Întrebarea pe care am vrut să o abordăm este: De ce nu observă, de fapt, omul, cum diversele epoci prin care trece el în decursul vieţilor sale pământeşti repetate, și anume din actualul ciclu al Pământului nostru, sunt într-adevăr diferite în privinţa conţinutului lor, al conţinutului lor spiritual şi a restului conţinutului lor cultural. Dorim să ne clarificăm de ce atât de mulți oameni cred, de fapt, că oamenii s-au schimbat prea puţin de milenii, de când a început viaţa consemnată în istorie, în timp ce, totuşi, ştiinţa spirituală ne arată cât de mult s-au schimbat sufletele în natura lor esențială în decursul epocilor a treia, a patra şi a cincea postatlanteene; în cea de-a cincea trăim noi înşine. Noi trebuie prin cunoaşterea spiritual-ştiinţifică să constatăm o asemenea schimbare a sufletului omenesc. Dar dacă ne uităm la istoria exterioară, aşa cum este ea expusă şi scrisă de obicei, aceasta ne va relata prea puţin despre o asemenea modificare.
Pentru a lămuri această problemă, am încercat să arăt chiar recent [Nota 1] că dacă privim și numai puţin la sufletescul din viaţa istorică a omenirii, schimbările se arată deja. Am încercat să fac inteligibil cât de diferit simţeau sufletele omeneşti, de exemplu în secolele XI, XII, față de cum simt ele în ziua de azi. V-am clarificat acest lucru încercând să arunc lumină asupra unui astfel de suflet cum a fost cel al lui Bernhard de Clairvaux din secolul XII. Se mai putea arunca lumină şi asupra altor suflete. Dar înainte de a merge mai departe pe această cale vrem să mai luăm în considerare aspectul central al problemei noastre. Vrem să punem direct întrebarea: Ce îl împiedică pe om să vadă în mod corect transformările sale prin diversele vieţi pământeşti?
De la aceasta îl împiedică în special circumstanţa că el, aşa cum este în actualul ciclu de evoluţie a Pământului, are foarte puţină viziune asupra adevăratului său Eu, asupra adevăratei sale entităţi omeneşti. Omul şi-ar reprezenta cu totul altfel propria sa natură şi ființă dacă nu ar exista anumite piedici. Despre aceste piedici vrem să vorbim mai târziu. Acum vrem să indicăm – dumneavoastră puteţi lua pentru început lucrurile ipotetic –, cum şi-ar apărea sieși omul în lume dacă s-ar putea uita la propria sa fiinţă.
Dacă omul s-ar putea uita la adevărata sa fiinţă, el ar vedea mai presus de toate în mod continuu o mare transformare în viaţa sa personală dintre naştere şi moarte. Indiferent câţi ani ar avea, 20, 30 sau 40 de ani, el s-ar uita înapoi la vârstele sale anterioare dinspre naştere, şi şi-ar apărea sieşi într-o metamorfoză continuă. El ar interpreta mai exact transformările prin care a trecut, şi şi-ar face speranţe pentru viitor în sensul că atunci va trece din nou prin transformări. Am vorbit despre asemenea reprezentări pline de speranţă pentru viitor în conferinţele anterioare pe care le-am ţinut aici [Nota 2].
Aşa cum este omul în ziua de azi, nu-şi face prea multe idei despre modul în care s-a schimbat în decursul timpului, pentru că acest om are mult prea puţin idee despre sine sufleteşte. Oricât de ciudat ar fi, este totuşi aşa, că de fapt atunci când omul se gandește la sine însuşi, el întotdeauna se scindează în două. El își vede pe de o parte corporalitatea, pe care o priveşte, aş spune, ca pe ceva aproape fix, încremenit de-a lungul întregii sale vieţi dintre naştere şi moarte. E drept că este conştient de faptul că el creşte, că a fost mic şi apoi a devenit mai mare, dar aceasta este aproape tot ce preia în conştienţa sa despre entitatea sa fizică exterioară. Consideraţi un fapt simplu: Vă tăiaţi unghiile. De ce? Pentru că ele cresc. Acesta este un exemplu din care observaţi că de fapt are loc o continuă îndepărtare a corporalităţii exterioare a organismului dumneavoastră. Realmente împingeţi corporalitatea exterioară a organismului în afară, o îndepărtaţi, astfel încât întotdeauna după un anumit timp, care în caz extrem durează şase până la şapte ani, nu mai este în dumneavoastră ceea ce se afla substanţial, material în dumneavoastră cu şapte sau opt ani în urmă. Vă îndepărtaţi, respingeți continuu fragmente materiale ale corporalității dumneavoastră. Dar omul nu preia în conştienţa sa că el, de fapt, se topește mereu, lent, în afară şi se clădeşte din nou din interior. Gândiţi-vă cât de diferit ne-am şti, dacă am fi conştienţi că noi oarecum ne topim, ne împingem afară trupul fizic, şi ne clădim mereu din nou lăuntric: atunci am observa metamorfoza propriei noastre fiinţe!
Însă aceasta s-ar lega de altceva. Faptul că avem trupul pe care îl purtăm cu noi, cel mult şapte ani, faptul că apoi am eliminat ceea ce era anterior: dacă am prelua aceasta cu adevărat în conştienţa noastră, ne-am apărea cu mult mai spirituali. Căci atunci nu am avea ideea înșelătoare: Eu am fost mai întâi mic şi apoi am devenit tot mai mare. Ci atunci am şti: Ceea ce a fost copilul în ceea ce privește materialitatea, se află pe undeva; dar ceea ce a rămas nu este absolut deloc material, este ceva foarte supra-material. Dacă oamenii ar asimila această metamorfoză în conştienţa lor, ar privi înapoi la ceva care persistă, care s-a menţinut în ei din copilărie. Oamenii şi-ar aminti de ei înşişi ca de ceva spiritual. Dacă am deveni conştienţi de ceea ce se petrece în noi, am asimila în noi reprezentări cu mult mai spirituale despre noi înşine.
