În timpul războiului, Rudolf Steiner rostea următoarele cuvinte comemorative înaintea fiecărei conferinţe ţinute de el în cadrul Societăţii Antroposofice în ţările afectate de război:
Ne gândim, dragii mei prieteni, la spiritele ocrotitoare ale celor care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, paznici activi,
Fie ca aripile voastre să aducă
Iubirea rugătoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredinţaţi ocrotirii voastre,
Pentru ca, unite cu puterea voastră,
Rugăciunile noastre să radieze ajutând
Sufletelor ce cu iubire le caută.
Şi îndreptându-ne către spiritele ocrotitoare ale celor care, în urma acestor evenimente pline de suferinţă au trecut deja prin poarta morţii:
Spirite ale sufletelor voastre, paznici activi,
Fie ca aripile voastre să aducă
Iubirea rugătoare a sufletelor noastre.
Oamenilor din sferele cosmice încredinţaţi ocrotirii voastre,
Pentru ca, unite cu puterea voastră,
Rugăciunile noastre să radieze ajutând
Sufletelor ce cu iubire le caută.
Şi fie ca Spiritul pe care încercăm să ni-L apropiem de ani de zile prin ştiinţa noastră spirituală, spiritul care, spre mântuirea Pământului şi pentru libertatea şi progresul omenirii a trecut prin Misteriul de pe Golgota, să fie cu voi şi cu îndatoririle voastre grele!
Vremurile sunt nepotrivite pentru consideraţii relativ la sărbători în sensul obişnuit, şi în aceste vremuri grele va fi cel mai bine să încercăm să cercetăm în sfera, în cuprinsul ştiinţei spirituale lucruri care ne pot face întru câtva inteligibil, în sens corect, care sunt bazele mai profunde ale acestor vremuri ale noastre. Şi aşa aş dori să vă vorbesc astăzi despre un rezultat deosebit al cercetării, care poate fi lămuritor în această direcţie, aş dori să încerc să cuprind cu privirea dintr-un anumit punct de vedere evoluţia omenirii în perioada postatlanteană până în prezentul nostru. Cu toate acestea, după ce aceste consideraţii vor fi încheiate, voi fi nevoit din unele cauze să vă expun astă-seară şi câteva lucruri despre Societatea însăşi.
Ştim din diversele lucruri care au fost expuse în decursul anilor, că într-o anumită privinţă evoluţia omenirii în mare poate fi comparată cu evoluţia individului uman, pur şi simplu din motivul că în ambele cazuri această evoluţie, măcar la prima aparenţă, este un progres în timp. Eu am urmărit ani de-a rândul condiţiile interioare ale evoluţiei, îndeosebi ale omenirii postatlanteene. Şi aşa cum mi-au rezultat unele lucruri tocmai în timpul cercetărilor din această iarnă, mi s-a revelat și ceva plin de însemnătate relativ la această problemă tocmai ridicată.
Considerând lucrurile din punct de vedere exterior, ar putea părea că atunci când considerăm o porţiune de evoluţie omenească în desfăşurarea sa, ar trebui să ajungem la viziunea că această porţiune a evoluţiei omenirii corespunde evoluţiei individuale a fiecăruia în aşa fel încât ar trebui, poate, să spunem: Aşa cum evoluează omul individual între anii cutare şi cutare ai vieţii sale, asemănător evoluează şi omenirea. Numai că eu am găsit că lucrurile nu sunt deloc aşa, şi că de acest alt fel în care sunt ele în această privinţă, sunt legate taine importante tocmai şi ale actualei epoci a omenirii. Dacă ne întoarcem înapoi – şi pentru aceasta ne este îngăduit să folosim idei cunoscute nouă, familiare nouă –, în prima epocă de cultură postatlanteană, pe care noi suntem obişnuiţi să o numim epoca veche hindusă, protohindusă, ne putem întreba: Cu ce vârstă umană individuală poate fi comparată vârsta omeniri luată ca întreg din acea perioadă de cultură protohindusă? – Cercetarea spirituală furnizează aici ceva întru totul remarcabil. Eu am spus adesea: Omul îşi imaginează cu prea multă uşurinţă că în timpurile în care a existat aici sau acolo o cultură omenească, constituția interioară fundamentală a sufletului omenesc ar fi fost de fapt, în esenţă, aşa cum este ea acum. Lucrurile însă nu sunt câtuşi de puţin așa. Acest mod de a vedea lucrurile ia naştere numai din motivul că omul actual cu mijloacele ştiinţei materialiste nu este deloc capabil să-şi formeze reprezentări despre modul în care s-au schimbat de fapt sufletele într-un timp relativ scurt în decursul evoluţiei omenirii, şi cum anume s-a schimbat viaţa sufletească.
