Vrem să evaluăm acum treptat reprezentările pe care le-am dobândit în ultimele noastre consideraţii. În ansamblu, voi avea să vă vorbesc, în aceste consideraţii şi în cele următoare, despre esenţa Adevăratului, despre esenţa Binelui, asupra cărora am indicat deja în expunerile precedente. Dar astăzi vom avea de considerat, într-o anumită măsură episodic, ceva din aceste corelaţii pe care le-am expus, care trebuie să fie deosebit de remarcabil pentru istoria timpului. Mai întâi, aţi văzut din ultimele conferinţe pe care le-am ţinut aici că omul îşi poate face foarte bine anumite concepte şi reprezentări privind legătura vieţii noastre pământești actuale cu viaţa pământească anterioară şi cu acea viaţă pământească ce va urma vieţii noastre actuale. V-am expus faptul că în vrerea noastră, în măsura în care ne percepem însuşi Eul în vrerea noastră, acţionează ultima noastră viaţă pământească. Şi în măsura în care ne formăm gândul Eului, acest gând, cu tot ceea ce poate el conţine, este atât de fin ţesut încât acţionează, după cum ştim, în următoarea viaţă pământească – aşa cum v-am spus – aşa cum germenul care se află acum în acest an într-o plantă acţionează pentru viaţa plantei de mai departe, din anul următor. Aşadar, într-o anumită măsură germenul următoarei noastre vieţi pământeşti trebuie să-l căutăm în tot ceea ce țesem ca gânduri, dar în aşa fel încât această țesătură să aibă în punctul său central reprezentarea Eului, gândul de Eu. De aici vedeţi că intrând în viaţa noastră pământească venim, într-o anumită măsură, cu toate condiţiile preliminare care ne vin din viaţa pământească precedentă; dar, bineînțeles, şi cu tot ceea ce se face din noi în timpul în care viaţa pământească anterioară este într-un fel prelucrată între moarte şi o nouă naştere, aşadar acea naştere prin care am intrat noi în actuala viaţă pământească. Acesta este un grup, aş spune, al reprezentărilor pe care le-am dobândit.
Acum faceţi un mare salt într-un alt grup, un grup de reprezentări pe care le-am dobândit asupra cursului vieţii omeneşti pe Pământ, o considerare care a culminat cu, putem spune, minunata taină a vârstei la nivel global al omenirii din prezent. Am expus faptul că, după ce a trecut catastrofa atlanteană, oamenii au intrat în prima epocă postatlanteană, în epoca protohindusă, şi că atunci omenirea ca întreg neam avea vârsta de la mijlocul anilor cincizeci, 56 de ani, ş.a.m.d. Şi, de asemenea, am expus mai detaliat ce înseamnă aceasta. Aceasta înseamnă că pe vremea aceea oamenii rămâneau capabili de dezvoltare, aşa cum noi acum suntem capabili de dezvoltare doar în copilărie, până la vârsta de 56 de ani, până la care aşadar trăiau paralelismul dintre dezvoltarea sufletesc-spirituală şi cea fizic-corporală, așa cum noi îl trăim în copilărie, în care dezvoltarea sufletesc-spirituală este legată de dezvoltarea trupului nostru, de creşterea noastră, de întreaga noastră dezvoltare. Aşadar aşa cum noi străbatem aici un paralelism între dezvoltarea sufletesc-spirituală şi cea fizic-corporală, dar apoi încetăm atunci când atingem o anumită vârstă – am expus care anume –, să purtăm ca ceva real în noi această legătură între spiritual-sufletesc şi corporal-fizic. Spiritual-sufletescul devine apoi mai independent, şi noi nu ne putem dezvolta în continuare prin ceea ce vine de la sine. Astfel, mai presus de toate, noi nu mai putem parcurge mijlocul vieţii omeneşti, vârsta de 35 de ani, în dependenţă de trup; trupul nu ne mai dă atunci nimic. Deci noi nu trăim deloc în noi înşine Rubiconul care se trece aici, şi în primul rând nu trăim ceea ce a fost trăit în această primă perioadă postatlanteană: noi nu trăim întreaga coborâre, prăbuşirea, sclerozarea, calcifierea trupului, şi cu aceasta eliberarea spiritului ca printr-o evoluţie naturală, fără să facem noi ceva în acest sens. Noi nu mai trăim aceasta. Dar pe atunci o trăiam. Ştim apoi că această vârstă a omenirii ca întreg a scăzut; oamenii au ajuns la vârsta de 55, 54, 53, 50 ş.a.m.d., până când, la sfârşitul primei epoci au mai rămas capabili de evoluţie doar până la vârsta de 49 de ani. Apoi, în perioada protopersană, neamul omenesc a parcurs vârsta de la 49 la 42 de ani; în cea de-a treia, perioada egipteano-caldeeană, vârsta de la 42 la 35 de ani, în cea greco-latină de la 35 la 28 de ani. Astfel încât grecii şi romanii au rămas capabili să se dezvolte până în perioada care este delimitată de la al 35-lea la al 28-lea an de viață. Şi aici avem adus în faţa sufletelor noastre marea, aş spune, incredibil de marea taină că atunci când vârsta omenirii a scăzut până la 33 de ani, a trăit în întâmpinarea ei Christos Iisus, că exact la vârsta omenirii scăzândă ajunsă la 33 de ani, a intervenit Misteriul de pe Golgota: Christos Isus, în vârstă de treizeci și trei de ani. Acest lucru este atât de minunat încât de fapt nici nu găseşti cuvinte pentru a exprima ceea ce poate simți sufletul atunci când este capabil să trăiască în sine pe deplin acest adevăr tainic.
Apoi vârsta omenirii scade; noi trăim, după cum ştiţi, începând din secolul XV în cea de-a cincia epocă postatlanteană. Ea a început cu aceea că omenirea a ajuns la vârsta de 28 de ani, că ea ca atare are acum vârsta de 27 de ani, ceea ce înseamnă că până la vârsta de 27 de ani mai suntem încă într-un fel dependenţi cu spiritual-sufletescul nostru de corporal-fizic, dar că apoi noi nu mai progresăm prin faptele care ne înconjoară, nici chiar, cum ar fi, prin dezvoltarea naturală, ci, dacă e să progresăm ulterior, trebuie să avem un impuls sufletesc interior pentru acest progres, şi în ziua de azi, aşa cum am expus eu amănunţit, el nu poate veni decât din cunoaşterea spirituală, din simţirea şi trăirea a ceea ce se poate şti despre procesele spirituale, și ceea ce, în modul în care este corect, vine numai prin impulsul lui Christos. Astfel încât este pur şi simplu corect faptul că în ziua de azi un om – chiar dacă ar atinge vârsta de o sută de ani –, dacă se lasă în seama doar a ceea ce îi dau natura şi viața socială, în seama a ceea ce face lumea de la sine din om, nu va putea ajunge prin aceste influenţe la o vârstă mai înaintată decât cea de 27 de ani. Şi chiar dacă el va ajunge în vârstă de o sută de ani, la 27 de ani el rămâne pe loc şi este dependent în evoluţia sa mai departe de ceea ce impulsionează el în sufletul său, fără ca evoluția să se poată produce de la sine prin participarea evoluţiei trupeşti. Astfel, oamenii actuali ajung oarecum de la sine la vârsta de 27 de ani; şi aceasta este lucrul caracteristic evoluției culturale actuale. Înţelegem această evoluţie culturală actuală, anume în raportul ei cu treptele anterioare de cultură, numai dacă ne înscriem în mod real în faţa sufletelor acest fapt pe care-l poate constata ştiinţa spirituală.
