Aş dori astăzi să rezum diverse lucruri pe care le-am discutat aici în decursul timpului, și să le extind, pentru că în felul acesta doresc să creez o bază pentru alte expuneri principiale pe care vrem să le finalizăm aici în perioada următoare.
În cercetarea spiritual-ştiinţifică, la cele două forme de conştienţă pe care le cunoaşte orice om – conştienţa de vis şi conştienţa obişnuită de zi, în care trăim de la trezire până la adormire –, se adaugă o a treia, cea pe care o numim conştienţă văzătoare. Conştienţa de vis o cunoaştem, fireşte, în viaţa obişnuită, doar ca pe un fel de întrerupere a conştienţei continue. Aceasta numai din motivul că omul îşi aminteşte doar o parte infimă din visele sale. De fapt, el visează încontinuu de la adormire până la trezire, iar ceea ce noi desemnăm în mod obişnuit drept conţinut al conştienţei noastre de vis, reprezintă doar acele părţi ale trăirilor noastre de vis de care îşi aminteşte omul în viaţa diurnă când este treaz. Din punctul de vedere al ştiinţei spirituale trebuie, aşadar, să spunem: Cunoaştem trei trepte, sau trei tipuri de conştienţă: conştienţa de vis, conştienţa obişnuită de veghe şi conştienţa văzătoare, pentru care lumea suprasensibilă este deschisă.
Acum vă va fi uşor să vă familiarizaţi cu câte o însuşire a fiecăreia dintre aceste conştienţe în raport cu cea precedentă, dacă începem de sus, de la conştienţa văzătoare. Gândiţi-vă numai la conştienţa de vis: Ea ne oferă imagini. Ştim că experiențele din vis sunt imagini. Dacă reflectaţi conştient, nu puteţi insera pur și simplu aceste trăiri de vis în contextul cauzal al vieţii de veghe. Dacă aţi voi să faceţi aceasta, aţi amesteca viaţa de vis cu cea cotidiană. Aţi deveni fantaşti. Aşadar, în trăirile de vis avem de a face cu imagini, spre deosebire de realitate. – Noi numim realități trăirile de zi.
Iar dacă acum căutam relaţia dintre trăirile obişnuite de zi şi conţinutul conştienţei văzătoare, avem una foarte asemănătoare. Căci pentru ceea ce trăieşte conştienţa văzătoare ca realitate spirituală, suprasensibilă, ceea ce trăim noi în viaţa cotidiană obişnuită de la trezire până la adormire este imagine. Deci, în măsura în care omul se află în conştienţa văzătoare, aşadar în starea sa de trezie, el poate spune întru totul, numai că trebuie să o facă cu cumpătare: Eu trăiesc în această conştienţă văzătoare o realitate adevărată, şi faţă de această realitate, ceea ce se numeşte de obicei realitate este numai o sumă de imagini.
Rostind lucrurile așa abstract, ele nu au multă valoare. Cu siguranță, unii oameni sunt de-a dreptul mulţumiţi atunci când spun asemenea lucruri abstracte. Ei cred că printr-o astfel de exprimare abstractă pot dezlega enigme ale Universului, dar nu o fac. Aşa ceva are valoare numai atunci când intrăm în practica absolut concretă, nemijlocită a vieţii. Aceasta se poate face însă întotdeauna numai în anumite domenii.
Eu v-am atras deja în decursul timpului atenţia asupra unui domeniu pe care va trebui să-l considerăm iar şi iar, dacă vrem să progresăm în ştiinţa spirituală. Este domeniul cel mai apropiat de noi, care este adesea cel mai depărtat de cunoaştere, omului însuşi. Se crede de obicei că omul fizic ne este cunoscut; că numai pe omul suprasensibil nu-l cunoaştem. Dar chiar și aceasta este adevărat doar într-o anumită măsură. Ceea ce se numeşte în viaţa obişnuită anatomie, fiziologie, este împletită cu nenumărate iluzii. Vrem să pornim astăzi pentru început, dar numai aparent, de la forma exterioară a omului: de la omul fizic. Vrem să ne referim cu acest prilej la acea tripartiţie a omului fizic, pe care am expus-o deja adesea [Nota 1].
Dacă observăm omul în relaţia sa cu lumea suprasensibilă, aşadar aşa cum este el ca imagine şi nu ca realitate în sensul anatomiei şi fiziologiei curente, el se împarte în trei părţi delimitate strict una de cealaltă în privinţa înfăţişării sale fizice exterioare: în omul-cap, omul care este cu precădere concentrat în cap, în omul-trunchi şi în omul extremităţilor sau al membrelor, numai că trebuie să ne imaginăm că acest al treilea om constă nu numai din braţe şi picioare, ci că aceste membre îşi continuă „lăstarii” lor spre interior – spre deosebire de „lăstarii” care ies în afară –, şi că acesta este omul întreg. Pe acestea trei vrem să le cuprindem cu privirea.