Dacă privim în ziua de azi omenirea din jurul nostru, observăm că într-un anumit răstimp al dezvoltării omeneşti individuale, omul creşte în primul rând corporal: organele sale corporale se configurează în structurarea lor mai grosieră şi mai fină, omul nu doar devine mai mare, ci şi organele sale se perfecţionează în interior. Şi noi vedem că până la o anumită vârstă dezvoltarea spiritual-sufletească este legată de evoluţia corporal-fizică, mergând oarecum în paralel cu ea; şi niciun educator nu poate pierde nepedepsit aceasta din vedere. Dar noi ştim şi că începând de la o anumită vârstă, această strânsă întreţesere dintre dezvoltarea spiritual-sufletească şi cea corporală încetează. Noi ne dăm seama că de la o anumită vârstă încolo, omul se consideră o fiinţă încheiată. În vremea noastră, dacă observăm mai exact viaţa din jurul nostru, ne dăm seama chiar foarte bine cum deja, s-ar putea spune, pe cât de devreme posibil, oamenii se consideră ca fiind „încheiați”, cum ei se consideră așa ca şi cum de fapt nu ar mai avea nimic de învăţat. Noi ştim că în ziua de azi pentru mulţi este o pretenţie exagerată dacă li s-ar cere să mai citească la o anumită vârstă «Iphigenia» lui Goethe sau «Tell» al lui Schiller. Pe acestea le-a citit omul pe când era adolescent sau elev, la şcoală. Acestea ţin de tinereţe. De la o anumită vârstă, omul nu se mai ocupă cu astfel de lucruri! Desigur că acesta nu este un obicei general, dar este totuşi un obicei foarte, foarte răspândit. Şi putem deveni conştienţi de această atitudine în multe domenii ale vieţii. Dar la baza acestora stă un adevăr. La baza acestora stă adevărul că de la un anumit moment al dezvoltării sale individuale omul şi-a încheiat oarecum creşterea din punct de vedere fizic, că atunci spiritual-sufletescul său încetează să depindă de creşterea și dezvoltarea organelor corporale, care a încetat, şi că spiritual-sufletescul său se dezvoltă liber şi autonom; de acest lucru devenim noi conştienţi. Dacă privim în ziua de azi omenirea, găsim că acest moment tocmai caracterizat intervine la o anumită vârstă; vom mai vorbi, mai amănunţit, despre aceasta. Dar am greşi foarte mult dacă am crede că aşa cum sunt lucrurile în ziua de azi, erau chiar şi doar foarte pe departe similare şi în prima epocă de cultură, cea protohindusă. Desigur că şi pe atunci oamenii aveau vârsta de 6, 12, 20, 30, 40, 50 ş.a.m.d. de ani, dar întreaga lor viaţă se raporta la această îmbătrânire altfel decât acum. În aceste timpuri vechi, sufletul omenesc simţea până la o vârstă extrem de înaintată, până pe la vârsta între 48 și 56 de ani o asemenea dependenţă a spiritual-sufletescului de fizic-corporal, aşa cum este ea resimţită în ziua de azi numai la vârsta copilăriei şi a tinereţii. Şi gândiţi-vă ce înseamnă aceasta. Aceasta înseamnă că pe atunci omul parcurgea o împreună-vieţuire a sufletescului cu corporalul în dezvoltarea corporală ascendentă a omului până la vârsta de 35 de ani, apoi, participa sufleteşte și la dezvoltarea corporală descendentă, simţindu-şi sufletescul dependent de această dezvoltare corporală. Şi în timp ce la început corporalitatea era o creştere, o desfășurare de sine, ea devena apoi treptat o surpare. Dar odată cu surparea corporalului, pe care omul nu o simte deloc în ziua de azi, deoarece spiritual-sufletescul său se derulează relativ independent de corporal, odată cu surparea