitatea lui, ci supraviețuiește și ceva care ne împresoară ca aerul, însă pe plan spiritual, nu numai în ceea ce vorbesc oamenii – căci tocmai despre Goethe nu prea se spun astăzi multe lucruri inteligente –, ci în jurul nostru se află ceva spiritual. Spiritualul se află în jurul nostru într-un fel în care nu se afla în jurul oamenilor din Antichitate. Corpul eteric este despărțit după moarte de suflet ca un al doilea cadavru; însă datorită Impulsului christic care a rămas după Misteriul de pe Golgota, corpul eteric este totuși oarecum conservat, nu se dizolvă complet, se mai menține ceva din el. Iar dacă vom avea într-adevăr credința – permiteți-mi să folosesc acum cuvântul „credință” așa cum l-am definit la începutul acestor conferințe –, dacă vom avea credința că a înviat corpul eteric al lui Goethe și ne vom dărui cu această credință studiului, atunci înăuntrul nostru vor deveni vii noțiunile și reprezentările sale, ajungând să-l descriem nu așa cum a fost cândva, ci așa cum este el astăzi. Atunci am transpus în viață noțiunea Învierii. Atunci credem cu adevărat în Înviere. Atunci putem spune că nu credem numai în reprezentările moarte, ci în continuarea acțiunii vii a reprezentărilor. Pentru că acest fapt este legat de o profundă taină a vremurilor mai noi. Putem gândi orice vrem – ceea ce vă spun acum nu e valabil pentru simțirea și voința noastră, însă este valabil pentru gândirea și capacitatea noastră de reprezentare –, putem gândi orice vrem. Însă cât timp ne aflăm în corpul fizic, există un obstacol care împiedică reprezentările să-și manifeste în mod just viața cuprinsă în ele. Oricât de mare a fost Goethe, reprezentările sale au fost însă și mai mari decât el. Căci pentru faptul că reprezentările sale au fost numai atât de mari cât au fost nu și mai mari vina o poartă corpul său fizic. Însă în clipa în care reprezentările sale s-au putut despărți de corpul fizic – mă refer acum la reprezentările care viețuiesc mai departe în restul de corp eteric menținut după moartea fizică și nu la simțirea și voința lui –, în clipa în care reprezentările lui Goethe s-au putut despărți de corpul fizic, când ele au putut fi adoptate de cineva, primindu-le cu dragoste și gândindu-le mai departe, reprezentările sale devin și altceva, ele dobândesc o viață nouă. Gândiți-vă că prima înfățișare în care se pot ivi la cineva niște reprezentări nu este în nici un caz ultima lor înfățisare, ci credeți într-o înviere a reprezentărilor! Și să credeți cu fermitate în faptul că stabiliți cu plăcere o legătură nu numai cu înaintașii dumneavoastră întru sânge, ci și cu precursorii dumneavoastră sufletesc-spirituali, și că îi și găsiți pe aceștia; ei nu trebuie să fie neapărat ca Goethe, ci pot fi și niște oarecari Muller sau Schulze (echivalentul lui Popescu sau Ionescu la nemți, n.tr.). Împliniți îndemnul lui Christos de a nu fi legați numai de trupuri prin sânge, ci legați-vă de suflete prin spirit. Atunci faceți să acționeze nemijlocit în viață gândul Învierii. Atunci, aflându-vă încă în viață, veți crede în Înviere. Căci important este nu să spui doar „Doamne, Doamne!”, ci să cuprinzi creștinismul în spiritul său viu, să ai o relație față de cea mai importantă noțiune, aceea a Învierii, în mod nemijlocit ca față de ceva viu. Cine se sprijină sufletește în acest sens pe trecut învață să trăiască în el însuși continuarea în prezent a trecutului. Și este numai o chestiune de timp să vină și clipa în care Christos va fi prezent, clipa în care Christos va fi cu dumneavoastră. Important e să vă legați strâns de Cel Înviat și de Înviere, și să spuneți: În jurul nostru se află o lume spirituală, iar Învierea a avut efect!
