Am început data trecută să pregătim aici consideraţii asupra direcţiei evoluţiei omenirii în perioada postatlanteană, care pot fi întru câtva o cheie pentru noi în vederea înţelegerii prezentului nemijlocit, a acestui prezent nemijlocit în care, desigur, trebuie să se găsească multe aspecte enigmatice pentru acela care nu face încercarea să înţeleagă acest prezent prin concepte, idei, reprezentări care nu sunt luate din izvorul de reprezentări şi domeniul de reprezentări al epocii noastre ce gândeşte materialist. Prezentul are nevoie de noi concepte, lucru care a putut deja reieși din diversele consideraţii. Vechile concepte nu mai sunt suficiente pentru a înţelege viaţa care a devenit complicată. Ceea ce am tot expus cu ani în urmă, în diferite conferinţe, este, după cum cred, de o mare importanţă relativ la prezent. Am spus pe atunci, în repetate rânduri şi în diferite locuri: Dacă cuprindem cu privirea sfera conceptelor pe care le avem, concepte prin care încercăm să înţelegem realitatea, atunci practic cele mai valoroase concepte pe care le are omenirea pentru a privi puţin în culisele realităţii sensibile exterioare, sunt din cea de-a patra epocă postatlanteană. Cel de-al cincilea interval temporal postatlantean, care a început în 1413, nu a produs, în fond, concepte noi. El a produs, desigur, fapte noi, noi concentrări de fapte, într-un mod magnific, admirabil; dar pentru a înţelege aceste lucruri au fost folosite vechile concepte. Să încercăm să ne clarificăm aceasta pe un exemplu. Ceea ce Darwin şi succesorii săi au încercat să pună cap la cap în privinţa interdependenţei organismelor, a fost înşiruit, ordonat după conceptul de evoluţie; dar conceptul de evoluţie însuşi, nu este nou. Conceptul de evoluţie provine din cea de-a patra perioadă postatlanteană. Şi aşa, dacă luăm conceptele în serios, dacă luăm în serios esenţa conceptului putem dovedi întru totul acest lucru în toate modurile noastre a înțelege și interpreta, în toate modurile noastre de a vedea lucrurile.
Un anumit pas înainte a fost făcut în fond numai atunci când Goethe [Nota 1] a fluidizat vechile concepte, când a adus în felul acesta ceva cu totul nou, care nici în ziua de azi încă nu este preţuit, anume faptul că el a aplicat asupra conceptului însuşi, metamorfoza, capacitatea de transformare, astfel încât pentru el conceptul de frunză în transformarea sa putea deveni totodată conceptul de floare, de fruct, ş.a.m.d. Acest lucru, de a face mobil conceptul, de a face mobilă reprezentarea, astfel încât o aceeaşi reprezentare o modifici în suflet, și cu ea, cu un concept care este mobil în sine, o idee care este mobilă în sine să poți urmări multiplele înfățișări ale naturii, care sunt şi ele mobile în sine, aceasta este într-o anumită privinţă ceva nou, şi aceasta este ceea ce am numit eu cu mulţi ani în urmă descoperirea esenţială a lui Goethe. Este ceva cu adevărat nou. Dar şi-a găsit continuarea abia în ceea ce numim noi aici ştiinţa spirituală, şi abia această ştiinţă spirituală poate aduce la rândul ei omenirii noi reprezentări, noi concepte, prin care devine posibil să ne cufundăm, să ne adâncim în realitate.
Mai presus de toate, trebuie extins însuşi conceptul de „istorie”, şi aş spune că în ultimele noastre consideraţii noi am procedat deja mereu în așa fel încât am lucrat de fapt cu un concept de istorie extins. Noi am extins conceptul de istorie în aşa fel încât în primul rând ne-am făcut cunoscut cum, dacă mergem înapoi în secole chiar nu cu mult în urmă, viaţa sufletească a omului era de fapt complet diferită în constituția sa de ansamblu, în dispoziţia sa generală, de viaţa sufletească aşa cum trebuie să fie ea în ziua de astăzi conform necesităților evoluţiei omenești. Eu am atras atenţia ultima oară că omenirea din prima perioadă de cultură, oamenii culturii protohinduse, erau capabili de evoluţie până la o vârstă ce poate fi delimitată între 56 şi 48 de ani. Am încercat să ilustrez aceasta spunând: Aşa cum în ziua de azi doar copiii şi tinerii mai arată un paralelism între viaţa lor spiritual-sufletească și viaţa corporal-fizică, aşa a fost în acea veche epocă de cultură a omenirii până pe la vârsta de cincizeci de ani. În ziua de azi, omul nu mai observă pornind din corpul său când depăşeşte vârsta de 30 de ani. El observă ceva sufletesc pornind de la corpul său numai atunci când, începând din copilărie, muşchii i se fortifică, şi se produc diverse formațiuni la nivelul nervilor. El observă atunci cum odată cu fortificarea muşchilor, cu modificarea formaţiunilor nervilor, cu transformarea sângelui în organism, cum atunci fenomenele spiritual-sufleteşti merg în paralel cu aceste modificări din organismul fizic. Dar apoi această dependenţă a spiritual-sufletescului de organismul fizic încetează. Ea era însă prezentă în acea vreme veche, despre care acum avem câteva cuvinte de spus.