Dar şi altceva ar mai fi legat de aceasta, faptul că ne-am apărea nouă înşine cu mult mai puţin abstracţi. Ne vorbim, de fapt, nouă înşine, aş spune, transformându-ne ca într-un punct spiritual. Vorbim despre Eul nostru şi avem reprezentarea: Eul nostru a fost aici în copilăria noastră, şi apoi a fost în continuare aici – şi acum este aici, ş.a.m.d. Dar, de fapt, noi ne reprezentăm Eul nostru doar ca un fel de punct spiritual. Dacă ne putem înălţa la cealaltă reprezentare, că ne topim mereu înspre exterior şi ne reclădim din nou din interior, ne-am vedea acest Eu al nostru ca elementul activ, ca pe acela care ne face să ne topim continuu în exterior și să ne reconstruim pe noi înșine dinăuntru. Ne-am vedea ca pe ceva foarte real, activ interior. Pe scurt, privind înspre Eul nostru, nu am privi la Eul nostru abstract, aşa cum facem acum, ci am avea privirea de ansamblu a modului în care acest Eu lăuntric activ lucrează la trupul nostru, cum el ne conduce trupul de la metamorfoză la metamorfoză. Ne-am corecta unele reprezentări, pentru că noi ne dedăm, de fapt – în legătură cu ceea ce am expus acum –, unor reprezentări de-a dreptul incorecte despre noi înșine. Chiar şi în cuvintele limbajului se află reprezentări de-a dreptul incorecte despre noi înşine. Spunem: Noi creştem – reprezentându-ne prin aceasta că la început am fost copii şi apoi am devenit mai mari. Dar atât de simple – că la început am fost mici şi după aceea am devenit mari – nu sunt, de fapt, lucrurile. Ci adevărul este acesta că, fiind copii mici, noi trăim activitatea fizic-corporală şi cea sufletesc-spirituală mai mult ca pe o unitate, şi datorită acestui fapt organismul capului şi organismul reproducerii, organismul sexual, se menţin într-o anumită apropiere. Mai târziu se diferențiază aceste două trăiri, trăirile capului şi trăirile trupului, devin mai străine una de cealaltă. Organismul material, care am fost noi când eram copii, nu devine mai mare, pentru că el este lepădat, se topește. Dar noi ne diferenţiem, cei doi poli ai fiinţei noastre se depărtează unul de altul. Datorită acestui fapt, ulterior substanţa este ordonată într-un trup configurat în care cei doi poli s-au separat. Aceasta ne apare atunci nouă ca şi cum doar am creşte. Dar noi nu doar creştem, ci ne diferenţiem în interior, şi prin aceasta la o vârstă mai înaintată intrăm altfel în legătură cu lucrurile exterioare decât în tinereţe şi copilărie. Mai târziu, cu organizaţia-cap a noastră trebuie să stăm mai departe de forţele directe ale Pământului decât înainte. Capul nostru se înalţă. De aceasta este legat faptul că noi creştem.
Toate reprezentările noastre se schimbă dacă acceptăm aceste lucruri care sunt, de fapt, adevărul. Dar noi nu acceptăm ceea ce este adevăr. Noi încețoșăm, ca să spunem așa, trupul care se metamorfozează continuu, care se schimbă în permanență, îl facem să devină neclar, indescifrabil şi ni-l prezentăm ca şi cum ar creşte din sine, ar deveni mai mare, şi în felul acesta ne scapă cât de bogat lăuntric, viu, mobil, este Eul nostru, care continuu între naştere şi moarte lucrează asupra noastră. În felul acesta, reprezentarea noastră despre noi înşine ar deveni de-a dreptul unitară, dacă ne-am putea reprezenta pe noi înşine așa. Dar omul contemporan – şi aceasta deja de multă vreme – nu se poate reprezenta pe sine în acest fel. Lucru care într-o anumită măsură are legătură cu destinul omului, cu întreaga dezvoltare a epocii noastre. Omul nu se află atât de aproape de Eul său viu, activ, care formează de fapt organismul de an la an, ci el îl scindează: el îşi priveşte pe de o parte organismul, pe care şi-l reprezintă a fi de-a dreptul consistent, şi pe de altă parte Eul său, pe care îl abstractizează, făcându-l un concept de paie. Şi atunci spune un astfel de om: Noi suntem, pe de o parte, un organism sensibil, un organism corporal, drept pentru care nu putem deloc să ne apropiem de lucruri, pentru că ele nu pot face decât impresii asupra noastră; esenţa lucrurilor nu ni se dezvăluie deloc, „lucrul în sine” nu ajunge până la noi, noi avem doar aparenţe. Sigur că dacă privim la trupul de carne ca la ceva consistent, această concluzie are o anumită justificare. Apoi oamenii privesc la acest Eu întru totul de paie, şi spun: Acolo, înăuntru, trăieşte ceva precum sentimentul datoriei. – Apoi ei privesc la ceea ce poate fi rezumat drept imperativ categoric. Dar în felul acesta scindează în două ceea ce este încheiat într-o unitate. Oamenii devin filosofi kantieni, scindează natura omenească unitară, orientând-o în două direcţii. Merge foarte adânc în gândirea omenească acest lucru pe care l-am expus acum.
Omul este aşadar puţin apt în prezent să se cuprindă pe sine ca natură omenească esențială întreagă, completă în lume. El se scindează în modul pe care l-am indicat. Însă aceasta determină ca noi să nu avem practic niciodată sufletescul nostru în faţa privirii noastre spirituale; căci acest sufletesc ar fi cel care lucrează încontinuu la corp şi îl metamorfozează. Noi nu avem deloc sufletescul nostru în vedere, noi avem în vedere scindate trupul nostru abstract şi Eul nostru abstract, şi nu ne pasă de ceea ce este întreaga ființă umană unitară. Această conștientizare a întregului om unitar ne-ar conduce însă imediat să recunoaştem: Ceea ce recunoaştem astfel drept om unitar este diferit de la o încarnare la alta, aşa cum este descris acest lucru la noi; veritabilul, adevăratul Eu omenesc care se ascunde privirii sufleteşti omeneşti în prezent, aceasta este ceea diferă de la o viaţă la alta. – Desigur, dacă nu luați în vedere Eul omenesc concret, ci „Eul” abstract, atunci nu puteţi realiza că Eul este atât de diferit de la o viaţă la alta; căci dacă abstractizaţi, atunci în cele din urmă tot ce este doar cumva asemănător unul cu altul, este văzut ca find la fel. Sufletele sunt, firește, asemănătoare în vieţile pământeşti succesive, dar pe de altă parte ele sunt atât de diferite cum am descris noi mereu, prin faptul omul își parcurge evoluţia omenească din viață în viață. Pentru că în realitate omul nu cuprinde cu privirea întreaga mobilitate a trupului său şi întreaga activitate reală a Eului său, de aceea nu îşi vede el fiinţa sa adevărată. Este ceva care trebuie reţinut ca o regulă de aur în adevărata cunoaştere a omului şi înţelegere a omului. Şi de ce este aşa?
De ce este aşa puteţi răspunde din cunoştinţele dumneavoastră asupra ahrimanicului şi lucifericului. Noi ne scindăm fiinţa, o scindăm în aşa fel încât privim pe de o parte la trupul nostru ca la ceva care ar fi mic la început şi apoi s-ar extinde şi ar creşte, în timp ce în realitate el se reînnoieşte continuu. Ce vedem, ce ne apare atunci când privim astfel la trupul nostru? Ahrimanicul ne apare, ceea ce este activ în noi înşine ca ahrimanic. Dar acest ahrimanic nu este adevărata noastră fiinţă omenească; ci este ceea ce ţine de specie, care în realitate rămâne la fel de-a lungul tuturor epocilor. Aşadar noi privim, de fapt, atunci când privim la trupul nostru, la ahrimanicul nostru, şi antropologia ştiinţifică modernă descrie de fapt doar ahrimanicul din om. Aceasta este un lucru pe care îl privim: corporalitatea pe care noi înşine ne-o imaginăm ca fiind compactată. Celălalt aspect pe care îl vedem este Eul abstract, care, de fapt, este de-a dreptul fluctuant, care este viu în adevăratul sens numai în timpul în care ne reprezentăm pe noi înşine între naştere şi moarte. Aici avem conţinută educaţia noastră individuală, de a fi bine crescuți sau netrebnici, aici ne cuprindem cu privirea viaţa personală dintre naştere şi moarte. Dar nu ne vedem Eul, aşa cum este el în realitate, aşa cum lucrează el la metamorfoza trupului nostru fizic; ci îl vedem rarefiat, diluat luciferic. Corporalitatea noastră materială o vedem materializată ahrimanic, spiritual-sufletescul nostru îl vedem diluat luciferic.
