Pe lângă conţinutul celor pe care aş dori să le ilustrez prin aceste consideraţii, aş dori să fac vizibil prin aceste consideraţii că în sensul spiritual-ştiinţific adevărul este ceva viu. Şi pare să fie necesar în special în prezent să dobândim un sentiment în privinţa a ceea ce înseamnă de fapt: Adevărul este ceva viu. Căci, vedeţi dumneavoastră, ceva viu este într-un fel la un moment dat, şi altfel în alt moment. Da, ceva viu poate să nu existe deloc într-o anumită formă precisă la un moment dat, iar la alt moment are o anumită formă. Ceva viu, ca om, atunci când este copil, nu este încă deloc bătrân. Ceva viu este într-o continuă transformare. Şi acel om care poate îşi va desfăşura activitatea în ultimele decenii ale secolului XX, este aşa, încât acum încă nu putem vorbi despre el ca despre ceva care există pentru planul fizic. Toate acestea sunt adevăruri banale, de la sine-înţelese. Dar ele încetează să fie banale dacă învăţăm să nutrim într-adevăr în noi sentimentul că Adevărul este ceva viu.
V-am vorbit ultima oară aici despre fiinţa unui anumit om de stat al prezentului, despre Lloyd George. Dacă cineva ar fi vrut să povestească aceleaşi lucruri în Anglia anului 1890 – cu excepţia celor biografice, cu excepţia celor pur exterioare, faptice, care la vremea aceea nu ar fi putut fi povestite pentru că se petrecuseră doar în cea mai mică parte, deci atunci când Lloyd George avea 27 de ani –, aşadar dacă ar fi vrut să vorbească pe atunci despre întreaga semnificație a acestei vârste de 27 de ani, cum am făcut-o noi cu opt zile în urmă, acesta ar fi fost în sens spiritual-ştiinţific o absurditate. Nu ar fi putut şi nu ar fi trebuit să o facă.
Adevărul este pentru oameni de cele mai multe ori ceva despre care ei cred că poate fi exprimat în acelaşi mod oricând, în orice timp. Dar nu este cazul, de îndată ce este vorba de anumite adevăruri mai înalte. Întreaga viziune asupra vârstei omului în raport cu vârsta omenirii este, ca să spunem așa, abia acum coaptă pentru a fi spusă. Căci adevărul în acest sens trebuie să fie în acelaşi timp ceva activ. Este suficient să luaţi în considerare doar aspectul exterior, care constă în aceea că, dacă ar fi vorbit cineva în 1890 despre Lloyd George, pe când avea vârsta de 27 de ani, și tot programul său de viaţă – aşa cum s-ar fi putut face în anumite limite, dacă ar fi trebuit să se facă –, atunci s-ar fi procedat aproximativ ca atunci când s-ar fi vrut sădirea unei anumite plante în pământ iarna, în timp ce ea ar trebui sădită în pământ doar în altă perioadă a anului. La asemenea adevăruri important este nu doar ca ele să nu ajungă la sufletul nostru în formă abstractă, ci ca ele să ajungă la sufletul nostru la timpul în care pot fi eficace. Este ceva care nu e valabil numai pentru adevărurile istorice, pentru adevărurile care se referă la marea evoluţie a lumii, ci ceva care se aplică întru totul adevărului în privinţa eficienţei sale asupra sufletul omenesc individual. Eu am dat câteva îndrumări în acest sens deja de data trecută.
Trebuie să menţionez iar şi iar aceasta din motivul că noi ne aflăm într-adevăr în prezent într-o stare de tranziţie a conceptului de Adevăr. Știinţa spirituală trebuie să creeze o anumită stare în înțelegerea Adevărului. Într-o anumită măsură, raportul omenirii faţă de Adevăr trebuie să se schimbe într-o anumită privinţă, trebuie să treacă printr-o anumită dezvoltare.
Am indicat data trecută că sufletul omenesc individual poate ajunge cu ușurință să simtă, în special în prezentul nostru, că este nemulţumit. Şi, pentru început, vrem să ne ocupăm de nemulţumirea sufletului omenesc, prin anumite reprezentări. Ştim, desigur, că sufletul omenesc are nevoie de anumite reprezentări despre lume, despre propria sa fiinţă, despre probleme fundamentale ca aceea a nemuririi, despre prolema evoluţiei lumii. Sufletul omenesc are nevoie de reprezentări cu care cumva să poată trăi. Dacă el nu poate dezvolta asemenea reprezentări, dacă el nu poate dezvolta în această privinţă decât reprezentări nesatisfăcătoare, atunci rămâne într-o stare de nemulţumire, oarecum într-o stare maladivă. Căci într-o asemenea stare maladivă sunt multe suflete ale prezentului, mai multe decât vor ele să admită. Şi vor fi mult mai multe astfel de suflete în viitorul apropiat, decât ne putem imagina în ziua de azi, dacă oamenii nu vor să se îndrepte înspre o asemenea umplere a sufletescului cum poate veni printr-o ştiinţă spirituală.
Natura în funcționarea şi esenţa ei este în multe privinţe o imagine a celor mai înalte şi mai tainice procese; trebuie numai să luăm conceptul de imagine în sens corect, să nu-l lăsăm să degenereze într-un concept materialist. Aceasta ni se poate arăta în următoarele. Oamenii tind cu uşurinţă să obțină o anumită sumă de reprezentări, despre care pot spune: Ele îmi satisfac sufletul, dau sufletului meu ceva cu care el poate trăi. – Cel mai mult îşi doresc oamenii reprezentări „de-a gata”. Atunci când este cazul să sfătuieşti pe cineva care are reprezentări nesatisfăcătoare în sufletul său, şi prin urmare un suflet nesatisfăcut, el are adesea impresia că ar trebui să-i recomanzi una sau alta, o carte sau ceva de acest gen, pe care să o parcurgă într-un timp relativ scurt, pentru ca să aibă apoi ceva care îi satisface sufletul, cu care să poată trece mulţumit prin restul vieţii sale. Pentru cel care recunoaşte chiar şi numai puţin în sine esenţa adevărului viu, o asemenea presupunere este ca şi cum ar veni cineva cu cerinţa să i se dea, ca om viu, o mâncare pe care să o poată mânca şi care să-i menţină apoi organismul pentru tot restul vieţii sale. Ar vrea să-i dai ca sfat ceva pe care el să-l poată ingera astfel încât de acum înainte să nu mai aibă nevoie să mănânce. Acesta este, desigur, o absurditate. Aveţi aici o imagine din natură a ceea ce se poate da, de fapt, numai spiritual. Ştiinţa spirituală nu poate da omului ceva pe care el să-l preia așa o singură dată şi să-i fie suficientă de-a lungul întregii sale vieţi. Eu am spus adesea: Nu există un mod de a vedea lumea în buzunarul de la vestă, nu există o versiune prescurtată a unui mod de a vedea lumea, ci ştiinţa spirituală pune în locul conceptelor încheiate, al reprezentărilor încheiate, ceva care trebuie să fie mereu supuse unor noi și mereu noi procesări de către suflet, cu care sufletul trebuie să fie împreună mereu din nou, în moduri mereu noi. Adevărurile exterioare, aşa cum ni le dau ştiinţele naturii, atunci când avem o memorie bună, le primim şi apoi le avem. Dar aşa nu poate fi în cazul adevărurilor spiritual-ştiinţifice. Căci adevărurile natural-ştiinţifice sunt date în concepte care sunt într-o oarecare măsură moarte. Legile naturii ca noțiuni, concepte, sunt moarte. Adevărurile spiritual-ştiinţifice trebuie date în concepte vii. Dar dacă condamnăm adevărurile spiritual-ştiinţifice să devină concepte moarte, ceea ce înseamnă, dacă vrem să le luăm aşa cum luăm adevărurile naturale, atunci ele nu sunt o hrană pentru suflet, atunci ele sunt pentru suflet pietre, care nu pot fi prelucrate.