Bineînțeles, omul percepea şi pe atunci, mai întâi, avansând în vârstă din copilărie mai departe, într-o conştienţă mai mult sau mai puţin limpede – şi astăzi se petrece aceasta doar într-o conştienţă mai mult sau mai puţin limpede – cum el se fortifica din punct de vedere corporal, şi cum cu aceasta voinţa devenea diferită, cum devenea simţirea diferită, cum de asemenea reprezentarea mentală devenea diferită. El observa, aşadar, în copilărie şi tinereţe, dependenţa de creştere, de înflorire, de prosperare, de viaţa în ascensiune din organismul său. Apoi venea vremea mijlocului vieţii, aflată în anii treizeci ai vieții; vârsta de 35 de ani este timpul mijlocului vieţii. În ziua de azi omul nu se mai ştie dependent de mijlocul vieţii în acelaşi mod în care se ştie dependent, de exemplu, între 12 şi 16 ani, de pubertate. Pe atunci însă omul se ştia dependent prin aceea că simţea oarecum în sine: Mai înainte de aceasta, viaţa a urcat, a crescut, a ajuns la un punct culminant; de la acest punct culminant scade din nou; de aici încolo omul nu mai creşte, nu mai devine mai mare, în esență și-a încheiat și formarea nervoasă, începe să rămână aşa cum este. Da, dacă omul avea simțiri mai subtile în această privinţă, putea şi să simtă cum viaţa se lignifică, merge în jos, cum începe oarecum o osificare, cum omul începe – dacă ne este îngăduit să folosim această expresie – să se mineralizeze. Apoi veneau anii patruzeci, cu viaţa ce începea să descrească în mod decisiv, când omul simte: Viaţa în organismul trupesc regresează. În schimb, omul avea pe vremea aceea, ceea ce nu mai poate avea în ziua de azi; avea trăirea sufletească în dependenţa ei de mersul înapoi al trăirii fizice a trupului. Omul parcurgea în acele vechi timpuri oarecum trei stadii; în ziua de azi omul parcurge cel mult un stadiu. Prin ce se exprima ceea ce parcurgea el în trei stadii? Ei bine, să ne uităm cu atenție la dependenţa de creştere, înflorire şi prosperare în viaţa ascendentă şi să presupunem în primul rând că omul se simţea într-adevăr sănătos în sine – ceea ce în ziua de azi deja fac foarte puţini oameni – simţea într-adevăr această viaţă sănătoasă, ascendentă, în creştere şi prosperare, simţea cum această viaţă ascendentă, crescândă şi prosperândă este purtată de spirit. Căci substanţele pur fizice, pe care, de exemplu, omul le preia în sine prin hrană, nu cresc. Ceea ce cauzează creşterea, sporirea, evoluţia ascendentă, este spiritualul forţelor, care stă la baza acestora. Omul ar putea privi înapoi la originea sa omenească, ar putea spune: Eu am provenit din substanţele ereditare, aici îmi am eu originea ca om trupesc, spiritualul s-a unit cu trupul şi mă poartă în sus, în creștere. În această dependenţă sănătoasă a spiritual-sufletescului de corporalitate, în această simţire a faptului că se afla vârât spiritual-sufletescul în interiorul corporalităţii resimţea omul pe vremea de atunci în sine acţiunea lui Dumnezeu, şi anume a Dumnezeului-Tată. Căci omul îşi spunea: Eu sunt transpus în lume cu forţa ascensiunii, cu forţa prosperării. – Şi dacă el nu este lipsit de gânduri şi de simţire faţă de ceea ce urcă în el, atunci simte în sufletesc însăşi creşterea, prosperarea, drept acţiune a Dumnezeului-Tată. Omul se simte unit cu natura. Aşa cum cresc şi prosperă plantele şi animalele, creşte şi prosperă omul însuşi; el se simte înrudit cu existenţa naturală şi simte în sine pe Dumnezeul-Tată. Ceea ce v-am expus ca petrecându-se în ziua de azi în anumite circumstanțe, era simţit în acele vechi timpuri pur şi simplu în viaţa obişnuită în modul în care l-am expus eu acum.
Şi apoi începea în viaţa individuală perioada în care se depăşea mijlocul vieţii, în care de la viaţa în creştere, prosperare, se trecea prin punctul culminant la cea descendentă. Aşa cum viaţa în creştere, în prosperare, aduce spiritual-sufletescului ce se ştie dependent de ea, când totul funcționează sănătos în om, sentimentul lui Ex deo nascimur, din Dumnezeu m-am născut, din Dumnezeu mi-am luat originea, care mă face să cresc şi să prosper în continuare, această trecere peste punctul culminant, această depăşire a culminaţiei, aduce faptul ca omul – dacă simte aşa cum simţea în acele vremuri vechi –, să mai simtă încă prosperarea în viaţa de veghe obişnuită, parţial şi pentru că îşi amintea de dependenţa anterioară dintre spiritual-sufletesc şi fizic-trupesc, şi pentru că el putea urmări aceeaşi creştere şi prosperare afară în natură. Dar atunci când omul era în starea crepusculară, în acele vechi timpuri când mai exista încă atavism, atunci acţiona viaţa descendentă – această viaţă descendentă o lăsăm de fapt în urma noastră, cu trupul astral şi Eul suntem în afară, dar ele au legătură cu trupul fizic; omul este dependent în special de forţele descendente atunci când doarme –, atunci percepeau oamenii în viaţa descendentă divin-spiritualul în existenţa naturală. În viaţa descendentă, care îi apare în special în vis, în somn şi în vechea clarvedere atavică, acolo unde fizicul este în regres, unde începe să se sclerozeze, acolo începe sufletul să se deprindă cu spiritualul, care este în întreg mediul cosmic înconjurător.
Gândiţi-vă ce experiență este aceasta: omul simte trecerea. Natura însufleţită de spirit sau de Dumnezeu alternează cu perceperea spiritului din Cosmos, şi el ştie: una este în urcare, cealaltă în coborâre. Unirea dintre spiritul cosmic şi spiritul natural a devenit o trăire nemijlocită. Omul ştia: în mediul terestru înconjurător este spiritul cosmic, aici, pe Pământ, este spiritul natural, dar cele două au o legătură, ele tălăzuiesc unul într-altul, şi în timp ce omul trăieşte, el trece de la unul la altul. Pornind de la viaţa în creştere, trecând de punctul de culminaţie, el este străbătut în talazuri de spiritul cosmic, cel care a fost găsit mai târziu drept Christos.