Dumneavoastră ați putea spune: Așa ceva este în primul rând o ipoteză! Bine, să fie o ipoteză! Însă dacă veți avea cândva parte de experiența de a fi pus în legătură cu un gând oarecare al unui om care a trecut deja prin moarte, al cărui trup fizic a fost încorporat în Pământ, iar gândul respectiv îl simțiți viețuind mai departe în dumneavoastră, atunci va veni și o zi în care veți spune: Așa cum viețuiește gândul acesta, așa cum viețuiește de curând în mine, el este viu prin Christos, și n-a putut nicicând fi așa de viu înainte ca Christos să fi fost pe Pământ.
Există deci o cale călăuzitoare către Misieriul de pe Golgota, care poate fi parcursă lăuntric. Însă, în primul rând, trebuie să ne luăm la revedere de la așa-numita „istorie obiectivă”, care este de fapt cu totul subiectivă tocmai pentru că rămâne fixată la suprafața exterioară a evenimentelor relatate, nimicind spiritul. Pentru că, vedeți dumneavoastră, au fost scrise deja numeroase biografii ale lui Goethe, care urmăresc adesea un singur scop, și anume cel de a descrie cât mai veridic viața exterioară a lui Goethe. Însă de fiecare dată când procedează în acest fel, autorul ucide câte ceva în sine; el ucide necondiționat ceva în sine. Pentru că gândul, așa cum era el la vremea respectivă la Goethe, a trecut prin moarte și viețuiește mai departe într-o altă formă. Este deci important să înțelegem creștinismul în spirit în acest fel.
Pe scurt, trăirea Misteriului de pe Golgota este posibilă pe cale mistică – înțeles de astă dată conform adevăratului sens al cuvântului –, însă nu trebuie să rămânem la nivelul abstracțiunilor, ci trebuie să parcurgem trăirile lăuntrice care tocmai au fost descrise. Iar celui ce își pune întrebarea Cum mă pot apropia eu însumi de Christos? trebuie să-i fie clar că trebuie să se apropie de Cel Înviat, și că, dacă are răbdare și perseverență pentru a urma calea descrisă mai sus, va ajunge la timpul potrivit la Christos, poate fi sigur că va avea parte de întâlnirea cu Christos. Numai că va trebui să fie atent ca în timpul acestei întâlniri să nu-i scape din vedere tocmai ceea ce este mai important.
Am spus că Aristotel a fost într-un anumit sens un profet – și că și din acest caracter profetic Iulian Apostatul a preluat ceva. Însă din modul în care se prezentau pe atunci Misteriile eleusine în care fusese inițiat Iulian nu a mai putut afla nimic nou, și de aceea el a vrut să-si extindă cunoașterea inițiatică și asupra Misteriilor lui Mithra. De aici a și provenit hotărârea lui de a cuceri Persia. El voia să descopere taina întregii continuități, voia să cunoască întreg fundalul legăturilor oculte. Ceea ce însă nu putea fi admis – iar consecința a fost asasinarea lui Iulian Apostatul.
Însă viețuirea lui Christos așa cum se întâmpla în Misteriile eleusine a fost realmente năzuința primilor învățători ai Bisericii. Indiferent dacă vrem sau nu să-i numim gnostici pe aceștia – se știe că cei care erau de fapt gnostici nu au fost primții în sânul Bisericii, însă la fel de bine ar putea fi numit gnostic Clement din Alexandria –, pentru că voiau să se apropie de Christos prin Misteriile eleusine, ei se raportau la El într-un mod total diferit decât s-au raportat oamenii mai târziu. Ei se raportau la El considerându-L înainte de toate a fi un eveniment cosmic. Se punea, de pildă, din nou și din nou aceeași întrebare: Cum acționează Logosul în lumea spirituală? Și: Ce caracteristici avea acea Entitate divină care l-a întâmpinat pe om în Paradis? În ce mod era ea legată de Logos? Oamenii de la începutul creștinismului erau preocupați într-adevăr de astfel de probleme pentru a căror rezolvare trebuia să se folosească de reprezentări pur spirituale. Iar dacă ne vom îndrepta privirea asupra Misteriilor eleusine și ale lui Mithra, care au fost smulse din rădăcini și nimicite, va trebui să spunem că în primele veacuri de după Misteriul de pe Golgota Cel Înviat Însuși colinda Misteriile cu scopul reformării lor. De aceea putem afirma într-un sens într-adevăr profund că Iulian Apostatul a fost poate un creștin mai bun decât Constantin. În primul raînd, Constantin n-a fost un inițiat, apoi, el a adoptat creștinismul într-un mod exclusiv exterior. Însă Iulian Apostatul intuia următorul lucru: Dacă vrei să-L descoperi pe Christos, va trebui să-L găsesti prin Misterii; da, tocmai prin Misterii trebuie să-l găsești pe Christos, și atunci El îți va dărui Eul, care pe timpul lui Aristotel încă nu putea fi dăruit oămenilor.