De fapt, nu putem deloc vorbi în mod real despre trei oameni, fără să păcătuim împotriva realităţii suprasensibilului; căci în ceea ce privește suprasensibilul omului, aceste trei elemente componente au o prăpastie considerabilă între ele. Diferitele forţe, sau, spunem noi, curenţi de forţe, care participă la plăsmuirea acestor elemente componente ale formei, merg în direcţii complet diferite. Dacă examinăm înfăţişarea omenească prin prisma cunoaşterii suprasensibile, capul este într-adevăr format în aşa fel încât forţele sale formatoare trebuie căutate, de fapt, înainte de naştere sau concepere. Trebuie să mergem înapoi în lumea spirituală, nu în curentul ereditar fizic. Aşa cum este alcătuit capul omenesc – trebuie, desigur, să pătrundem în alcătuirea mai subtilă –, la această alcătuire contribuie cu precădere tot ceea ce străbate sufletul omenesc ca forţe spirituale înainte ca el să se fi unit prin naştere sau concepere cu curentul eredităţii fizice. Şi o participare capitală tocmai la formarea capului o are nu atât ceea ce a trăit omul, cele prin care a trecut în viaţa sa pământească anterioară funcție de înfăţişarea sa, ci funcție de ceea ce a făcut, faptele sale, și parţial şi funcție de sentimentele sale. Dacă o cunoaştere suprasensibilă a ajuns atât de departe încât a trezit în sine simţul pentru această înfăţişare, atunci ea priveşte dincolo de configuraţia capului înspre ceea ce se numeşte încarnare precedentă. Atingem aici taine extraordinar de importante ale evoluţiei omeneşti. Şi mai mult decât se presupune în mod obişnuit de iniţiaţii de nivel inferior, înfăţişarea capului omenesc este legată de karmă, aşa cum s-a dezvoltat ea pornind de la încarnarea precedentă.
Să cuprindem acum cu privirea – lăsând de o parte omul-trunchi –, omul extremităţilor, dar cu continuările sale spre interior. În acest om al extremităţilor avem ceva care nu ne întâmpină în nici un caz într-o configurare atât de evidentă, de individuală ca în capul omenesc. Fiecare om îşi are capul său configurat individual, deoarece capul indică înapoi înspre vieţi pământeşti anterioare. În privinţa organizaţiei extremităţilor, de care organizaţia sexuală este esenţialmente legată, omul indică spre vieţile sale pământeşti următoare. Aici totul este încă nediferenţiat. Corelatul sufletesc pentru acest organism indică spre următoarele vieţi pământeşti. Deosebit de important este, de asemenea, să cuprindem cu privirea organizaţia trunchiului. Ea este o colaborare a forţelor care acţionează în viaţa spirituală omenească înainte de naştere sau concepere şi după moarte, aşadar între moarte şi o nouă naştere. Deci ceea ce a înconjurat sufletul între ultima moarte şi această concepere sau naştere, acţionează împreună cu ceea ce îl va înconjura între această moarte şi următoarea naştere sau concepere. Acestea se întreţes. Şi această întreţesere a forţelor acţionează în organizaţia trunchiului omenesc, şi anume în aşa fel încât devine vizibilă în principal în ceea ce este și cel mai eminent în activarea organizaţiei trunchiului: în procesul respirator, astfel încât expiraţia este cu precădere o imagine – acum ajung şi aici la expresia „imagine” – a ceea ce s-a desfăşurat cu sufletul de la ultima moarte până la această concepere; iar inspiraţia este o imagine a ceea ce se va desfăşura ca forţe în jurul sufletului şi în suflet între moartea care ne va ajunge după această încorporare şi următoarea concepere sau naştere.
Aici aveţi ceva concret în acest domeniu. Ceea ce contemplă anatomia şi fiziologia obişnuite la forma omenească, le contemplă astfel încât pune lucrurile unul lângă altul: pentru ele, capul şi trunchiul şi membrele sunt în acelaşi mod o sumă de nervi şi vase de sânge. Cunoaşterea suprasensibilă trebuie să ţină lucrurile separate; pentru ea, diferitele elemente componente ale formei au valori diferite. Anatomia şi fiziologia obişnuite văd lucrurile ca realităţi nemijlocite, actuale. Ştiinţa noastră spirituală vede în forma capului imaginea faptelor şi a sentimentelor din încarnarea precedentă; ea vede în expiraţie cum aceasta se configurează, totuşi, individual, la fiecare om – căci fiecare are şi procesul respirator diferenţiat în gradul în care capul său este diferenţiat – o imagine a forţelor care au înconjurat sufletul între ultima moarte şi următoarea naştere, iar procesul inspirator este o imagine a ceea ce va înconjura sufletul ca forţe între moartea actuală şi următoarea naştere. Şi în procesul extremităţilor avem deja o imagine a următoarei vieţi pământeşti. Astfel, într-adevăr, aşa cum în vis viaţa cotidiană este întreţesută de imagini, viaţa suprasensibilă extinsă magnific, care se deschide faţă de conştienţa văzătoare, este întreţesută de imagini. Dar aceste imagini constituie realitatea noastră, dată nouă în starea de veghe de peste zi. Ajungem aşadar să găsim fiecare lume fenomenologică următoare, începând de la conştienţa văzătoare, drept imagini ale fenomenelor precedente. Realitatea noastră prozaică este imagine a realităţii suprasensibile, iar realitatea viselor noastre este imagine a realităţii obişnuite percepută în viaţa cotidiană.