Când oamenii îmbătrâneau, când treceau de patruzeci de ani – deoarece până atunci se ştiau dependenţi în viaţa lor spiritual-sufletească de viaţa corporală în declin, în special în stările de vis, de somn sau crepusculare –, atunci oamenii îşi dădeau seama de spiritul ca atare, care acum nu este legat de materie, ci trăieşte ca spirit. Ei percepeau într-adevăr spiritul începând de la vârsta de patruzeci de ani, spiritul care acum nu este legat de natură, Spiritul Sfânt. Astfel încât, dacă ne întoarcem în acele vechi timpuri, găsim la aceşti oameni o percepţie nemijlocită de-a lungul vieţii a Dumnezeului-Tată, a lui Christos-Dumnezeu, care încă nu coborâse în existenţa terestră, şi a Spiritului Sfânt. Pe această experienţă directă de viaţă este clădit faptul că în vechile tradiţii religioase apare trinitatea divină, că găsiţi pretutindeni, unde căutaţi, această trinitate divină, Brahma, Vishnu, Shiva. Vechile tradiţii sunt întru totul clădite pe experienţa omenească reală.
Dacă oamenii ar vrea să intre mai adânc în lucrurile pe care trebuie să le tratăm în ştiinţa spirituală, în privinţa modului în care un adevăr îl poartă, îl susţine pe celălalt, atunci ar ajunge deja să recunoască ştiinţa spirituală ca ceva care se susţine în întregime în sine însăşi. Acest lucru trebuie pătruns cu privirea tot mai mult; altfel se ajunge într-adevăr la ceea ce o persoană din exterior a spus unui membru cu puțin timp în urmă: Da, ceea ce se conferenţiază ca ştiinţă spirituală este foarte frumos, dar nu are nici un suport, stă aici fără suport. Afirmația este la fel de inteligentă, aş spune la fel de stupidă ca atunci când, în momentul în care Copernic a trebuit să stabilească faptul că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, aşadar că nu stă pe un suport, cineva ar fi spus: Da, dar Pământului îi lipseşte suportul! Cum așa cu planetele şi stelele, ele trebuie totuși să fie aşezate pe ceva! – Dar tocmai că ele însele se susţin fizic acolo. Iar ştiinţa spirituală este o structură despre care trebuie doar să ştii, să vezi, să înţelegi, că elementele ei componente se susţin singure, ele însele.
Apoi a venit epoca protopersană, în care oamenii au rămas capabili de evoluţie – în modul pe care l-am expus – până în anii patruzeci, de la 48 la 42 de ani. Veţi realiza acum ce anume s-a retras aici. S-a retras în special contemplarea Spiritului ca atare, dar oamenii îl mai putea încă recunoaște. Cei care ajungeau la o vârstă între 48 şi 42 de ani, mai puteau încă recunoaşte spiritul în puritatea sa, adică Spiritul Sfânt, ei încă mai puteau şti ceva despre el.
Apoi a venit însă epoca egipteano-caldeeană. Vârsta omenirii s-a retras până la intervalul dintre 42 şi 35 de ani. Pura contemplare a spiritului s-a întunecat, şi la sfârşitul acestei epoci egipteano-caldeene mai puteau efectiv şti ceva despre spiritul pur numai aceia care erau inițaţi în misterii; căci, desigur, în misterii taina Trinităţii putea fi peste tot învățată în mod viu. Dar pentru viaţa obişnuită, înţelegerea faţă de spirit s-a retras. Pe de altă parte, în această a treia epocă postatlanteană, în perioada egipteano-caldeeană, mai exista încă într-adevăr într-o măsură ridicată conştienţa: În cosmic-ceresc trăieşte un spirit care urcă şi echilibrează. Conştienţa despre Christos cosmic era încă întru totul generală. S-ar putea spune: legătura omului cu cerurile era prezentă în conştienţă.
Aceasta s-a schimbat când a venit cea de-a patra epocă postatlanteană, când în această a patra perioadă vârsta generală a omenirii a coborât la vârsta între 35 şi 28 de ani. În vremurile mai vechi – în 747 înainte de Misteriul de pe Golgota a început această epocă a patra, în 1413 s-a încheiat –, în vremurile mai vechi lucrurile mai erau încă aşa că, atunci când un om atingea vârsta de 35 de ani ca vârstă general-umană, cunoaşterea imaginativă a spiritului lui Christos încă era prezentă. Dar după ce a trecut prima treime din această perioadă, anume pe când elenismul parcursese prima treime, când s-a însemnat începutul cronologiei noastre, vârsta omenirii era de aproximativ 33 de ani. Atunci oamenii nu mai treceau prin punctul culminant, ei parcurgeau doar dependenţa – dar fără îndoială mai limpede decât ulterior, în epoca a cincea –, dependenţa de viaţa înfloritoare, ascendentă, prosperă. Pe Dumnezeu-Tatăl îl trăiau întru totul în conştienţa lor; Christos cosmic a dispărut treptat din conştienţă. Şi atunci a venit ceea ce se poate numi o compensație pentru acest fapt; atunci, pe când omenirea tocmai a trecut de această vârstă de 33 de ani, a venit Christos cosmic jos, pe Pământ, în trupul lui Iisus din Nazaret, pentru a-şi răspândi puterea Sa pe Pământ şi pentru a da din altă parte oamenilor ceea ce aveau mai înainte prin experienţă umană directă datorată dependenţei spiritual-sufletescului de trupesc-fizic. Aceasta este marea însemnătate a Misteriului de pe Golgota. Aceasta explică şi semnificaţia acelei promisiuni, care se numeşte promisiunea Spiritului Sfânt. Acum trebuia să înceapă timpul în care la Spiritul Sfânt trebuie să se ajungă prin impulsul aprins de Christos, din interior în afară, fără experienţa omenească obişnuită legată de organizarea fizică. Vedeţi cum legătura cu lumea spirituală, existentă în întregime doar prin organizarea fizică a omului în interdependență cu organizarea sufletească, se modifică, cum treptat a dispărut ceea ce era în conştienţa omului prin evoluţia sa normală.
