Viaţa, întreaga viaţă a sufletului, după cum reiese din nou și din consideraţiile de care le dezvoltăm acum, este ceva complicat. Multe fire leagă sufletul omenesc de multe domenii, de multe forţe, centre ale Universului. Ne amintim de ceea ce am prezentat aici cu două săptămâni în urmă [Nota 1], pentru a dobândi o legătură cu adevărurile pe care vrem să începem astăzi să le lăsăm să apară înaintea sufletelor noastre şi care, probabil, vor putea face ca ceea ce se întâmplă în Univers să apară în faţa sufletelor noastre, dintr-un anumit punct de vedere, într-un mod plin de însemnătate pentru noi. Vreau să amintesc în doar câteva cuvinte ceea ce am expus aici cu 14 zile în urmă.
Spuneam: Învăţăm să cunoaştem, de fapt, în realitate, omul, abia atunci când nu îi urmărim doar conştienţa sa obişnuită, care guvernează în el de la trezire până la adormire, ci devenim pe deplin conştienţi că în interiorul acestei conştienţe sunt prezente şi alte stări de conştienţă, confuze, crepusculare, dar că ajungem să le descifrăm pe acestea numai dacă avem în vedere acea tripartiţie a omului care îl face să apară drept om-cap, om-trunchi şi om-extremităţi. Desigur că întreaga fiinţă a omului se slujeşte de cap, pentru a avea conştienţa cunoscută nouă. Dar am putut arăta, pe lângă aceasta, că prin acest cap omenesc omul are o conştienţă de vis, care este doar acoperită de conştienţa obişnuită, şi că prin această conştienţă de vis el priveşte înapoi, în vieţile sale pământeşti anterioare. Tot așa am putut să arătăm că omul-extremități, dar de asemenea în legătură cu întregul om, dezvoltă continuu o conștientizare de vis a viitoarei vieți pământești. Aşadar ceea ce expunem în cadrul ştiinţei noastre spirituale drept o teorie asupra vieţilor pământeşti repetate, este o realitate în sufletul omenesc. Este o realitate a conştienţei, dar o realitate a conştienţei confuze, crepusculare. În afară de aceasta am mai expus faptul că omul şi prin procesul său de expirare, care ţine de organizaţia-trunchi, dezvoltă o asemenea conştienţă de vis faţă de viaţa dintre ultima moarte şi naştere; iar prin procesul de inspirare, care aparţine tot de organizaţia-trunchi, omul are o conştienţă confuză despre viaţa dintre următoarea moarte şi noua naştere. Pe scurt, în om se întreţes între ele diversele conştienţe. Toate acestea vor atrage atenţia că în întreg omul avem de a face cu o organizaţie fin țesută, şi că ceea ce se spune în mod obişnuit despre om, ceea ce-şi clarifică lumea despre om, este de fapt doar o parte infimă din întreaga entitate a omului, este numai partea cea mai grosieră a acestei întregi entităţi.
Însă omul este o fiinţă așa complicată tocmai prin faptul că prin diversele elemente componente ale fiinţei sale el este cufundat în lumi care pentru început sunt necunoscute conştienţei obişnuite, care pentru conştienţa obişnuită sunt suprasensibile. Numai că ceea ce din om este cufundat astfel într-o lume spirituală, care se dovedeşte a fi cufundat în lumea spirituală chiar şi în cazul unei vieţi sufletești nu prea rafinate, chiar în existenţa omenească obişnuită, și care trebuie considerat de-a lungul diverselor vieţi pământeşti, nu este deloc simplu. Şi, cu toate acestea, ajungem la semnificaţia generală a vieţii omeneşti abea atunci când avem în vedere această întreagă fiinţă omenească complicată, în trecerea sa prin diferite vieţi pământeşti. Această țesătură fină este de fapt – în special pentru privirea umană de astăzi – foarte ascunsă, mascată. Despre această mascare vom mai avea încă de vorbit. De fapt, se cunoaşte doar mascarea, deghizarea omului; căci ceea ce coboară din lumea spirituală, care îşi stabilește oarecum casa în omul fizic şi urcă din nou prin moarte în lumea spirituală, nu se vesteşte deloc într-un mod atât de grosier în viaţa omului, și se petrec multe în viaţa omului, care sunt atât de grosiere, încât procesele care duc la faptul că omul trece de la o viaţă pământească la alta, se ascund, se maschează. La cât de complicată este această viaţă omenească se ajunge dacă o urmărim de-a lungul unor intervale temporale mai lungi. Şi acum vă rog ca la o astfel de urmărire de-a lungul unor intervale temporale mai lungi să faceţi cu totul abstracţie de faptul că ceea ce am eu aici de descris, atunci când descriu adevărata viaţă a sufletului omeneasc de-a lungul unor intervale temporale mai lungi, se abate foarte mult de la ceea ce povesteşte istoria exterioară. De ce este aşa, am indicat deja adesea. Vrem chiar cu această ocazie, mai târziu, să o discutăm mai exact.