Acesta este legat de anumite lucruri din primul grup de adevăruri spiritual-ştiinţifice pe care le-am adus astăzi recapitulativ în faţa sufletelor noastre. Noi parcurgem o anumită evoluţie în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere. Anume, în această evoluţie acţionează, aşa cum aţi văzut din consideraţiile mele de data trecută, impulsurile de voinţă ale încarnării precedente. Ceea ce am parcurs noi între moarte şi o nouă naştere, aşadar ceea ce am adus într-o anumită măsură cu noi în această viaţă, acestea se desfășoară, le trăim acum în această viaţă. Dar există particularitatea că pentru un om al prezentului acțiunea reciprocă dintre trupul astral şi Eu, aşadar dintre sufletescul şi spiritualul propriu-zis şi trupul eteric se opreşte la vârsta de 27 de ani. În răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere noi suntem pregătiţi în aşa fel încât ne putem constitui, organiza noul nostru trup eteric astfel încât Eul şi trupul astral să poată acţiona în acest trup eteric şi prin acest trup eteric şi în trupul fizic. Pentru un om de la începutul epocii greco-latine, aşadar în jurul anul 747 îainte de Misteriul de pe Golgota, era aşa că această oprire, acest moment la care trupul astral nu mai putea acţiona însuflețitor asupra trupului eteric, era la vârsta de 35 de ani. Pe vremea Misteriului de pe Golgota era vârsta de 33 de ani. Acum este vârsta de 27 de ani. Astfel încât un om care se lasă cu totul în seama a ceea ce îi dă în ziua de azi natura însăşi şi se revarsă în noi din afară, din societate, ca urmare a evoluţiei pe care a parcurs-o înainte de naşterea sa, de conceperea sa, până la vârsta de 27 de ani îşi menţine trupul eteric atât de mobil, încât trupul astral, care se află în interacţiune cu acest trup eteric, poate însufleți mereu acest trup eteric înspre noi concepte, noi reprezentări, noi sentimente. Prin ceea ce vine înspre noi până la vârsta de 27 de ani noi ne putem îmbogăţi de la sine reprezentările noastre despre lume, idealurile noastre. Toate aceasta încetează la vârsta de 27 de ani să mai vină de la sine. Acestea, dacă este ca ele să dureze în continuare, trebuie stimulate prin impulsuri interioare.
De această oprire relativ timpurie pentru omul prezentului a interacţiunii dintre trupul astral şi trupul eteric şi în felul acesta şi cu trupul fizic, de această oprire relativ timpurie sunt legate multe stări prin care trece sufletul omului prezent, multe nemulţumiri. În fragedă tinereţe avem, mai ales în regiunile inferioare, o interacţiune activă între sufletescul nostru, aşadar trupul astral, şi trupul nostru eteric. Apoi aceasta se opreşte şi, de fapt, dacă nu ne însuflețim reprezentările şi conceptele noastre aşa cum am descris eu data trecută, nu putem prelua în noi decât concepte cu caracter de umbră. Căci dacă aceste concepte ar fi pe deplin vii, ele ne-ar paraliza continuu. Atunci ele ar fi ca atunci când un germen ar dori încontinuu să fie plantă, şi ar vrea să crească până la planta deplină. Reprezentările şi conceptele noastre nu pot face aceasta. Ele trebuie să rămână germen pentru următoarea viaţă pământească, pentru următoarea încarnare. De fapt noi vrem, dacă acest lucru nu este îndreptat prin educaţia noastră, prin autoeducaţia noastră, să avem întotdeauna mai mult decât ne poate da viaţa. Şi de acest „a vrea să aibă mai mult decât poate da viaţa” suferă în ziua de azi relativ mulţi oameni. Dacă reprezentărilor şi sentimentelor noastre nu le dăm prin impulsuri interioare astfel de stimulente aşa cum am descris eu data trecută, viaţa ne poate da numai concepte care ajung la maturizare abia în încarnarea următoare, aşadar care au caracter de umbră în încarnarea prezentă. Noi simţim aceasta. Dacă am pătrunde cu privirea faptul că noi configurăm germenul pentru încarnarea următoare, aşadar dacă ne-am încadra viaţa noastră într-un context mai larg, atunci am fi mult mai mulțumiți de viață. Însă acest lucru este necesar şi el este legat de ceva care a fost mereu accentuat începând cu Pascal [Nota 1] şi apoi reînnoit de Lessing [Nota 2]. Căutăm adevărul și simțim: în Adevăr suntem într-un anumit sens mulțumiți. Însă Lessing a exprimat afirmaţia, pe care Pascal o exprimase deja înaintea lui într-un mod mult mai amănunţit, într-un mod paradigmatic frumos, spunând: Dacă Dumnezeu ar avea într-o mână Adevărul deplin şi în cealaltă mână strădania după Adevăr, el ar alege strădania după Adevăr. – În spatele acestei afirmaţii se află foarte multe. În spatele acesteia se află anume faptul că fiind încarnaţi într-un trup omenesc, trebuie să avem mereu sentimentul că nu vom avea niciodată Adevărul deplin. Pentru că în trupul omenesc noi putem avea din Adevăr – căci Adevărul trăieşte în conceptele, în reprezentările străbătute de Eu –, doar ceea ce este germenul pentru următoarea încarnare. Aşadar ceea ce trăieşte în noi ca Adevăr trebuie să trăiască în aşa fel încât să fie mobil, să se găsească în strădanie. Înainte de a intra în această încarnare, noi ne-am pregătit trupul eteric în aşa fel încât el conţinea Adevărul. Dar încarnarea noastră constă tocmai în aceea că ea paralizează întregul Adevăr până la o copie, până la o imagine a Adevărului, şi această imagine este germen pentru următoarea încarnare.
Dacă ne încadrăm astfel ca oameni individuali în întreaga omenire, abia atunci poate pătrunde mulţumirea în sufletele noastre. În practică, ea nu vine fără să dezvoltăm astfel de concepte vii cum v-am expus eu ultima oară, fără să asimilăm de fapt în noi, într-o anumită măsură, concepte care nu se află la suprafaţa vieţii, care ne revelează corelaţii ale vieţii care se află departe una de cealaltă. La satisfacţie nu va ajunge în prezent nici un om care nu are un interes viu faţă de lumea sa înconjurătoare, dar un asemenea interes care caută spiritul şi corelaţiile spirituale ale lumii înconjurătoare. Cine nu vrea decât să clocească în sine, nu găseşte în sine nimic altceva decât ceea ce ne poate fi dăruit în ziua de azi până la vârsta de 27 de ani, conform evoluţiei noastră dintre moartea precedentă şi această naştere. Datorită acestui fapt, această epocă este şi cea care trebuie să se străduiască înspre libertate, pentru că omul trebuie să găsească din proprie inițiativă ceea ce face ca sufletul său să crească împreună cu lumea înconjurătoare, ceea ce îi trezește interesul pentru această lume înconjurătoare, dar un interes care nu vine numai prin simţuri, ci vine din contexte mai largi, în modul pe care vi l-am expus ultima oară.