Apoi a venit cea de-a cincea epocă postatlanteană. Vârsta generală a omenirii s-a retras până la 28 de ani, iar în timpul celei de-a cincea epoci se va retrage până a 21 de ani. Acum trăim, după cum am expus ultima oară, la vârsta generală a omenirii de aproximativ 27 de ani. De aceea trebuie mereu accentuat că acum este necesar ca în interiorul sufletului să fie aprinse forţe care nu mai vin din faptul că forţele trupului pot ţâşni în suflete, ci că în suflet se pot stabili impulsuri spirituale clădite în mod independent pe suflet, care duc înainte sufletul în această autonomie, independent de trup. Numai până la vârsta de 30 de ani, atâta timp cât omul mai are în sine ceva din creştere şi dezvoltare, chiar dacă mai este doar creşterea muşchilor săi, simte, în cazul în care are o viaţă sănătoasă, o trăire sănătoasă, o simțire sănătoasă, dependenţa de Dumnezeu-Tatăl. Trebuie aşadar, după cum puteţi uşor înţelege, ca odată cu progresul celei de-a cincea epoci postatlanteene să intervină şi faptul că simţirea sănătoasă a divin-spiritualului care trăieşte în propria creştere se retrage treptat. Aceasta era încă activă, absolut activă în cel de-a patrulea interval temporal. Din ea încă mai exista ceva, chiar într-o mare măsură, în secolul XV. În ziua de azi, omenirii îi lipseşte deja un an până la vârsta care durează între 35 şi 28 de ani şi reprezintă mijlocul vieţii. Şi în lipsa acestui an se găsește cauza faptului că omenirea este organizată în mod natural pentru materialism şi ateism. Ateismul se va răspândi prin organizaţia omului, şi dacă nu se va crea contraponderea, contraponderea spirituală, prin dezvoltarea unui impuls pur sufletesc, ce se desfăşoară independent de trup, ateismul se va răspândi, deoarece omul nu se mai poate trăi pe sine în mod sănătos ca om deplin; lui i se sustrage ceva din trăirea participativă la viața în creştere, în înflorire, în prosperare. De aceea am putut eu spune: Ateist poate fi omul în mod real – am spus-o aici cu câtva timp în urmă – numai dacă nu simte în mod deplin sănătos legătura dintre spiritual-sufletesc cu corporalitatea fizică în întreaga viaţă ascendentă. Ateismul este propriu-zis, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, o boală [Nota 2], dar această boală este în creştere în omenire, conform existenţei ei pur naturale. Tot mai mult va lipsi acel suport al capacităţii de înțelegere a întregii realităţi, pe care îl are omul prin organizarea sa.
Faptul de a-L nega pe Christos sau de a nu-L recunoaşte, l-am desemnat drept o nenorocire a sorții, deoarece Christos trebuie să ajungă, plin de grația divină, din afara până la om. Iar faptul de a nu recunoaşte Spiritul l-am desemnat drept orbire a sufletului. Trebuie să facem această diferenţă. O boală – desigur, conceptul de boală în sensul său cel mai larg – este ateismul. O nenorocire a sorții este negarea sau interpretarea greșită lui Christos. O orbire sufletească este negarea sau interpretarea greșită a Spiritului. Vedeţi deja acum că trebuie să avem un concept cu totul nou despre evoluţie, dacă vrem să înţelegem corect evoluţia neamului omenesc. Căci conceptul de evoluţie, aşa cum domneşte el în darwinism, este cumplit de abstract, şi în clipa în care întreaga realitate de anasamblu nu mai stă la dispoziţia darwinismului, darwinismul nu mai ştie de fapt ce să facă cu conceptul de evoluţie. Căci evoluţia are o ramură ascendentă şi una descendentă, după cum am văzut, în timp ce noi gândim în ziua de azi atât de uşor în sensul materialismului: Evoluţia este punctul de plecare al unei forme a existenţei, o altă formă va fi atinsă, apoi o alta, ş.a.m.d., şi oamenii cred că în felul acesta se merge întotdeauna spre ceva mai desăvârşit.
Evoluţia oamenilor din perioada postatlanteană este astfel încât, fără îndoială, independenţa spiritual-sufletescului de corporalitate va deveni din ce în ce mai mare. Pe treptele de evoluţie anterioare ţâşnea din corporalitate în spiritual-sufletesc înțelegerea Dumnezeului-Tată, a Fiului şi a Spiritului Sfânt. Înţelegerea Spiritului se reduce prima, înţelegerea Fiului dispare apoi și ea, şi acum ne aflăm pe calea pe care înţelegerea Dumnezeului-Tată va dispărea pentru viaţa exterioară obişnuită – înţelegerea cu simţirea! Căci am spus: Există o conştienţă mai mult sau mai puţin limpede despre această legătură a spiritual-sufletescului cu corporal-fizicul.
Dar aceasta are legătură şi cu altceva. Gândiţi-vă că organizaţia corporală oferă din ce în ce mai puţin, că omul, atunci când vrea să se apropie de spirit, trebuie să recurgă la căi pe care organizaţia corporală nu îl sprijină. De aici vine faptul – perceptibil pentru cel care poate observa lucrurile – că are loc o scădere clară a sferei reprezentărilor. Reprezentările care stăteau la dispoziţia omului în timpurile vechi erau, ca să zic aşa, coapte de trupul său dând din sine însuşi spiritualul care se află în orice este material. Dar acum trupul coace tot mai puţin reprezentări şi concepte, astfel încât – dacă e să mă exprim radical – trebuie tot mai mult să intervină vremea în care omul îşi va chinui creierul – sau, dacă este prea comod, nu îl va chinui –, dar el nu va găsi concepte deoarece creierul nu le produce din sine. El trebuie să apeleze la ştiinţa spirituală, care îi dă concepte care pot fi înţelese doar cu trupul eteric, care nu mai pot fi înţelese cu trupul fizic, concepte mobile [Nota 3], nu acele concepte rigide, moarte, pe care le dă trupul fizic. Astfel încât evoluţia naturală a omului merge în sensul că el devine tot mai sărac în concepte, că această organizaţie naturală îl împiedică să se cufunde în realitate, dacă nu vrea să aleagă căile cunoaşterii spirituale.