Un interval temporal important – eu am indicat aceasta deja cu câtva timp în urmă [Nota 2] – în evoluţia omeniri în ansamblu, anume a omenirii civilizației noastre a occidentului, este cel din secolul VII până în secolul VIII înainte de Misteriul de pe Golgota. Atunci a avut loc o schimbare semnificativă în sufletele omeneşti, în special în omenirii culturii occidentale. Ştim că atunci cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană s-a transformat în cea de-a patra epocă. Mai înainte de secolele VII, VIII, sufletele omeneşti aveau cu precădere caracterul sufletului senzației, sufletul simțitor. Ele au primit atunci caracterul sufletului raţiunii. Apoi a fost din nou o schimbare importantă în secolul XV d.Ch., deci nu atât de mult înaintea noastră; atunci, sufletul omenesc a primit caracterul sufletului conştienţei. Și, caracterul sufletului pe care îl primeşte omul modifică de asemenea şi caracterul privirii retrospective ca în vis într-o încarnare precedentă. Să considerăm un om, de exemplu, de la începutul epocii greco-latine, aşadar din secolul III, IV î.Ch. Dacă el atinsese o treaptă de evoluţie normală în Occident sau într-o regiune alăturată, el trăia cu caracterul sufletului raţiunii sau al înţelegerii. Dar ceea ce visa în el despre vieţile pământeşti anterioare se îndrepta înapoi, înspre acele vieţi pământeşti anterioare în care sufletul avea caracterul sufletului senzaţiei. Desigur, în decursul celei de-a patra epoci de cultură postatlanteană a dispărut treptat capacitatea de percepere nemijlocită a vieţilor pământeşti repetate. Dar nenumăraţi oameni o aveau încă; și cei care o aveau, priveau înapoi în aşa fel – dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa – încât se vedeau pe ei înşişi drept posesori ai sufletului senzației. Era relativ mare deosebirea între felul cum li se părea oamenilor că sunt ei înșiși atunci, aşadar pe timpul acela, şi ceea ce le apărea în faţa sufletelor atunci când li se obiectiva visul: Aşa erai tu în viaţa pământească anterioară. – Drept urmare, mulţi oameni în încarnarea lor prezentă de atunci se deosebeau foarte mult de ceea ce vedeu ei ca fiind încarnare lor precedentă. Pentru că ei se simţeau în încarnarea lor prezentă de atunci ca suflete ale raţiunii sau înţelegerii, ei aveau sentimentul: Tu ai fost suflet al senzaţiei în încarnarea precedentă. Ce înseamnă să ai sentimentul că în încarnarea precedentă ai fost suflet al senzaţiei? Oamenii actuali nu mai au aproape deloc, nu pot să mai aibă sentimentul corespunzător: Am fost suflet al senzaţiei – pe care oamenii din primele secole ale celei de-a patra epoci postatlanteene şi-l mai aminteau încă foarte viu. Oamenii egipteni, caldeeni, din cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană se simţeau ca fiind suflete ale senzaţiei. A te simţi ca fiind suflet ale senzaţiei înseamnă: nu ştii aproape deloc că eşti om gânditor; nu acorzi nicio valoare faptului de a avea gânduri, ci trăiești senzația vie, neîncetată, de a te afla într-o legătură cu lumea exterioară, dar cu o lume exterioară îmbibată de spirit. – Este extraordinar de dificil să descrii această conştienţă de a fi un suflet al senzaţiei, pentru că această conştienţă este atât de vie în ceea ce privește simțurile, încât, de fapt, simţi încontinuu: Ai rămas în urmă ca o umbră, în locurile spaţiului prin care ai trecut. Dacă, de exemplu, ai stat pe un scaun – vorbind în sensul de azi –, şi apoi ai mers un timp, vei avea senzația: Tu încă mai stai acolo mult timp. – Senzația legăturii cu lucrurile exterioare era întru totul vie. Înainte de toate, omul avea continuu în faţa sa o viziune complet clară, concretă a imaginii sale spaţiale; de asemenea, el avea continuu o simțire a imaginii sale spaţiale. Deoarece acest simț al spaţiului era atât de puternic, de aceea și era învăţătura despre reincarnare, despre care se vorbea pe atunci în mod conştient, atât de intensă; pentru că oamenii aveau, prin faptul că priveau înapoi, prin faptul că această visare despre vieţile pământeşti anterioare le devenea conştientă, o imagine vie despre ei ca oameni spaţiali. Ei se vedeau literalmente aşa cum s-au aflat acolo în diverse situaţii.
Această vedere vie a lui însuși pe care o avea omul s-a pierdut în decursul celei de-a patra epoci de cultură postatlanteană. În felul acesta omul nu a mai fost nici capabil să găsescă suficientă putere pentru a sesiza ceea ce exista în el ca amintire ca de vis a vieţii pământeşti anterioare, mai ales pentru că ulterior oamenii care s-au născut din nou, în acel vis prin care ei îşi aminteau vieţile pământeşti anterioare, nu-şi mai aminteau de un suflet al senzaţiei atât de viu care percepea nemijlocit, ci de un suflet al raţiunii sau al înţelegerii, care oricum nu este foarte obiectiv, care este ceva imprecis, neclar, ceva interior. Pe acest suflet omul nu-l poate sesiza și înţelege în felul acesta. De aceea conştienţa despre vieţile pământeşti anterioare treptat a încetat complet. Dar în decursul celei de-a cincea epoci de cultură postatlanteene această conștiență a vieţilor pământeşti anterioare va reapare într-un mod cu totul precis. Şi nimeni care nu pătrunde cu privirea adevăruri ca acelea pe care le lăsăm să apară acum în faţa sufletelor noastre, nu înţelege, de fapt, evoluţia omenirii.
Ceea ce apare în omenire, apare în diverse moduri în cele mai diferite regiuni ale Pământului nostru. Am indicat adesea [Nota 3] că în viitor este din nou de aşteptat un moment, şi el se va vădi ca fiind deosebit de semnificativ în mileniul trei, când toți oamenii vor avea o anumită privire retrospectivă asupra vieţilor pământeşti anterioare, şi mai ales o conştientizare limpede a faptului că pot avea vieţi viitoare. Nu va mai putea fi nici un om care să nu aibă aceasta. Dar tocmai această conştienţă va apărea în moduri diferite în diferitele regiuni ale Pământului, şi este extraordinar de important să se înţeleagă acest lucru.