Este remarcabil cum evoluţia spirituală a secolului XIX a lucrat totuși într-o anumită direcţie în sensul a ceea ce ar trebui să fie şi să devină ştiinţa spirituală în timpul nostru. Dar în ultimele decenii mult din ceea ce a fost elaborat astfel, a fost îngropat și uitat. Aş dori să vă indic astăzi ceva cu titlu introductiv: Mult a fost greşit înţeles în a doua jumătate a secolului XIX, ceea ce, de exemplu, a fost numit „pesimismul lui Eduard von Hartmann”. Şi totuşi, pesimismul lui Eduard von Hartmann, de fapt, nu are sensul aşa cum a fost el înterpretat în mod obişnuit, pentru că la această înterperetare s-a pornit de la şablonul conceptual: Pesimismul este viziunea că lucrurile lumii nu ar fi pe deplin bune, că ele ar fi nesatisfăcătoare, aşadar că de fapt lumea ar fi rea. Şi aşa au judecat oamenii, conform cu acest concept pe care şi l-au format despre pesimism, şi filosofia lui Hartmann cu conceptul ei de pesimism. Nu ai putea niciodată să o apreciezi corect privind din acest punct de vedere. Şi în ziua de astăzi este încă dificil să-ţi clarifici despre ce este vorba, căci tocmai în acest domeniu, aş spune, este vorba de ceva de-a dreptul radical, dar ceva radical ce trebuie să se desfăşoare în adâncurile sufletului omenesc.
Orice copil de şcoală învaţă în ziua de azi la fizică despre conceptul de impenetrabilitate a corpurilor. Copiii trebuie să-l înveţe acest lucru în aşa fel încât, atunci când profesorul întreabă: Ce este impenetrabilitatea?, să spună: Impenetrabilitatea constă în aceea că într-un loc în care este un corp, nu poate fi un altul în acelaşi timp. Impenetrabilitatea fizică! În ziua de azi oamenii nu se pot gândi deloc că poate vor trebui să-şi schimbe modul de gândire asupra unor astfel de lucruri. În legătură cu aceasta vreau să expun doar pe scurt despre ce este vorba. În vremurile viitoare nu se va mai spune: Impenetrabilitatea constă în faptul că într-un loc unde se află un corp, nu mai poate fi alt corp în acelaşi timp –, ci se va spune: Corpurile care au proprietatea că în locul în care se află unul nu poate fi un altul în acelaşi timp, sunt corpuri fizice, fiinţe fizice, care aşadar au asemenea proprietăți încât, atunci când ocupă un anumit spaţiu, exclud din acel spaţiu o altă fiinţă de acelaşi tip. – Caracteristica de bază a definiţiei se va schimba. În timpurile viitoare nu se va mai porni de la conceptul dogmatic, ci va trebui să se pornească de la viaţa nemijlocită. În ziua de azi se vorbeşte mult de faptul că oamenii au depăşit vechea dogmă a credinţei și altele asemenea. Viitorul va arăta că în privinţa formării mai subtile de concepte, nici un timp nu a fost atât de închistat în dogmatism ca timpul nostru. Suntem întru totul ticsiţi de dogmatism, în special ştiinţele noastre, dar şi mai mult gândirea noastră publică; nimic nu este mai ticsit de dogmatism, de exemplu, decât gândirea noastră politică.
Dacă luăm în mod viu conceptul de pesimism – şi acum doar în privinţa conceptului de pesimism al lui Hartmann –, rezultă ceva de genul următor. Eduard von Hartmann [Nota 1] spune: Există mulţi oameni care tind spre fericire; ei tind spre satisfacţia nemijlocită din sufletul lor şi numesc aceasta fericire. Dar aceasta nu poate întemeia niciodată o existenţă demnă de om în sensul cel mai înalt, căci simpla aspirație spre satisfacerea propriei fiinţe nu ar duce la nimic altceva decât la închiderea propriei fiinţe faţă de lumea exterioară. Aceasta ar conduce la un egoism mai mult sau mai puţin grosolan sau subtil. Nu poate fi aceasta sarcina omului, să tindă doar înspre satisfacerea fiinţei sale, ci trebuie să fie sarcina omului să-şi încadreze fiinţa vie în întregul proces al lumii, să se dăruiască procesului lumii, să colaboreze cu el, să conlucreze la procesul lumii. El ar fi reţinut de la aceasta dacă în vreun moment al vieţii sale ar putea fi satisfăcut în sensul cel mai deplin de existenţa exterioară sau de armonia interioară. Numai atunci năzuim să lucrăm în continuare noi înșine împreună cu procesul formator al lumii, când nu suntem satisfăcuţi de nicio stare de lucruri. Acesta însă este pesimismul [Nota 2] în sentiment. Dacă nu am avea acest pesimism – este de părere Eduard von Hartmann –, de a nu fi satisfăcuţi de nicio stare prezentă, atunci ne-ar lipsi impulsul să conlucrăm cu evoluţia. Astfel, Eduard von Hartmann trebuia să se exprime încă foarte filosofic şi să spună că el reprezintă evoluţionismul empiric, pentru a argumenta cu aceasta evoluţionismul teleologic. Dar se vede că aici pesimismul devine într-o anumită măsură altceva decât atunci când se porneşte de la conceptul dogmatic al pesimismului şi se trag concluzii din el. Cu acest concept al pesimismului, pe care nu vreau să-l expun acum în continuare, Eduard von Hartmann se află deja într-un anumit sens pe drumul care trebuie să fie bătut de ştiinţa spirituală.
Căci această ştiinţă spirituală ne arată cu mult mai mult! Această ştiinţă spirituală ne arată ce anume ar fi de fapt, pentru viaţa noastră sufletească, o reprezentare pe deplin satisfăcătoare. O reprezentare pe deplin satisfăcătoare este pentru viaţa noastră sufletească exact acelaşi lucru cu un aliment exterior – pe care nici nu putem să-l numim aliment – pe care l-am mânca, şi pe care nu am avea posibilitatea să-l digerăm, ci l-am purta în noi nedigerat. Este într-adevăr aşa, că cineva care ia o carte de Trine [Nota 3] sau de Johannes Müller [Nota 4] şi ar vrea să fie satisfăcut cu aceasta, are aceeaşi năzuinţă ca cineva care ar vrea să preia un aliment pe care să-l poată purta acum cu sine în corpul său. Da, însă dacă nu îl poartă cu sine, atunci este digerat, dar în felul acesta dispare, se dizolvă ca entitate. Însă aceasta nu se întâmplă la nici una dintre reprezentările noastre pe deplin satisfăcătoare. O reprezentare pe deplin satisfăcătoare ne rămâne mereu, dacă îmi este îngăduit să spun aşa, în stomacul sufletului. Şi cu cât credem noi mai mult că avem într-un moment dintr-o reprezentare, cu cât credem mai mult că putem absorbi dintr-o reprezentare oarecum satisfacţia, spre voluptatea noastră sufletească, cu atât mai mult vom vedea că, dacă vrem să trăim o vreme numai cu această reprezentare, ea nu ne mai poate satisface, ci ea se dezvoltă în aşa fel în noi încât ne plictiseşte, ne face să simţim că ne-am săturat de ea, ş.a.m.d.