Aceasta ne duce şi la înţelegerea prezentului, la înţelegerea celor care trebuie într-adevăr spuse, fără să criticăm; trebuie să fie doar o caracterizare a faptului că omenirea devine tot mai obtuză prin existenţa ei naturală, dacă nu alege căile cunoaşterii spirituale. La astfel de lucruri trebuie să ne raportăm cu o seriozitate deplină. Creierul mineralizat – şi el se va mineraliza tot mai mult – va deveni obtuz şi nu va mai putea forma concepte care să se poată cufunda cu adevărat în realitate. Numai cel care nu-şi dă nicio osteneală să privească în mecanismele prezentului şi care nu simte nevoia să înţeleagă ce anume este în prezent, poate să nu ia în seamă aceste lucruri. Dar este cu adevărat imperios necesar să se înţeleagă aceasta în mod corect.
Şi este ciudat ce fenomene te întâmpină aici. Numai că trebuie să nu dormi acest timp! Majoritatea oamenilor dorm timpul de acum, nevăzând impulsurile care sunt de fapt active, ci numai aspectele exterioare a ceea ce se petrece. Trebuie doar să dai atenţie celor ce se petrec, şi atunci îți dai prea bine seama că în prezent există infinit de multe aspecte enigmatice. Pentru a le înţelege, omul are nevoie de conceptele care vin din ştiinţa spirituală, altfel se simte chiar neajutorat; căci aceste concepte trebuie să vină de undeva. Să luăm un exemplu. Cel pe care vreau să-l expun aici nu este totuşi un exemplu rău. Un om se străduieşte de zeci de ani să aprindă ceva în Austria, pe care el o numeşte mişcare cultural-politică. Scheu [Nota 4] se numeşte omul. Ce încearcă el? El caracterizează raporturile deja caracterizate adesea aici. El încearcă să reunească la un loc intelectualii, pentru a găsi împreună cu ei noi forme ale vieţii politice, prin care să se poată asigura spiritului o putere mai mare asupra destinelor popoarelor.
Un început foarte lăudabil, dacă s-ar putea ajunge să se asigure spiritului o putere mai mare asupra destinelor popoarelor prin reunirea intelectualilor. De ce a început omul deja din anii 90 cu astfel de lucruri? El a început pentru că simţea ceva, ca un fel de impuls întunecat, că aşa cum mergeau lucrurile nu pot merge mai departe, că acolo începe să lipsească ceva care ar trebui adus în omenire. Desigur că el nu a putut găsi până acum ceea ce este necesar să fie adus în omenire, căci este de la sine-înţeles că pentru astfel de oameni, chiar dacă ei simt mai mult sau mai puţin limpede ce lipseşte, ştiinţa spirituală este o fantasmagorie, o mărginire superstiţioasă. Pentru aceasta ei sunt prea deştepţi, ei nu vor să se implice în ea, nu-i aşa? Ei bine, el simte de fapt de-a dreptul limpede ce lipseşte în prezent, şi el se exprimă aşa:
„Vreau să repet aici ideea mea fundamentală. În cunoaştere, în cognitiv, timpul nostru este cu mult înaintea timpului nostru”.
O frază ciudată. Ce voia omul? El nu exprimă faptul că gândurile s-au tocit întru câtva, ci el ştie doar: Intelectualii actuali – gânduri abstracte pot forma de minune! Totul merge strună la ei, sunt convinși, n-au nicio îndoială, pentru că ei pot şti totul atât de limpede. Aşadar:
„În cunoaştere, în cognitiv, timpul nostru este înaintea timpului nostru”.
Aceasta înseamnă: Oamenii pot gândi bine, dar gândurile sunt de tipul pe care l-am expus eu: „Timpul nostru este cu mult în urma timpului nostru”. – Acelaşi gând, numai că în altă formă.
„În calitate de cunoscători, de ştiutori, suntem răscopți şi rafinaţi până la nepermis de mult”.
Aceasta şi suntem noi, oamenii prezentului. E suficient să privim în literatură sau oriunde în viață în jurul nostru. Gândiţi-vă totuşi ce gânduri rafinate, subtile gândeşte lumea! Numai că aceste gânduri nu sunt potrivite să cuprindă realitatea, să se cufunde în realitate. Aşadar:
„Ca ştiutori, cunoscători, suntem răscopți şi rafinaţi şi iluminaţi până la un nivel nepermis; în viaţa reală mai domină încă Evul Mediu. Cauza se află în faptul că furnalul în care gândurile ar trebui topite ca să devină realitate, nu funcţionează”.
El exprimă lucrurile în planul sentimentelor remarcabil de corect. Furnalul nu funcţionează, fapt din cauza căruia gândurile care se rătăcesc în abstract, în nebulos, nu pot fi fortificate lăuntric aşa încât să se poată uni într-adevăr cu realitatea. Aceasta simţea el. Şi de fapt el a făcut ceva care, din punctul său de vedere, nu e deloc rău. El şi-a spus aproximativ aşa: În privinţa gândurilor abstracte, oamenii sunt supra-maturi; aici, o serie de oameni au ideea abstractă a socialismului, a democraţiei sociale, pe care o fasonează. – S-ar putea spune cu adevărat că această idee abstractă a democraţiei sociale este de fapt dusă până la capăt cu o logică admirabilă mai ales în marxism; aici este gândul abstract al democraţiei sociale, gândul abstract al liberalismului. Se pot duce până la capăt apoi în abstract şi gânduri combinate: liberalism naţional, chiar liberalism social. Gândul abstract al conservatorismului există. După aceste gânduri abstracte – care sunt abstracte pentru că lipseşte furnalul prin care ele pot interveni în realitate –, se formează parlamentarismul, sistemul reprezentativ, se formează toate ideile de liberalism, liberalism social, democraţie socială, conservatorism, naţionalism. Robert Scheu încearcă pur şi simplu cu mijloacele care îi stau la dispoziţie să pună realitatea în locul acestor abstracţiuni, punând investigația în locul gândului abstract. El spune: Trebuie să decidă asupra lucrurilor cei care înţeleg ceva din ele. Nu-i aşa, faptul că cineva este liberal sau conservator nu are mare importanță când e vorba să se organizeze comerţul petrolului, sau să se organizeze expoziţii de artă căci atunci se pune problema ca el să priceapă ceva din artă. Şi aşa a organizat Robert Scheu anchete în cele mai diferite domenii, pentru a-i lăsa să vorbească pe oamenii care înţeleg ceva din acele lucruri. Acesta a fost un început foarte drăguț.