Vrem să cuprindem cu privirea marile zone geografice în care aceasta va apărea în mod diferit: Zonele din Est, care încep deja clar în estul Europei şi se extind apoi în Asia; aşadar zona Orientului; apoi vrem să cuprindem cu privirea zona vestului european şi a Americii în special. În cele două mari zone se pregăteşte în moduri diferite această capacitate viitoare de a lua în vedere vieţi pământeşti repetate. În Vest acest lucru se ştie deja foarte exact în cercurile iniţiate, şi lucrul semnificativ în Vest constă chiar în aceea că se iau în calcul capacităţile oculte şi se intenționează să fie și întrebuințate în viaţa exterioară. Cine nu ia acest aspect în considerare înţelege foarte greşit evoluţia Occidentului şi întreaga influenţă a Occidentului asupra istoriei omenirii. Tocmai cele mai importante lucruri care se petrec în Vest, anume cele care pornesc de la rasa anglo-americană, se petrec sub influenţa unei cunoașteri mai tainice, mai intime ale celor ce se petrec cu omenirea per se. Dacă descriem despre ce este vorba în cazul acestor lucruri, ajungem desigur curând, de fapt, în pericolul de a trebui să vorbim paradoxal, pentru că trebuie să descriem lucruri despre care omul „deştept” – el este, bineînțeles, întotdeauna deştept – spune: Da, dar de ce nu ştiu iniţiaţii acest lucru? Dar ar trebui să vă gândiţi numai că eu trebuie să vă povestesc tot felul de lucruri despre Lucifer şi Ahriman, ce anume fac, simt ei, şi mai cu seamă ce au făcut, şi atunci vine persoana şi este de părere că el ar fi fost mai deştept decât Lucifer şi Ahriman şi că el nu ar fi făcut aşa ceva ca rămânerea în urmă, ş.a.m.d. Numai că astfel de lucruri trebuie considerate în mod corect. Cineva poate face anumite lucruri tocmai pentru că într-un anumit mod este mai deştept decât omul.
În Occident, în special, din anumite motive tainice există tendinţa de a combate vieţile pământeşti repetate. O luptă împotriva vieţilor pământeşti repetate ale viitorului se afirmă în anumite cercuri înalt iniţiate ale rasei anglo-americane. Acesta este paradoxul, care trebuie spus aici. Se vrea într-un anumit mod de către anumite centre spirituale din Vest să se ajungă ca astfel de vieţi pământeşti repetate – aşadar asemenea vieţi periodice, între naştere şi moarte, apoi între moartea şi următoarea naştere şi apoi din nou între naştere şi moarte – treptat să înceteze. Aceşti oameni vor ca în cele din urmă să determine o cu totul altă organizare a vieţii omeneşti, şi există mijloace prin care se poate determina o astfel de altă organizare. Ceea ce vor ei, este de fapt aceasta: Ei vor, printr-o anumită şcolire, printr-o anumită conferire a unei sau altei forţe să pună sufletul omenesc într-o asemenea stare încât el să se simtă după moarte tot mai înrudit cu condiţiile pământeşti, cu forţele terestre, ca el să primească o anumită înclinaţie puternică înspre forţele terestre – desigur, înspre forţele terestre spirituale –, astfel încât după moarte el să se îndepărteze pe cât posibil de puţin de regiunile terestre, să rămână foarte aproape de regiunile pământeşti, menţinându-şi în felul acesta după moarte o anumită influenţă asupra regiunilor pământeşti, şi prin aceea că rămâne în apropierea regiunilor pământeşti şi continuă oarecum să trăiască ca suflet decedat împreună cu regiunile pământeşti el, de asemenea, este exonerat de necesitatea de a reintra din nou în mod real într-un corp fizic. Înspre un ideal ciudat tinde rasa anglo-americană: de a nu se mai întoarce în corpuri pământești, dar de a avea cu sufletele o influenţă tot mai mare asupra Pământului, să devină tot mai pământeni cu sufletele. – În acest mod tinde ea înspre un ideal care înseamnă ca ei să facă viaţa de aici, de pe Pământ și viaţa postmortem, viaţa de după moarte asemănătoare. Acest ideal se realizează – acum numai la aceia care sunt şcoliţi în această direcţie, dar va deveni tot mai uzual peste tot să se îndrume spre o astfel de şcolire – prin aceea că în om este trezit un simț al Pământului cu mult mai mare, mai puternic decât este cel aşa-numit normal. Dacă în vremurile lemuriene şi atlanteene nu s-ar fi exercitat o anumită influenţă luciferică şi ahrimanică asupra oamenilor, atunci sufletul omului în ziua de azi s-ar simţi mai puţin înrudit cu trupul fizic decât se simte el înrudit. Aceasta s-ar exprima așa încât ar exista numeroși oameni – majoritatea oamenilor ar fi aşa –, care deja şi-ar simţi trupul ca aparţinând Pământului, adică ar simţit: Tu trăieşti în interiorul trupului tău –, similar modului în care simțim în ziua de azi: Tu te preumbli pe solul pământesc solid. – Datorită influenţei luciferice noi ne socotim în ziua de azi corpul foarte aproape de noi, dar nu şi Pământul. Despre Pământ spunem că ar fi în afara noastră. Dar corpurile noastre le socotim apropiate nouă. Dintr-un anumit punct de vedere spiritual mai înalt noi suntem la fel de în afara trupului nostru, de asemenea şi în stare de veghe, pe cât suntem în afara Pământului. Într-un fel noi numai păşim cu sufletul pe creierul nostru; prin acesta el este suportul, ceea ce opune rezistența pentru ne desfășura gândirea noastră. Aceasta nu se ştie în ziua de azi din cauza influenţei luciferice şi ahrimanice. Dacă aceasta nu ar fi existat, noi, ca suflete, ne-am fi simţit mult mai străini de trupul nostru; l-am fi considerat ca pe o movilă de pe pământ, desigur una mobilă, pe care ne-am sprijini, aşa cum ne sprijinim de altfel pe o movilă de nisip.