corporalului cei care atingeau această vârstă simţeau în această primă epocă postatlanteană o eliberare interioară a spiritualului universal. În măsura în care corporalitatea regresa, dar ei totuşi rămâneau dependenţi de corporal, spiritualul începea să strălucească în ei. Şi, imediat după catastrofa atlanteană, aceasta dura până la vârsta de 56 de ani. Abia atunci era omul, dacă ne este îngăduit să spunem aşa, pe deplin crescut, ceea ce înseamnă că abia atunci se pierdea dependenţa sufletesc-spiritualului de corporal. Faptul că omul participa şi sufletesc-spiritual la corporalitate în perioada de evoluţie descendentă a acestuia, determina că atunci existau încă ecouri ale clarvederii spirituale interioare. Şi acum avem particularitatea că această însuşire a vieţii omeneşti iradia, desigur, asupra întregii culturi. Cel care era tânăr în acele vremuri vechi ştia, prin noțiunile generale, obișnuințele în gândire și simțire că atunci când cineva îmbătrânea, ajungea la acea vârstă venerabilă în care tainele divine răsăreau în sufletul său. De aceea exista în acea primă epocă de cultură postatlanteană o venerare a bătrâneţii, un cult al bătrâneţii, despre care noi nu ne mai putem face nicio idee în ziua de azi, dacă nu le vedem în ecourile ce ne-au rămas în mod spiritual din acele vechi timpuri. Abia dacă mai este nevoie să menţionez, după toate consideraţiile pe care le-am făcut deja, că oricine murea mai înainte să fi atins această vârstă patriarhală, ştia că există alte lumi decât cea fizic-materială, şi că înaltele entităţi sufletesc-spirituale ale lumilor superioare aveau de îndeplinit alte sarcini cu cei care mureau mai devreme. Astfel încât orice om, bineînțeles, chiar dacă trebuia să moară mai repede decât atunci când avea loc trecerea la această înaltă vârstă patriarhală, putea totuşi avea în sine sentimente satisfăcătoare faţă de Univers.
Remarcabil este că atunci când cercetezi aceste lucruri nu poţi vorbi despre faptul: omenirea îmbătrâneşte, ci trebuie, în mod curios, să vorbeşti despre faptul că: omenirea întinereşte, merge înapoi. Imediat după catastrofa atlanteană a fost aşa că dezvoltarea, aşa cum am descris-o, avea loc până la vârsta de 56 de ani; apoi a venit vremea în care ea a avut loc până la 55 de ani, apoi până la 54, ş.a.m.d. Şi după ce s-a scurs prima perioadă de cultură postatlanteană, această dezvoltare a mai durat numai până la vârsta de 48 de ani. Atunci omul era oarecum în situaţia de a trebui să-şi spună: Acum sunt lăsat în seama mea, acum nu-mi mai dă corporalul din sine ceva pentru dezvoltarea mea sufletesc-spirituală! – lucru care în ziua de azi, după cu vom vedea, intervine cu mult mai devreme.
Acum ajungem în cea de-a doua perioadă de cultură, cea protopersană. Ea corespunde vârstei omeneşti individuale dintre 48 şi 42 de ani. Aceasta înseamnă: în această epocă lucrurile stau aşa, că oamenii se simt dependenţi de corporal în evoluţia lor spiritual-sufletească până pe la vârsta de 40 de ani şi că abia după ce au trecut de 40 de ani simt acea independenţă care în ziua de azi intervine mai devreme. De aceea, sufletul nu participa atât de îndelung şi într-o măsură atât de înaltă la surparea, la sclerozarea organismului, nu lua parte un timp atât de lung la această eliberare a forţelor organismului, care pot arăta omului drumul în lumea spirituală, care îi pot da iluminarea în lumea spirituală.