De aceasta este legat ceea ce i se reproşează adesea ştiinţei spirituale, aşa cum o susținem noi aici. Această ştiinţă spirituală, așa cum o susținem noi aici, caută totodată la reprezentările pe care le dezvoltă faţă de lume, mereu noi puncte de vedere. Ca să spunem aşa, noi am putea vorbi mereu pentru că am găsi mereu noi şi noi puncte de vedere. Aceasta numesc apoi unii oameni „contradicţii”. În realitate este vorba de faptul că lucrurile iau o formă nouă care indică caracterul viu al acestor adevăruri spiritual-ştiinţifice. Concepte încremenite, de felul cum suntem obișnuiți în ziua de azi, această ştiinţă spirituală nu poate da. Ea poate prezenta realităţi spiritual-ştiinţifice în mod univoc, dar ceea ce trebuie să ne satisfacă ca conţinut al viziunii asupra lumii, aceasta este dat de ea în concepte vii, care trebuie asimilate de noi iar şi iar. Cel care preia aceste concepte va găsi, dacă le lasă să-i străbată o dată sufletul, că ele îi spun una; dacă le lasă să-i străbată altă dată sufletul, aceleaşi concepte îi spun cu totul altceva. Şi iarăşi îi spun cu totul altceva dacă le lasă să-i străbată sufletul în starea de bucurie, de fericire, sau dacă le lasă să-i străbată sufletul în starea de tristeţe, de suferinţă. Dar dacă le-a cuprins corect în însuflețirea lor, ele îi spun întotdeauna ceva. Pentru că aceste concepte spiritual-ştiinţifice sunt menite nu numai să dea doar o imagine, ci pentru că ele sunt menite să stabilească o legătură vie între sufletul omenesc şi întreaga lume nesfârşită; și pentru că lumea este nesfârşită, ele nu pot fi niciodată complet epuizate, ci sunt nesfârşite. Ele trebuie să stabilească întotdeauna, în fiecare caz individual, o legătură între suflet şi lume. Dar noi trebuie să ne păstrăm oarecum receptivitatea libera pentru tot ceea ce se poate apropia de noi venind din lume şi, mai presus de toate, noi trebuie să ne obişnuim în gândire cu faptul că anumite concepte principiale, fundamentale, care în ziua de azi li se par oamenilor de la sine-înţelese, nu se vor mai putea folosi deloc în viitor. Luaţi nenumărate filosofii: găsiţi aproape mereu apărând în aceste nenumărate filosofii problema existenţei. Existenţa unitară este ceva ce apare iar şi iar. Şi deja din modul cum se pune această problemă izvorăsc nenumărate imposibilităţi pentru sufletul omenesc. Aş dori tocmai prin aceste conferinţe să provoc în dumneavoastră un sentiment, că tot ceea ce desemnăm noi drept existenţă, sau ceea ce atribuim noi lucrurilor, fiinţelor, ca existenţă, se află într-o relație vie cu devenirea şi, mai precis, într-o relație particulară cu devenirea. În realitate nici vechea afirmaţie a lui Parmenides despre existenţa încremenită şi nici cea a lui Heraclit despre devenire nu sunt adevărate. În lume este existenţă şi devenire, numai că: devenirea este vie, existenţa este mereu moartă; şi fiecare existenţă este un cadavru al devenirii. Dacă găsiţi pe undeva o existenţă, de exemplu natura ce se întinde în jurul nostru, ştiinţa spirituală vă spune în acest sens: Această existenţă – puteţi citi aceasta în Ştiinţa ocultă [Nota 5] – a luat naştere prin aceea că a existat cândva o devenire, şi această devenire a lăsat în urmă cadavrul său, ceea ce ne înconjoară în prezent ca existenţă. Existenţa este moartă, devenirea este vie!
Remarcabil este faptul că acest lucru îşi găseşte o importantă aplicare în viaţa sufletului. Dacă vrem să avem în suflet satisfacţie printr-o anumită reprezentare încheiată, sau printr-un şir de reprezentări încheiate, atunci vrem să avem satisfacţie printr-o existență. Și nu putem! Noi putem fi mulțumiți doar printr-o devenire, putem avea satisfacţie doar prin ceea ce acţionează asupra sufletului nostru în aşa fel încât, asimilându-l în sufletul nostru, el devine inconştient, dar prin aceea că se uneşte cu sufletul nostru, ne stimulează iar şi iar să punem astfel de întrebări despre veșnica devenire. Este desigur un aspect care și el iarăși îi face pe mulţi nemulţumiţi de ştiinţa spirituală, pentru că ei ar vrea să aibă ceva încheiat, gata făcut. În timp ce ştiinţa spirituală poate da doar o îndrumare relativ la „cum se mănâncă spiritualul” – dumneavoastră mă veţi înţelege –, oamenii vor să aibă mâncare „de-a gata”. Este ceva de care timpul nostru trebuie să ţină cont, pentru că el este complet îmbibat de sentimentul contrar față de ceea ce este necesar.
De ce este plin timpul nostru? Timpul nostru este plin de sentimentul complet opus, de sentimentul că omul ar trebui să preia în sine pe cât de repede posibil o viziune încheiată asupra lumii. Mult din ceea ce, aş spune, trăiește maladiv în sufletul nostru îşi va putea avea vindecarea numai prin aceea că oamenii dobândesc interes pentru trăitul în mod viu cu adevărul, şi nu dezvoltând pofta de adevăruri „de-a gata”. Adevăruri clar conturate, acelea care se exprimă în concepte încheiate, se referă întotdeauna la ceva din trecut. Ceea ce este imprimat în concepte încheiate este întotdeauna referitor într-un fel sau altul la ceva trecut. Acel adevăr pe care trecutul într-o anumită măsură l-a lăsat deoparte, îl putem asimila în noi, el trăieşte atunci în noi; şi trăind în noi, noi trăim cu adevărul.
Acum timpul nostru este, în această privinţă, în mijlocul unui proces de transformare, şi acest proces de transformare ni se arată într-un contrast polar remarcabil, contrastul dintre vestul şi estul Europei; iar noi, în Europa Centrală, suntem situaţi în mijlocul acestui contrast polar. Ceea ce constituie unul dintre poli, Occidentul, a ajuns oarecum deja până la hipertrofie, până la supramaturare; ceea ce înseamnă Orientul nu se arată nici măcar în primele sale începuturi; abia dacă este în stadiul embrionar. Să ne fie limpede în această privinţă: ceea ce se vede în acest ciudat Orient, părând pentru noi atât de haotic în ziua de azi, este prost înţeles în Europa Centrală, şi cel mai prost în Europa Occidentală. Câte controverse nu se găsesc acum în privinţa esenţei poporului rus, în privinţa a ceea ce se afirmă acum în Europa de Est. De exemplu, am citit recent cum un domn expune în mod foarte spiritual, după cum crede el desigur, că poporul rus parcurge acum același stadiu pe care Europa Centrală şi Europa Occidentală l-a parcurs în Evul Mediu. Atunci era, spune el, în Evul Mediu, în popoarele Europei Centrale şi Occidentale, mai multă credinţă, mai mult ca un fel de crepuscul, de apus mistic; acelaşi lucru este acum în Orient. Aşadar Orientul parcurge acum Evul Mediu. Dar la noi a venit de atunci intelectualitatea, cultura raţiunii cu anexele ei natural-ştiinţifice, iar oamenii din Orient trebuie să le ajungă din urmă.