Faptul că în loc să se caute drumul spre Christos cu ajutorul Misteriilor acestea au fost distruse se leagă, firește, de necesități istorice mai profunde. Însă acum trebuie redescoperită calea spre elenism, trebuie redescoperită și cercetată fără ajutorul documentelor istorice. Elenismul trebuie să reînvie. Desigur, nu așa cum a fost odinioară, deoarece am ajunge la acele maimuțăreli care se nasc din imitarea, pe ici, pe colo, a Jocurilor olimpice; nu despre asta este vorba. Nu mă refer la astfel de maimuțăreli. Elenismul trebuie să renască, și va renaste, pornind dinăuntru în afară, iar oamenii trebuie să afle calea ce conduce în Misterii, numai că ea va fi una lăuntrică. Atunci oamenii Îl vor afla pe Christos într-un mod corespunzător.
Însă așa cum primul Misteriu de pe Golgota a fost săvârșit în Palestina, cel de-al doilea a fost săvârșit de constantinism. Căci prin nimicirea Misteriilor Christos, ca apariție istorică, a fost crucificat, omorât pentru a doua oară. Prin înfricoșătoarea nimicire a Misteriilor care a bântuit de-a lungul primelor secole creștine a avut loc nu numai distrugerea unor realizări artistice și mistice de maximă valoare – distrugere care nu trebuie subapreciată – ci au fost anihilate și cele mai importante trăiri umane. Numai că nu se înțelegea ce a fost distrus prin ceea ce a dispărut pe plan exterior, pentru că sensul profund al noțiunilor era deja complet pierdut. Când templul lui Serapis și cel al lui Zeus, cu mărețele icoane și statui din interiorul lor, au fost devastate și apoi dărâmate, oamenii spuneau: Desigur, dacă aceste temple sunt nimicite, probabil că distrugătorii lor au dreptate; căci vechile tradiții ne-au transmis că atunci când va fi distrus templul lui Serapis se vor prăbuși Cerurile, iar Pământul se va preface în Haos! Însă iată că nici Cerurile nu s-au prăbusit, și nici Pământul nu a devenit Haos, în ciuda faptului că creștinii romani au făcut templul lui Serapis una cu pământul. Fireste, stelele exterioare, fizice, nu s-au pribusit; Pământul fizic nu a devenit un Haos; însă din trăirea umană a dispărut ceea ce odinioară se știa datorită inițierii solare. Întreaga înțelepciune care se boltea, în concepția oamenilor din vechime, mai măreață decât întregul Firmament s-a prăbușit o dată cu templul lui Serapis. S-a prăbușit acea străveche înțelepciune din care Iulian Apostatul a mai intuit ceva în Misteriile eleusine, atunci când deasupra lui plana Soarele spiritual și Luna spirituală, care își trimiteau impulsurile în jos, pe Pământ. Și a devenit Haos ceea ce era viețuit de cei vechi în Misteriile lui Mithra și în cele egiptene, când prin săvârșirea sacrificiilor oamenii retrăiau lăuntric tainele Lunii și ale Pământului, așa cum se desfășurau acestea în om când el ajungea la o cunoaștere de sine – așa cum am descris printr-o expresie trivială – prin înghesuirea elementului său sufletesc înăuntrul său. Prăbușirea Cerului și transformarea Pământului în Haos a avut loc pe plan spiritual, pentru că ceea ce a dispărut în aceste secole poate fi comparat întru totul cu ceea ce ar dispărea dacă ne-am pierde brusc simțurile, astfel că, cel puțin pentru noi, nici Cerul de sus n-ar mai exista, și nici Pământul de jos. Lumea veche nu a dispărut numai în modul trivial în care a fost descris aici, ci într-un sens mult mai profund. Și trebuie să credem în Înviere, dacă nu vrem să considerăm că ceea ce a dispărut s-a pierdut pe veci. Trebuie să credem în Înviere. Însă pentru aceasta va trebui ca oamenii să asimileze în ei înșiși noțiuni puternice și îndrăznețe. Iar pentru aceasta este necesar înainte de toate ca oamenii să observe că astăzi este nevoie de acel impuls la care am făcut atât de des referire aici.