În aceste lucruri se află mult – şi data viitoare vom mai vorbi despre acest mult –, mult din ceea ce ne poate limpezi în privinţa poziției noastre faţă de Adevăr în prezent, şi din ceea ce ne poate lămuri în privinţa poziției noastre faţă de Bine, de Binele moral, faţă de aspectul etic, în prezent. Astăzi ne va interesa mai mult ceva care decurge tocmai din aceste adevăruri și ne poate lămuri asupra unor lucruri pentru o înţelegere a prezentului nostru nemijlocit.
Omul de știință spiritual trebuie de fapt să facă cu totul altfel cu adevărurile sale decât omul de ştiinţă naturală. Prin consideraţii realizate de-a lungul anilor aţi văzut că cercetătorul în ştiinţa spirituală ajunge la adevărurile sale prin imaginaţie, inspiraţie, intuiţie, ceea ce înseamnă că el își desfășoară activitatea prin acele cunoştinţe care duc dincolo de lumea sensibilă nemijlocită – că el se lasă condus în domeniul lumii spirituale, care trece dincolo de ceea ce percepem noi cu simţurile, dar de care este guvernat pretutindeni acest sensibil-perceptibil, fiind temelia sa spirituală. Aşadar ştiinţa spirituală trebuie să-şi obțină adevărurile din regiunile spirituale, care sunt accesibile capacităţilor de cunoaştere omenească. Astfel de adevăruri ca acela al întineririi neamului omenesc, al scăderii vârstei omenirii, cum l-am dezvoltat eu în faţa dumneavoastră, de la 56 până la 27 de ani, pe care o putem atinge noi ca oameni în prezent, dacă nu ne ducem noi înșine pe noi mai departe, asemenea adevăruri, care nu se găsesc pe calea etnografiei obişnuite, a antropologiei obişnuite, trebuie extrase din lumea spirituală. O considerare pur istorică a desfășurării evenimentelor începând de la catastrofa atlanteană, după metoda prin care procedează ştiinţele naturii nu ar putea, desigur, da la iveală aceste corelaţii. Aşadar aceste lucruri trebuie aduse din spirit. De aceea – şi aceasta veţi înţelege uşor –, şi în ceea ce privește lumea exterioară, aşadar lumea naturii şi cea a istoriei, lumea proceselor naturale şi lumea proceselor sociale, cercetătorul în ştiinţă spirituală trebuie să procedeze puțin diferit cu adevărurile sale decât cercetătorul în ştiinţele naturii. Căci cum procedează specialistul în ştiinţele naturii? El are faptele naturii, fenomenele naturii în faţa sa, după care îşi formează conceptele şi reprezentările sale. Conceptul, reprezentarea, sunt pe locul doi. Legea este lucrul la care el ajunge. El merge aşadar de la fapt la lege. Percepţia senzorială se află la mijloc. Noi percepem faptele. Apoi ne formăm reprezentarea, legea naturii și așa mai departe.
Cercetătorul spiritual va trebui să o facă într-un mod similar în privinţa lumii spirituale; aici cercetarea de fapt nu este diferită, dar relativ la lumea sensibilă exterioară vor exista totuşi diferenţe. Cercetătorul ştie în primul rând faptele, prin cuprinderea, înțelegerea lor în lumea spirituală. Dacă vrem aşadar să căutăm semnificația acestor fapte spirituale în lumea sensibilă exterioară, trebuie să căutăm ulterior faptele vieţii exterioare. Mai întâi am dat spiritualul, apoi căutăm acea realitate sensibilă sau realitate a vieţii care se explică prin ceea ce am cuprins în spirit. Din spirit explicăm ceea ce ar trebui explicat din punct de vedere spiritual din viaţă. Acest lucru este pentru unii extrem de greu de înţeles, anume că în privinţa spiritualului trebuie să avem mai întâi legea şi apoi legea îți indică înspre realitatea sensibilă respectivă. Faptul din realitatea fizică furnizează oarecum o confirmare a legii. Cercetătorii mai vechi ai spiritului au exprimat aceasta mereu spunând – dacă e să vă expun această expresie didactică, care este irelevantă de fapt –: Examinarea exterioară a naturii procedează inductiv, de la fapt la concept, ştiinţa spirituală trebuie să procedeze deductiv, de la concept la fapt. Să luăm, plecând de la acest punct de vedere, un exemplu care trebuie să fie deosebit de uşor de înţeles în prezent.
Noi am găsit din cunoaşterea spirituală că omenirea prezentului ajunge, în general, prin ceea ce pot da natura şi viața socială prin ele însele, la vârsta de 27 de ani. Aşadar omul tipic al prezentului, care se ţine departe de impulsurile de cunoaştere spirituală, omul tipic al prezentului se dezvoltă până la vârsta de 27 de ani. Dacă el este un om mare, un om important, un om în care clocoteşte şi acţionează multă viaţă, atunci se va dezvolta puternic până la vârsta de 27 de ani, ceea ce înseamnă că el va dezvolta tot ceea ce poate dezvolta cineva ca om în ziua de azi pur şi simplu prin faptul că ajunge fizic la vârsta de 27 de ani, tot ceea ce se află în legătură cu forţa de gândire, în legătură cu impulsivitatea acţiunii în prezent. El va dezvolta o asemenea voinţă așa cum se dezvoltă în om prin faptul că muşchii cresc până la vârsta de 27 de ani, că nervii se configurează, ş.a.m.d. Şi atunci, dacă în afară de aceasta, el este receptiv la ceea ce îi oferă viața socială, viaţa omenească, atunci el va dezvolta până la vârsta de 27 de ani o sumă de idei, de idealuri, în privinţa reformelor sociale pe care vor să le înfăptuiască oamenii, ş.a.m.d. Acestea trăiesc în el până la vârsta de 27 de ani, cu acestea este el ticsit – dacă îmi este îngăduit să spun aşa –, până la vârsta de 27 de ani; atunci totul se opreşte, dar acestea îi rămân și el va vrea să le transpună în viaţă de atunci înainte. Şi el poate ajunge la vârsta de 100 de ani – şi dacă este un mare om, va realiza lucruri pline de importanţă şi cu efecte adânci –, dar el va aduce în viaţă idei şi impulsuri ale vârstei de 27 de ani. El va fi aşadar de-a dreptul un reprezentant al prezentului, va fi un om despre care se poate spune: Acesta este un om pe care prezentul trebuia să-l producă ca pe propriul său produs, dar care respinge să meargă cu progresul omenirii dacă nu primește impulsuri spirituale interioare, care pot să-l ducă dincolo de vârsta de 27 de ani, în care se trăieşte mai departe cu sufletul odată cu anii. Trebuie primite impulsuri spirituale. Un astfel de om nu le va putea primi, şi deci el nu va putea nici să le aducă în prezent. El nu va putea aduce în prezent nimic din ceea ce conţine germenul dezvoltării viitoare a omenirii. El va aduce doar ceea ce este nemijlocit caracteristic pentru prezent. Şi dacă este de-a dreptul un mare om – , desigur că poţi fi un mare om, rămânând la vârsta de douăzeci şi şapte de ani –, atunci el va aduce în prezent ceea ce corespunde pe deplin acestui prezent într-un anumit domeniu, ceea ce i se potriveşte, dar care nu conţine germeni pentru viitor. Acesta va aduce el.