Dacă nu ar fi aşa, dacă nu ne-am scinda în aşa fel încât un pol al entităţii noastre să fie ahrimanic, celălalt luciferic, am avea o relaţie cu mult mai apropiată și cu morţii – care rămân necontenit printre noi –, pentru că am avea o relaţie cu mult mai apropiată şi cu lumea spirituală. Am înţelege întreaga realitate căreia îi aparține acea lume în care se află şi omul, atunci când a trecut prin poarta morţii, şi înainte de a intra din nou în această lume prin poarta concepției.
Astfel, noi nu avem, de fapt, niciodată adevărata noastră fiinţă dinaintea noastră, ci, pe de o parte iluzia ahrimanică fizic-corporală, şi pe de altă parte iluzia luciferică sufletesc-spirituală; două iluzii în faţa noastră, între care trăieşte, imperceptibilă pentru noi, adevărata noastră ființă umană, despre care trebuie totuşi să vorbim atunci când vorbim despre om; pentru că ea este adevărata noastră ființă umană, care merge de la o viaţă la alta.
Trebuie să luăm în mod foarte profund ceea ce a fost expus acum drept cunoaştere a omului. În felul acesta se explică de ce se crede că omul ar rămâne la fel de-a lungul diferitelor epoci. Oamenii privesc gândurile incorecte despre om, privesc pe de o parte ceea ce rămâne același conform speciei pentru perioade lungi de timp, şi pe de altă parte nu extind ceea ce este cu adevărat fiinţă sufletesc-spirituală, dincolo de viaţa dintre naştere şi moarte. Dacă oamenii ar recunoaşte cum spiritual-sufletescul modifică trupul de la un an la altul, atunci ar înţelege şi trecerea colosală care se are loc prin aceea că spiritual-sufletescul intră prin concepere în corporalitatea fizică sau iese din nou afară prin moarte. Noi nu ținem seama deloc de modul în care spiritual-sufletescul lucrează asupra trupului.
Putem exprima şi altfel aceste lucruri. Organismul nostru „terminat”, aşa cum ni-l imaginăm noi ahrimanic, este, de fapt, prea puţin ceea ce suntem noi ca oameni. Noi locuim doar în acest organism. Ceea ce vedem noi de obicei la el, ceea ce este privit de noi, fiind cu adevărat comprimat ahrimanic, provine de fapt mai mult din încarnarea noastră trecută decât din cea actuală. Din diversele consideraţii din acest an [Nota 3] şi din celelalte puteți deduce faptul că fizionomia dumneavoastră, restul alcătuirii dumneavoastră stabile provine, de fapt, din încarnarea dumneavoastră precedentă, din viaţa dumneavoastră precedentă. Se poate vedea de fapt foarte bine din fizionomia unui om ceea ce îl transpune în viaţa anterioară. Ceea ce este legat de organismul nostru fizic-trupesc, este de fapt mai mult legat de viaţa trecută decât cu cea prezentă. Dar omul actual se lasă pur şi simplu sedus să spună: Noi nu avem nicio viaţă precedentă, aşadar viaţa precedentă nu ne poate da înfăţişarea actuală, indiferent dacă suntem mari sau mici. – Dar noi ne convingem de aceasta. Dacă ne-am înţelege corect, atunci nu am putea proceda deloc altfel decât să privim la viaţa noastră precedentă. Dacă am privi acum eul nostru, așa cum am explicat, ca modelând organismul nostru, lucrurile s-ar limpezi. Ne-ar frapa ceea ce nu putem modela ci este deja modelat din vieţile anterioare. Cel care poate vedea într-adevăr în om ştie cum spiritual-sufletescul său modelează în organismul său. Acesta iese oarecum din acest om, iar în spatele lui stă rămas ceea ce trebuie privit drept ahrimanic, fiind format din încorporarea anterioară.
Pentru cel care se obişnuieşte să privească omul ca pe o fiinţă realmente vie, pentru acela, când întâlneşte un alt om, este întotdeauna aşa ca şi cum din acel om iese cineva. Cel care iese este omul actual; numai că de obicei nu se vede. Pe când cel ce rămâne oarecum în urmă este cel modelat din încorporarea anterioară. Și în cel ce iese în afară intră foarte curând ceva. Cel care iese în afară este inițial, aş spune, de-a dreptul transparent; apoi el devine foarte curând opac. Pentru că spiritual-sufletescul apare activ, ca fiind ceea ce este activ, el comprimă ceea ce a ieşit în afară. Şi atunci iese la iveală ceva care apare ca un germen pentru următoarea viaţă pământească.
Tripartit se exprimă omul actual pentru cel care pătrunde cu privirea situaţia. Multe reprezentări mitice au au consemnat acest aspect în mod simbolic. Încercaţi să vă amintiţi numeroasele reprezentări în care sunt expuse trei generaţii una după alta numai pentru a ilustra această ieşire în afară a triadei omeneşti. Amintiţi-vă unele reprezentări ale lui Isis, chiar şi unele reprezentări din perioada creştină, în care sunt prezentate trei figuri una după alta, care aparţin una alteia. Într-adevăr este avut acolo în vedere ceea ce am expus eu acum. Desigur, poate fi răstălmăcit, dacă cineva vrea să le interpreteze materialist: bunică, mamă şi copil, – dacă vrea. Dar este prezentată o astfel de triadă pentru că ea corespunde unei realităţi a contemplării. În general, vă reprezentaţi cel mai corect imaginile din timpurile vechi dacă nu aveţi în vedere reprezentările fanteziste ale ştiinţei actuale, care reflectează mereu asupra a ceea ce a născocit cineva despre cele expuse imaginativ, ci țineți cont de ceea ce au văzut oamenii într-un trecut nu atât de îndepărtat şi cum au reprezentat ei apoi artistic cele văzute.
Importantă, deosebit de importantă este o asemenea considerare ca aceea pe care tocmai am realizat-o, dacă ne actualizăm în conștiență că Christos, cel care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, îşi are relaţia sa – despre care vorbim mereu – cu adevăratul Eu omenesc. Dacă vă menţineţi aşadar înaintea ochilor cuvintele sfântului apostol Pavel [Nota 4]: „Nu eu, ci Christos în mine”, acest „în mine” se referă la adevăratul Eu, ascuns pentru viziunea actuală. Omul trebuie întru câtva să privească la acesta ca la ceva spiritual, dacă vrea să găsească relaţia corectă cu Christos. E greu să-ți imaginezi cum pot fi interpretate anumite cuvinte din Evanghelie, dacă nu se ia aceasta în considerare. Gândiţi-vă numai la acele cuvinte din Evanghelia lui Ioan [Nota 5], care se află chiar la început, unde Ioan vorbeşte despre cum a venit Christos la oamenii ca la acel loc de care aparţine El. Traducătorii Evangheliei traduc de obicei spunând: „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. Dar în continuare se spune: „Dar celor care L-au primit, El le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu, care cred în numele Lui, care sunt născuţi nu din sânge, nici din voinţa cărnii, nici din voia unui bărbat, ci din Dumnezeu”. Şi se atrage foarte bine atenţia că El a vrut, de fapt, să vină la toţi oamenii care au o astfel de conştienţă. Însă oamenii exteriori, aşadar toţi oamenii care există în mod obişnuit, sunt, totuşi, absolut precis, „din sânge şi carne şi din voinţa unui bărbat”. Dar omul pe care l-am desemnat eu drept cel adevărat, cel care nu este născut din sângele şi din voinţa unui bărbat, acela vine, desigur, din lumea spirituală şi se îmbracă cu ceea ce vine din ereditatea fizică. Evanghelia vorbeşte despre omul despre care am vorbit eu astăzi, şi de aceea este atât de dificil de înţeles şi atât de greșit interpretată, pentru că oamenii o înghesuie să intre în reprezentările pe care vor ei să şi le facă astăzi. Dar fără ideile pe care le poate împărtăși ştiinţa spirituală, lucrurile expuse în Evanghelii nu pot fi înţelese. Dacă ai aceste reprezentări, atunci se aprinde dintr-o dată o lumină în privinţa Evangheliilor.