Ceea ce spun eu aici devine de fapt cu adevărat clar doar pentru conştienţa văzătoare, din simplul motiv că numai în forma, înfăţişarea exterioară nu se poate căuta de-a dreptul ceea ce am expus eu acum. Presupuneţi că cineva ar avea un grad mic de clarvedere, tocmai din acea clarvedere în care se presimte mai mult decât se cuprinde în percepții deplin conștiente; atunci el ar putea totuși ajunge, presimţind, la o înțelegere a capului, trunchiului şi membrelor așa cum am spus acum. Chiar și la un nivel redus de clarvedere aceasta nu ar fi deosebit de dificil. Dar acea persoană nu ar avea nicio siguranță; şi nici nu ar putea fi convins de aceasta, dacă nu le-ar putea verifica în mod critic prin acea clarvedere care cuprinde şi stările de conştienţă corespunzătoare pentru ceea ce am expus eu acum drept părţi componente ale formei omeneşti. Căci acest cap nu este numai în forma sa exterioară în așa fel încât indică viaţa trecută, ci el este aşa încât în primul rând în privinţa sufletescului său se diferenţiază bine de alte părţi ale fiinţei omeneşti, dar se diferenţiază şi în sine însuşi într-un mod remarcabil. Acest aspect este ascuns doar pentru conştienţa obişnuită. Căci aceasta fie visează, fie în răstimpul conţinutului realităţii cotidiene – numai că nu o observă – are altceva pentru capul omului, dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie: așezat dedesubt. Mă refer la următoarele: Trecem cu conştienţa de veghe prin experienţele noastre cotidiene; ne umplem prin conştienţa pe care ne-o intermediază capul nostru, cu percepţii exterioare, cu imaginile care ne vin de la simţuri, și cu ceea ce ne facem noi ca reprezentări despre aceste imagini senzoriale. Toate acestea sunt atât de vii, atât de intense pentru conștiența de veghe obișnuită, încât o conştienţă mai subtilă, care se prelinge continuu dedesubt – de aceea spuneam că este așezată dedesubt –, o conştienţă de fundal care nu răsună așa tare precum conştienţa de zi, este trecută cu vederea, ignorată.
Și anume, capul nostru visează continuu atunci când suntem în stare de veghe. Acesta este aspectul important, că în spatele conştienţei de zi capul nostru visează continuu. Puteţi ajunge la această visare continuă: nu este nevoie să faceţi exerciţii prea ample. Este suficient în acest scop să încercați doar să intraţi în acea stare a vieţii sufleteşti în care avem conştienţa golită, în care, deşi conştienţa este trează, nu avem nici percepţii şi nici gânduri. În viaţa obişnuită lucrurile sunt aşa că fie suntem îndreptaţi cumva asupra lumii percepţiilor exterioare, fie avem imagini de amintire ale acestor percepţii, sau gânduri care urcă la suprafaţă care sunt tot legate de aceste imagini de amintire. Omul se dăruieşte mai des decât se crede simplei conştienţe de veghe, dar acest lucru nu se observă; este indistinct. Dacă încercaţi însă să aveţi în starea dumneavoastră sufletească ceea ce eu aş numi: „nimic altceva decât faptul de a veghea”, nimic care să provină din percepţiile exterioare sau amintirile legate de acestea, nici gânduri legate de amintiri, dacă încercaţi să vegheaţi pur şi simplu, atunci în dumneavoastră vor urca de îndată percepţii care nu sunt chiar înveşmântate aşa cum trebuie în reprezentări. Aceste reprezentări care apar acolo au ceva confuz, asemănător simţirii. Puteţi spune: Ele se prezintă ca imagini, dar se comportă în aşa fel încât nu au deplina greutate a imaginilor. Întâlneşti adesea oameni care au această stare. Ei spun: Există în mine o stare sufletească în care percep ceva, pe care însă nu îl pot descrie; este perceput, dar nu este o percepţie în modul în care percepem lumea exterioară. – Nu este deplasat atunci când oamenii vorbesc aşa, şi există cu mult mai mulţi oameni decât se crede care, de îndată ce te familiarizezi cu ei, îți pot spune despre astfel de lucruri.
Ceea ce a urcat aici la suprafaţă este urzirea acestei conştienţe aflată dedesubt despre care am vorbit. Şi această conştienţă subiacentă este un fel de visare. Dar ce se visează? Se visează, se visează realmente despre încarnarea precedentă, despre viaţa pământească anterioară. Numai că atunci interpretarea este dificilă. Dar ceea ce se află astfel în conştienţă, în conştienţa capului, este vis al vieţii pământeşti anterioare. În acest mod subiectiv pe care l-am descris, se poate găsi visul vieţii pământeşti precedente, deși interpretarea este dificilă. Despre aceasta vom mai vorbi mai târziu.