Cum putem să ne reprezentăm un asemenea om în prezent, un astfel de om tipic? Cum ni l-am putea reprezenta? Vedeţi, acum parcurgem calea de la cuprinderea spirituală a unei reprezentări, în jos, în realitatea sensibilă; acum coborâm. Căutăm oarecum unde se află aceasta în realitatea fizică. Acum vrem să căutăm unde s-ar putea afla acest om, unde am putea să-l întâlnim în mod sensibil-senzorial în viaţa socială. Aceasta ar putea fi în prezent conform circumstanțelor prezentului. Cum ar trebui să se încadreze în prezent un astfel de om? El ar trebui să se încadreze în prezent în aşa fel încât desigur că în primul rând al 27-lea an este un punct remarcabil în viaţa sa, un punct deosebit de proeminent, dar un astfel de punct încât de la vârsta de 27 de ani el este cumva încadrat în viaţă în aşa fel încât poate aduce în viaţă tocmai ceea ce este specific vârstei de 27 de ani, nici mai mult nici mai puţin, ca totul să fie predispus în aşa fel în poziţia sa socială din viaţă încât el să poată îndeplini aceasta, iar lipsa faptului de a merge mai departe să nu iasă în relief peste măsură imediat. El ar trebui să aibă aşadar, într-o oarecare măsură, ocazia să poată rămâne pe loc la vârsta de 27 de ani, într-un mod rodnic. Căci dacă ar avea 27 de ani şi ulterior nu ar mai aduce nimic important în lumea socială din ideile şi impulsurile sale – el ar ajunge la vârsta de 28, 29 de ani şi ar avea în el într-un fel ceva mort. Dacă apoi la vârsta de 30, 31 de ani s-ar afla în anumite circumstanțe sociale, el ar purta ceea ce între timp a murit, s-a împotmolit în mlaştină, în vârstele de 28, 30, 31 de ani, şi nu ar mai aduce pe deplin în acestea vârsta de 27 de ani, şi atunci nu ar fi un reprezentant deplin al timpului nostru. Da, în circumstanțele noastre actuale ne putem gândi că acolo unde există acum condiții normale mult lăudate pentru viaţa prezentului, aşadar în statele guvernate democratic, un asemenea bărbat este ales în parlament la vârsta de 27 de ani, pentru că acolo el are pe deplin ocazia să intre de acum înainte într-o poziție socială care înseamnă oarecum o finalizare a ceea ce a dezvoltat. Căci dacă el intră ca om important la vârsta de 27 de ani în parlament şi activează, el oarecum se angajează față de viaţă: o tratează ca atare; el nu-și poate schimba cariera în diverse moduri, căci s-a stabilit la ceva. Aşadar el va purta atunci în viaţă, într-adevăr, începând de la vârsta de 27 de ani, ceea ce a dezvoltat până atunci în sine. Dacă ulterior el este ales din parlament în funcția de ministru – cei din Europa Centrală pot să cunoască acum avantajele şi dezavantajele acestui fapt – aceasta nu va fi o perioadă atât de importantă pentru el ca aceea în care a ajuns în parlament, ci ca ministru el va realiza ceea ce a adus cu sine în parlament atunci când a fost ales în el la vârsta de 27 de ani. Astfel încât puteţi spune: Omul tipic al prezentului în privinţa vieţii social-politice, ar fi un om care a fost ales la vârsta de 27 de ani într-un parlament, şi anume într-un parlament democratic, care dă unui astfel de om şi ocazia să-şi manifeste pe plan social impulsurile sale de om aflat la vârsta de 27 de ani.
Dar probabil că trebuie să mai impunem şi alte cerinţe unui asemenea reprezentant. În vremea noastră domnesc în privinţa dezvoltării libere a omului – acea dezvoltare unde ajunge la înflorire ceea ce dă natura însăşi – forme prejudiciatoare. Dacă cineva urmează gimnaziul, ceea ce are să îi ofere natura de la sine este deja afectat. Dacă el mai face și o facultate oarecare în modul actual normal, atunci lucrurile merg şi mai strâmb, căci el este împins să într-o direcţie unilaterală. Dar noi vrem să privim un reprezentant, un om care aduce în specificul vârstei de 27 de ani ceea ce vine în mod natural, un om care a parcurs o dezvoltare cât se poate de neîmpiedicată, neîmpiedicată de normele prezentului, până la vârsta de 27 de ani. Astfel încât dacă cercetătorul în ştiinţa spirituală ar dori să caute un om care să se poată raporta cu adevărat la prezent cu toți cei 27 de ani ai săi, și cu voința să refuze complet să abordeze ceva care include dezvoltarea pentru viitor, ar trebui să-şi caute un om care are toate aceste însuşiri şi să fi trăit în aceste condiții de viață pe care – dumneavoastră puteți spune: le-am construit – cercetătorul în ştiinţă spirituală va spune: le-am dedus din însăşi ştiinţa spirituală. Şi dacă un astfel de om ar exista în prezent, existenţa unui astfel de om ne-ar explica imens de mult, pentru că am înţelege că acest om este aici ca un exemplu prin viața sa al omenirii la vârsta de douăzeci și șapte de ani și că demonstrează realitatea că oamenii care se opresc oarecum într-un anumit loc la 27 de ani, își paralizează într-un mod brut germenii pentru viitor.