În legătură cu toate aceste situaţii, s-a petrecut de fapt ceva grandios în evoluţia omenirii prin Misteriul de pe Golgota. Dumneavoastră ştiţi – atât din cărţi cât şi din conferinţe [Nota 6] – că până atunci acest întreg Eu omenesc a trăit într-un cu totul alt mod în trup decât după aceea. Momentul Misteriului de pe Golgota a fost totodată un moment în care s-a modificat întreaga conştienţă a omului. Toate acestea au fost, desigur, generate prin aceea că entitatea Christos s-a unit cu evoluţia Pământului, după cum am expus adesea. Dar a venit timpul în care trebuie să înţelegem tot mai mult ce este de fapt cu acest Misteriu de pe Golgota şi relaţia sa cu omul. Un calvar pentru mulţi lămuritori ai Evangheliilor reprezintă, de exemplu, afirmația creştinismului care este enunțată sau tradusă într-un mod sau altul, dar de fapt sună așa, că „Împărăţia Cerului a coborât”. Printre acei oameni care au înţeles fundamental greşit această expresie, este şi Helena Petrovna Blavatsky [Nota 7], care s-a agăţat de aceste cuvinte, dacă îmi este îngăduit să spun aşa, spunând: Creştinii susțin totuşi că prin Misteriul de pe Golgota ar fi coborât pe Pământ un fel de Împărăţie a Cerului; dar lucrurile nu au devenit deloc altfel; spicele nu au devenit de 12 ori mai mari, nici cireşele nu sunt mai mari – ş.a.m.d. Ea vrea să indice cu aceasta că pe Pământul fizic lucrurile nu s-au schimbat. Această „coborâre a Împărăţiei Cerului”, a Împărăţiei spirituale, provoacă dificultăţi atât de mari multor explicatori ai Evangheliei, pentru că nu este bine înţeleasă. Ceea ce este avut în vedere prin aceste cuvinte este că până atunci oamenii trăiau în clarvederea atavică în fizicul-pământesc ceea ce puteau ei trăi ca spiritual. Ulterior, ei au trebuit să se înalţe la spiritual şi să recunoască lucrurile în spiritualul care într-adevăr a venit. Nu avem nevoie să luăm toate ideile fanteziste aduse din diverse părţi pentru explicarea acestei fraze, ci să considerăm realitatea așa cum este avută în vedere. Această realitate rezidă în următoarele.
Cu Christos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, lucrurile au devenit pentru oameni cu adevărat aşa, că ei nu-şi mai pot recepționa existenţa spirituală cu simpla lor existenţă fizică, ci trebuie să trăiască în lumea spirituală. Cel care trăieşte doar în lumea fizică, acela nu mai trăieşte pe Pământ, ci trăieşte sub Pământ, căci începând de la Misteriul de pe Golgota a fost dată posibilitatea de a trăi în spirit. Împărăţia spirituală a venit cu adevărat încoace. Expresia va fi imediat înţeleasă dacă o luați aşa cum am explicat-o. Cu această trăire în spirit Christos se află într-o relaţie reală. Însă acest lucru trebuie să rămână deocamdată ascuns. El urmează să fie împărtășit omenirii doar treptat, pe măsură ce oamenii şi-l cuceresc. Şi abia înţelegând aceasta, înţelegem adevărata desfăşurare a istoriei mai recente, de după Misteriul de pe Golgota. În primele secole, creştinismul, aşa cum a venit el în lume prin Misteriul de pe Golgota, s-a implantat în gnosă, care mai mult sau mai puţin încă exista. Oamenii aveau reprezentări foarte spirituale pentru a-şi clarifica ce este, de fapt, Christos Iisus. Apoi Biserica a luat o anumită formă. Puteţi urmări istoric această formă, dar trebuie să aveți în vedere în mod corect sarcina acestei forme a Bisericii începând din secolele III, IV şi V. Ceea ce spun acum nu trebuie nicidecum înţeles greşit. Ştiinţa spirituală, aşa cum este ea reprezentată aici, se situează într-adevăr pe terenul toleranţei reale, active, faţă de toate revelaţiile religioase existente. De aceea, ştiinţa spirituală trebuie să poată și pătrunde cu privirea adevărul relativ al diferitelor confesiuni religioase. Nu în sensul că ştiinţa spirituală înclină cu mai multă sau mai puţină simpatie înspre o confesiune sau alta, ci ea vrea să promoveze aducerea la lumină a conţinutului de adevăr al diverselor confesiuni religioase; de aceea ea vrea să cumpănească cu grijă lucrurile, să nu fie unilaterală. Aşadar ştiinţei spirituale nu-i este îngăduit să afirme că înclina înspre o confesiune sau alta; ea vrea să fie ştiinţă a spiritului. Ştiinţa spirituală poate, de exemplu, aprecia foarte bine că este păcat că pentru mulţi oameni s-a pierdut ceea ce se află în cultul catolic. Avantajele cultului catolic relativ la cultură ştie foarte bine să le aprecieze știinţa spirituală. Ea ştie, de asemenea, că producerea multor lucruri în domeniul artei este foarte legată de cultul catolic, care este doar o continuare a diverselor alte confesiuni religioase, mult mai mult decât se crede în mod obişnuit. În acest cult se află o esenţă misterială profundă. Dar ceea ce am eu de spus se referă la ceva esențial diferit, în orice caz nu la cultul catolic, cult care îşi are justificarea interioară deplină, care este extraordinar de stimulator pentru ceea ce este productiv în om. Dar ceea ce trebuie eu să expun este că: formele ecleziastice au primit diverse sarcini, pe care le-au avut pe atunci într-o măsură foarte înaltă – şi le mai au şi astăzi –, când naturi atât de ardente ca Bernhard von Clairvaux, au crescut depășind măsura Bisericii datorită Dumnezeului lor. Trebuie să diferenţiem întotdeauna Biserica de astfel de personalităţi ca Bernhard von Clairvaux şi nenumăraţi alţii. Dar ce sarcină avea Biserica? Ea avea sarcina de a ţine sufletele pe cât posibil de departe de cunoaşterea lui Christos, de a determina pe cât posibil ca sufletele să nu se apropie foarte mult de Christos. Şi istoria vieţii ecleziastice începând din secolele III, IV şi în continuare, este în esenţă, de fapt, istoria îndepărtării sufletului omenesc de înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Există o anumită adversitate faţă de înţelegerea lui Christos în dezvoltarea bisericească. Aceasta sarcină negativă a Bisericii îşi are, de asemenea, justificarea ei. Ea îşi are justificarea prin faptul că oamenii trebuie să se străduiască din nou tot mereu, prin puterea propriului lor suflet, să ajungă la Christos. Şi, practic, venirea oamenilor la Christos, de-a lungul tuturor acestor secole a fost o continuă răzvrătire împotriva Bisericii. Şi oameni ca Bernhard von Clairvaux se răzvrătesc de fapt împotriva