Oamenii ar trebui să resimtă că, datorită unei necesităti karmice universale, dintr-un anumit punct de vedere secole de-a rândul au fost trăite inutil – fireste, aceasta este o necesitate numai dintr-un anumit punet de vedere –, că aceste secole au fost trăite în gol, pentru ca dintr-un puternic instinct lăuntric de libertate să poată fi aflat din nou Impulsul christic; însă oamenii trebuie să iasă din starea de mulțumire de sine în care sunt afundați astăzi foarte adânc.
Se întâmplă uneori ceva ciudat cu această stare de multumire de sine. Un călugăr benedictin pe nume Knauer [Nota 10] a ținut în deceniul al VIII-lea (al secolului al XIX-lea, n.tr.) o serie de conferințe la Viena. Aș vrea să vă citesc un pasaj dintr-o conferință. Conferința respectivă, din care vă voi citi doar un mic fragment, vorbea despre stoici. Cei mai importanți reprezentanți ai stoicilor au fost Zenon (342–270 î.Chr.), Cleantes, care a trăit cu 200 de ani înainte de Christos, și Chrysippos (282–209 î.Chr.); ne aflăm deci în veacurile de dinaintea Misteriului de pe Golgota. Ce poate spune un cunoscător al stoicilor despre ei? Ne aflăm așadar în veacurile de dinaintea Misteriului de pe Golgota: „Pentru a mai spune în final ceva spre lauda stoicilor, se cuvine să amintim că ei năzuiau la realizarea unei Ligi a națiunilor care să cuprindă întreaga omenire, care ar fi fost menită să pună capăt oricăror războaie și uri rasiale. Desigur, nu este nevoie să se mai sublinieze în mod expres că prin această inițiativă a lor stoicii erau situați cu mult deasupra prejudecăților inumane ale timpurilor lor și chiar și deasupra celor mai îndepărtate generații ale unor timpuri viitoare”.
O Ligă a națiunilor! Trebuia să mă ocup din nou de această conferință, pentru că ați putea crede că nu ați auzit bine, căci în urechi parcă răsună glasul unui Wilson și al altor oameni de stat care vorbesc astăzi despre o Ligă a națiunilor! Ați putea crede că nu ați auzit bine, deși este vorba de ce spuneau vechii stoici din secolul al III-lea de dinaintea lui Christos! Pentru că stoicii au spus toate aceste lucruri mult mai bine. Da, ei le-au spus într-adevar mult mai bine, căci în spatele lor se afla forța vechilor Misterii. Ei au spus toate acestea cu o forță lăuntrică care astăzi a dispărut și care a lăsat în urmă-i numai învelișul; o forță slăbită treptat și de pe urma căreia a rămas numai coaja. Numai anumiți istorici – care nu sunt istorici în sensul trivial – mai examinează uneori evenimentele istorice și cu alți ochi.