Acum, există oare un asemenea om care să poarte în sine însuşirile şi vârsta omenirii, care să facă din el un reprezentant tipic al prezentului? Da, un asemenea om există, acesta este Lloyd George [Nota 3]. Pentru el se potriveşte tot ceea ce am dedus eu pentru dumneavoastră prin consideraţii spiritual-ştiinţifice. Consideraţi acum din acest punct de vedere, după ce aţi parcurs într-o anumită măsură drumul nu prin considerare exterioară, ci pornind de sus, din spirit în jos, consideraţi acum viaţa acestui Lloyd George: născut în 1863, rămas orfan de mic – dumneavoastră cunoaşteţi cu aproximaţie această viaţă –, ajuns la unchiul său care era cizmar şi predicator în Țara Galilor, de sânge celtic, aşadar având o mobilitate interioară remarcabilă tocmai în anii tinereţii. Avându-l necontenit în faţa sa pe unchiul său, cizmarul, care era predicator, tinzând el însuşi după idealul predicatorului dar neputând deveni predicator, nici măcar îngrădit de acele şabloane şi norme, deoarece secta din care făcea parte unchiul său nu avea voie să plătească un preot, acolo fiecare trebuia să practice o meserie şi să predice gratuit, tânărul devine un adorator înfocat al independenţei. El nu are atâtea încât să i se cumpere mereu pantofii, el umblă desculţ, trece prin toate stadiile unui om sărman şi creşte astfel încât nu frecventează regulat o şcoală, nu are parte de o educaţie adevărată, ci lasă să se apropie de el ceea ce îi dă viaţa însăşi, nu parcurge nici măcar o carieră de avocat în sens obişnuit, ci, la vârsta de 16 ani, intră pur şi simplu în biroul unui avocat, evidenţiindu-se acolo prin judecata sa sănătoasă şi devenind, la vârsta de 27 de ani, avocat. Aşadar el nu creşte pe calea formării academice, ci fiind educat de viaţă, din practica vieţii, din ceea ce oferă viaţa însăşi omului prezentului. Este dotat de viaţă și cu toate impulsurile împotriva oricărui privilegiu pe care îl conferă naşterea sau poziţia socială. – Scoţându-şi cu o anumită mânie pălăria în faţa moşierului său, un moşier din ţinut, pe care trebuia să-l întâlnească de câteva ori în fiecare zi. Şi ce se întâmplă? În anul 1890 – Lloyd George s-a născut în 1863, în 1890 are 27 de ani –, când un membru al parlamentului moare, el este propus drept contracandidat al acelui om pe care se înfuria el că trebuie să-l salute zilnic; este propus pentru că se remarcase printr-o serie de discursuri pătrunzătoare care străbăteau ca focul sufletele oamenilor, care acţionau în sensul că Țara Galilor trebuie să se elibereze din încercuirea engleză, că naţionalitatea celţilor trebuie să ajungă la o nouă viaţă, că, mai presus de toate, Biserica nu trebuie să se afle niciodată în vreo conexiune organizatorică cu statul, ci trebuie să fie liberă în raport cu statul. Şi pentru că se evidenţiase în felul acesta, el câștigă cu o majoritate restrânsă locul în parlament, în 1890, la vârsta de 27 de ani! Viaţa îl învăţase din experiența nemijlocită, ce era necesar pentru prezentul său. Aceasta aduce el cu sine în parlament. Timp de două luni de zile, tânărul în vârstă de douăzeci şi şapte de ani priveşte totul şi nu rosteşte nici un cuvânt. Dar cu ochii săi, care iau mereu o poziţie a axelor ușor convergentă și apoi putând scânteia, cu mâna în spatele urechii, pentru a asculta pe cât posibil de exact totul, urmăreşte el timp de două luni tot ceea ce îi oferă situaţia. Şi de atunci încolo începe să fie un vorbitor temut în parlament. Oameni care până atunci îşi priviseră de fapt oponenţii cu o anumită indiferenţă, cu un calm englezesc, cum erau Churchill sa Chamberlain, deveneau furioși atunci când îl aveau pe Lloyd George drept oponent, pentru că el, ca om neînvăţat, ca ne-academician, avea o dialectică pătrunzătoare şi un mod sarcastic de a respinge pe oricine, oricât de înalt ar fi fost prestigiul respectivulului. Gladstone era cel mai apropiat de el, şi cu toate acestea chiar şi Gladstone trebuise să suporte câte ceva de la Lloyd George datorită sarcasmului acestuia, datorită siguranţei și preciziei dialecticii sale, cu care știa Lloyd George să apară cu orice ocazie. Aici se arată aspectul remarcabil al unui om învăţat de viaţă: multilateralitatea. Oamenii care nu au fost învăţaţi de viaţă, devin unilaterali, se pricep numai la un domeniu sau altul. Lloyd George era bine informat în privința oricărui subiect, şi vorbea în aşa fel încât chiar şi oamenii cei mai respectabili pe care îi ataca se înfuriau, deveneau agitaţi, în timp ce mai înainte şezuseră liniştiţi în calmul lor englezesc.
Este aşadar chiar interesant să-l vedem pe marele bărbat ca reprezentant al prezentului, să-l studiem pe acela care a unit caracterul vârstei de 27 de ani cu specificul celtic, adică a manifestat caracterul specific vârstei de 27 de ani cu întreaga forţă a elementului celtic. Cele mai renumite au devenit discursurile în care el respinge în mod incisiv războiul burilor, întreaga rușine, cum o numea el mereu, întreaga mârșăvie a războiului din Africa de Sud, pe care el a adus-o în cuvinte mereu noi în faţa sufletelor celor din Parlament. Şi el apărea neînfricat, de o neînfricare celtică, astfel încât odată, după un discurs, a fost lovit cu o măciucă în cap, încât a căzut la podea. Altă dată a trebuit să-i dea un poliţist uniforma lui, ca să poată pleca pe una din uşile din dos, deoarece se spunea că Lloyd George va vorbi despre ceva de care oamenii se temeau. Un om cum realmente nu mai existase în cadrul relaţiilor engleze, cum erau ele pe atunci, în anii 90! Și a rămas un critic acerb până mai târziu, în secolul XX. Bineînțeles, sub guvernele reacţionare doar un critic. Dar atunci când, la începutul secolului XX, a venit primul ministru liberal Campbell-Bannerman, oamenii şi-au spus: Da, ar fi bine, foarte bine să guvernăm liberal, dar ce facem cu Lloyd George? Ce se face într-un asemenea caz – Europa Centrală vrea să obțină acum o cunoaştere exactă a unor astfel de lucruri, cum probabil aţi auzit – ce se face într-un astfel de caz în ţările democratice? Se aduce persoana în cauză în minister, dându-i-se un portofoliu într-un domeniu în privinţa căruia se crede că el nu înțelege nimic. Este ceea ce a făcut ministrul Campbell-Bannerman cu Lloyd George. I s-a dat lui Lloyd George, tocmai lui, care nu a avut niciodată ocazia să se preocupe de comerţ, Departamentul de Comerţ. Acum deţinea Lloyd George portofoliul Comerţului începând din 1905. Lloyd George era un om autodidact, un om pe care l-a format viaţa, nu un academician. Care a fost consecinţa acestui fapt? El a devenit unul dintre cei mai eminenți miniştri ai comerţului pe care i-a avut Anglia.
După studii relativ scurte, din care au făcut parte şi călătoriile la Hamburg, Antwerpen, Spania, pentru a studia acolo relaţiile comerciale, el a procedat la elaborarea unei legi a brevetelor de invenții, care este o binecuvântare pentru ţară. Tot aşa, a reuşit în introducerea și adoptarea unei legi pentru reglementarea portului din Londra, o lege la care se istoviseră deja mulţi miniştri ai comerţului dinaintea lui. El a înfăptuit-o în aşa fel încât oamenii au fost mulţumiţi. De asemenea, el a reuşit în soluționarea unei crize feroviare care devenise foarte acută la acea vreme. Pe scurt, ca ministru al comerţului, şi-a dovedit valoarea într-un mod cu totul extraordinar. Şi apoi a urmat înlocuirea prim-ministrului liberal Campbell-Bannerman cu Asquith-Grey. Lloyd George trebuia, bineînțeles, să fie în guvern! Doar oamenii se convinseseră deja: Lloyd George este un om care poate orice. Un autentic reprezentant al timpului, astfel încât i s-a dat postul cel mai important: a fost făcut ministru de finanţe. Aşadar Lloyd George a devenit acum ministru de finanţe.