Nimic din toate acestea nu este o realitate! Adevărul este mai degrabă că rusul are în orice caz predispoziţii mistice, dar că această mistică acţionează totodată intelectual – mistică intelectualistă – şi intelectul acţionează mistic – intelectualism mistic –, ceea ce, de fapt, nu a existat deloc în Europa Centrală. Este cu totul altceva, ceva nou, care se apropie, aşa cum creşte copilul şi devine altceva decât bătrânul care stă lângă el, care care ar putea fi bunicul său. Dar este important ca oamenii de azi să nu treacă pe lângă aceste lucruri dormind și visând. Şi tocmai noi în Europa Centrală avem necesitatea stringentă să căutăm înţelegerea acestor lucruri. Şi dacă nu încercăm să căutăm o înţelegere a acestui contrast polar, în mod real nu ieşim din haosul prezentului.
Este în orice caz foarte dificil să-ţi clarifici întru totul acest contrast dintre est şi vest, căci ceea ce este în vest, este oarecum dincolo de maturitate; ceea ce este în est, abia este, după cum am spus, în stadiu embrionar; şi cu toate acestea trebuie să dobândim o înţelegere a acestor lucruri. Avem în Occident şi de asemenea în Europa Centrală o foarte specifică, să o numim superstiţie, pe care oamenii nu o au în Orient, sau, dacă o au, este doar preluată din vest. Ei bine, exprimată în modul cel mai grotesc, aş spune, este superstiţia privind cartea, privind ceea ce stă scris în carte. Este doar exprimat puțin grotesc, dar cuprinde un întreg complex de fapte culturale. Noi, în vest, ne agățăm de ceea ce poate fi scris într-o carte, poate fi oarecum notat, fixat, cu alte cuvinte, ceea ce ca omenesc poate fi desprins de om şi obiectivat, şi aceasta preţuim noi mai presus de toate. Noi preţuim acest lucru nu numai în sensul că bibliotecile noastre au crescut devenind monstrouzități gigantice, şi că aceste biblioteci, în special atunci când vrem să lucrăm ştiinţific, înseamnă imens de mult pentru noi, ci îl preţuim şi într-o altă privinţă: Îl preţuim, de exemplu, prin aceea că avem o sumă de concepte pe care le-au gândit oamenii, şi care s-au desprins de oameni. O sumă de concepte o numim liberalism, şi dacă un număr de oameni, un grup de oameni se declară partizanii ei, atunci numim acel grup de oameni „partid liberal”. Un astfel de partid liberal nu este în realitate nimic altceva decât ceea ce se obține atunci când peste un număr de oameni se întinde ca o pânză de păianjen ceva ca o teorie liberală; adică ceva ce poate fi într-o carte. Şi aşa este şi cu alte lucruri. Şi ajungem tot mai mult, datorită superstiţiei acestei teorii, ca totul să fie stabilit în acest mod ca să se ştie cu ce avem de a face.
Am văzut apărând în Occident într-o succesiune de-a dreptul rapidă o întreagă serie nu numai de teorii obişnuite, ca liberalismul, conservatorismul, ş.a.m.d., ci am găsit scrise în cărţi şi teorii universale cuprinzătoare: configurarea Universului conform lui Proudhon [Nota 6], Bellamy [Nota 7]; o mare sumă de utopii [Nota 8], şi cu cât mergi mai departe în vest, cu atât sunt mai multe; Europa Centrală a produs relativ puţine utopii, dacă se urmăresc lucrurile, chiar niciuna; utopiile sunt cu toatele produse ale raselor anglo-saxone şi romane. Au apărut ocazional şi în Europa Centrală deoarece lucrurile apar şi strămutate. Această desprindere a ceea ce trăieşte, de fapt, în om, faptul de a face din el ceva exterior, care poate fi fixat, şi trăirea cu cele fixate, este ceea ce face parte din superstiţiile Occidentului, şi pe care Europa Centrală a adoptat într-o anumită măsură de la acest Occident. În anumite Mişcări, în special mistice, şi în tot felul de alte Mişcări, aceasta a căpătat chiar un caracter foarte rău, prin aceea că s-a acordat o mare valoare faptului de a nu avea ceva viu, actual, ci numai ceva vechi, care poate fi extras din cărţile vechi sau din tradiţiile vechi, pe scurt, ceva care este desprins de om, deşi trebuie să fi trăit cândva în om. Pe unii oameni nu îi interesează deloc când le este prezentat un concept sau altul despre lumile spirituale în forma nemijlocită. Dar dacă li se povesteşte: Aceasta au gândit vechii rosicrucieni, aceasta este înţelepciune rosicruciană –, sau atunci când o anumită sectă vrea să spună că întemeiază o societate, vorbeşte despre „vechile temple, templele mistice”, „templele mistice orientale” ş.a.m.d., şi indică cât de vechi sunt lucrurile, ceea ce înseamnă când au fost depozitate, fixate, atunci unii se simt extraordinar de satisfăcuţi.
Acesta este, aş spune, aspectul general, dar el s-a hipertrofiat într-adevăr în vest şi se va amplifica tot mai mult, până la extrem. Căci aceasta se leagă strâns de un anumit despotism pe care îl exercită spiritualul desprins de om, asupra omului însuşi. În cele din urmă apare domnia spiritualului expulzat, asupra a ceea ce este elementar-omenesc imediat. Omul urmează să fie atunci scos din circuit, şi ceea ce el a zămislit în afară urmează să devină dominant într-o formă oarecare. Dar ceea ce a fost zvârlit afară, în lume, tinde spre materializare, nu numai spre interpretare în sens materialist, ci spre materializare. Şi în această privinţă lumea a mers deja foarte, foarte departe. Numai că în mod obişnuit nu se caută legitatea interioară în astfel de lucruri, dar aceste legi interioare există, şi în viitorul apropiat ele se vor răzbuna din plin pe oameni, pentru că aceştia nu caută legile interioare.
Există un om în prezent care, după ce mai înainte a purtat un nume burghez, acum poartă numele de lord Northcliffe [Nota 9]; marele magnat al ziarelor din Anglia, şi acum pe cale de a fi şi din America. Omul a început de câtva timp să se gândească la ideea: Cum poate fi făcută viaţa socială, conviețuirea oamenilor, independentă de oamenii înșiși? Cum se poate întemeia, ca să spunem așa, domnia a ceea ce a fost desprins de om asupra oamenilor? – El a început întru câtva mai întâi cu teorii, spunând: Fiecare provincie îşi are ziarul său; acolo scriu oameni individuali locali, şi prin aceasta ziarul din fiecare provincie este diferit de cel din altă provincie. Cât de minunat ar fi totuşi, dacă s-ar ajunge treptat să se toarne un şablon unitar peste diferite prese provinciale, astfel încât să se adune într-un birou central toate articolele bune din domeniul chimiei, pe care le-au scris chimiştii renumiţi, toate articolele bune din domeniul fizicii, scrise de buni fizicieni, toate articolele bune din domeniul biologiei, scrise de biologi celebri, și așa mai departe. Iar acestea vor fi apoi distribuite ziarelor individuale și astfel toate editează acelaşi lucru. Şi dacă e să fie diferite, tot sediul central se organizează diferenţierea. Desigur că nu se poate aduce acelaşi lucru peste tot, fie doar din cauză că limbile diferă, dar totul poate fi centralizat.