„Ce este acest furnal?” spune el. „Sistemul reprezentativ şi parlamentul. Unde este realitatea? În administraţie. – Cine susține sistemul reprezentativ? Partidele. – Acestea sunt formaţiuni abstracte cu programe de principiu, care cuprind în sine interese reale conflictuale. Obiectivele vieţii reale nu sunt cuprinse de către partide, care abordează realitatea doar cu gândirea deductivă. Ele sunt interesate de obiectele reale ale vieţii numai în măsura în care aşteaptă din aceasta o creştere a puterii lor”.
Aici este cineva care chiar simte că acest a fi rafinat în gânduri – noi am putea spune și tocire a gândurilor, deoarece gândurile nu mai sunt înrudite cu realitatea –, că aceasta are o însemnătate nemijlocită pentru viaţă. Căci de aceste chestiuni omul leagă problema dezvoltării mai departe a vieţii publice, indiferent că este un sistem reprezentativ sau altceva, legare în care el, desigur, nu se gândeşte la reacţia vechilor forme, ci reflectează într-adevăr la cum s-ar putea găsi din realitate ceva care poate să aducă în ordine structura vieţii sociale. El a făcut multe în decursul timpului. Dar acum este interesant, acum el face un fel de privire retrospectivă asupra a ceea ce i-a reuşit. El îşi spune: Ce am încercat eu de fapt? – El a încercat să pătrundă până în realitate, aşa cum se spune în ziua de azi în termeni tociti: Eu am pus în locul deducţiei inducţia. – Ei bine, aşa se exprimă lucrurile în ziua de azi cu concepte tocite. O poți citi peste tot. Dar el nu se simte satisfăcut, chiar deloc. Şi de aceea spune la sfârşitul articolului, în care relatează întreaga poveste:
„Dar mi-am dat seama că politica mea culturală inductivă are totuşi nevoie de o completare printr-un program deductiv, că tunelul trebuie sfredelit din două părţi, pentru a realiza străpungerea. Munca intelectuală necesară pentru aceasta trebuie realizată în comun de toţi bunii europeni.”
Vedeţi că omul ajunge chiar până la imaginea că tunelul trebuie săpat pornind din ambele capete, numai că nu poate ajunge la acel izvor de unde trebuie luate în ziua de azi concepte înrudite cu realitatea. El aşadar rămâne deocamdată pe loc şi nici n-ar crede probabil, că această cale aşa-zisă inductivă a sa, prin toate chestionările posibile, este totuşi numai săparea la un capăt al tunelului; celălalt capăt este căutarea entităţilor spirituale, capătul în care ştiinţa spirituală conţine cealaltă latură al realităţii.
Practica nemijlocită a vieţii necesită acele lucruri care înseamnă de fapt ştiinţă spirituală. Şi nu este un gând de neînțeles dacă se vorbeşte despre aceasta: ştiinţa spirituală este acel lucru care este necesar în viaţă! – ci este un gând întru totul pornit din viaţă, dar din viață prin aceea că este înțeles ca fiind corespunzător momentului din actuala epocă a evoluţiei omenirii. Gândiţi-vă numai ce rodnică ar fi această ştiinţă spirituală dacă oamenii şi-ar lua acea legătură de pe ochi, pe care o au atât de groasă peste ochi în ziua de azi. Căci, în realitate, aceasta este ceea ce se cere sfredelit din cealaltă parte a tunelului. Fără de aceasta se va ajunge, totuşi, la absurdităţi. Faptul că în cazuri individuale se petrec tot felul de lucruri nostime este desigur imediat evident pentru cine trăiește în conceptele mobile ale ştiinţei spirituale. Robert Scheu face anchete, sondaje, aşadar el lasă să vorbească despre diferite ramuri ale vieţii oamenii care înţeleg ceva din ele. Printre lucrurile care ar trebui schimbate prin asemenea anchete el menționează, de exemplu, şi serviciul de evidenţă a populaţiei. Gândiţi-vă numai ce ar fi dacă în privinţa serviciului de evidenţă a populaţiei ar urma să se decidă printr-un chestionar!
Aveţi aici un exemplu de cum încep oamenii să simtă că lipseşte ceva, dar nu se pot decide să se îndrepte înspre ceea ce este cu adevărat necesar pentru ca lucrurile să meargă mai departe. Strădania mea din capul locului a fost să nu ghidez ştiinţa spirituală pe acele căi confuze pe care ar dori să o călăuzească un simţ sectar, ci să o călăuzesc în viaţă în funcţie de necesităţile oamenilor. Am încercat să dau fiecărui om, când îmi cerea sfatul, un sfat în funcţie de individualitatea sa. Dar în ziua de azi este infinit de greu, aş spune, să mergi cu un astfel de sfat până în practica materialistă a vieţii. Căci directorilor de fabrici li se va părea ciudat dacă li se spune că prin ştiinţa spirituală întreprinderea lor ar putea fi mai bine condusă decât prin aşa-zisa lor practică. Dar am putea spera ca totuși va funcționa la un moment dat. Să luăm un exemplu.