Astfel, ceea ce am descris eu drept cap omenesc, este şi din punct de vedere sufletesc ceva complex, prin aceea că propriu-zis două conştienţe se întrepătrund: conştienţa de veghe de peste zi şi conştienţa de vis subiacentă, care este un fel de reflctare din încarnarea precedentă.
Putem da o altă caracteristică sufletească interesantă, dacă luăm în considerație un alt pol al omului: omul extremităţilor, al membrelor. Acest om al membrelor, de asemenea, din punct de vedere sufletesc – adică în corelatul său sufletesc, ceea ce îi corespunde din punct de vedere sufletesc –, este de fapt și el complicat. Eu am atras adesea atenţia [Nota 2] că în privinţa acestui om al membrelor noi dormim, în timp ce în privinţa capului nostru veghem. Iar voinţa noastră acţionează într-adevăr ca în somn. Noi nu avem decât reprezentarea a ceea ce execută voinţa noastră. Nimeni nu are, atunci când efectuează practic ideea: Eu mişc mâna –, o conştienţă a modului cum se corelează aceasta cu întregul aparat organic. Acest lucru este la fel de subconştient ca şi procesele somnului. Somnul străbate continuu conştienţa de zi a acestui om al membrelor, al extremităţilor, şi anume prin faptul că voinţa omului este cufundată într-o stare de somn.
Însă remarcabil este: Atunci când noaptea, în somn, omul este afară din trupul său fizic, ceea ce înseamnă că Eul şi trupul astral au părăsit trupul fizic şi trupul eteric, aşadar atunci când conştienţa şi conştienţa de sine nu funcţionează sau funcţionează doar confuz, atunci tocmai acest om al extremităţilor veghează într-un anumit mod. Numai că omul, aşa cum este el în prezent în evoluţia sa, nu are nicio posibilitate să ajungă cu conştienţa obişnuită să afle acest lucru. Pentru că în somn el îşi poate activa conştienţa doar în mod estompat, el nu poate urmări cu conştienţa ce înfăptuieşte de fapt omul membrelor – care doarme în timpul zilei –, noaptea, atunci când conştienţa de sine nu se află în interiorul trupului fizic. Este tot un fel de visare. Acest om al membrelor visează de fapt noaptea. Aşa cum capul visează în timpul zilei în conştienţa limpede de zi, tot aşa omul membrelor visează dormind în conştienţa confuză de somn, s-ar putea spune, în paralel cu conştienţa confuză de somn. Şi ce visează el? Visează despre următoarea încarnare pământească. Ca oameni noi purtăm realmente în noi, în privinţa formei noastre fizice exterioare, nu numai trecutul şi viitorul, ci purtăm în noi, în viaţa noastră sufletească, în forma viselor care în mod obişnuit nu sunt perceptibile, în forma a tot felul de conştienţe subiacente, vieţi pământeşti anterioare şi vieţi pământeşti viitoare.
Şi acum, omul-trunchi. Procesele expirării şi inspirării nu sunt urmărite cu claritate de conştienţa obişnuită, dar funcţiile organice sunt mai strâns legate de aceasta. Exact aceste procese ale expirării şi inspirării sunt urmărite de orientali – ceea ce nu mai este adecvat pentru noi, noi trebuie să intrăm în alt mod în conştienţa văzătoare –, sunt urmărite în aşa fel încât să fie ridicate în conştienţă. Orientalul care este căutător spiritual încearcă să atenueze conştienţa capului, să o suprime şi, pe de altă parte, să stimuleze conştienţa trunchiului, să o lumineze. El încearcă într-adevăr să efectueze procesul respirator în aşa fel încât în respiraţie să apară conştienţă. Aceasta este o altă conştienţă. Urmărind aerul inspirat, cum se răspândeşte în organism, şi urmărind aerul expirat, cum curge în afară şi părăseşte trupul, el înalţă în conştienţă ceea ce altfel rămâne de-a dreptul inconştient. În felul acesta, se realizează la el faptul că are o conştienţă foarte limpede a acelui lucru a cărui imagine este procesul respirator: o imagine despre viaţa din lumea spirituală între moarte şi naştere. Cunoaşterea limpede, despre care, de fapt, occidentalul nu are nicio idee, care în Orient încă este răspândită în ziua de azi cu mult mai mult decât se crede – de aceea se şi înţeleg adesea atât de greu orientalul cu occidentalul –, conştienţa limpede a faptului că înainte de naştere există o viaţă sufletesc-spirituală, și după moarte urmează o viaţă sufletesc-spirituală, nu este acolo o teorie, ci acolo este o certitudine la fel cum este o certitudine pentru dumneavoastră atunci când aţi mers undeva pe un drum, vă opriţi şi priviţi înapoi, priviţi drumul pe care l-aţi străbătut şi apoi priviţi din nou înainte. Tot așa cum pentru dumneavoastră este o certitudine că drumul deja parcurs şi cel care urmează să fie parcurs conţin aceasta şi aceasta, tot aşa pentru oriental nu este o teorie, ceva la care să ajungă prin conexiuni de idei, ci ceva pe care îl priveşte, dar îl priveşte prin procesul său de respirație ridicat în conştienţă: ceea ce se află înainte de naştere sau concepere şi ceea ce se află după moarte.