Şi iată: omul acesta a parcurs o cale lungă în această direcţie, şi în ziua de azi el este oarecum suveranul invizibil al unei mari părţi a presei britanice, franceze, americane, întrucât într-o anumită presă din Anglia, Franţa şi America nu apare nimic care să nu provină din această sediu central. Şi celeilalte prese, care încă este independentă de el, îi este foarte greu să supraviețuiască concurenței create de ceea ce curge prin canalele lui. Dar idealul său este să măture din calea lui tot ceea ce nu curge dintr-o asemenea sursă unică. Gândiţi-vă ce posibilitate se deschide astfel credinţei care domneşte în ziua de azi în ceea ce s-a desprins de om, dar se apropie apoi de om în acest mod! Gândiţi-vă ce posibilităţi de a exercita o tiranie imensă din această parte, asupra oamenilor individuali!
De a reintegra omul individual în deplina sa validitate, de a face ca omul individual să se bazeze din nou întru totul pe sine însuşi, aceasta este în realitate predispoziţia omului din Est; învingerea cărţii, învingerea a ceea ce este fixat, şi punerea omului în locul lor. Starea ideală înspre care tinde Estul este ca omul să citească mai puţin, să se lase mai puţin înrâurit de cele fixate, în schimbul a tot ceea ce este legat de omul individual nemijlocit. Omul individual îl va asculta din nou pe celălalt; omul individual va şti că este o diferență dacă cuvântul vine de la omul însuşi sau dacă s-a separat de el şi a parcurs calea ocolită a tiparului şi a celor asemănătoare. Cu siguranță, în anumite domenii sunt abia începuturi în această privinţă, dar începuturi foarte, foarte semnificative, începuturi teribile, adică: în Vest s-au făcut începuturi în aceste lucruri cu separarea de om, dar începuturi înspăimântătoare.
Faptul că există această separare de om ne-a adus în multe domenii, în special ale artei, la procedeul reproducerilor, care sunt într-adevăr potrivite să alunge simţul pentru realizarea artistică. În multe cazuri s-a pierdut prin aceasta posibilitatea de a mai vedea individualul în opera de artă, în special în operele de artă de uz cotidian, şi oamenilor le este greu să înțeleagă opunerea faţă de acest aspect nefast al timpului nostru. Probabil că aţi văzut că unele dintre doamnele noastre poartă inele sau alte obiecte ornamentale, dar fiecare este diferit, pentru că li se acordă o valoare în sensul că în ele există ceva individual, ceva ce reprezintă o relaţie nemijlocita individuală între obiectul individual şi cel care l-a făcut. Oamenii nu mai au prea multă înţelegere pentru de astfel de lucruri în vremea în care totul se produce multiplicat, adică este obiectivat, desprins de om. În lucrurile noastre se află foarte frecvent intenţii care sunt într-adevăr legate de evoluţia timpului şi care poate sunt considerate doar predilecţii, dar care sunt voite din asemenea contexte. Dar ceea ce se pregăteşte în Est, clădirea pe individual, creşterea valorii nemijlocite a omului, este abia la începutul său embrionar. Căci ce se pregăteşte acolo? În Vest s-a constituit acum, să spunem, marxismul. Ce este marxismul? – Puteam, la fel de bine, să menţionez altceva –; ce este marxismul? O teorie care exprimă în concepte o astfel de structurare a realităţii încât prin această configurare a realităţii toţi oamenii să poată trăi laolaltă în mod corespunzător în privinţa socială.
În Est se pregăteşte un mod spiritual care consideră drept un nonsens deplin așa ceva, că se poate născoci ceva care să fie o teorie general valabilă în privinţa traiului laolaltă al oamenilor; aceasta va apărea drept un nonsens deplin modului de a vedea lumea care se dezvoltă în Orient. Căci oamenii vor spune: Nu se poate fixa modul cum să trăiască oamenii laolaltă; aceasta trebuie să o spună fiecare în parte; aceasta trebuie să o arate fiecare om în parte, aceasta trebuie să se dezvolte în însăşi convieţuirea umană. Este un anumit – dacă îmi este îngăduit din nou să folosesc un concept şablon; nu-mi place să o fac, dar trebuie să folosim anumite concepte –, un anumit individualism, dar un individualism cu adevărat creator se pregăteşte în Est.
Trebuie să putem cuprinde, să putem înţelege aceste lucruri, căci aceste lucruri reprezintă forţele prin care se configurează în prezent lumea. Noi ne situăm în mijlocul acestei configurări a lumii. Nu poţi ajunge la o idee rodnică în privinţa configurării lumii, dacă nu iei în considerare aceste lucruri. Şi nici nu vezi cum cineva le anticipează. Pentru că acel lord Northcliffe a cumpărat nu numai ziare britanice, americane şi franceze, ci, de exemplu, el a cumpărat şi ziare ruseşti. «Novaia Vremia» este cu totul în posesia sa, şi cu aceasta el îşi întinde reţeaua spre est, desigur sub instrucțiunile acelor oameni care cunosc deja lucrurile într-un anumit sens, prinzând astfel ceea ce este viitor în plasa trecutului său. Şi aceasta este vârât ca ceva mult mai profund decât se poate bănui în ziua de azi, în alianţa Est-Vest, în care este împănată Europa Centrală. La acestea s-a lucrat temeinic şi mult – și în alte domenii –, mai mult decât îşi pot imagina oamenii în ziua de azi, şi cu mult mai sistematic decât își dau seama oamenii în ziua de azi. Căci este o idee îngrozitoare să inoculezi germinativului Estului, Vestul pe cale de a muri. Dar cine apreciază în ziua de azi în mod corect – unii observă ce se întâmplă – că, dintr-o dată, după răspântia secolelor XIX, XX, în presa engleză a apărut o serie întreagă de pseudonime: Ignotus, Argus, Spektator, ş.a.m.d.; cine judecă dintr-un anumit punct de vedere superior că, pe de o parte, este cumpărată «Novaia Vremia», dar că reprezentantul «Novaiei Vremia» scrie sub un astfel de nume la Londra, încât are loc un schimb complet între ceea ce domneşte în Vest ca hipertrofie, şi embrionarul, germinativul Estului? Acestea se află în culise vieţii noastre actuale, şi sunt legate de legile devenirii omenirii, sunt legate de legile evoluţiei Pământului.
Cine crede că fantazez făcând afirmaţia: La începutul secolului XX spiritul european-estic a fost cuplat cu spiritul european-vestic, şi s-a lucrat sistematic la apariţia unei opinii publice – mai întâi în redacţii, de acolo în parlamente, de acolo prin canale subterane, dar mai întâi în cu totul alte domenii –, cine crede că fantazez să citească acele scrisori care au fost publicate de doamna Novikoff [Nota 10], soţia ambasadorului rus la Viena, la începutul secolului XX, pe care doamna Novikoff le-a scris d-nei Campbell Bannerman, pe care a cunoscut-o în Anglia, şi să încerce să-şi aducă într-adevăr în faţa sufletului ceea ce poate învăţa din aceste scrisori. Veți vedea că nu fantazez, dar veți găsi explicaţie pentru multe lucruri care astăzi stau ca inexplicabile în faţa sufletelor Europei Centrale.