Bisericii. Studiaţi-l chiar şi pe Toma d’Aquino [Nota 8]; de către cei care erau drept-credincioşi din punctul de vedere al Bisericii, el era considerat eretic; el a fost înfierat, şi Biserica a preluat învăţătura sa abia mai târziu. Calea spre Christos a fost de fapt mereu o împotrivire față de Biserică, şi doar încet şi treptat puteau oamenii să-și croiască drum înspre Christos. Să ne gândim numai că astfel de oameni, ca de exemplu Petrus Waldus [Nota 9], întemeietorul aşa-numitei «Secte Waldenser», era în secolul XII împreună cu tovarăşii săi, şi la acea vreme niciunul dintre ei încă nu aveau nicio cunoaştere a Evangheliilor. Răspândirea vieţii bisericeşti s-a petrecut fără Evanghelii. Reflectaţi la aceasta! S-au căutat dintre cei care s-au strâns în preajma lui Petrus Waldus câţiva care puteau să traducă câte ceva din Evanghelii; aşa au ajuns ei să cunoască Evangheliile şi, cunoscându-le, din Evanghelii a curs o viaţă creştină elevată, sfântă. Aceasta a avut însă drept consecinţă că Petrus Waldus a fost declarat eretic de către papă, împotriva voinţei tovarăşilor săi. Până în aceste timpuri în Europa de asemenea se mai răspândiseră anumite cunoştinţe gnostice, ca de exemplu la catari, în traducere: cei puri. Dar această cunoaștere gnostică urmărea crearea de idei, reprezentări concrete despre Christos şi Misteriul de pe Golgota. Din punctul de vedere al Bisericii oficiale aceasta nu era de dorit. De aceea, catarii au devenit eretici. Numele de „eretic” („Ketzer” în limba germană – n.tr.) nu este decât numele de „Kathar” modificat; este acelaşi cuvânt.
Este foarte necesar să vedem în întreaga lor exactitate cele despre care vorbesc acum, astfel încât să facem distincție între calea creştinismului şi calea Bisericii, şi astfel încât în timpul nostru să învățăm să înțelegem că trebuie prin ştiinţa spirituală să ne netezim o cale înspre adevăratul Christos, înspre adevărata reprezentare a lui Christos. Infinit de mult tocmai din timpul actual devine clar omului atunci când se ştie că nu tot ceea ce s-a botezat în Numele lui Christos a existat pentru a mijloci înţelegerea Misteriului de pe Golgota, ci că multe au existat tocmai pentru a împiedica această înţelegere, pentru a ridica o barieră în faţa acestei înţelegeri. Şi oare nu există de fapt această barieră şi în ziua de azi? Tocmai că în ziua de azi este acolo! În acest sens vreau să vă expun câteva lucruri caracteristice.
Strădaniile care au apărut în multe locuri, inclusiv protestantismul, au fost întotdeauna în opoziţie cu Biserica, deoarece Biserica avea mai degrabă sarcina tocmai să ridice o barieră în faţa înţelegerii lui Christos, omul trebuind să-și croiască drumul să ajungă la înţelegerea lui Christos. Petrus Waldus a trebuit să o facă, prin aceea că a căutat Evangheliile. Până atunci, oamenii au avut numai Biserica, nu şi Evangheliile. Dar şi în ziua de azi mai au unii oameni păreri ciudate despre această relaţie a Bisericii cu Evangheliile. Dintr-o lucrare recentă [Nota 10], foarte caracteristică pentru astfel de lucruri, aş dori să vă citesc un pasaj din care veţi recunoaşte că acest punct de vedere, care la acea vreme l-a anatemizat pe Petrus Waldus pentru că a căutat în Evanghelii calea spre Christos, mai este înrădăcinată şi în prezentul nemijlocit. Aşadar consideraţi un asemenea lucru cum se mai rostește şi în ziua de azi. În lucrarea la care mă refer, se spune:
„Evangheliile şi Epistolele Apostolilor sunt pentru noi documente scrise ale revelaţiei, de o valoare incomparabilă; dar ele nu ne sunt nici baza pe care trebuie să fie clădită credinţa noastră, nici singura sursă din care extragem spontan noi înşine conţinutul acesteia din urmă. După părerea noastră, Biserica este mai veche decât sfânta Scriptură; din mâna ei o preluăm pe aceasta din urmă, ea este chezăşia credibilităţii ei, şi faţă de pericolele apărute prin transmiterea prin manuscrise şi a transformărilor textului la traducerea în toate limbile Pământului, Biserica este pentru noi singura interpretatoare de încredere a sensului şi a amplorii tuturor zicerilor din sfânta Scriptură.”
Ceea ce înseamnă că ceea ce contează nu este ceea ce se află realmente în Evanghelii, ci ceea ce Biserica spune că trebuie să căutăm în Evanghelii. Eu trebuie să spun aceasta din simplul motiv că şi în cercurile noastre domneşte multă naivitate în această privinţă. Tot mereu vrea să se afirme şi în cercurile noastre părerea că faţă de Biserica catolică ne-ar fi mai de folos dacă s-ar putea spune despre noi că noi reprezentăm o viziune prietenoasă, binevoitoare în privința lui Christos. Însă aceasta nu ne va ajuta câtuşi de puţin în relaţia cu Biserica catolică, ci va duce doar la ponegrirea noastră, pentru că în Biserica catolică nu este îngăduit să se prezinte ceva despre Christos sau în privinţa a orice trece dincolo de simplele ştiinţe ale naturii, care nu este recunoscut de Biserica însăşi ca fiind conform învățăturilor sale. Aşadar dacă cineva dintre noi reprezintă o idee despre Christos şi crede că prin aceasta se poate justifica faţă de Biserica catolică, acela tocmai că se acuză, respectiv se consideră că se acuză pe el însuşi, pentru că el nu are nici un drept să spună despre Christos ceva din alte surse decât numai din învățăturile Bisericii.
Acelaşi autor care a spus aceste cuvinte pe care tocmai vi le-am citit, se exprimă despre aceasta într-un mod foarte clar:
„Pentru credincioşi, situaţia este desigur aceeaşi cum este pentru cercetătorii naturii faţă de realităţile experienţei”
– aşadar el este de părerea că omul credincios ar trebui să preia ceea ce îi prescrie Biserica despre lumea spirituală, aşa cum preiau ochii realităţile naturii –,
„El trebuie să le preia aşa cum sunt ele, nu poate nici să le scadă şi nici să la adauge ceva; tocmai recepționarea stării reale a lucrurilor, curățată cât de mult posibil de orice accesoriu subiectiv, a adevăratului conţinut obiectiv se cere de la el mai presus de toate… De asemenea, adevărurile revelaţiei sunt un dat – pentru acela care le cuprinde prin credinţă. Ele sunt, în plus, complete și desăvârşite. Ele nu pot afla de la Christos încoace nicio îmbogăţire, şi trăinicia lor nu poate fi nici redusă, orice modificare a conţinutului lor fiind exclusă.”