Această parte a omului, pe care o putem numi omul-trunchi, visează încontinuu. El nu este întru totul treaz atunci când noi veghem, dar nici nu adoarme întru totul atunci când dormim. O deosebire între aceşti doi timpi există totuşi. Conştienţa, conştienţa de vis a acestui om-trunchi este mai estompată în timpul zilei decât conştienţa sa de vis în stare de somn; cea din stare de somn este ceva mai luminoasă; este drept că diferenţa dintre ele nu este foarte mare, dar sunt totuşi nuanţe diferite.
Vedem aşadar că nu avem numai înfăţişarea exterioară împărţită într-un om tripartit, ci purtăm în noi şi stări de conştienţă complicate. Însă în aceasta constă viaţa noastră sufletească. Aceste stări de conştienţă interacţionează unele cu altele, se reflectă unele în altele. Prin conştienţa de veghe de peste zi a capului nostru se înfăptuieşte în special ceea ce noi numim viaţă de reprezentare şi viaţă de gândire; prin conştienţa continuă de vis a omului nostru trunchi se realizează ceea ce noi numim viaţa noastră de sentiment; și prin conştienţa de vis a omului-membrelor, care doarme în timpul zilei şi veghează noaptea, se înfăptuieşte ceea ce numim voinţa noastră.
Însă mai rămâne ceva. Atunci când cuprindem cu privirea doar exteriorul omului, noi nu avem de a face doar cu organismul fizic vizibil al omului, ci noi purtăm în noi şi un organism subtil, eteric, suprasensibil, pe care, pentru ca să nu ia naştere confuzii, în expunerile recente din revista «Das Reich», l-am numit trup al forţelor plăsmuitoare [Nota 3]. Acest organism suprasensibil, comparativ cu organismul fizic exterior, este mai puţin diferenţiat, de fapt el este mai mult o unitate; şi numai datorită unei observări grosiere atribuim noi o unitate înfăţişării exterioare a omului. Unitatea propriu-zisă a omului se află în trupul său eteric. Acest trup eteric trebuie împărţit exact la fel ca şi trupul fizic, dar nu așa ca având elementele sale componente una lângă cealaltă, ci la trupul eteric împărţirea trebuie realizată aşa cum am făcut-o la sfârşit în privinţa stărilor de conştienţă. Acest trup eteric se află şi el într-o conştienţă care alternează mereu, şi anume în aşa fel încât în viaţa cotidiană, de la trezire până la adormire, are o altă conştienţă decât de la adormire până la trezire. Aici purtăm din nou, cu acest trup suprasensibil, ceva foarte semnificativ în noi. Dacă unii teoreticieni teosofi cred că au făcut ceva deosebit prin acea că împart omul în trup fizic, trup eteric, trup astral ş.a.m.d., aceasta este, de fapt, un fel de autoamăgire. Este un fel de clasificare, şi clasificările nu au, de fapt, niciodată vreo valoare. Înţelegere dobândeşti abia atunci când cercetezi mai îndeaproape ceea ce se petrece propriu-zis în acest trup eteric. Căci dacă spui numai: În noi trăieşte trupul eteric – pentru început, omul nu are decât un cuvânt, şi se amăgeşte în această privinţă, crede că are ceva reprezentându-şi o ceaţă pe cât posibil de subţire, ş.a.m.d. Aceasta este o autoamăgire. Este vorba că noi avem în acest trup eteric ceva cu totul esenţial, numai că omul nu îl poate percepe în viaţa obişnuită. Dar ceea ce țese şi trăieşte mereu în acest trup eteric în viaţa cotidiană de la trezire până la adormire, este karma vieţilor pământeşti anterioare, la care se uită el. Realmente, în subconştientul nostru țese acest trup eteric, iar țeserea lui este contemplare a karmei noastre din incorporările anterioare. Faptul că un clarvăzător ştie ceva despre karmă se bazează pe aceea că el învaţă să-şi folosească trupul eteric aşa cum îşi foloseşte de altminteri trupul fizic. Dacă înveți să îl folosești, nu poți deloc proceda altfel decât să vezi în karmă o realitate. Căci de la trezire până la adormire trupul eteric este în mod concret, înțeles ca realitate, aceasta, este ceea ce contemplă karma, şi anume de la trezire până la adormire karma din vieţile pământeşti anterioare, şi de la adormire până la trezire karma în devenire. Acest lucru este descris din nou din punct de vedere clarvăzător. Aşadar noi visăm în pieptul nostru nu numai despre cele pe care le-am trăit între ultima moarte şi această naştere, noi privim nu doar în acest mod trecutul, ci privim şi la ceea ce ne impune trecutul drept karmă, la ceea ce sub conştienţa noastră obişnuită, prin funcţia abdomenului inferior, este privit de către trupul eteric, ca de către un ochi spiritual, drept karmă trecută. Şi noi privim nu numai prin conştienţa extremităţilor noastre și prin inspirare la ceea ce este legat de o încarnare următoare, ci trupul nostru eteric devine ochiul spiritual prin care privim, într-un mod inconştient pentru