Avem nevoie de alte concepte decât cele care ne-au fost transmise din vremuri străvechi, dacă vrem să înțelegem într-adevăr schimbările semnificative din timpul nostru. Şi cel mai important: noi suntem dotați pentru aceasta, să ne educăm, să ne formăm astfel de concepte. Trebuie să nu trecem dormind peste faptele care se petrec în ziua de azi. Sute și sute de astfel de fapte am putea menționa, ca de exemplu acesta: În vara anului 1911 a fost o mare adunare la Oxford. Au fost prezenţi în veşmintele lor de ceremonie, în splendide ținute, toţi demnitarii şi profesorii Universităţii de la Oxford. Pentru că Haldane, lordul Haldane [Nota 11], a ţinut un discurs. Și care a fost conținutul acestui discurs? Așadar Secretarul de stat pentru război din Anglia a ținut un discurs, și conţinutul acestui discurs a fost unul strict ştiinţific, şi el s-a ocupat să explice ce progrese imense a făcut dezvoltarea omenirii prin esenţa spiritului german; lordul Haidane explicând oamenilor că acesta este în primul rând un exemplu din care se poate vedea că purtarea înainte a culturii omeneşti nu se face prin forţă brută, ci prin puterile morale care acţionează în cultură. Întregul discurs a fost un panegiric asupra siguranței şi temeiniciei interioare a vieţii spirituale germane. Când a izbucnit războiul, lordul Haldane a făcut parte dintre aceia care erau pe deplin de acord cu opinia că esenţa germană se manifestă de fapt prin militarismul său, şi că militarismul german este iadul pentru lume. El a subliniat cu fermitate acest lucru. Acelaşi lord Haldane care a apărut ca tânăr la Göttingen şezând plin de veneraţie la picioarele filosofului Lotze [Nota 12], care a scris frumoasele cărţi despre «Educaţie şi stat» şi frumoasa carte «O cale spre realitate», acelaşi lord Haidane, care a rostit frumoasele cuvinte despre deosebirea dintre Hegel şi Goethe: Că Goethe ar sta mai sus, pentru că Hegel spune, aşa, cu aproximaţie, că natura ar exprima cele mai înalte taine, numai de am putea să o auzim, în timp ce Goethe are Cuvântul mai înalt ca bază a întregii sale viziuni asupra lumii, că, dacă natura ar avea într-adevăr de spus tot ce are nevoie omul, atunci ea ar putea vorbi. Este un cuvânt adânc, un cuvânt imens de profund, căci în felul acesta nu se spune cu nimic mai puţin decât: Goethe profesează adevăratul spiritualism. Dacă natura ar conţine tot ceea ce este în lume, ea ne-ar spune-o; dacă nu o spune, aceasta este o dovadă că mai există şi altceva, anume spiritualul în afara existenţei naturii. Pe toate acestea le-a rostit Haidane din relaţia sa cu viaţa spirituală germană. Şi cu toate acestea – putem invoca sute de alte exemplu – îl vedem schimbându-şi brusc opinia.
Aceste manifestări nu sunt dintre acelea peste care se poate trece cu afirmația banală: Dacă vom încheia pacea, va fi iarăşi bine, atunci totul se echilibrează! Aşa cred foarte mulţi oameni. Nu va fi aşa! Avem nevoie de un lucru esenţialmente diferit. Nici măcar nu avem nevoie să-l dobândim, căci, în fond, îl avem; putem, numai să vrem. Căci în Europa Centrală avem în noi acea esenţă care ne face posibil să înţelegem într-adevăr Vestul şi Estul, dacă vrem. Noi putem înţelege, dacă vrem. Dar trebuie să ne dezbărăm de ceva anume, şi dezbărarea ne dă înţelegere reală a ştiinţei spirituale. Dar atunci trebuie să ne vârâm cu întreg sufletul, cu toate puterile sufletești, nu cu spiritul teoretic, în ştiinţa spirituală.
Iertaţi-mă dacă vorbesc despre ceva personal, dar este un lucru evident pentru noi toţi acum, pentru că ne cunoaştem bine, eu am scris despre Nietzsche, şi se vede din carte că eu îl admir pe Nietzsche, că îl preţuiesc pe deplin. Ei bine, am vorbit recent în diverse locuri despre faptul că îl preţuiesc şi îl admir foarte mult pe esteticianul şvab „V”-Vischer [Nota 13], şi că el face parte dinspre primii înspre care m-am îndreptat atunci când, cu mai mult de 30 de ani în urmă, am plantat primul germen la ceea ce numesc eu acum ştiinţă spirituală, cum pe atunci el a fost primul care mi-a venit în întâmpinare, spunându-mi: Modul dumneavoastră de a înțelege conceptul de timp este cu adevărat ceva care este rodnic pentru întemeierea ştiinţei spirituale. – Aşadar eu îl admir pe Nietzsche, am încercat să-l descriu în cartea mea Friedrich Nietzsche, un luptător împotriva timpului său [Nota 14]; îl admir pe V-Vischer. Dar să-i luăm acum pe cei doi. Există un pasaj interesant, pe care îl găsim la Nietzsche despre V-Vischer. Dumneavoastră ştiţi că Nietzsche a inventat mult folosita expresie „filistin academic”, aplicându-o lui David Friedrich Strauß [Nota 15], autorul cărţii «Viaţa lui Iisus» şi al tratatului «Vechea şi noua credinţă». V-Vischer a fost un mare admirator al lui David Friedrich Strauß. Spun acestea numai pentru a îndrepta atenţia în această direcţie. Dar în privinţa lui V-Vischer, Nietzsche a făcut următoarea frumoasă remarcă [Nota 16]:
„…Recent judecata unui idiot in historicis, o afirmaţie a din fericire decedatului estetician şvab Vischer a făcut ocolul ziarelor germane ca un ‹adevăr›, la care orice german trebuie să spună Da: ‹Renaşterea şi Reforma, abia amândouă la un loc alcătuiesc un întreg – renaşterea estetică şi renaşterea morală›. – La asemenea afirmaţii răbdarea mea ajunge la capăt, şi îmi vine, o simt chiar ca pe o datorie, să le spun odată germanilor ce anume au ei deja pe conştiinţă. Toate marile nelegiuiri culturale de patru secole încoace le au pe conştiinţă!...”
Poţi aşadar trăi faptul că îl admiri pe unul, îl admiri pe celălalt, că admiri sistemul de reprezentări al amândurora, dar că unul dintre ei îl numeşte pe celălalt „idiot”. Dar aceasta nu îmi schimbă aprecierea despre nici unul dintre ei, pentru că atunci când cunosc ce spune unul şi ce spune celălalt, nu mă simt obligat să jur pe unul sau pe celălalt, nu mă simt obligat să adopt aceeași judecată pe care o are unul despre celălalt, ci să o înţeleg ca fiind a sa. Aşa cum ştiu foarte bine că dacă privesc aici, această dispunere a cărţilor, ea îmi apare altfel decât domnului care o priveşte de acolo.