Apoi, după cea de-a doua epocă de cultură, cea protopersană, a venit epoca pe care noi am numit-o caldeo-egipteană. Atunci vârsta omenirii în ansamblu a scăzut până la vârsta individuală dintre 42 şi 35 de ani. Ceea ce înseamnă: roadele dezvoltării îi veneau omului de la sine până la această vârstă. Atunci, succesiv în diversele sub-epoci ale acestei perioade egipteano-caldeene, el a trebuit să-şi parcurgă dezvoltarea liberă, autonomă, pur interioară, începând de la vârsta de 42, 40, 38 de ani ş.a.m.d.
În modul cel mai semnificativ ne apare acest adevăr pentru cea de-a patra epocă, cea greco-latină, pentru că în această epocă greco-latină întreaga omenire se dezvoltă în aşa fel încât vârsta ei corespundea vârstei individuale omeneşti dintre 35 şi 28 de ani. Cu aceasta însă ne situăm tocmai în anii de la mijlocul vieţii. Gândiţi-vă, aşadar, ce anume s-a petrecut în această perioadă greco-latină. Cei care s-au dezvoltat ca oameni individuali în cadrul acestei perioade de cultură greco-latină, trăiau experiența, pur și simplu prin legile evolutive ale omenirii, dependenţei spiritual-sufletescului de creşterea progresivă. Iar la vremea când începea surparea omului, sclerozarea omului – dacă îmi este îngăduit să spun aşa, pentru că, fireşte, aceasta este o expresie radicală –, atunci sufletul era eliberat de corporal. Prima jumătate a vieţii era parcursă de aparţinătorul la cultura greco-latină în sensul evoluţiei generale a omenirii. Atât de minunat a coincis în acea epocă dezvoltarea individuală cu evoluţia generală a omenirii, încât din momentul în care omul începea să-şi aibă dezvoltarea corporală într-o linie descendentă, nimic nu i se mai revela grecului pornind de la corp. De aceea a şi fost grecul în cultura sa plin de tot ceea ce era creştere, înflorire, ascensiune în evoluţie. Dar el pierdea totodată ceea ce se poate revela de la sine prin dezvoltarea corporală doar în dezvoltarea omenească descendentă. Ceea ce înseamnă: pentru grec se pierdea, dacă nu o avea prin instruirea spirituală în misterii, dispărea prin propria natură omenească, privirea în lumea spirituală.
În cea de-a treia epocă, în măsură descrescătoare, era posibilă, pur şi simplu prin natura omenească, privirea în lumile spirituale; era posibil ca omul să poată şti din contemplare directă ceva despre nemurirea sufletului. În perioada greco-latină e drept că mai era încă posibil ca omul să poată şti: Tot ceea ce creşte, se înalţă, devine, este pătruns de sufletesc. Dar viaţa de sine-stătătoare a sufletului, după ce omul trecuse prin poarta morţii, sau dinainte de a fi păşit prin naştere în viaţa fizică, nu îi mai era dată grecului prin dezvoltarea naturală a omenirii. De aici provine acea viziune pe care am menţionat-o adesea şi aici și așa cum se știe, se exprimă în celebra zicală a eroilor greci [Nota 2]: Mai bine să fii un cerşetor lumea de sus, decât un rege în împărăţia umbrelor. – Cum lumea de sus, cu ceea ce este omul în ea, este pătrunsă cu suflet, o ştia grecul prin contemplare nemijlocită. Prin această contemplare îi scăpa lumea suprasensibilă, i se sustrăgea. Şi este remarcabil că marele înțelept grec Aristotel şi-a dezvoltat ideile tocmai din această viziune fundamentală, despre care am vorbit deja în consideraţiile recente susținute aici. Franz Brentano [Nota 3], marele