Acum, gândiţi-vă: cu întreg specificul vârstei de 27 de ani pe care l-a păstrat, cu toate impulsurile afective ale elementului celtic, cu toate reacțiile afective pe care le trăise atunci când, ca băiat desculţ, trebuia mereu să-l salute pe moşier – care ulterior nu a mai fost ales în parlament neîntrunind majoritatea –, cu toate impulsurile afective faţă de tot ce înseamnă privilegii şi cele asemănătoare – pentru că el nu îmbătrânea, el a rămas ceea ce devenise până la vârsta de 27 de ani –, cu toate acestea a devenit acum Lloyd George ministru de finanţe. Până atunci existase în Anglia de-a dreptul un elixir magic pentru toate afacerile financiare: este ceea ce se numea legea tarifelor. Legislația fiscală era, de fapt, o lege a tarifelor şi aceasta consta în aceea că tot ceea ce era privilegiat era impozitat pe cât posibil de puţin, şi că prin întreaga legislație a tarifelor se favoriza pauperizarea în cea mai eminentă măsura. Se poate spune, dacă vrem să căutăm pe undeva o şcoală pentru acea metodă de a adresa invective pe care o aplică acum anumite ziare englezeşti împotriva germanilor, dacă vrem să căutăm undeva o şcoală care trebuie urmată în acest sens, ea se află acolo, când a apărut prima dată Lloyd George cu proiectul său cu totul nou al bugetului. Atunci, jurnaliştii englezi au trecut printr-o astfel de şcoală, acoperindu-l cu invective pe Lloyd George împreună cu imposibilul său buget. I s-au reproşat toate lucrurile posibile, reproşuri care au aflat o intensificare doar acum, în sfera pe care v-am indicat-o. Şi cea mai violentă opoziţie a găsit-o omul chiar în parlament, unde stătea întotdeauna în aşa fel încât buzele sale știau să se strângă într-un anumit sarcasm, constant, dar mereu mai departe cu mâna după ureche, cu ochii puțin convergenți dar strălucitori, cu un calm şi o certitudine absolute. Căci acest bărbat se încadrase ca om în prezent. Înaintea lui au mai existat miniştri ai finanţelor, fabricanţi de bugete, care au fabricat bugete care purtau un nume sau altul; dar bugetul lui Lloyd George era atât de individual, încât în Anglia el se numea pur şi simplu bugetul Lloyd-George. Atât de mult era crescut acest om din prezentul însuşi, şi într-un mod atât de reprezentativ s-a încadrat în el. Şi pentru el nu exista o altă şcoală decât viaţa. El a reunit laolaltă tot ceea ce putea fi adunat din experienţele de impozitare din America, Franţa, Germania, și a încercat să le valorifice. Aşadar chiar şi în studiile sale, în studiile sale desfăşurate asupra vieţii, el nu se ia după cărţi, ci după ceea ce oferă însăşi societatea în prezent. Cu adevărat foarte interesant, întru totul remarcabil! Dar acum, gândiţi-vă cum se simte Lloyd George în acest prezent al său, că într-un an, când a trebuit să prezinte bugetul avea un anumit deficit. Niciodată până acum nu se comportase cineva în privința unui deficit, altfel decât acoperindu-l, aşadar creând un fond pentru acoperirea lui. Lloyd George a spus: Da, este un deficit aici, dar îl lăsăm, nu facem nimic pentru a-l compensa, căci prin ceea ce am făcut, diferitele ramuri cărora aceste măsuri le-a fost în beneficiu, vor prospera aşa încât pur și simplu prin această prosperare a diferitelor ramuri ale vieţii se va acoperi deficitul la timpul potrivit. Aşadar, acest om a ştiut şi să trăiască cu viaţa. El şi credea în viaţă, pentru că se simţea ancorat în viaţă. Şi, cel mai important: unii cred în viaţă, dar încetează să creadă atunci când treaba începe să meargă prost. Iar treaba pe care tocmai v-am expus-o, a mers prost. Deficitul s-a menţinut, nu s-a constituit nici un fond de acoperire şi lucrurile au mers prost. Lucrurile nu au prosperat aşa cum spusese el din pură încredere. Dar el a rămas calm, căci era profund ancorat în viaţa prezentului. Şi ce s-a întâmplat? Trei dintre cei mai mari şi mai bogaţi duşmani ai săi au murit. Erau cei mai puternici opozanţi ai săi pentru modul în care întocmise legea impozitului, lege pentru care a fost numit jefuitor al lorzilor englezi; este una dintre expresiile care i-au fost aruncate în faţă. Aşadar trei dintre cei mai puternici duşmani ai săi au murit. Dar el ridicase mai înainte taxa pe succesiune atât de mult, încât – puteţi să o numiţi acum o coincidență –, din taxele pe succesiune ale celor mai puternici adversari ai săi s-a încasat atât de mult încât s-a acoperit deficitul.
A fost remarcabil cum încetul cu încetul s-a întors treptat foaia, cum lumea a început treptat să-l laude pe Lloyd George. Fără îndoială, el trăieşte într-adevăr prin ceea ce ia formă din raportarea la propria sa natură şi la mediul înconjurător, şi nu putem să ne gândim la nimic altceva care să meargă împreună mai bine decât omul care rămâne la vârsta de 27 de ani şi omenirea la vârsta de 27 de ani. Când el ajunge la vârsta de 28, 29 de ani ş.a.m.d., şi a prezentat bugetul pentru 1909 desigur că era de fapt mai în vârstă atunci, dar conform teoriilor pe care le-am prezentat, el continua să aibă vârsta de 27 de ani. Și când el este astfel acordat la ceea ce îl înconjoară în omenire şi are puterea de a trăi în mod conștient această armonie, atunci întâmpină şi forţa care se poate manifesta împotrivă. Şi aşa s-a ajuns iar şi iar, deoarece Lloyd George a introdus înnoiri în toate domeniile asupra cărora avea influenţă, toate îndreptându-se în direcția de a combate pauperismul, de a combate anumite lucruri care erau cu adevărat daune sociale de cel mai rău tip în Anglia, că a fost duşmănit și atacat. Uneori trebuia să asculte discursuri lungi de zece ore, intervenind iar şi iar; cei mai puternici bărbaţi din parlament îşi pierdeau monoclul, dacă aveau, așa de violent răbufneau ocărându-l. Lloyd George rămânea liniştit, răspundea timp de zece ore dacă trebuia, cu perspicacitatea sa dialectică promptă, nimerind pretutindeni la ţintă cu sarcasmul său. Şi în acest mod a reușit el să fie adoptate legi cu efect profund, adânc în viaţa socială: o lege pensiilor, o lege a asigurărilor sociale şi legi de acest fel, care au acţionat în mod igienic, care au acţionat în mod util împotriva patimii beţiei, etc. Aşadar omul acesta, ca reprezentant al prezentului, a luat în piept opoziția, s-a opus tuturor ne-reprezentanţilor.