Din aceasta fac anumite cercuri anglo-americane o înţelepciune practică. Ele dezvoltă tocmai acele capacităţi de simţire ale trupului omenesc care întăresc şi mai mult ceea ce tocmai am spus acum, această legătură a omului cu trupul, prin adăugarea de forțe care nu doar sunt în trup, ci unesc trupul cu Pământul. Prin exerciţii speciale, oamenii acestei rase anglo-americane urmează să dobândească treptat un sentiment puternic al faptului că trupul lor aparţine Pământului. Ei nu urmează să simtă numai: Eu sunt braţul meu, eu sunt piciorul meu –, ci ei urmează să simtă şi: Eu sunt, de asemenea, forţa de gravitaţie care trece prin picioarele mele; eu sunt şi greutatea care îmi îngreunează mâna, braţul. – Urmează să fie cultivat o sentiment de înrudire fizică între trupul omenesc şi elementele terestre. Acest puternic sentiment de înrudire cu trupul fizic şi cu condițiile pământești exisă în ziua de azi în regnul animal deosebit de intens la anumite specii de maimuţe. Acestea îl au, el este, de fapt, viaţa lor sufletească. În acest caz el poate fi studiat şi fiziologic-zoologic. Ceea ce există acolo poate fi introdus treptat într-un sistem de educare a omenirii; este suficient doar să se aducă din ce în ce mai mult înrudirea grosieră dintre om şi natură într-un sistem de educare corporală. În acest fel – şi cu aceasta eu nu vreau să ponegresc sau să exprim ceva deosebit de critic, ci doar să vă prezint faptele –, se poate aplica un fel de darwinism practic, făcând oamenii mai înrudiți cu ceea ce îl leagă de Pământ. Într-o anumită privinţă, omul poate fi „maimuţizat”. Acesta este latura adversă practică. Ea este cultivată aparent instinctiv, dar totuşi bine dirijat în forme particulare de sport şi alte lucruri similare şi cultivat într-un grad înalt. Însă această cultivare leagă sufletul tocmai prin aceea că se înrădăcinează în sentimentele de înrudire fizică cu terestrul, cu Pământul, şi acest lucru duce la ceea ce eu am prezentat anterior ca un ideal spiritual. În felul acesta, într-o anumită măsură, această alternanță continuă între viața spirituală și viața fizică este depășită, şi treptat se înfăptuieşte idealul: în perioadele viitoare ale evoluției pământului sufletele omenești să trăiască ca un fel de fantome, să locuiască pe Pământ ca un fel de fantome. În această privinţă este extraordinar de interesant că acest ideal poate fi cultivat cu deosebire numai în populaţia masculină, şi de aceea, în ciuda tuturor strădaniilor politice – care aparent vor contrariul, dar, în realitate, într-un sens mai profund, adesea prin ceea ce se vrea în mod politic exterior, se vrea de fapt lăuntric cu totul altceva –, în cultura anglo-americană va interveni un contrast tot mai mare între bărbaţi şi femei. Ceea ce este viaţă spirituală anglo-americană va ajunge la posteritate esenţialmente prin femei; în timp ce ceea ce va trăi în corpurile bărbăteşti va tinde înspre idealuri cum sunt cele pe care le-am descris. Aceasta va da, de asemenea, configuraţia viitorului rasei anglo-americane. Ea va primi o configuraţie ce corespunde celor pe care le-am descris.
Dacă privim acum spre Răsărit, acolo avem o o imagine complet diferită. Iar a privi spre Răsărit, este foarte potrivit pentru noi, oamenii actuali din Europa Centrală, căci ceea ce se va dezvolta în Europa de Est este în ziua de azi complet mascat, complet suprimat de fapt. Ceea ce s-a stabilit acum în Europa de Est este, desigur, contrariul a ceea ce trebuie să se dezvolte din răsăritul Europei. Căci ceea ce s-a stabilit, de exemplu, în aşa-numita Mare Rusie, este lupta împotriva oricărei vieţi spirituale, este lupta împotriva tuturor fundamentelor spirituale ale omenirii, în timp ce anumite fundamente spirituale ale omenirii ar trebui să ajungă la dezvoltare chiar în Est. Timpul nostru este puțin înclinat să deschidă cu adevărat ochii şi să lase raţiunea să se trezească în privinţa a ceea ce se petrece. Oamenii dorm lasând totul să treacă pe lângă ei, deşi ar fi absolut necesar tocmai în timpul nostru să dobândească capacitatea de a judeca în privinţa a ceea ce se petrece în acest timp contemporan nouă. Oameni ca Lenin şi Troţki ar trebui să poată fi judecaţi de către contemporanii noştri, ar trebui să poată fi judecaţi în aşa fel încât lumea să poată vedea în ei pe cei mai mari şi mai vehemenți duşmani ai adevăratei evoluţii spirituale a omenirii, cum nu au existat nici măcar pe vremea cezarilor romani, descrişi întotdeauna drept atât de abominabili, şi nici chiar pe vremea infamelor personaje renascentiste. Cei din familia Borgia, de exemplu, sunt, în privinţa combaterii spiritualului, adevăraţi copilaşi în comparaţie cu ceea ce se află în oameni ca Lenin şi Troţki. Acestea sunt lucruri care scapă întru totul omului actual, dar este deja necesar ca din când în