Aceste lucruri sunt spuse de cineva încadrat pe deplin în ceea ce trebuie să spună adevăratul catolic, autenticul catolic al Bisericii. Acest adevărat catolic al Bisericii trebuie, de exemplu, să se întoarcă cu o anumită repulsie de la ceva cum a fost iniţiat de Lessing, care a pornit în a căuta din nou spiritual-sufletescul. Prin Lessing s-a ajuns până la vieţile pământeşti repetate. Din viaţa spirituală contemporană a decurs aceasta. Însă ceea ce se situează pe terenul Bisericii catolice trebuie să se afle în cea mai severă contradicţie tocmai cu viaţa spirituală germană aşa cum a curs ea prin Lessing, Herder, Goethe, Schiller. Acelaşi om care a scris ceea ce v-am citit eu dumneavoastră scrie prin urmare şi:
„Sistemul doctrinei ecleziastice, aşa cum apare el teologului în ziua de azi, şi este prezentat de el, nu a fost, totuși, de la început încheiat şi desăvârşit. Ceea ce a împărtăşit Christos Apostolilor, ceea ce au vestit aceştia lumii nu era un sistem metodic progresiv, elaborat multilateral; erau o mulţime de adevăruri care se reunesc toate ca într-un punct focar într-un singur fapt al istoriei mântuirii, al devenirii om a Logosului divin. Însă instruirea credincioşilor şi apărarea împotriva atacurilor păgânilor, ca şi împotriva interpretărilor greşite ale ereticilor au făcut necesară unirea sistematică a acestor adevăruri, dezvoltarea deplină a conţinutului lor, fixarea sensului lor exact. Acestea s-au înfăptuit prin predicarea necontenită a învăţăturii de către organele chemate să o facă; conform viziunii catolice s-a înfăptuit sub conducerea Spiritului Sfânt, dar totodată prin conlucrarea ştiinţei ecleziastice incipiente.
Revelaţia nu a creat un nou limbaj, ci s-a folosit de cel în uz, revizuind şi înălţând sensul şi semnificaţia anumitor cuvinte. Şi teologia, care s-a angajat să expună conţinutul revelaţiei în mod corespunzător și doctrinar, și să-l pătrundă speculativ, a avut nevoie în această privinţă de anumite instrumente şi mijloace ajutătoare, de concepte strict delimitate pentru structurarea materialului, de expresii speciale pentru a indica într-un mod inteligibil relaţii care trec cu mult dincolo de experienţele vieţii cotidiene. Cu aceasta, filosofiei greceşti i-a revenit noua ei sarcină istorică. Ea a ajutat la pregătirea vaselor în care era vărsat acum un conţinut infinit mai bogat, provenit dintr-o sursă mai înaltă. Mai întâi a fost platonismul, din care s-a luat. Direcţia speculaţiilor sale asupra suprasensibilului invita direct la aceasta. Mult mai târziu, după ce mai mult de un mileniu fusese deja parcurs, şi cele mai importante părţi componente ale revelaţiei îşi găsiseră de mult formularea lor dogmatică, s-a realizat strânsa legătură dintre ştiinţa teologică şi filosofia aristotelică, care dăinuie şi în ziua de azi.”
Aşadar pentru că filosofia aristotelică s-a unit cu Biserica deja în Evul Mediu, îi este îngăduit să fie valabilă în Biserică şi în ziua de azi!
„Cu ajutorul ei sfântul Toma de Aquino, cel mai mare sistematician pe care îl cunoaşte istoria, a ridicat marele edificiu al învăţăturii care, modificată doar pe ici şi pe colo în amănuntele ei, a determinat pentru secolele următoare teologia catolică în privinţa formei, expresiei şi a metodei de instruire.”
Acum, respectivul domn de la care provine această scriere, realizează că ceea ce numeşte el învăţătură bisericească provine dintr-o anumită unire a ceea ce este substanţa înţelepciunii creştine cu filosofia greco-aristotelică. El chiar își reprezintă, ca o posibilitate, ca într-un viitor, pe care şi-l imaginează de-a dreptul îndepărtat – el subliniază „într-un viitor nicidecum apropiat” – s-ar putea ca oamenii să se apropie de creştinism prin cu totul alte idei. El spune: Cum ar fi fost dacă creştinismul nu s-ar fi răspândit prin filosofia greacă, ci, ceea ce ar fi fost de asemenea posibil, prin filosofia indiană: totul ar fi luat o altă formă. Cu toate a cestea, trebuie să se rămână la forma pe care a primit-o; aceasta nu trebuie modificată cu o altă viziune care provine dintr-un timp recent. Deși, el simte că există puncte în care lucrurile devin suspecte:
„Mă opun numai acelei stări de spirit care, în domeniile în care cercetării ştiinţifice îi revine libertate deplină, este surdă faţă de toate obiecțiile oricât de bine întemeiate şi se ține strâns de tradiţie.”
Dar el se ţine de-a dreptul strașnic de tradiţie!
„Şi în cele din urmă trebuie totuși să cedăm, aşa cum am cedat sistemului copernican despre Univers.”
Dar Biserica a cedat abia în anul 1827! Însă el întoarce spatele chiar şi încercării care a fost făcută în mod justificat: de a înţelege într-un mod nou creştinismul, căutând înţelegerea lui din perspectiva conştienţei contemporane. Aceasta nu este pe placul lui. El spune:
„Astfel îmi pot imagina că un viitor nicidecum apropiat de zilele noastre ar slăbi legătura teologiei cu filosofia aristotelică şi ar înlocui conceptele care nu mai sunt inteligibile şi sunt cu atât mai puţin satisfăcătoare, prin altele, care să corespundă unei cunoaşteri îmbunătăţită multilateral.”
El şi-ar „putea imagina” că ceea oricum nu mai pricepe nimeni ar putea fi înlocuit prin ceva pe care, de asemenea, nu-l pricepe nimeni.
„Cu aceasta nu s-ar acţiona contrar avertizării Evangheliei, căci nu s-ar turna un vin nou în vase vechi, ci, dimpotrivă, s-ar produce noi vase pentru a păstra vinul inepuizabil şi conform naturii sale imuabil, al doctrinei mântuirii și a-l pune la dispoziţia credincioşilor.”
Dar aceasta nu trebuie să se întâmple, căci:
„Dar vasele trebuie, fără îndoială, să fie adecvate pentru aceasta. Încercările care au fost făcute în secolul XVII cu filosofia carteziană [Nota 11], în secolul XIX cu filosofia kantiană și hegeliană, ne avertizează să fim precauţi. Un sistem de concepte care urmează să-l înlocuiască pe cel aristotelic ar trebui să fi provenit, la fel ca şi acesta, din plenitudinea cunoaşterii şi din cea a conştienţei timpului”
– atunci ar veni aceşti oameni şi s-ar împotrivi lui deoarece în nici un caz conceptele nu au provenit din „plenitudinea cunoaşterii şi a conştienţei timpului” –,
„sistemul de concepte ar trebui să fi ajuns, la fel ca şi acesta, la dominanță durabilă în cercurile largi ale omeniri gânditoare. Dar şi atunci aplicarea sa în teologia catolică cu greu s-ar desfăşura fără tot felul de greşeli şi de confuzii.”