viaţa obişnuită, karma în devenire. Nu este uşor pentru omul prezentului să ducă atât de departe exerciţiile sufletului său, deşi pentru fiecare om este absolut necesar să privească cu adevărat tot ceea ce am descris acum. Prezintă anumite dificultăţi, despre care se spun mai multe amănunte în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [Nota 4]. Cu mult mai uşor a fost aceasta în timpul care corespunde epocii trecute a omenirii Pământului. Căci şi viaţa istorică este mai diferenţiată decât se crede, şi un punct deosebit de important din viaţa istorică a omenirii, care este caracterizat și în Ştiinţa ocultă în schiţă [Nota 5] şi în alte lucrări, este acela când cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană a înlocuit-o pe cea de a treia, când a început ceea ce numim cultura greco-latină. Acest interval temporal este cel în care a devenit atât de dificil pentru omenirea civilizată să pătrundă în acele lumi pe care le-am descris acum. Mai înainte era relativ ușor, şi orientalii şi-au păstrat ceva din această natură mai lesnicioasă. Occidentalul nu o are, şi de aceea el nici nu poate face exerciţiile care sunt descrise de orientali, ci numai pe acelea care sunt descrise, de exemplu, în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Epoca ce a început în secolele VII, VIII înainte de Misteriul de pe Golgota este deja cea în care omul a fost azvârlit în lumea fizică mai mult. Va veni iarăși o altă epocă – aproximativ mileniul trei va fi începutul limpede al acestei epoci –, şi ea trebuie pregătită. Atunci ceva nedefinit din natura omenească va apărea în fiecare suflet; oamenii nu-l vor putea interpreta dacă nu o vor putea face cu ştiinţa ocultă, dacă nu-l vor întâmpina cu ştiinţa spirituală. Realmente nu este un simplu ideal subiectiv sau o tendinţă subiectivă ceea ce trebuie să pregătească şi întemeieze ştiinţa spirituală pentru mileniul următor, ci corespunde unei necesităţi în evoluţia omenirii. Mijlocul mileniului trei va fi un moment crucial, plin de importanţă în dezvoltarea culturii, pentru că atunci va veni momentul în care natura omenească va fi atât de avansată încât va reacţiona nesănătos dacă până atunci oamenii nu vor prelua în sine viziunea vieţilor pământeşti repetate şi a karmei, care s-a pierdut începând din secolele VII şi VIII înainte de Christos. Mai înainte, natura omenească a reacţionat într-un mod sănătos, întrucât atunci cunoaşterea izvora chiar din ea. Ulterior ea va apărea maladivă, dacă oamenii nu îi aduc în întâmpinare această învăţătură. Ne înţelegem epoca numai dacă avem în vedere faptul că suntem încadraţi între doi poli. Unul dintre ei se află în urmă, dincolo de secolele VII şi VIII înainte de Misteriul de pe Golgota. Acesta a fost timpul în care natura omenească a furnizat ea însăşi cunoaşterea experiențelor suprasensibile ale sufletului omenesc. Celălalt pol va fi mileniul trei, în care sufletul omenesc trebuie din el însuşi, în modul în care este descris în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, să dobândească în mod spiritual cunoaşterea spirituală, pentru ca trupul, în care atunci trebuie să strălucească sănătatea, să nu reacţioneze cu boală. Înţelegem epoca noastră cu fenomenele ei exterioare şi interioare numai dacă avem în vedere acest lucru. Desigur, aceasta se dezvoltă lent şi treptat. Şi pentru acei oameni care nu vor să treacă în mod confuz, ca dormind, pe lângă cele mai importante lucruri ale epocii lor, ci care vor să trăiască veghind, conştienți de sine, pentru aceia se cuvine să fie atenți deja în timpul nostru la ceea ce vrea să intre în viaţă. Acest aspect va intra pe deplin abia la mijlocul mileniului trei. Dar, încetul cu încetul, el vrea să intre, şi omenirea trebuie în prezent să conştientizeze totul, trebuie să pregătească în mod conştient ceea ce vrea să intre în viață. Trebuie să învăm să observăm viaţa; atunci se va arăta şi în fenomenele exterioare – mai întâi în fenomenele vieţii omeneşti – că este adevărat ceea ce am spus acum. În dezvoltarea grosieră a creierului, care este în ziua de azi în majoritatea cazurilor cea normală pentru omenire, nu germinează cu ușurință lucrurile care trebuie dobândite în conformitate cu sensul lor, aşa cum le descriem noi în ştiinţa spirituală. Dar aş vrea să spun: În mod tragic se vede oarecum ceea ce vor de fapt puteri necunoscute – despre care voi vorbi în conferinţa următoare – de la omenire. Există în prezent anumite naturi maladive – de aceea spuneam: în mod tragic –, care sunt maladive pentru prezent; cu toate acestea, prin ele se anunţă ceva care se va întâmpla la oameni în zilele sănătoase ale viitorului.