cercetător recent decedat al operei şi vieţii lui Aristotel, a indicat corect, atunci când spune: Ideea despre nemurire a lui Aristotel este că omul care a trecut prin poarta morţii nu ar mai fi un om complet. Întrucât ca grec Aristotel lua în calcul la omul deplin – din premisele pe care le-am dezvoltat mai înainte – apartenenţa corporalului de sufletesc. Numai când omul era un înţelept al misteriilor – ceea ce Aristotel nu era – ştia el, ca grec, despre adevărata nemurire a sufletului. Atunci când nu era un înţelept al misteriilor, ca Aristotel, trebuia să spună – ceea ce desigur că este incorect față de cele mai înalte adevăruri, dar izvora dintr-o gândire greacă, chiar dacă această gândire a ajuns la înflorirea supremă în Aristotel – el trebuia să-şi spună: Dacă tai unui om un braţ, el nu mai este un om întreg; dacă îi tai două braţe, încă şi mai puţin, dar dacă îi iau întregul trup aşa cum face moartea, cu atât mai mult nu mai este el un om complet. De aceea sufletul care trecuse prin poarta morţii era pentru Aristotel un om incomplet, nedesăvârşit, căruia îi lipsesc organele pentru a a intra în contact cu vreun mediu înconjurător. Este ideea aristotelică a nemuririi, pe care Brentano o interpretează corect.
Acum, gândiţi-vă: aşadar în acest timp oamenii la nivel general parcurgeau vârsta care corespunde vârstei oamenilor individuali între 35 şi 28 de ani. Să luăm prima treime, aşadar aproximativ vârsta de 33 de ani. Cea de-a patra epocă postatlanteană începe în anul 747 înainte de Misteriul de pe Golgota şi se încheie în anul 1413 după Misteriul de pe Golgota. Este acel interval temporal în care – dacă omenirea s-ar fi dezvoltat în continuare în sensul în care a făcut-o până atunci – ar fi trebuit să se întâmple ca oamenii în general să fi devenit tot mai tineri, şi să fi încetat să fie dependenţi de corporal în privinţa spiritual-sufletescului, cu mult mai devreme decât ajunge omul la mijlocul vieţii în creşterea sa, în dezvoltarea sa. Ar fi trebuit să rezulte nu numai o asemenea nemurire cu aspect de umbră, cum a fost la greci, ci treptat, prin aceea că omenirea ajungea la o vârstă de până la 34, 33, 32 de ani, ş.a.m.d., omul ar fi trebuit să devină în aşa fel încât fizic-trupescul l-ar fi copleșit, ca să spunem așa, încât prin propria sa dezvoltare în cadrul omenirii nu ar mai fi putut privi în sus, la vreo lume suprasensibilă. Şi aici este extraordinar de important faptul că la sfârşitul primei treimi a acestui interval temporal, care începe în 747 î.Ch., intervine Misteriul de pe Golgota, tocmai în acest interval temporal, şi că acesta este aşadar intervalul temporal în care Christos Iisus s-a dezvoltat exact până la acea vârstă individuală, vârsta de 33 de ani, care era pe atunci vârsta omenirii. Apoi intervine moartea de pe Golgota. Christos Iisus creşte până la vârsta omenirii, şi El aduce prin Misteriul de pe Golgota posibilitatea de a se ajunge la cunoaşterea nemuririi într-un mod care nu este luat din pământesc, ci a putut veni pe Pământ doar prin acea fecundare ce a intervenit pentru Pământ prin aceea că Spiritul lui Christos s-a unit cu personalitatea lui Iisus şi acesta a ajuns la vârsta de 33 de ani, la aceeași vârstă la care era omenirea atunci când această omenire era ameninţată să piardă orice legătură cu lumea suprasensibilă.