când să se atragă atenţia asupra unor astfel de lucruri. Căci este un lucru înspre care sufletele ar trebui, de fapt, îndreptate în ziua de azi. Aceşti patru ani ar fi trebuit să-i înveţe pe oameni că vechea legendă a istoriei, pe care s-a bătut moneda în atât de multă vorbărie, ar trebui să nu mai existe mai departe. Ar trebui să se împământenească judecata că în comparaţie cu evenimentele prezentului acele caracterizări care au fost date, de exemplu, cezarismului roman sau istoriei Renașterii ar trebui numite de acum înainte „poveşti pentru fetele de pension”; iar cei care vor să rămână la poveştile pentru fetele de pension nu simt nevoia să se lase corectaţi de ceea ce putem învăţa astăzi fiind treji pentru a judeca trecutul recent. Aşadar dacă vrem să privim înspre ceea ce se pregăteşte în Est, atunci trebuie să dăm, desigur, atenţie faptului că acest lucru îi este ascuns, de fapt, foarte mult neamului omenesc adormit, mult mai ascuns decât era cu câtva timp în urmă, deoarece Estul a fost judecat mai mult după scriitori săi, după creaţiile sale spirituale, în care se poate găsi întotdeauna câte ceva foarte corect din cele pe care le putem numi: Începuturile unei adevărate înţelegeri a Estului european. Acest Est european va produce treptat – desigur, într-un viitor încă nu foarte apropiat – oameni care vor dezvolta şi o privire de ansamblu asupra vieţilor pământeşti repetate, dar într-un alt mod decât am descris pentru Vest. În Vest se va afirma un fel de luptă împotriva vieţilor pământeşti repetate; în Est va fi o acceptare, o primire a adevărului despre vieţile pământeşti repetate. Va exista în acest Est un dor de a educa sufletele omeneşti în aşa fel încât ele să devină atente la ceea ce trăieşte în ele nu numai între naştere şi moarte, ci la ceea ce trăieşte în ele de la o viaţă pământească la alta. Se vor indica în cadrul educaţiei anumite lucruri pe care aceşti oameni orientali în special le vor trăi extrem de puternic. Copiilor li se va indica faptul că în om există ceva care poate fi simţit şi care nu se epuizează în viaţa trupului. Celor tineri li se vor clarifica de către cei mai în vârstă, în scop educativ, următoarele: Li se va spune: Simte-te pe tine, ce simţi în sufletul tău? – Formulându-i această întrebare în cele mai diferite moduri, el va ajunge la următoarele: Simt ca şi cum ar fi ceva aici, ceva a intrat în trupul meu, ceva care a mai fost înainte pe Pământ, a trecut prin moarte şi va reveni mai târziu; dar este mai mult un sentiment întru totul confuz. – Încearcă să te lămureşti mai mult: Cum se raportează acest sentiment confuz la restul vieţii tale sufleteşti? – aşa vor încerca educarea acestor tineri mai departe. Şi printre diferitele formulări ale întrebării – se va putea găsi cea corectă – el își va da seama şi va spune: Ceea ce simt eu aici, ceea ce va trăi mereu, este ceva care îmi distruge gândirea; este ceva care nu mă lasă să gândesc, ceva care vrea să-mi omoare gândurile. – Şi acesta va fi un sentiment foarte important, care va apare şi va fi educat, dar va fi educat drept ceva firesc în rândul oamenilor din Est. Ei vor dobândi un sentiment că în ei se află ceva care trece dintr-o viaţă în alta, dar care, aşa cum sunt ei ca oameni pământeni, le buimăcește gândirea, le-o amorțește, le-o goleşte, le-o ucide: Eu nu pot gândi bine, gândirea mea devine confuză atunci când simt tocmai adâncurile mele omeneşti; aceste parte mai profundă din fiinţa mea îmi îngroapă gândirea; simt ceva în mine care este eternul meu, dar îl simt aproape ca pe un ucigaş lăuntric al gândurilor mele.
Va fi un astfel de sentiment. Printre numeroasele lucruri extraordinar de interesante din punct de vedere psihic, pe care le va mai afla lumea din Orient, va fi şi acesta. Şi eu cred că: Aceia care au considerat Estul și numai în privinţa artei şi literaturii sale, aceia vor găsi că astfel de lucruri, de fapt, s-au vestit deja. În lucrările lui Dostoievski [Nota 4] nu suntem departe de o astfel de vestire, în care oamenii tind spre ce au ei mai bun, mai eminent; dar când ajung în spatele acestuia, găsesc ca un fel de ucigaş lăuntric, un gropar lăuntric al gândurilor lor. Aceasta pentru că acolo sufletul conştienţei trebuie să se manifeste într-o formă absolut deosebită, şi dintre toate elementele componente ale vieţii sufleteşti omeneşti, după cum am expus deja, el este cel mai legat de Pământ. Şi pe măsură ce ne îndreptăm spre viitor şi sufletul simte capacitatea de a simţi vieţile pământeşti repetate, el nu le va simţi aşa cum le simţea în timpurile precreștine, de exemplu în Grecia antică, când oamenii vedeau sufletul senzaţiei în toată vitalitatea sa; nu, ci el va simţi atunci treptat sufletul raţiunii sau al înţelegerii ca pe ceva de cu mult timp în urmă, ceva care ucide de-a dreptul gândurile.