Am rostit adesea numele unui om foarte ciudat al prezentului [Nota 6], care a pendulat într-adevăr încoace şi-ncolo în viaţa sa între sănătate şi boală: Otto Weininger [Nota 7], care a scris remarcabila carte «Sex şi caracter». Weininger este în întregime un om extrem de ciudat. Imaginaţi-vă un om care îşi face disertaţia chiar din primul capitol al cărţii menţionate, pe la începutul celui de-al treilea deceniu de viaţă a sa, al acestei cărţi în privinţa căreia mulţi s-au entuziasmat, după cum alţii s-au indignat – ambele atitudini nefiind întemeiate, căci altceva, obiectiv, ar fi fost necesar. Apoi, tot mai mult un mod foarte ciudat de a se imersa în problemele abordate în «Sex şi caracter». El a făcut apoi o călătorie în Italia, şi-a notat trăirile şi a văzut cu totul alte lucruri decât văd alţi oameni în Italia. Eu trebuie să văd ceva absolut remarcabil în multe din acest Jurnal italian [Nota 8] al lui Weininger. Dumneavoastră ştiţi că eu descriu unele lucruri care nu pot fi descrise decât în imaginaţiuni: din vremurile atlanteene, din vremurile lemuriene şi cum arătau ele în timpuri care nu mai pot fi urmărite nici cu conştienţa exterioară şi nici cu cea istorică. Pentru ele trebuie să folosim anumite reprezentări şi concepte, pentru a prezenta conștienței omenești ceea ce este descris astfel în concepte. Când citesc acum notiţele lui Weininger, unele lucruri mi se par ca o caricatură reuşită, artistică a adevărului. Este într-adevăr ieșită din comun această viaţă a lui Weininger. El avea 23 de ani când i-a venit gândul care l-a hipnotizat îngrozitor: că trebuie să se sinucidă, pentru că altfel ar trebui să omoare pe altcineva, gândul că în sufletul său se află un ucigaş, un criminal. Un fenomen care poate fi explicat foarte bine din punct de vedere ocult. Aici în această viaţă ceva măreţ şi exact se amestecă cu o cochetărie. El părăseşte casa părinţilor săi, îşi ia o cameră în casa lui Beethoven de la Viena, locuieşte acolo o noapte, iar dimineaţa se împuşcă.
Acest suflet are particularitatea că nu a fost niciodată complet unit cu trupul. Pentru psihiatrii obișnuiți, Weininger era isteric, pentru cel care pătrunde cu privirea prin lucruri a fost aşa, că între spiritual-sufletesc şi fizic-trupesc exista o legătură neregulată. Ceea ce altfel este normal, anume ca la adormire spiritual-sufletescul să iasă din fizic-trupesc şi la trezire să revină să fie din nou împreună cu el, era la Weininger altfel. Aş putea să vă expun pasajele din care reiese cum uneori spiritual-sufletescul este puţin în afara fizic-trupescului, apoi se cufundă rapid din nou în el, iar în cufundare se aprinde un gând în el, pe care el îl notează apoi, adesea într-un mod sec; dar în cufundare el devine imaginativ şi extrem de remarcabil. Astfel, celui care pătrunde lucrurile cu privirea, îi apare ceea ce este corelație neregulată dintre spiritual-sufletesc şi fizic-trupesc, şi în această corelație neregulată apare, în mod remarcabil, dar într-un fel cu totul neobișnuit, o cunoaştere pe care va trebui să o aibă omenirea în viitor. Gândiţi-vă: Într-un om, care pentru un psihiatru obișnuit este isteric, apare, dar acum numai caricaturizată, o cunoaştere pe care va trebui să o aibă omenirea în viitor. După cele pe care vi le-am spus astăzi, vă puteţi reprezenta cu uşurinţă că prin oarece anormalităţi apar printre noi un fel de precursori ai viitorului – după cum există şi întârziați ai trecutului –, ai unui viitor în care oamenii vor trebui să ştie despre vieţile pământeşti repetate, despre karmă şi visarea karmei. Şi deoarece astfel de oameni apar drept precursori ai unor astfel de timpuri viitoare, cunoaşterea lor nu vindecă organismul, ci îl face bolnav. Atunci iese la iveală într-un mod cumva caricatural, cu ajutorul organismului bolnav, ceea ce va deveni cândva o cunoaştere a omenirii. Luaţi, de exemplu, un pasaj cum este cel următor [Nota 9] din cartea «Despre ultimele lucruri» de Weininger, editată de prietenul său Rappaport: „Din starea noastră de dinainte de naştere poate că nu este posibil să avem vreo amintire, pentru că ne-am cufundat așa adânc prin naştere: ne-am pierdut conştienţa aceea și am cerut să ne naștem în mod complet instinctiv, fără decizie raţională şi fără cunoaştere, şi de aceea nu ştim nimic despre acest trecut”.