Da, atunci când consideri evoluţia omenirii în această privință, plecând de la cu totul alte premise, şi apoi rezultă, pur şi simplu rezultă în decursul cercetării spiritual-ştiiinţifice această profundă legătură dintre vârsta şi moartea lui Christos Iisus cu evoluţia pământească general-umană, atunci desigur că aceasta este o cunoaştere care te pătrunde adânc, foarte adânc în suflet. Și nu mă pot gândi decât la puține lucruri care trebuie să marcheze atât de intens sufletul, cum este cunoaşterea acestei încadrări a Misteriului de pe Golgota într-o lege plină de importanţă a dezvoltării umane la nivel individual şi a evoluției omenirii. Vedem cum în acest mod ştiinţa spirituală îşi aruncă treptat razele ei explicative şi iluminatoare asupra Misteriului de pe Golgota. Şi probabil putem presimţi că dacă ştiinţa spirituală se va dezvolta din ce în ce mai mult în cercetarea atentă, încă multă altă lumină va arunca asupra acestui Misteriu de pe Golgota, pe care cu siguranță în ziua de azi, chiar şi cu ştiinţa spirituală pătrunzătoare, noi nu îl putem înţelege decât în cea mai mică măsură, şi care va fi înţeles tot mai profund, cu cât omenirea va avansa mai mult în această evoluţie. Pot spune că eu însumi am fost în rare momente atât de impresionat în timpul cercetării mele spirituale ca în acesta în care – îngăduiţi-mi să folosesc aceste cuvinte –, din adâncurile îndepărtate și obscure ale spiritului, a urcat drept rezultat această legătură dintre vârsta de 33 de ani a omenirii în cea de-a patra epocă postatlanteană şi vârsta de 33 de ani a lui Christos Iisus, când a intervenit moartea de pe Golgota.
Dacă mergem mai departe ajungem la cea de-a cincea epocă postatlanteană a noastră şi trebuie să realizăm că în epoca noastră, cea de-a cincea epocă postatlanteană, vârsta generală a omenirii corespunde vârstei individuale dintre 28 şi 21 de ani. Aceasta înseamnă: în 1413, când a început cel de-al cincilea interval temporal, evoluţia generală a omenirii era astfel încât oamenilor le era îngăduit să se ştie dependenţi în evoluţia lor spiritual-sufletească până la vârsta de 28 de ani. Atunci sufletul trebuia să devină autonom; vedeţi aşadar că pentru această epocă este necesar să ne străduim în deplină conştienţă, lăuntric, prin dezvoltare spirituală să îi dem sufletului ceea ce nu i se mai poate da din dependenţa de corporal-fizic. În această epocă omul trebuie să ia în sufletul său lucruri care nu se pot apropia de el decât în mod individual, care cuprind sufletul său nemijlocit în independenţa şi libertatea sa, şi îl conduc, ca suflet, dincolo de vârsta de 28, 27, 26 de ani ş.a.m.d. Desigur, deocamdată educaţia generală, oricât de mult s-ar vorbi – s-ar putea spune şi „s-ar fabula” – despre această educaţie, merge în direcţia de a nu mai aduce oamenilor mai mult decât exact ceea ce corespunde celor pe care le furnizează omenirea de la sine. Acum, în epoca noastră, omenirea se află, în întregul ei, la vârsta de 27 de ani. Ea va avea vârsta de 26, 25 ş.a.m.d. ani. Și până se va fi scurs cel de-al cincilea interval temporal, această vârstă va fi scăzut până la vârsta de 21 de ani. De aici vedeţi necesitatea apariţiei ştiinţei spirituale, care vrea să aducă sufletului ceea ce nu poate rezulta din dezvoltarea corporală, care vrea să sprijine sufletul în evoluţia sa liberă, din sine însuşi. Căci altfel avem fenomenul că oamenii, a căror evoluţie rămâne dependentă doar de ceea ce poate veni din exterior, din lumea senzorială şi din lumea obişnuită a istoriei, pentru epoca noastră nu ar fi mai în vârstă de 27 de ani – chiar dacă în realitate trăiesc până la 100 de ani. Aceasta înseamnă că orice idei, sentimente, idealuri pe care le-ar putea ei exprima în starea lor interioară, ar purta întotdeauna caracterul a ceea ce corespunde vârstei omeneşti de până la 27 de ani.