Acum, dacă vrem să înţelegem pe deplin lucrurile, trebuie să mai adăugăm la acestea un alt adevăr fundamental. Trebuie să ne fie limpede că în prima perioadă protohindusă, se află în special în dezvoltare pentru omenire trupul eteric, apoi, în perioada protopersană trupul senzitiv, în cea egipteano-caldeeană sufletul raţiunii sau al simțirii; acum este sufletul conştienţei. Dar toate celelalte popoare nu se află în epoca actuală în situaţia englezilor, care, dintre toate popoarele Pământului, sunt făcuți exact pentru sufletul conştienţei. Noi ştim: sufletul senzitiv se dezvoltă prin popoarele italian şi spaniol, sufletul raţiunii sau al simțirii prin popoarele franceze, sufletul conştienţei prin englezi, Eul prin noi, în Europa Centrală, şi Sinea spirituală se pregăteşte prin ruşi. Aşadar englezii sunt într-o anumită măsură reprezentanţii prezentului materialist, care este legat de dezvoltarea sufletului conştienţei. Lloyd George este, la rândul său, legat în mod intim de aceasta, aş spune, este predestinat în orice direcţie, să fie reprezentativ pentru prezent. Faptul de a avea vârsta de 27 de ani în cadrul poporului englez care are vârsta de 27 de ani, spune infinit de mult! De aceea, ceea ce a spus el nu este ca și cum ar fi vorbit numai din evoluţia generală a omenirii în prezent – luată în sensul că nu dorește să o ducă mai departe, ci dorește să impună cu o forță de taur tocmai ceea ce are ea în prezent –, ci în plus a fost rostit de un englez reprezentativ. Aşadar sufletul poporului englez, exprimat de un om reprezentativ al prezentului!
Aşa a acţionat el începând din anul 1890, de la vârsta sa de 27 de ani. Pretutindeni, în ceea ce s-a manifestat din punct de vedere social în Anglia, se găsesc urmele lui Lloyd George. De aceea nu trebuie să ne minunăm că tocmai în anii care au precedat nemijlocit războiul se auzea de la el că englezii nu trebuie să se lase buimăciți de cei care, ca nişte furii ale războiului, le împuiau continuu urechile englezilor că germanii vor să invadeze Anglia; că ei nu trebuie să creadă asemenea lucruri, că nu ar trebui să dea din fiecare penny ce se duce la stat, jumătate de penny pentru înarmare. Acestea au fost rostite întru totul din atitudinea lăuntrică a englezilor şi a omului lor reprezentativ. Acestea au fost, de asemenea, rostite întru totul din idealul vârstei de 27 de ani. Căci celelalte lucruri erau toate reminiscenţe ale altor idealuri, ale altor vârste omeneşti. Lloyd George îşi exprima prezentul său nemijlocit, prezentul nemijlocit nerăzboinic, la care tocmai ajunsese poporul englez. Trei trepte, spunea el, există care duc la ruină, şi de aceste trei trepte oamenii trebuie să se ferească. El a bătut moneda cu aceasta iar şi iar oamenilor. Cea dintâi treaptă către ruină este bugetul pentru înarmare, a doua este înarmarea, a treia este războiul. Acesta a fost moto-ul lui Lloyd George: La ruină, oamenii sunt conduşi în primul rând prin bugetul pentru înarmare, în al doilea rând prin înarmare, în al treilea rând prin război.
Acum, gândiţi-vă: acest om, care în afară de aceasta a visat şi la idealul tipic abstract al vârstei de 27 de ani al unui tribunal mondial de arbitraj, acest om și-a lăsat, ca să spunem aşa, în perioada liberală a Angliei, pecetea asupra tot ceea ce Anglia liberală a putut să-și dea tocmai prin liberalism, tocmai printr-un om reprezentativ. Acum, de toate acestea pe care vi le-am expus în privinţa lui Lloyd George, ține faptul că este că el este omul reprezentativ al vârstei de douăzeci şi şapte de ani. De aceea el va avea în sine, în mod corect, cu tot ce v-am spus până acum, tot ceea ce este reprezentativ pentru englezime şi, de asemenea, ceea ce este bun pentru englezime şi prin care englezimea poate fi utilă lumii. Dar el nu este în stare să înainteze cu această vârstă a sa. Este în sensul celor pe care vi le-am expus eu faptul că el se oprește la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Aşadar dacă intervine ceva care acţionează din alte vârste omeneşti, el este imediat luat pe sus, pentru că nu are nicio legătură cu acestea. Căci cum ar putea el, care respinge ceea ce viața nu dă de la sine, să aibă o legătură cu ceea ce provine din alte unghere ale evoluţiei omenirii? Şi de aceasta se leagă ceea ce este un adevăr absolut pentru acela care priveşte astăzi în culisele istoriei lumii, chiar dacă acest adevăr este atât de puţin recunoscut: pentru ceea ce trăieşte la suprafaţa poporului englez, pentru specificul poporului englez, pentru ceea ce vroia englezimea ca atare, pentru aceasta este Lloyd George reprezentantul. Şi aceasta voia mai presus de toate ceea ce se află în sensul cuvintelor: la ruină conduc în primul rând bugetul pentru înarmare, în al doilea rând înarmarea, în al treilea rând războiul; adică nu voia război. Căci în ciuda faptului că în esenţă războiul nu a fost împiedicat de Anglia, aşadar nici generat, este totuși adevărat că el a fost generat de forţe pe care trebuie să le vedem de-a dreptul ca forţe oculte, pe care trebuie să le vedem tocmai drept acele forţe care trag sforile, precum cu niște marionete, cu oamenii aflaţi la conducere. Aş spune că putem dovedi momentele în care au intervenit aceste forţe oculte, în care aceste forţe oculte au apucat sforile manipulându-i pe oamenii care conduceau, care conduceau în mod aparent. Cei care au provocat războiul pornind din Anglia stau în spatele acelora care sunt pe post de oameni de stat cu numele. Şi ei acţionează din impulsuri care nu sunt deloc impulsuri ale vârstei de 27 de ani, ci provin din vechi tradiţii ale omenirii, care au izvorât din cea mai temeinică cunoaştere a forţelor popoarelor Europei, din cunoaşterea a tot în privinţa a când și în ce diversele popoare, diverşii oameni, diferitele conduceri ale statelor pot fi puternice sau slabe, dintr-o cunoaştere exactă, intimă, a lucrurilor, dar dintr-o cunoaştere care a curs secole de-a rândul pe canale întru totul tainice şi care trăieşte tot tainic, căci aceia care o posedă doar i-au luat de sfori pe ceilalţi fără ca aceștia să știe că sunt manipulați. Astfel încât un Grey [Nota 4], un Asquith [Nota 5] au fost în realitate doar marionete, care au crezut ei înșiși până la începutul lui august 1914 că pentru Anglia nu va veni nici un război, că ei vor să facă totul ca să nu poată veni nici un război, şi care s-au trezit brusc traşi şi împinşi de forţe oculte. Față de aceste puteri [Nota 6], care-şi au originea în cu totul alte personalităţi decât cele ale căror nume sunt menţionate, față de aceste puteri care acţionau din cu totul alte vârste omeneşti, pentru că acţionau din vechi tradiţii și au luat aceste vechi tradiţii în slujba egoismului englez, față de aceste impulsuri Lloyd George, care rămâne la vârsta de 27 de ani, este și el doar o marionetă. Şi ceea ce acţionează sub influenţa acestor puteri va fi un val care în Anglia trece şi peste Lloyd George, care este un mare om, dar chiar de aceea un reprezentant, întru totul un reprezentant al prezentului. În timp ce în spatele acestor impulsuri care stau în Anglia la baza acestui război se află o cunoaştere precisă a impulsurilor popoarelor şi statelor europene, astfel încât cel care ştia ce se petrece în Anglia ştia şi că ceea ce domneşte acum drept cuvânt de ordine reprezentativ a domnit deja ca idee, care trebuia să se înfăptuiască, în anii ’80, ’90.