Un lucru este clar aici – chiar dacă cunoaşterea care s-a aprins aici, este caricaturală –, că cineva scrie această cunoaștere care pentru el a devenit certitudine absolută: Prin naşterea mea am părăsit o stare de viaţă spirituală, pe care o duceam anterior. Dacă cineva ar fi scris aceasta în secolul X sau XII înainte de naşterea lui Christos sau chiar şi în epoca lui Origene [Nota 10], nu s-ar fi mirat nimeni; dar pe vremea noastră, cineva o scrie în felul său, impregnat de sentimente; este ceva care se aprinde nemijlocit în conştienţă, nu este ceva teoretic.
Aş putea expune multe astfel de fenomene. Ce arată aceste fenomene? Nimic altceva decât că se vesteşte această cunoaştere suprasensibilă, care vrea să intre acum în natura omenească; şi deoarece ea nu este căutată încă pe calea ştiinţei spirituale orientate antroposofic, se ajunge la cataclisme, intră în aşa fel încât zguduie natura omenească, făcând-o bolnavă așa cum l-a îmbolnăvit pe Weininger. Spun bolnav, fără să înţeleg ceva filistin prin aceasta, ci numai realitatea exterioară, că într-adevăr este ceva maladiv atunci când un om de 23 de ani se sinucide, pentru că găseşte în sine un ucigaş ascuns şi vrea prin sinucidere să se salveze de la crimă.
S-ar putea arăta într-o sută, o mie de exemple: Această cunoaştere vrea să intre! Şi ar fi bine dacă pe cât posibil de mulţi oameni si-ar da seama că aşa este. Dorul după o astfel de cunoaştere este extrem de răspândit în subconştientul oamenilor. Puteri exterioare, pe care le-am caracterizat deja adesea [Nota 11], împiedică această cunoaştere. Trebuie să luăm în seamă foarte serios ceea ce reiese din remarca pe care am făcut-o la sfârşitul articolului meu despre Christian Rosenkreutz [Nota 12] din revista «Das Reich» [Nota 13]. Că ar trebui să ținem seama de ceea ce s-a vestit în secolul XVII, de fapt deja începând din secolul XV, auzindu-se tot mai puternic. Dar acum trebuie să le vorbim despre aceasta contemporanilor pe căile formulării ştiinţifice obişnuite. La acea vreme, însă, a apărut în modul pe care l-am caracterizat în ultimul număr din «Reich», unde am arătat că acest Johann Valentin Andreae [Nota 14] a scris «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz». A adus multă bătaie de cap filologilor faptul că acest Johann Valentin Andrea a scris «Nunta chimică», în care se ascunde de fapt o cunoaștere profundă, ocultă, şi apoi s-a comportat foarte ciudat. El nu ajunge numai să răstălmăcească anumite cuvinte pe care le-a rostit în legătură cu lucrările pe care le-a scris în perioada în care a redactat «Nunta chimică», ci el se arată a fi, în ciuda faptului că a redactat această operă măreaţă, drept un om despre care se poate spune cu exactitate: Nu înţelege nimic din ceea ce a scris. Pastorul pietist, care a scris ulterior tot felul de alte lucruri, nu înţelege nimic din «Nunta chimică» şi nici din alte lucrări pe care le-a scris în acelaşi timp. El avea doar 17 ani atunci când a scris «Nunta chimică». Apoi el nu a devenit altfel, a rămas acelaşi, numai că atunci o cu totul altă putere vorbise în el. Filologii îşi sparg capetele şi compară tot felul de pasaje din scrisori. Mâna sa le-a scris, corpul său se afla acolo, dar prin acel om, o putere spirituală care pe atunci nu era încarnată pe Pământ a vrut la acea vreme să vestească aceasta omenirii, în modul în care a fost vestit atunci.
Apoi a venit Războiul de 30 de ani, care a îngropat multe din cele ce ar fi trebuit să intre pe atunci în omenire. Oamenii ar fi trebuit pe vremea Războiului de 30 de ani să înţeleagă ceea ce nu au înţeles, tocmai ceea ce au îngropat. «Nunta chimică» a fost într-adevăr scrisă de către acela care se numea exterior Johann Valentin Andrea, se poate dovedi că în 1603 ea era deja redactată; nu a intrat în atenția oamenilor pentru că în 1618 a început Războiul de 30 de ani. Înainte să înceapă războaiele, se petrec astfel de lucruri. În acest caz lucrul corect de facut este să citeşti în semnele timpului ca să ştii: Ceea ce a fost depus ca germen, trebuie să producă flori şi roade!
Aceasta face parte dintre ceea ce indicam eu acum, ceea ce trebuie citit din semnele timpului epocii noastre catastrofale. Mai multe despre aceasta vom vorbi săptămâna viitoare.