Eu m-am preocupat de cele mai diferite personalităţi ale epocii noastre, personalităţi care intervin în diversele ramuri culturale ale timpului nostru, în viaţa publică. Şi nu am încercat să-mi fac deloc ușoară această parte a studiului. Am încercat să găsesc în ce constă de fapt un fenomen sau altul care în ziua de azi ne întâmpină în viaţă într-un mod atât de discutabil. Şi a rezultat că multe din cele ce ne întâmpină acum, se bazează pe aceea că în viaţa publică acţionează oameni aşa cum v-am descris eu dumneavoastră în consideraţiile precedente, a căror dispoziţie fundamentală în ideile lor, în ceea ce pot ei da din sine, oricât de în vârstă ar fi ei, merge numai până la 27 de ani. Şi, realmente, ceea ce vreau eu să spun acum, nu o spun dintr-o anumită dispoziţie interioară, nu o spun din vreo animozitate, căci studiile care se află la baza celor spuse provin dintr-un timp situat cu mult înaintea acestui război, aşa cum se poate vedea și din ciclurile de conferinţe. Mi-a rezultat că o personalitate caracteristică, despre care trebuie spus că în configuraţia sa sufletească, în privinţa a ceea ce este ea conform sufletului, nu este mai în vârstă de 27 de ani, dar, bineînțeles, exterior a crescut în ani şi acum acţionează în viaţa publică tocmai ca personalitate reprezentativă tipică – sunt şi multe alte asemenea personalităţi, despre care nu vreau acum să vorbim, să luăm un alt exemplu – o personalitate caracteristică, de la care au pornit multe tocmai în această vreme a noastră, este preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson [Nota 4]. Eu mi-am dat multă osteneală să studiez dispoziția sufletească a acestui bărbat. El este un om reprezentativ pentru aceia care nu au adăugat nimic prin evoluţia sufletului liber, autonom, bazat pe sine însuşi; reprezentativ pentru acei oameni care nu trec în epoca noastră de vârsta care este vârsta generală a omenirii: 27 de ani. Practic, nu este adevărat când ei socotesc că ar avea 30, 40, 50 de ani ş.a.m.d., pentru că în realitate ei nu au mai multe de 27 de ani în privinţa progresului sufletului lor. Şi cred că este adevărat ceea ce mi-a spus un prieten al Mişcării noastre după ce a ascultat la München exact această conferinţă pe care o ţin acum: că pentru el, care a reflectat şi suferit mult, foarte mult, asupra anumitor fenomene ale prezentului, această lămurire asupra particularităţii prezentului a fost tocmai o rază de lumină pentru a înţelege multe fenomene. Abstractismul idealurilor, o trăsătură specifică tinereții a idealurilor, vorbăria abstractă în idei despre libertate, când omul slujeşte propriei sale voluptăţi spirituale şi crezând că are o misiune mondială – atât de caracteristice pentru Woodrow Wilson! Din acest fapt se explică nepracticul ideilor, adică imposibilitatea de a avea idei creative, astfel încât să se scurgă mai departe în realitate, creatoare şi productive, ci doar posibilitate să cuprindă idei care plac oamenilor, care sunt inteligibile omenirii în general, care nu vrea idei mai mature decât cele corespunzătoare vârstei de 27 de ani. Aceasta este de asemenea o caracteristică a ceea ce a adus Woodrow Wilson în lume; căci ideile sale au fost atât de nepractice, încât el a lăsat să circule în întreaga lume, de exemplu, ideea sa de pace, şi din această idee a păcii a izvorât – război pentru propria lui ţară; lucruri care sunt profund legate între ele, dar care îşi au temeiul în astfel de fapte precum tocmai v-am indicat. Da, adevărurile profunde ale evoluţiei nu sunt plăcute de auzit. De aici provine şi faptul că aceste adevăruri mai profunde