Cu ani în urmă, un bărbat s-a apropiat de mine şi mi-a spus că el ar vrea să-şi fertilizeze abordarea ştiinţifică prin ştiinţa spirituală. Am vorbit apoi despre ştiinţa lui. Era un erudit admirabil; arheologia antică babiloniano-egipteană era stăpânită de el într-adevăr într-o măsură înaltă. Am încercat să văd împreună cu el cum pot fi trase firele, cum ceea ce dă ştiinţa spirituală, poate interveni fertilizând [Nota 5], cel puţin în această ştiinţă, astfel încât măcar o bucăţică, aş spune, din ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi, să poată fi fertilizată. Ce poate da ştiinţa în ziua de azi, el o știa în domeniul său; ştiinţa spirituală a găsit-o la noi. Cunoaşterea epocii babiloniană şi egipteană era pe de o parte; ştiinţa spirituală pe de altă parte; el le avea pe amândouă, dar voinţa de a le pătrunde realmente una cu cealaltă, de a le lega, nu a reușit să și-o găsescă! Dar dacă omul nu dezvoltă această voinţă, nu va înţelege niciodată ce înseamnă de fapt ştiinţa spirituală. El va avea tot mai mult tendinţa să facă din ştiinţa spirituală acea mistică dubioasă, cum ar dori să o facă oamenii care nu sunt de folos vieții, sub impresia: Viaţa nu are nicio valoare, trebuie să ne înălţăm la o viaţă superioară, trebuie să urcăm din această viaţă a percepției senzoriale la visătorie, pentru că ceea ce este superior se află acolo. Aşadar la ce să-ţi crești cum trebuie copiii aici, mai bine să te gândeşti la ce încarnări ai avut anterior! Aceasta este ceea ce te aduce în regiunile superioare, ş.a.m.d. Nu despre aceasta este vorba în știința spirituală, ci este vorba ca omul să facă rodnică ştiinţa spirituală în domeniul în care se află el. Ea poate fi făcută rodnică peste tot, viaţa o cere.
Este ceva pentru care, aş spune, am vrea să avem nu doar simple cuvinte pentru a-l face inteligibil. Căci cuvintele au devenit cu adevărat monede de-a dreptul uzate. Cine mai simte, de fapt, în ziua de azi, la cuvinte, ce anume se află în ele? Cine se simte în mod real înăuntrul cuvintelor? A simţi împreună cu cuvintele este ceva pe care omenirea l-a pierdut aproape complet, sau cel puţin acea parte a omenirii de care aparţinem noi. Gândiţi-vă că atunci când în ziua de azi cineva spune – îngăduiţi-mi să folosesc acest exemplu: „Ei bine, ţi-ai îndeplinit sarcina potrivit de bine (ziemlich gut)”, cine simte la aceste cuvinte mai mult decât: Ţi-ai îndeplinit sarcina aproape bine (fast gut)? Aceasta este ceea ce simt oamenii în ziua de azi. „Potrivit” este „aproape” bine. Spunem ceva în loc de altceva. Puneţi-vă mâna pe inimă şi vedeţi dacă la cuvintele „potrivit de bine” nu aveţi sentimentul: „aproape bine” şi că folosiţi un cuvânt în locul altuia. Şi totuşi „ziemlich” este un cuvânt care face parte din aceeaşi familie cu „geziemend sein, sich geziemen” (a fi potrivit, a fi cum se cuvine). Atunci când fac ceva potrivit de bine (ziemlich gut), îl fac în aşa fel încât îl fac bine în modul potrivit (geziemend), într-un mod lesnicios; eu nu îl fac pur şi simplu bine, ci în aşa fel încât ceea ce am făcut să nu implice dificultăţi, ci să fie potrivit. Cine mai simte în cuvântul „ziemlich” ceva „geziemend”? Sau cine mai simte în cuvântul „Zweifel” (îndoială), înlăuntrul căruia se află cifra „Zwei” (doi), că se află în faţa unui lucru care se împarte în două? Cine mai simte de fapt această dualitate, acest z-w? Însă peste tot unde apare „zw”, aveţi acelaşi sentiment ca la „îndoială”, când lucrurile se împart în două. „Zwischen” (între) – aici aveţi acelaşi aspect! „Zweck” (scop, ţel), „Zweifel” (îndoială), „zwar” (e drept că…), încercaţi să le simţiţi! Sentimentul se poate afla în toate contextele sonore. Dar cuvintele au devenit în ziua de azi de-a dreptul monede fără valoare, mărunţiş fără valoare. De aceea am vrea să avem şi altceva decât limbajul pentru a face să fie înțeles într-un mod pătrunzător și serios ceea ce este necesar în ziua de azi şi ce ar putea oferi ştiinţa spirituală. Acest limbaj, aşa cum este el practicat în ziua de azi, este aşa încât toceşte gândirea chiar mai mult decât este cazul oricum prin evoluţia naturală. Și într-un maldăr de tipărituri, gândirea obtuză iese la iveală.