Şi apoi, educaţia va merge mai departe. Acestor suflete li se va părea că sunt ca un mormânt interior al propriei lor fiinţe, dar un mormânt prin care se face loc pentru revelaţia lumii spirituale, şi acesta va fi următorul sentiment, pe care vreau acum să-l caracterizez după cum urmează. Sufletele îşi vor spune: Este adevărat, când îmi simt aşa de-adevăratelea veşnicul meu, care trece de la o viaţă la alta, este ca şi cum el mi-ar ucide strădania de a gândi; gândirea mea este dată la o parte, dar gândirea zeilor se varsă înăuntru şi se așterne peste mormântul propriilor mele gânduri. – Sinea spirituală vine; sufletul conştienţei intră în mormânt, şi în felul acesta apare Sinea spirituală. – Acum nu mai descriu doar schematic: Aici se află sufletul conştienţei, şi apoi vine Sinea spirituală –, ci doresc să vă conduc în sufletul omenesc, aşa cum va fi atunci când Eul va simţi treptat trecerea de la sufletul conştienţei la Sinea spirituală. Aş dori să vă arăt cum va răsări aceasta în Est şi cum va simţi acolo: Veşnicul a devenit cândva pe Pământ – fiind în declin încă din epoca greco-latină – în aşa fel încât gândirea obişnuită, care izvorăşte numai din om, este împiedicată de către veşnicul din om; omul se goleşte, dar nu se goleşte degeaba; în gol intră treptat noua revelaţie spirituală, întâi în forma că se așterne în sufletul omenesc ca Sine spirituală.
Astfel de lucruri nu se înfăptuiesc fără un dramatism sufletesc lăuntric considerabil, fără un tragism sufletesc. Nenumăraţi oameni, în special în Est, vor simţi un profund tragism sufletesc lăuntric, profunde suferinţe sufleteşti lăuntrice prin aceea că vor simţi: Omul meu lăuntric îmi ucide gândurile. – Şi oamenii vor fi cuprinși de o anumită oboseală, o anumită lipsă de claritate, tocmai pentru că ceea ce simt ei drept ideal, de a căuta omul, nu le aduce niciun fel de eliberare la primul pas, ci mai degrabă un fel de deprimare, o omorâre, o oboseală lăuntrică.
Pentru ca această situaţie să poată fi văzută obiectiv, pentru a o privi în aşa fel încât ea să fie înţeleasă şi oamenii să se poată orienta în ea, pentru aceasta este acolo omenirea din Europa Centrală. Aceasta îşi împlineşte sarcina numai dacă ia într-adevăr în considerare asemenea situaţii. În acest scop trebuie însă ca omenirea din Europa Centrală să-şi reamintească ceea ce eu am numit în cartea mea Despre enigma omului [Nota 5] curent uitat al vieţii de gândire, al vieţii spirituale. Este deja foarte, foarte important ca ceea ce este în mare parte uitat în ziua de azi, ceea ce a existat cândva drept forţă de înţelegere spirituală în privința întregii lumi, să fie din nou înţeles tocmai în Europa Centrală. Cine ştie în ziua de azi ce înţelegere grandioasă privind întreaga cultură a omenirii au adus personalităţi ca de exemplu Friedrich Schlegel? Cine ştie în ziua de azi ce perspective profund semnificative asupra evoluţiei omenirii au adus spirite ca Schelling, Hegel, Fichte? În special în ziua de azi se vorbeşte mult despre Fichte. Este inutil să menţionez că aceia care vorbesc cel mai mult despre astfel de spirite, le înţeleg cel mai puţin. Și ce să mai spun de acea însuflețire a înţelegerii care ar fi posibilă, dacă oamenii ar fi pătrunşi de modul de a gandi și a vedea lumea al lui Goethe! Însă pentru asta sunt necesare multe. Astăzi încă nu este aşa de semnificativ să menţionez că oamenii ar trebui să se întoarcă deja din ziua de azi la specificul spiritual al lui Goethe, dar este important să menţionez că noi suntem judecaţi incorect în lume, dacă oamenii au impresia că noi nu mai avem nimic din modul de gândire al lui Goethe. Înrudirea, de exemplu, a clădirii noastre de la Dornach cu specificul spiritului lui Goethe – nu cred că mulţi oameni ar înţelege ceva despre această chestiune. Şi, cu toate acestea, înţelegerea nu ar fi lipsită de importanţă.
Ceea ce am încercat să vă ofer astăzi dintr-o considerare spiritual-ştiinţifică drept o caracteristică a Vestului şi a Estului, despre aceasta vorbesc, de fapt, atât spiritele din Apus cât şi cele din Răsărit. Trebuie doar să le înțelegeți corect. Trebuie doar să interpretezi în mod corect ceea ce iese la iveală chiar din discursurile politice ale Occidentului şi trebuie să poți percepe anumite instincte care apar în relaţia lor corectă cu dezvoltarea sufletească a omului. Instinctul de cucerire a Pământului, aşa cum domneşte el în anglo-americanism, este strâns legat de idealul ca în viitor omul să vrea să devină fantomă terestră. Şi iarăşi, ceea ce se vesteşte în Est, îmbibă întru totul remarcabila prelegere pe care a ţinut-o Rabrindranath Tagore [Nota 6] despre «Spiritul Japoniei», care acum poate fi procurată şi aici, în orice librărie. Desigur că în ea nu stă scris ceea ce spun eu acum, dar pulsează în toate sentimentele celor pe care un asemenea spirit din Est, desigur, din Estul mai îndepărtat – și este mai semnificativ ceea ce se anunță în estul mai îndepărtat – le exprimă despre ceea ce tocmai se dezvoltă acum în estul european. Dar ar fi necesar să se cunoască atât în Vest cât şi în Est, pe întreg Pământul, ceea ce este conţinut în substanţa spirituală central-europeană. Fireşte că oameni privesc mai întâi la ceea ce se prezintă exterior, fizic. Cum să privească în Orient – şi tocmai acolo, în Asia, au apărut acum lucrări pline de însemnătate, amintesc numai de Ku Hung Ming [Nota 7] –, cum să privească un astfel de om al Orientului şi înspre altceva atunci când numele lui Goethe intră în considerare, decât la «Societatea Goethe», care-şi are punctul central în oraşul din care a iradiat cândva acţiunea spirituală a lui Goethe?