Oamenii ar trebui să „muncească” pentru a obține înţelegerea.
„Nici în secolul XIII nu a fost altfel, când prin intermediul arabilor a ajuns filosofia aristotelică deplină la cunoaşterea Occidentului creştin. Acceptarea ei s-a izbit parţial de o opoziţie violentă. Nici Toma d’Aquino nu a fost cruţat de adversităţi. El era considerat pe atunci de mulți un inovator, împotriva căruia susținătorii vechiului încercat și verificat, trebuiau să-şi îndrepte atacurile.”
Este ciudat cum sunt oamenii, cum cele pe care le pot gândi foarte bine, nu le pot lăsa deloc să apară atunci când este vorba de a înlocui vechea înţelegere a creştinismului printr-una care să fie din acest timp, atunci când sunt ei înșiși din acest timp. Şi nu se poate spune că așa ceva nu este făcut cu abilitate. Omul este foarte învăţat, căci cărţulia se încheie cu o indicaţie cu adevărat semnificativă, cu indicarea unei comunităţi religioase, a unui Ordin, care a mers dintotdeauna pe deșteptăciune, cu indicarea unui Ordin care a avut o orientare diferită decât Bernhard von Clairvaux sau Francisc de Assisi care au mers pe o anumită înclinaţie mistică spre devoțiune. Acest alt Ordin, altă comunitate, a pus mai puțin preț pe devoțiunea mistică sau altele asemănătoare, ci pe o anumită istețime şi pe o înţelegere a lucrurilor vieţii. De aceea, cărţulia spune în încheiere:
„Închei cu câteva cuvinte ale sfântului Ignatius de Loyola [Nota 12], care au fost incluse în constituţia Ordinului Iezuit, şi asupra cărora se indică mai nou din diverse părţi: «Preocuparea cu ştiinţa, dacă este practicată cu strădania pură a unui serviciu divin, este, tocmai pentru că ea cuprinde omul întreg, nu mai puţin plăcută, ci chiar mai plăcută lui Dumnezeu decât practicarea penitenței.»”
Pe vremea noastră s-au făcut încercări pentru a trezi o înțelegere clară din toate părțile. Vreau să vă dovedesc acest lucru printr-un exemplu. V-am citit astăzi dintr-o lucrare din care puteţi vedea care este atitudine cuiva dintr-o anumită parte, în sensul unui curent pe carte l-am caracterizat. Faptul că are această atitudine o vede, de exemplu, un domn care a scris de curând – este important că aceasta a fost de curând – un eseu despre omul care a scris această lucrare. Din acest eseu deci vreau să vă citesc acum un pasaj [Nota 13]:
„În discursul ţinut în 1893 «Despre sarcina ştiinţei catolice şi a poziţiei învăţaţilor catolici în prezent», el a făcut mărturisirea: «Şi noi, învăţaţii catolici ai secolului XIX, suntem convinşi că între cunoaştere şi credinţă nu există nicio contradicție, ci amândouă sunt destinate să se pătrundă reciproc în armonie intimă. Suntem convinşi că nu există şi nu poate exista un adevăr dual. Dumnezeu este izvorul oricărui adevăr; El ne-a vorbit prin profeţi şi prin Logosul întrupat; El ne vorbeşte prin reprezentanţii Bisericii, dar nu mai puţin și prin legile logicii, pe care trebuie să le respectăm atunci când ne străduim să cunoaștem adevărurile naturale. Şi pentru că Dumnezeu nu se poate contrazice pe sine, nu poate exista nicio opoziţie între adevărurile supranaturale şi cele naturale, între învăţătura revelaţiei şi ceea ce aduce la vedere ştiinţa care urmează legile logicii şi regulile metodologiei». Dar cu aceasta, filosofia este redusă la tăcere. Libertatea ei ne apare ca aceea a turmei înăuntrul îngrădirii, sau a prizonierului în interiorul zidurilor care îl înconjoară. Pe cât de puţin sunt liberi aceştia, pentru că le este îngăduit să-şi folosească propriile picioarele ca să se mişte şi propriile mâini pentru o activitate, putându-se mişca după plac în teritoriul îngrădit, tot atât de puțin liberă este şi filosofia cu propriile ei principii, sub domnia determinantivă și limitativă a credinţei. O filozofie catolică conţine nemijlocit o contradicţie în sine însăşi, pentru că ea nu este liberă fără condiții prealabile, de sine stătătoare.”
Dacă ştiinţa noastră spirituală nu ar fi de sine stătătoare, dacă nu ar sta pe propriile picioare ea nu ar fi ceea ce trebuie să fie.
„Ea [filosofia catolică] are un drum prestabilit. O filozofie care pretinde a fi științifică poate înregistra cu consecvență implacabilă doar ceea ce provine din propria cercetare şi gândire, fiind legat de regulile stricte ale cercetării şi demonstrării; ei nu-i este îngăduit să se situeze în interiorul unei anumite religii, pe un anumit punct de vedere dogmatic, bisericesc. În caz contrar, ea nu este ştiinţă, ci dogmatism neştiinţific; şi nu va fi determinată de principii de cunoaştere, ci de credinţă şi doctrină. Ea nu merge neîmpiedicată şi neinfluenţată pe calea ei, nu-şi urmează nepărtinitoare propriile sale legi, ci recunoaşte din capul locului un adevăr care dăinuie pe bună dreptate și îl adoptă, contrar autonomiei.”
Însă tocmai aceasta este sarcina timpului nostru actual, ca noi să găsim calea pe care fiecare suflet omenesc poate sta pe propriile lui picioare. De aceea, un om care afirmă aşa ceva precum v-am citit din acea lucrare se află în cea mai stringentă contradicţie cu sarcina propriu-zisă a timpului nostru. Vedeţi că există şi oameni care înţeleg aceasta: că în nici un caz nu este posibilă o viziune asupra lumii, o viziune științifică asupra lumii atunci când oamenii au asemenea păreri. Dar pare totuşi să fie de-a dreptul greu ca în prezent cineva să-şi păstreze imparțialitatea judecăţilor sale, în ciuda faptului că ar fi atât de necesar. Căci de faptul dacă oamenii vor ajunge să-şi găsească relaţia lor sufletească, felul cum sunt ei corelați cu lumea spirituală, de aceasta va depinde mersul înainte al culturii; şi cine nu vede acest lucru împiedică cel mai important lucru pe care îl are prezentul ca sarcină. Această concluzie trebuie trasă, în orice caz. Lucrul straniu astăzi este că oamenii pot vedea ceva, dar apoi trag în mod ciudat alte concluzii de acolo. Căci autorul acelui eseu scrie apoi despre omul din lucrarea căruia v-am citit, lucruri care culminează în mărturisirea de credință iezuită. Omul care a scris lucrarea era, pe când a conceput-o, Georg, baron von Hertling, astăzi cunoscut sub numele de contele von Hertling. Iar autorul acelui articol, după ce a spus mai înainte că „toate acestea exclud ştiinţa”, îşi încheie articolul cu aceste cuvinte [Nota 14]:
„Contele Hertling este o individualitate categoric eminentă. Individualitate înseamnă, textual, indivizibilitate, dar tocmai aceasta determină totodată divizibilitatea, gradaţia interioară, organizarea în întregime. Sufletul individual, sufletul seminţiei, sufletul poporului, se întâlnesc şi se intensifică reciproc în acest om; trinitatea sufletului său este ceea ce îl face atât de puternic, şi îi imprimă pecetea cancelarului ales al Imperiului German.”