Ai putea să transpiri sânge, aşa cum aproape mi s-a întâmplat mie azi-dimineaţă, când am luat în mână o carte ce trebuia să redea marea importanţă a diferenţei dintre ideile din 1789 şi 1914, de dr. Johann Plenge [Nota 6], profesor titular de ştiinţe politice la Universitatea Münster din Westfalia. Omul pretinde că decojește marea opoziţie din evoluţia recentă, ce există între ideile din 1789 şi 1914. Ideea din 1914, după cum afirmă el, a inventat-o de fapt el. El se consideră o mare capacitate. Însă noi nu vrem să ne referim la aceasta. Vă citez o frază de la pagina 61 – vreau să fiu pedant acum, dar această pedanterie înseamnă ceva mai subtil, şi aceia care pot simţi aceasta, o vor simţi – aşadar pagina 61 mi-a dat o palmă peste față – iertaţi-mi expresia: „Aşadar acolo unde se cunoaşte una, trebuie căutată cealaltă. Să ne imaginăm că ne aflăm în sufletul unui istoric al viitorului, care află cândva de catastrofa mondială din 1914”. Cum te poți racorda la această frază? Omul îşi imaginează un istoric din viitor, care aude dintr-o dată de catastrofa mondială din 1914. Aşadar în toată tinereţea sa el nu a auzit niciodată nimic despre aceasta, şi dintr-o dată, ca istoric, află de ea!, Trebuie într-adevăr să nu mai trăieşti în reprezentări vii pentru a-ţi putea imagina aşa ceva. Apoi încearcă să vorbească despre însemnătatea ideilor, încearcă să vorbească despre faptul că există idei în istorie, că ideile pot apărea, se pot retrage, şi aşa încearcă el să descopere caracterul şi natura ideilor. Şi în timp ce face aceasta, în timp ce încearcă aceasta, realizează la un moment dat următoarele: Încearcă să arate cum la seminţiile primitive ideile apar aşa, în mod inconştient, şi apoi devin mai conştiente. El spune: „Un popor de cultură în devenire trăieşte după modelul unei umanităţi înnobilate imaginată. Cel mai frumos model al unei asemenea ideații este poziţia lui Homer în antichitate.”
Aşadar gândiţi-vă: Poziţia lui Homer în antichitate este exemplul unei formări de idei! Ceea ce înseamnă aproximativ și: Dacă cineva este consilier aulic, acesta este exemplul unei formări de idei. Este imposibil să gândeşti ceva relativ la aşa ceva, dacă vrei să legi cu gândurile tale reprezentări vii. Dacă eşti obişnuit din tinereţe să faci aceasta, atunci simţi într-adevăr că eşti pălmuit la astfel de fraze, care nu sunt decât o ticluire de cuvinte. Ele îmi amintesc foarte viu de acel profesor care a început un curs universitr prin a pune 25 de întrebări, un profesor care a devenit foarte, foarte celebru, un profesor de literatură. Nu vreau să spun cine este, căci altfel nici nu m-aţi putea crede. El a pus 25 de întrebări, apoi a spus: Domnii mei! V-am condus într-o pădure de semne de întrebare! – Eu a trebuit să-mi reprezint o pădure de semne de întrebare, unul în spatele altuia. Gândiţi-vă numai, ce fel de gândire este aceasta, în felul în care gândurile sale nu se adeveresc, nu trăiește în gândurile sale şi ticluieşte doar cuvinte cu gândurile sale.
Aceasta se manifestă totuși într-un mod ciudat în felul de a gândi al unui astfel de om ca Plenge. Apoi ajungi la cele mai ciudate afirmații; omul spune: Istoricul cu adevărat autentic încearcă să calculeze lucrurile dinainte, precum astronomul. Şi apoi bunul om se străduieşte să arate cum s-au dezvoltat condițiile economice înspre actuala catastrofă a războiului. Aici, el spune: Adevăratul istoric poate calcula dinainte, ca şi astronomul, o asemenea catastrofă. Acum, pe de o parte, el se consideră cu adevărat un astfel de mare istoric, care ar fi trebuit să poată să o facă, numai că el nu a putut, în ciuda faptului că a scris atât de multe cărţi despre viaţa economică. Aceasta îl deranjează. De aceea povesteşte cum el de fapt a făcut-o. Cum a făcut-o el? El spune: Păi da, eu am arătat pe de o parte că dezvoltarea economică este astfel încât de fapt oamenii ar trebui să se străduiască din toate puterile pentru pace; şi apoi am arătat pe de altă parte că ea este şi astfel încât numai războiul poate veni. – Aceasta este fără îndoială o profeție corectă, nu-i așa? este ca şi cum aş avea două haine şi spun: Dacă nu o îmbrac pe una mâine, atunci o îmbrac pe cealaltă. Dar să nu credeţi că o asemenea frivolitate interioară nu ar avea consecinţe în concepte, fiindcă acolo unde el vorbeşte despre cum a oscilat, dacă să poarte haina albastră sau nu, să profeţească pacea sau războiul, acolo el spune – ba chiar se citează pe sine însuşi; cu citatele este într-adevăr o treabă curioasă în această carte –, el spune: „Dar este nevoie ca fantezia să se joace cu acest război”. Gândiţi-vă la această atitudine! El nu consideră necesar să vorbească cu mai multă seriozitate, ci să lase fantezia să se joace cu războiul, în anii care au dus la această catastrofă.
Spuneam, cu citatele este o treabă curioasă în această carte. Anume, întreaga carte pornește de la un articol apărut în ziar. Acest articol este un lucru nevinovat; acolo un jurnalist necunoscut s-a revoltat față de idea despre 1914, pe care a „inventat-o” Plenge. Aceasta este ciudat în modul lui Plenge de a concepe cărţi. Căci acolo citeşti pe prima pagină articolul, în măsura în care a vrut Plenge să-l aducă, pentru a porni de la el. El vorbeşte apoi despre articol; apoi ajungi la pagina 21, unde îl mai citează o dată, astfel încât articolul din ziar este deja redat de două ori. Apoi vorbeşte mai departe. Apoi citează porţiuni separate din articol; așa că îl citești pentru a treia oară. Şi în încheiere, pentru că l-a citat abia de trei ori, îl mai aduce încă o dată, astfel încât în această carte el a citat un articol din ziar de patru ori.
Eu trebuie să folosesc astfel de exemple concrete pentru a clarifica lucrurile, aşa cum sunt ele, pentru a putea arăta ce este necesar, şi de asemenea pentru a putea arăta că ştiinţa spirituală este în mod real instrumentul care trebuie să intervină în prezent. Aceste lucruri, care aparent sunt lucruri mărunte, sunt legate întru totul de marile puncte de vedere de la care am pornit. Este ceea ce vă rog să reţineţi din aceste consideraţii.