Însă acolo găsiţi această viaţă spirituală a lui Goethe în modul cel mai ciudat, într-un mod cum de fapt nu a existat niciodată. Ar fi existat posibilitatea ca generozitatea princiară să se facă într-adevăr rodnică pentru o viaţă spirituală cu bătaie lungă, pentru că ceea ce a făcut marea ducesă Sophie [Nota 8] pentru goetheanism este grandios. Din acea parte se ridicaseră deja la înălțimea lucrurilor. Numai că ceilalţi nu au fost deloc la înălțimea sarcinii. A fost întemeiată o Societate Goethe. Ei bine, dacă privim din afară această Societate Goethe: Cine o reprezintă? Cineva în care trăieşte spiritul lui Goethe? Este întru totul caracteristic pentru timpul nostru faptul că ea este reprezentată de un fost ministru al finanţelor [Nota 9]! Toate sentimentele, toate impulsurile sufleteşti care duc la aşa ceva trebuie avute în vedere. Singurul lucru care dă speranţă în această chestiune este prenumele acestui ministru al finanţelor: Kreuzwendedich*, un prenume uzual în familia lui. Însă pe lângă astfel de lucruri, oamenii trec de obicei ca prin somn, şi pe lângă astfel de lucruri nu este îngăduit să treci ca prin somn. Căci ceea ce trebuie să se dezvolte este aici tocmai înţelegerea lucrurilor care se petrec în lume.
* Kreuzwendedich – prenume mai rar intâlnit derivat din propoziția Kreuz, wende Dich!: „Cruce, întoarce-te”. Inițial, după Războiul de 30 de ani, 1618-1648, care a dus la
devastare și pierdere de vieți omenești pe scară largă, s-a dat acest prenume unora din baieții nou-născuți atunci când un frate născut anterior murise. – n.tr.
Eu am atras de curând atenţia [Nota 10] că, de fapt, la cele 1,5 miliarde de oameni care trăiesc pe Pământ, se adaugă 540 de milioane de alţi oameni, de fiinţe maşini, prin dezvoltarea din ultimele secole. În felul acesta, a intrat ceva esenţialmente ahrimanic în evoluţia omenirii. Acest ahrimanic se bazează pe ceva care a devenit întru totul necesar: pe cercetarea natural-ştiinţifică a lumii înconjurătoare oamenilor. Acestea le-am considerat ultima oară. Însă această cercetare natural-ştiinţifică a făcut necesar, în decursul ultimelor patru secole, ca omul să pornească într-adevăr să studieze natura în detaliile ei, să cunoască legile şi ființele din natură în detaliile lor. Omul chiar poartă acest mod de a considera lucrurile natural-ştiinţific în orice este posibil, de exemplu şi în istorie, unde el nu îşi are locul. Nimeni nu va admite ca pe tărâmul ştiinţelor naturii să spună numai: Natură!, natură!, natură!, să se întemeieze oarecum un fel de pan-naturalism, o Atot-natură. Cu atot-natura nu s-ar fi sprijinit cultura modernă, dar totuși există opinii omeneşti care vor să rămână la acest pan-naturalism. Vreau să vă dau un exemplu în acest sens.
Atunci când un cercetător al oraşului Ninive, Layard [Nota 11] l-a întrebat odată pe cadiul din Mosul despre caracterele oamenilor individuali, ale supuşilor săi, despre preistoria fiecărui stat, aceasta a fost pentru cadiul din Mosul deja prea multă gândire ştiinţifică concretă. El nu putea înţelege că un om ar putea să admită să studieze caracterele individuale ale supușilor săi, care pentru el erau „parte din peisaj”, darămite să studieze istoria statelor. El era de părere că această atitudine provine din nonsensul european de a vrea să studiezi în felul acesta natura. Şi el i-a spus cercetătorului: Ascultă, fiule, singurul adevăr real care există este acela de a crede în Dumnezeu. Şi acest adevăr, de a crede în Dumnezeu, ar trebui să-l facă pe om să se abţină de la a voi să-i cerceteze faptele. Priveşte în sus: acolo sus vezi o stea, în jurul căreia călătoreşte o altă stea. Şi mai vezi şi o stea cu coadă; de mulţi ani a fost nevoie ca ea să ajungă aici; de mulţi ani va avea ea nevoie ca să iasă din cercul nostru. Cine ar vrea să fie atât de nebun încât să vrea să cerceteze care sunt traiectoriile acestei stele? Mâna care a creat-o o va şi ghida şi dirija. Ascultă, fiule, tu spui că aceasta nu ar fi curiozitate, ci că eşti doar mai dornic de a cunoaşte decât mine. Ei bine, dacă această cunoaştere a ta te-a adus la a fi un om mai bun decât erai înainte, eşti de două ori bine-venit la mine; numai să nu-mi ceri să mă preocupe pe mine astfel de lucruri. Mie nu-mi pasă de altă cunoaştere decât de aceea care constă în credinţa în Dumnezeu. Eu dispreţuiesc orice altă cunoaştere. Sau te întreb: Această cunoaştere care scotoceşte peste tot te-a făcut să dobândeşti un al doilea stomac? Sau ţi-a deschis ochii spre o privire în Paradis? – Aşa a spus cadiul din Mosul, vrând să caracterizeze în felul acesta cunoaşterea naturalistă.