Este necesar în timpul nostru actual ca noi să găsim posibilitatea de a apuca nervul prin care trebuie să curgă fluidul ştiinţei spirituale. Şi acest nerv nu poate fi altul decât acela care lasă să curgă prin el cele prin care sufletul omenesc îşi găseşte propria cale înspre viaţa spirituală. Acest lucru trebuie să-l înţelegem temeinic, pentru că el este legat de cele mai profunde nevoi, de cele mai necesare impulsuri ale epoci noastre actuale. Căci timpul nostru cere omului ca el să poată ajunge în situaţia, atunci când pătrunde un lucru cu privirea, să îl admită, să tragă realmente concluziile din el și să acționeze în consecință. Ştiinţa noastră spirituală se va putea menţine într-adevăr numai la astfel de oameni care au curajul pentru adevăr, căci altfel vom putea trăi mereu tot mai multe astfel de lucruri. Trebuie să spun şi aceasta, pentru că printre noi se găsesc mereu mai multe firi naive care sunt încântate când se întâmplă ca pe ici sau pe colo ştiinţa spirituală sau ceva care pare spiritual-ştiinţific să fie lăudat. Tocmai în acest punct trebuie să avem capacitatea să discernem. Lauda ne poate fi cu mult mai dăunătoare şi poate contrazice cu mult mai mult strădaniile noastre decât un reproș care este intenționat cu onestitate.
Hermann Heisler [Nota 15], un teolog protestant, a ţinut în Konstanz conferinţe pe care le-a reunit apoi sub titlul «Probleme ale vieţii, 17 predici de Hermann Heisler». Mi-a parvenit întâmplător o critică a acestei cărţi a lui Hermann Heisler [Nota 16], care este foarte caracteristică, iar prietenii noştri naivi vor socoti probabil această critică printre cele de care ar trebui să se bucure, pentru că de fapt totul este lăudat acolo. Dar această critică este caracteristică:
„Aceste predici merită o atenţie deosebită chiar și numai de dragul predicatorului. El a fost timp de zece ani preot evanghelic în Stiria şi Boemia, şi apoi, speriat de pericolul de a încremeni în rutina funcţiei, a renunţat temporar la funcţia sa pentru a se consacra, ani de-a rândul, temeinic, studiilor filosofice şi de ştiinţe ale naturii, până când în cele din urmă, mânat de chemarea interioară, s-a întors, cu o nouă bucurie şi iubire, la funcţia sa bisericească. Şi pentru că nu putea sluji patriei cu armele, el a oferit Bisericii din ţinutul său natal Baden serviciile sale spirituale şi i s-a încredinţat o parohie la Konstanz. Acolo au fost ţinute, în cursul anului 1917, prezentele 17 predici. Ele se remarcă şi din punct de vedere al conţinutului lor. Toate se bazează pe o muncă spirituală temeinică, şi solicită din partea ascultătorilor şi a cititorilor o participare serioasă. Ele nu vor să aprindă sentimente frumoase, ci printr-o gândire serioasă, să formeze o convingere care să devină cunoaştere. Astfel, ele evită tonul de predică şi pot fi citite aproape ca tratate ştiinţifice de un gen popular de bună calitate despre probleme religioase. Menţionez ca exemplu predica asupra termenului echivoc de libertate. Ea ajunge la adevărata concluzie: «Desigur că rămâne mereu un trebuie, care ne conduce. Noi, chiar ca oameni eliberaţi, urmăm ţelul care ne atrage cel mai puternic. Dar acesta este darul dumnezeiesc al libertăţii, pe care ni-l aduce Christos, anume că ademenirile inferioare ale lumii sensibile îşi pierd puterea de constrângere asupra sufletelor noastre şi că slava lumii spirituale câștigă putere asupra noastră.» Dar particularitatea predicii lui Heisler nu constă în general în puternica încordare a gândirii, ci în conţinutul precis al gândurilor sale: Heisler este teosof convins, entuziast. El însuşi probabil ar spune mai degrabă: adept al ştiinţei spirituale. Aceasta nu trebuie confundată cu credinţa spiritistă în materializarea spiritelor, ci afirmă o acţiune pur spirituală nelegată de nici un mijloc material, a spiritului. Gândurile noastre sunt forţe care iradiază invizibil dar cu putere din noi, imprimând întregii naturi pecetea fiinţei noastre, într-un mod favorabil sau dăunător. Această credinţă în puterea indestructibilă a spiritului se manifestă consolator în predica: «Morţii noştri trăiesc»; şi dobândeşte o formă surprinzătoare în predica «Soarta». Pe baza lui Ioan 9 (orbul din naştere) se expune aici vechea învăţătură indiană şi orfică despre transmigraţia sufletelor, despre reîncorporarea sufletului într-un trup pământesc: cu aceasta predicatorul vrea să dezlege enigma sorții adesea aparent atât de nedreaptă, și, la fel ca Lessing în lucrarea sa «Educarea neamului omenesc», trezește credinţa într-o educație divină sistematică. Dacă mai spun că Heisler resimte această învăţătură, ca şi întreaga sa ştiinţă spirituală, ca întoarcere la Noul Testament, şi că o prezintă ca pe o ştiinţă, aşadar depăşind în mod conștient graniţa kantiană dintre ştiinţă şi credinţă, atunci am schiţat probabil gândurile sale în trăsăturile lor principale.”
Acum, am putea spune: Ce putem vrea mai mult? De fapt, nici nu se poate scrie ceva mai bun! – Dar omul care scrie aceasta îşi încheie astfel consideraţiile:
„Eu personal resping această ştiinţă spirituală şi rămân la Kant. Dar predicile conţin în rest atât de multe lucruri bune, şi teosofia mișcă în clipa de față teologia într-un mod atât de semnificativ (vezi, de exemplu, eseurile lui Rittelmeyer din «Lumea creştină»), încât cred că fac un serviciu multor teologi şi laici atunci când indic în mod expres aceste predici ale lui Heisler”.
Acesta este modul în care gândesc de multe ori oamenii în timpul nostru, modul în care gândirii îi lipsesc puterea interioară şi curajul interior. Omul are de spus „numai lucruri bune”; şi îți dai seama că el şi vede binele, căci îl poate formula foarte frumos. Dar apoi: „Eu personal resping această ştiinţă spirituală!” Aici aveţi roadele a ceea ce am caracterizat mai înainte, şi multe lucruri din prezent sunt legate de aceste roade.
Aceasta vreau să vă expun în continuare peste opt zile: acel curent pe care l-am caracterizat astăzi şi care duce apoi până la social-democrație şi la bolşevism.