Acela care ştia ce spun cei care vorbeau într-adevăr în Anglia despre politica viitorului, care vorbeau din cunoaşterea ocultă a devenirii popoarelor europene, acela ştia că ei vorbesc în felul următor: Imperiul rus va pieri în privinţa raporturilor sale de stăpânire, pentru ca poporul rus să poată trăi. La sfârşitul anilor 80 exista deja formula pentru ceea ce s-a înfăptuit în martie 1917 drept revoluţie rusă, şi existau, de asemenea, firele prin care a fost condusă şi ghidată aceasta. Dar aceste lucruri erau ştiute numai de acel mic cerc care prin ceea ce întreprindea în mod tainic a devenit mai în vârstă de vârsta pe care o avea Lloyd George. Toate evenimentele din Balcani au fost întipărite în formule de acei oameni pe care îi putem numi „oamenii din fundalurile întunecate”. Este tocmai destinul omenirii ca astfel de lucruri să trebuiască să fie trăite. Căci atunci când a intervenit venind tot din Anglia ceva cu totul diferit decât esenţa engleză propriu-zisă, care fusese reprezentată prin Lloyd George, atunci Loyd George – care atâta timp cât a fost el însuşi, a văzut din cele mai profunde impulsuri ruinarea omenirii în bugetul pentru înarmare, înarmare şi război –, când a devenit marioneta acelora care trăgeau sforile din spatele scenei, a devenit ministru al munițiilor! El şi-a menţinut numai capabilitatea. A devenit un ministru al munițiilor capabil. Omul care vorbise împotriva armamentului din convingerea cea mai lăuntrică, a înfăptuit ca Anglia să fie la fel de înarmată ca celelalte ţări.
Vedem aici întâlnirea reprezentantului prezentului ce rămânea la vârsta de 27 de ani cu puterile întunecate care pot fi în culisele evoluţiei omenirii, care răstoarnă chiar şi convingeri profund înrădăcinate, pentru că ceea ce trăieşte doar aici în cadrul lumii sensibile este întotdeauna dirijat din spiritual şi poate fi aşadar dirijat şi dintr-un spirit care acţionează în sensul egoismului unui anumit grup. Probabil că au existat puţine cazuri în lume în care convingerile să fie așa răsturnate în opusul lor, cum au fost răsturnate convingerile lui Lloyd George de către puterile aflate acum în spatele său. De ce? Pentru că aceste convingeri se înrădăcinau în mod absolut în ceea ce fusese pregătit pentru momentul prezentului în cadrul specificului vârstei de 27 de ani. Atât timp cât specificul vârstei de 27 de ani al unei individualităţi omeneşti acţiona în interiorul omenirii având vârsta de 27 de ani, ele se armonizau pe deplin; în clipa în care a intervenit ceea ce se baza pe studii străvechi, pe o înţelepciune străveche, lucrurile s-au întors cu susul în jos tocmai din cauză că ele se înrădăcinau numai în prezent.
O conexiune interesantă, o conexiune extrem de interesantă! O conexiune care cred că ne explică multe despre procesele prezentului, care ne îndepărtează de la a judeca după simpatie și antipatie, făcându-ne posibil să ne formăm o judecată asupra a ceea ce se petrece, pe baza realităţilor şi a mersului evoluţiei omenirii. Căci abia atunci când ştim cum sunt ancorate în întreaga evoluţie a omenirii lucrurile care se petrec, abia atunci înţelegem gravitatea anumitor evenimente. Dar înțelegem, de asemenea, cât de necesar este să priveşti în interiorul a ceea ce se petrece în culisele istoriei exterioare a lumii. Da, până la vârsta de 28 de ani a omenirii, până în secolul XV, omenirii i-a fost îngăduit să se dezvolte în aşa fel încât oamenii să nu se implice în impulsurile spirituale conducătoare de care depinde istoria. În ziua de azi este necesar ca oamenii să cunoască ceea ce acţionează, ceea ce acţionează realmente ca impulsuri sub suprafaţa lucrurilor. Şi de acest lucru avem nevoie în special în Europa Centrală. Căci mai întâi trebuie să cunoşti duşmanul în toate puterile sale, dacă vrei să te aperi de el în mod corect. Nouă ne este necesară cunoaşterea celor ce se petrec. Dar nu există nicio altă posibilitate să privim în mod real în substratul actualei evoluţii a omenirii decât prin legile pe care ni le clarifică ştiinţa spirituală în privinţa acestei evoluţii a omenirii. Noi înţelegem timpul nostru până în fiinţele omeneşti individuale numai dacă putem să îl înţelegem pornind din spirit.
La astfel întrebări: Cum se face că o personalitate atât de enigmatică cum este acest Lloyd George, se află exact în acest loc? trebuie să răspundem, pentru că noi trebuie să ştim cu ce avem de-a face. Dar în ziua de azi cunoaştem omul individual, chiar dacă este reprezentativ pentru omenire, numai prin ştiinţa spirituală. Şi la acest Lloyd George totul va fi de interes, aşa cum a fost şi până acum. Interesant a fost fiecare pas pe care l-a făcut el începând din anul 1890. Interesant a fost modul în care a stat el în fundal la izbucnirea războiului, cum a fost propulsat la suprafaţă, cum a devenit apoi un fel de ax în jurul căruia se învârt multe în lume, în jurul căruia se învârte chiar şi celălalt bărbat având vârsta de 27 de ani, Wilson. Şi interesant este cum interioritatea lui Lloyd George a trebuit să eşueze în faţa forţelor şi puterilor spirituale, cu toate că acestea erau dubioase. Şi interesant va fi să vedem cum va cădea cândva Lloyd George [Nota 7] şi ce devine viitorul său. În privinţa aceasta trebuie să aşteptăm.