Nu simt deloc necesitatea de a retracta ceea ce am spus recent la adresa lui Immanuel Kant [Nota 11], cu toate acestea putem considera demn de reținut faptul că un bun filosof de talia lui Knauer a rostit în deceniul al VIII-lea următoarele cuvinte despre stoici: „Între filosofii mai noi, acest gând – se referă aici la ideea Ligii națiunilor – a fost iarăși îmbrătișat și declarat a fi realizabil de nimeni altul decât de Immanuel Kant, în scrierea sa mult prea puțin cunoscută Despre pacea veșnică. Un proiect filosofic. Ideea de bază a lui Kant este cu totul justă și practică. Și anume, el explică cum va trebui să se producă o stare veșnică de pace dacă statele cele mai puternice ale lumii vor avea o adevărată constituție reprezentativă”. Da, printr-o radicală slăbire a sensului, lucrul acesta este numit acum „noua orientare”. La Kant, deja sensul era foarte diluat, însă acum este și mai diluat, acum se numeste „noua orientare”. Examinându-l pe Kant mai departe, Knauer mai descoperă: „Într-o astfel de constituție reprezentativă, proprietarii de bunuri și oamenii culți, care sunt cel mai mult păgubiți de războaie, se vor afla în situația de a putea decide asupra războiului și a păcii. Constituția noastră, copiată după cea engleză, Kant o consideră a fi improprie pentru orice fel de constituție reprezentativă. Căci ele sunt dominate de pasiunile partizane și de spiritul de grup, cărora legea electorală bazată pe principii aritmetic-statistice le acordă cele mai mari înlesniri. Însă punctul central al acestor declarații este ca principiul dreptății statelor să fie fundamentat pe federalizarea statelor libere”.
Îl auzim aici pe Kant sau auzim noua orientare? La Kant, afirmația este însă mult mai tranșantă, se sprijină pe o temelie mult mai solidă. Însă mă voi opri aici cu lectura, căci altfel, bătrânul și bunul Kant ar mai intra într-un conflict neplăcut cu cenzura.
Vedeți dumneavoastră, subiectul expunerii mele l-a determinat întâmplător și pe scriitorul american Brooks Adams [Nota 12] – citat și el de mai multe ori de mine – să, cerceteze, ca un fel de gânditor solitar, desfășurarea evoluției omenirii, să cerceteze ce importanță avea în trecut faptul că, datorită anumitor popoare, latura învechită a evoluției omenirii era înviorată, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul roman, prin popoarele germane. Brooks Adams privește apoi în jurul său și descoperă multe asemănări cu Imperiul roman; însă nu-i află niciunde pe cei ce ar trebui să vină să-l învioreze. Pe americani – el a scris în America – îi considera, pe bună dreptate, improprii pentru așa ceva. Pentru că această înviorare nu va veni din afară, ci trebuie să vină dinăuntru; ea trebuie să-și aibă originea în creșterea vitalității spiritului. De la trupuri nu va veni nici o împrospătare; ci înviorarea va trebui să vină de la suflete. Însă ea va putea să vină numai dacă va fi cuprins Impulsul christic, cu întreaga lui vivacitate. Și toate modurile stupide de a vorbi care apar azi într-o așa de mare abundență au valabilitate pentru trecut, însă nu pentru prezent și pentru viitor. Este vorba de frazele acelea stupide, care repetă neîncetat: Da, este valabil proverbul care spune că bufnița Minervei își poate desfășura zborul numai în amurg. – Aceasta avea valabilitate numai pentru timpurile de odinioară, pentru care se putea spune: Mai demult, când popoarele îmbătrâneau, ele întemeiau scoli de filosofie; ele priveau pe plan spiritual oarecum retrospectiv asupra a ceea ce a realizat instinctul. Însă în viitor lucrurile vor sta altfel. Pentru că acest instinct nu se va mai întoarce; însă spiritul însuși trebuie să devină din nou instinctiv; iar posibilitatea de a crea trebuie să se nască din spiritul însuși.
În acest fel a fost rostit un cuvânt cu o mare greutate. Meditați asupra acestor cuvinte: Din spiritul însuși trebuie să se nască posibilitatea de a crea! Forța spiritului trebuie să devină instinctivă! În discuție se află gândul Învierii. Ceea ce a fost crucificat trebuie să învie iarăși. Rezultatul nu va fi o nouă istorie, ci numai revitalizarea în noi a forțelor active ale spiritului Însuși.
Iată ce am vrut să spun acum referitor la Misteriul de pe Golgota.