ale evoluţiei, care sunt extrase din izvoarele cercetării spirituale, sunt atât de puţin îndrăgite în prezent. E drept că nu în conştienţa obişnuită, dar în subconştient oamenii simt că aceste idei uneori nu sunt deloc plăcute. Ei se tem de aceasta. Este o teamă inconştientă, o teamă subconştientă, care acţionează însă atât de sigur încât nu lasă ideea să ajungă în conştienţa clară, ci în schimb ura, antipatia faţă de aceste lucruri, care se afirmă atunci. Ceea ce în ziua de azi provoacă antipatia existentă faţă de ştiinţa spirituală, este această ură subconştientă, dar mai presus de toate această teamă subconştientă de ideile care desigur nu pot fi atât de uşor, să spunem, digerate în viaţă precum aşa-zisa mare idee, pe care oamenii o îndrăgesc în ziua de azi: Omul potrivit la locul potrivit, ş.a.m.d. Viaţa în viitor are nevoie de idei concrete, de idealuri concrete, are nevoie de idei şi idealuri care pot realiza o alianţă cu realitatea – am menţionat aceasta din cele mai variate puncte de vedere –, dar ele trebuie să fie scoase dintr-o cunoaştere reală a condiţiilor de evoluţie şi existenţă a omenirii. Nu poate interveni ceva salutar în această evoluţie a omenirii atâta timp cât oamenii nu consimt să întemeieze ceea ce se numeşte idealism pe o astfel de cercetare spirituală concretă. Dintr-un element arbitrar nu pot fi întemeiate astăzi idealuri care să fie adecvate realităţii, care să se integreze în realitate.
Imaginaţi-vă doar cum va fi în cea de-a şasea epocă, în acel interval temporal care îl va înlocui pe al nostru, şi cum ar fi dacă ceea ce poate fi extras din izvoarele lumii spirituale nu s-ar uni cu sufletul omenesc de sine stătător, bazat pe sine însuşi în libertate. Atunci evoluţia omenirii va fi păşit într-o vârstă care corespunde vârstei individuale dintre 21 şi 14 ani. Atunci oamenii vor putea fi în vârsă de 30, 40, 50 de ani și dacă în ei nu s-a aprins evoluţia individuală, să aibă o maturitate de 17, 16, 15 ani. Este iarăși un aspect important al evoluţiei omeneşti faptul că, cu cât Pământul înaintează mai mult, cu atât mai mult progresul omeniri este lăsat în propriile mâini ale omului. Dar dacă nu se ține cont de aceasta, de faptul că progresul omenirii este dat în mâinile omului, ce va urma? Dementia praecox, demență prematură pe scară largă! De aici deduceţi însă că este necesar să privim în substraturile existenţei pământeşti, să devenim conştienţi de ceea ce ameninţă omenirea. Mult curaj, care nu poate fi îndeajuns apreciat, este trăit astăzi în faptele exterioare; dar ceea ce este necesar omenirii în mersul mai departe al evoluţiei este curajul sufletului, acel curaj care este capabil să înfrunte adevărurile care la început nu apar nici plăcute, nici comode atunci când oamenii pun accentul doar pe comoditatea şi confortul vieţii, şi când năzuiesc să afle din cunoaştere numai ceea, cum se spune, îi „înalţă”. Căci atunci oamenii cer adevăruri plăcute. Şi aceasta este ceva chiar foarte, foarte larg răspândit în prezent. De îndată ce cineva vorbeşte despre adevăruri neplăcute, deși necesare, oamenii nu îl agreează, pentru că ei găsesc că îi chinuie, că nu îi înalţă. Dar adevărul cunoaşterii se află mai presus de acele cuvinte care curg din gură ca mierea şi pot fi luate cu sine acasă și savurate ca o băutură răcoritoare. Mai înaltă este acea satisfacţie pe care o extragem din cunoaştere, care vrea să se sprijine pe viaţa în adevăr şi în necesitate, şi nu pe o viaţa în comoditate facilă.
Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să le spun astăzi, pentru înţelegerea timpului nostru.