Probabil că veţi avea un surâs interior deoarece cadiu din Mosul, un reprezentant tipic al acestui punct de vedere, a putut exprima această opinie. Dar şi faţă de ştiinţa spirituală se afirmă chiar foarte mult această atitudine, desigur transpusă într-un alt domeniu. Aceşti „cadii din Mosul” sunt chiar foarte răspândiţi. Ei spun, iar şi iar: Ah, nu este deloc necesar ca omul să se preocupe cu altceva privind lumea spirituală decât de ceea ce îi dă credinţa în Dumnezeu. – Aşa cum respingea cadiul din Mosul ştiinţele naturii exterioare, tot aşa în ţinuturile noastre foarte mulţi oameni – în special reprezentanţi oficiali ai vieţii spirituale – resping ştiinţa spirituală. Chiar acum a apărut din nou o cărţulie [Nota 12] în care, deşi în rest este scrisă foarte binevoitor, se poate citi frumoasa afirmaţie: „Acesta este lucrul rău la ştiinţa spirituală, că ea vrea să ştie ceva despre lumea spirituală, în timp ce adevărata semnificație a vieţii religioase constă tocmai în aceea ca omul nu ştie nimic despre lumea spirituală şi totuşi are încrederea, marea încredere să creadă în cele despre care nu ştie nimic.” – Tocmai aceasta ar trebui să fie caracteristica distinctivă a omului, faptul ca el îşi poate mărturisi: Eu nu ştiu nimic, dar accept acest Divin. – Oamenii încă nu văd în ziua de azi limpede lucrurile, dar ceea ce ar trebui să vadă este că relativ la lumea spirituală aceasta este întru totul aceeaşi concepţie cu cea pe care a exprimat-o cadiul din Mosul relativ la lumea fizico-sensibilă şi cunoaşterea ei, şi în privinţa cărora dumneavoastră aţi zâmbit. Însă tocmai despre asta este vorba, ca omenirea să găsească trecerea la cunoaşterea spiritualului, la fel cum a găsit trecerea la cunoaşterea lumii naturii. Aceasta trebuie văzută intens şi limpede. Căci de aceasta depinde dacă vom avea în viitor o viziune asupra lumii care să fie capabilă să întemeieze structura socială umană. Este absolut sigur că această structură socială umană nu va putea fi întemeiată prin ceea ce se numeşte astăzi economie politică, sau ceva de genul acesta. Tot ceea ce dăinuie ca teorie economică, sau viziune economică, este fie moştenire din timpurile vechi, care nu mai este utilizabilă, fie este încâlceală uscată, fără conținut. O economie politică va putea exista abia atunci când forţa ideilor va impregna gândirea care este luată din lumea spirituală. Ceea ce este învăţat în şcolile oficiale drept economie politică sau doctrină a fericirii oamenilor sfârșesc în a ateriza în capetele unor astfel de duşmani ai oamenilor, ca Lenin şi Trotzki; acestea sunt consecinţele finale. Dar ceea ce urmează să pătrundă oamenii cu forţe determinante pentru viitor trebuie să provină din cunoaşterea lumii spirituale. Se poate ca astăzi să fie nevoie de paradoxuri atunci când vorbeşti despre Vest şi Est, aşa cum am făcut-o eu. Dar aceste paradoxuri conţin realitățile spirituale! Şi fără cunoaşterea acestor realități spirituale nu se va putea găsi pentru viitor o configurare sănătoasă a situaţiei pământeşti care intră tot mai mult în haos. Concepte care cu doar câţiva ani în urmă mai aveau sens şi valabilitate, nu mai au în ziua de azi nici sens şi nici valabilitate. În toate domeniile trebuie schimbate ideile, opiniile, trebuie învățat din nou. Religiile vor mai putea fi ceva pentru oameni doar atunci când se vor pătrunde cu adevărata cunoaştere despre lumile spirituale. Pentru aceasta, ele vor trebui să înveţe – ceea ce nu se referă la conţinutul lor, ci la modul în care și-au asumat treptat forma –, ele vor trebui să înveţe că aceste forme nu sunt potrivite să vorbească într-adevăr lăuntrului omenesc, şi că ele vor putea vorbi lăuntrului omenesc numai atunci când vor apela la forţele reale, care vin din lumea spirituală. „Cadiii din Mosul” – desigur tocmai aceia care nu sunt din Mosul, ci nu vreau să spun de unde – trebuie să înceteze să existe în domeniul vieţii publice. Eu spun aceste lucruri simplu şi fără pretenţii, dar cred că veţi simţi că în felul acesta de fapt am spus de-a dreptul mult, foarte mult.
Acum ne rămâne considerarea unei anumite întrebări: Cum s-a ajuns însă ca oamenilor să le rămână atât de ascuns faptul că sufletul omenesc a parcurs asemenea transformări ca acelea pe care le-a parcurs, să zicem, din secolul XII până în ziua de azi, şi în sens mai extins, din secolele VII şi VIII înainte de Christos până în ziua de azi? Aceasta provine de acolo că în natura omenească mai există şi altceva dintr-o altă lume, şi acest ceva dintr-o altă lume aflat în om, face parte din cele mai profunde mistere ale omenirii. Învăţăm să cunoaştem oamenii numai dacă vom cunoaşte puţin această altă lume, care are un interes continuu de a nu ajunge să se expună. Despre aceasta vrem să vorbim data viitoare.