Suntem dotați să facem aceasta; vedem numai că până acum de multe ori spiritele care au exprimat în mod corespunzător această predispoziţie în ei înșiși, au eşuat oarecum sufleteşte în această privinţă. Dar această predispoziţie trebuie luată în seamă şi dezvoltată de noi cu sănătate spirituală deplină.
Este interesant că Hölderlin [Nota 17] s-a identificat într-un anumit mod cu al său «Hyperion în Grecia», în privinţa a ceea ce îl pune Hölderlin pe Hyperion al său să spună despre germani. Şi cel care îl cunoaşte pe Hölderlin ştie că nu este numai părerea lui Hyperion, ci, foarte puternic, părerea lui Hölderlin. El îi caracterizează pe germani după cum urmează:
„Barbari din vechime, deveniţi prin sârguință şi ştiinţă, şi chiar prin religie şi mai barbari, profund incapabili de orice simţământ divin, pervertiţi până în măduvă de norocul sfintelor Graţii, în acel grad de exagerare şi de sărăcie ofensator pentru orice suflet de soi bun, confuzi şi lipsiţi de armonie, ca cioburile unui vas aruncat –, aceştia, dragă Bellarmin, au fost consolatorii mei. – Sunt cuvinte grele, şi totuşi le spun, pentru că acesta este adevărul: nu cunosc vreun popor care să fie mai sfâșiat interior decât germanii. Sunt meseriaşi, vezi tu, dar nu oameni; gânditori, dar nu oameni; preoţi, dar nu oameni; stăpâni şi slujitori, tineri şi oameni aşezaţi, dar nu oameni, ş.a.m.d.”
Desigur că scriitorii Antantei ar putea copia aceste lucruri, nu-i aşa? Dar aici este vorba de altceva: acelaşi Hölderlin, a cărui convingere a fost întru totul aceasta, acelaşi Hölderlin a numit Germania „inima Europei”. Ceea ce înseamnă: lui i-a fost posibil să aibă atât una din judecăţi, cât şi cealaltă judecată. Şi noi trebuie să recunoaştem această posibilitate, iar şi iar, ca fiind legată de predispoziţia noastră cea mai lăuntrică. Acea aderare abstractă la opinii contradictorii trebuie să o recunoaştem ca aderare la unilateralitate. Căci ceea ce se va dezvolta în Est nu va mai putea deloc înţelege astfel de lucruri, prin care a devenit mare Europa Occidentală. Faptul că cineva nu ar putea avea o judecată şi totodată contrariul ei, nu va mai putea fi înţeles în Est în viitor, pentru că în Est se va dezvolta multilateralitatea şi oamenii vor înţelege că poţi cunoaşte un lucru numai prin aceea că mergi de jur-împrejurul lui şi îl poţi descrie în multele sale configurații.
Dar aceasta se leagă de cele cu care am început astăzi, de înţelegerea necesară a faptului că trebuie să dobândim o nouă relație cu Adevărul. Nu o vom dobândi altfel decât dacă vom înţelege că viaţa în reprezentări, în concepte, este deja o viaţă în spirit. Noi trebuie să ne dezbărăm de această prejudecată neştiinţifică – pentru că ea nu este ştiinţifică –, de această prejudecată materialistă sau monistă trebuie să ne dezbărăm, care afirmă: atunci când gândesc, îmi folosesc creierul, aşadar gândirea mea izvorăşte din creierul meu! – ceea ce este la fel de inteligent ca atunci când cineva spune: Aici este o stradă, aici sunt urme de pași; de unde pot veni aceste urme de pași? Desigur că trebuie să existe jos, în Pământ, forţe care au făcut aceste urme de pași. Acum studiez aceste urme de pași şi fac o teorie despre ce forţe sunt acolo, dedesubt, care împing în jos şi în sus, astfel încât atunci când Pământul este moale, se mişcă în aşa fel încât să apară aceste urme de pași. – Aceşti oameni ar fi exact la fel de deştepţi ca acela care caută în structura şi mişcările creierului forţele care alcătuiesc gândirea. Căci aşa cum urmele de pași sunt ceva se găsește pe Pământ, dar provin de la oamenii care au mers pe acolo, tot aşa, ceea ce este structură a creierului este bineînțeles acolo aşa cum o descriu biologia şi psihologia, dar gândirea a gravat-o, şi gândirea este deja ceva spiritual.
Da, dar creierul trebuie totuşi să fie aici, nu? – Bineînțeles, și solul pământesc trebuie să fie aici, dacă vreau să merg pe el! Creierul trebuie să fie aici ca un suport atâta timp cât trăiesc între naştere şi moarte; trebuie ca ceea ce trăieşte în mine – și care trăieşte spiritual –, să se reflecte în ceva conform condiţiilor existenţei dintre naştere şi moarte. Acest aparat reflector este creierul, numai că reflectarea este vie, ca şi cum într-o oglindă nu doar o simplă suprafaţă netedă reflectă lumina, ci totul s-ar grava, s-ar săpa, şi în structură ai putea încă vedea ceea ce s-a reflectat; aşa se reflectă din creier gândirea. Oamenii trebuie să înţeleagă că gândirea ca atare este ceva spiritual, că noi ne aflăm deja în interiorul lumii spirituale atunci când gândim. Deplina conştienţă a acestui fapt va veni însă abia atunci când gândirea se eliberează, când gândirea va putea, ca să spunem așa, să se prindă din zbor pe sine însăşi, în aşa fel încât ea să se poată desfăşura aşa cum v-am descris ultima şi penultima oară, când omul caută corelaţii mai subtile, când încearcă să ia în seamă în gândirea sa mai fină nu numai ce se află la suprafaţa vieții, ci ceea ce se află sub suprafaţă în corelaţii mai subtile.
Căci abia cu o asemenea gândire eliberată de materie îţi dai seama ce este propriu-zis gândirea ca spiritual. Abia atunci se va ajunge la o astfel de gândire, care poate fi și creatoare în lume. Pentru că vedeţi dumneavoastră, natura poate fi în orice caz înţeleasă cu o gândire care preia ceea ce spun fenomenele naturii înseşi; dar dacă e să găsim idei care să se integreze în viaţa socială, care trebuie într-un fel să guverneze omenirea, atunci aceste idei trebuie să se nască cu adevărat în gândirea liberă. De aceea este timpul nostru atât de nerodnic din punct de vedere politic, atât de steril, pentru că timpului nostru îi lipseşte gândirea liberă, desprinsă de materie, singura capabilă să fie ceva pentru viaţa socială. Ne lipseşte foarte tare posibilitatea să ne ridicăm din dependenţa de ceea ce ne apare din afară şi să ne înălţăm la țeserea proprie, independentă, vie a gândirii. Şi aceasta este, în fond, dacă vrem să o numim aşa, necesitatea mistică imediată, şi nu chestiile mistice întunecate, confuze, practicate atât de frecvent în ziua de azi, trăirea-de-sine în ființa divină interioară şi altele asemenea, aşa cum sună lucrurile frumos; căci pe Dumnezeu îl trăieşte orice fiinţă în interiorul ei. Atunci când omul spune doar: mistica, teozofia este trăire interioară a legăturii sale cu unitatea lumii, cu Dumnezeu în sine: păi şi cărăbuşul o trăieşte, dar în felul său. Este vorba că trebuie să începem mai întâi cu trăirea acestei țeseri vii a gândirii, care se exprimă în concepte concrete. Atunci aceste concepte vor deveni şi ele concrete, se vor putea integra în structura socială a existenţei.
Spuneam la începutul consideraţiilor de azi că este foarte important nu doar să privim relația omului cu un nou adevăr în mod spiritual-ştiinţific, ci să pătrundem până la sentimentul că însuşi această relație a omului cu Adevărul trebuie să devină altceva, anume faptul de a fi conectat în mod viu la realitate. Acesta este de o valoare imensă pentru capacitatea de a înțelege marile fenomene ale lumii, pentru capacitatea de a înțelege devenirea istorică, pentru capacitatea de a înțelege prezentul şi viitorul social şi, de asemenea, pentru viaţa fiecărui suflet omenesc. Trebuie numai ca oamenii să înceapă să continue marile linii şi curente care au început, dar care tocmai că nu au fost continuate. Îşi are bunele sale temeiuri – şi despre asta vom mai vorbi – faptul că în cea de-a doua jumătate a secolului XIX au fost uitate multe, au fost îngropate multe. Dacă voi publica o nouă ediţie a cărţii mele Despre enigmele sufletului, va trebui să indic unele fenomene care mai fac parte din aceste acorduri uitate ale vieţii spirituale. Descoperi acolo extraordinar de multe despre care se poate spune că ştiinţa noastră spirituală se leagă nemijlocit de ceea ce exista în prima jumătate a secolului XIX şi care a fost întru totul uitat. Dacă ar fi dăinuit – ceea ce, desigur, este doar o ipoteză, căci lucrurile nu ar fi putut evolua altfel decât s-au dezvoltat –, dar dacă ar fi dăinuit, atunci omul s-ar fi raportat cu totul altfel la evenimentele ciudate, dureroase, cu care se confruntă, şi nu aşa neajutorat. Căci, într-o anumită privinţă, el stă de fapt neajutorat în fața lor.
Este ciudat – am spus-o în repetate rânduri – cum s-a contat din Occident, anume din partea britanică, pe forţele existente în Europa, dar în mod britanic-egoist, şi cum au atras ele în felul acestea norii furtunilor în efectele cărora trăim noi acum. Eu am expus şi aici în timpurile scurse câteva dintre evenimentele care au dus la prezentul nostru atât de trist. Dar din unele dintre cele pe care le-am spus tot în ultima vreme, vă veţi da seama că într-adevăr nu este suficient să priveşti pur şi simplu evenimentele şi legăturile dintre evenimentele care sunt descrise atât de des în ziua de azi, ci trebuie săpat mai adânc, pentru a intra cu adevărat în unele dintre lucrurile extrem de semnificative care s-a desfăşurat sub suprafaţa evenimentelor exterioare, şi care se descarcă acum în evenimentele grave ale prezentului, care se abat atât de cumplit asupra oamenilor. Multe lucruri sunt aşa încât, într-adevăr, nu pot fi numite în ziua de azi cu numele lor real, pentru că oamenii nu ar voi să le accepte, dar dacă e să vină lumină în evoluţia omenirii trebuie să devină posibil să se atingă, să se abordeze şi astfel de taine mai profunde, care sunt legate de devenirea prezentului. Dar aceasta va fi posibil numai dacă se vrea în mod onest şi tot mai onest, ceea ce este înţeles aici drept ştiinţă spirituală.
Atunci, în orice caz, nu se va mai putea confunda această ştiinţă spirituală cu toate lucrurile acelea lipsite de sens, care se afirmă de multe ori în ziua de azi drept curenţi mistici, fundamente mistice şi altele asemănătoare. Şi trebuie să accentuez mereu, iar şi iar: Evenimentele se configurează în aşa fel încât în viitor va trebui făcută o departajare tot mai temeinică între cea ce se vrea şi se face în această ştiinţă spirituală, în această ştiinţă spirituală orientată antroposofic şi tot ceea ce ar dori așa tare să se simtă înrudită cu aceasta. Ceea ce se are în vedere în această ştiinţă spirituală vrea să pornească întru totul de la cele mai bune impulsuri care au fost date în Occident, dar vrea să fie o dezvoltare mai departe!
Vă rog, ca să spun aceasta în încheiere, să considerați Orientul. Desigur, el a avut cultivată la un nivel extrem de ridicat, în vremurile vechi, viziunea asupra vieţile pământeşti repetate. Această concepţie despre vieţile pământeşti repetate era, desigur, extrasă dintr-o anumită dezvoltare a interiorului omenesc. Şi nu poate exista o dezbatere mai profundă despre legătura sufletului omenesc individual cu Universul, dintr-un anumit punct de vedere, decât, de exemplu, în Bhagavad Gita. Dar noi avem alte sarcini. Consideraţi sarcina care a fost inaugurată prin Lessing în a sa «Educarea neamului omenesc», în care apare din nou în Occident ideea vieţilor pământeşti repetate. Cum izvorăște ea din gândirea lui Lessing! Desigur, şi el aminteşte că a existat o învăţătură pe care au avut-o popoarele primitive, dar el consideră epocile succesive ale evoluţiei omeneşti, el observă cum s-a dezvoltat o epocă ulterioară a evoluţiei omenirii din cea precedentă şi încearcă să recunoască modul în care s-ar întrerupe mereu lucrurile, dacă nu ar fi sufletul omenesc însuşi cel care să ducă din epoca A în epoca B, în epoca C, ceea ce şi-a cucerit el ca forţe. Gândiţi-vă, dacă noi ca suflete omeneşti am trăit în antichitatea străveche a Pământului şi apoi iar şi iar, atunci suntem noi înşine cei care ducem din timpurile vechi până în timpurile actuale ceea ce se toarce ca fire ce pot fi purtate prin întreaga evoluţie istorică. Atunci oamenii înşişi sunt cei care creează aceste epoci. Din această viziune istorică, anume că istoria dobândeşte un sens dacă oamenii revin mereu pe Pământ – căci oamenii sunt cei care poartă impulsurile dintr-o epocă într-alta –, din această mare considerare istorică, şi nu din sufletul omenesc individual, ca în Orient, ci din o privire de ansamblu istorică asupra evoluţiei omenirii izvorăște la Lessing gândul vieţilor pământeşti repetate.
O gândire istorică, istoria în sensul cel mai înalt, aceasta este sarcina Occidentului. Dar atunci trebuie să putem înţelege istoria în fiecare moment. Istoria ne întâmpină şi atunci când ne apar înaintea ochilor faptele individuale, de exemplu la înţelegerea celor mai diferite vârste ale vieţii – istorie este, totuşi, şi atunci când aici se află copilul, aici bărbatul, aici bătrânul. Ceea ce este istoric poate sta, de asemenea, alăturat, dar poate fi înţeles în sensul istoriei doar atunci când se ştie că bătrânul a fost copil, că bătrânul a fost adult, şi că ceea ce trăieşte unul după altul stă și unul lângă altul. Europa de Est, de Vest şi Centrală sunt într-adevăr una lângă alta, dar ele nu pot fi înţelese decât atunci când le putem cuprinde în sens istoric şi ca succesiune, dar în sens corect.
Acestea sunt sarcini care ne revin fiecăruia dintre noi, şi în legătura vie cu ceea ce se află în jurul nostru vom dobândi satisfacerea sufletului nostru dacă ne lărgim orizontul asupra acestor lucruri.
