Voi schiţa astăzi în continuare câte ceva din contextul pe care am încercat deja să îl înţelegem în decursul ultimelor consideraţii. Prezentul cu diferitele sale curente, curente spirituale și materiale, este extrem de dificil de înțeles şi nu trebuie să credem deloc că acest prezent încâlcit l-am putea înţelege fără voinţa de a recunoaşte ceea ce s-a pregătit pentru acest prezent vreme foarte, foarte îndelungată, în sânul istoriei. Vrem astăzi, în sensul în care îl putem încerca pornind de la ştiinţa noastră spirituală, să privim înapoi la aşa-numita a patra epocă postatlanteană.
Ştiţi că trebuie să considerăm că această epocă a început în jurul anului 747 înainte de Misteriul de pe Golgota, şi că ea se încheie pentru noi pe la începutul secolului XV, în jurul anului 1413. Privim aşadar acest interval temporal – cifrele trebuie desigur luate aşa cum se iau în general cifrele în legătură cu astfel de lucruri –, pentru că noi vedem în acest interval de timp anumite forţe legate strâns unele de altele, înrudite între ele, care se diferenţiază esenţialmente de toate forţele care domnesc în epoca precedentă şi în cea următoare. Această perioadă, pe care noi o numim cea a dezvoltării sufletului înţelegerii sau al sentimentului din natura omenească, se poate descompune la rândul său în trei epoci mai mici: un interval de timp, pe care îl putem delimita aproximativ în așa fel încât îl considerăm ca începând în jurul anului 747 înainte de Christos – acesta este de fapt și adevăratul an al întemeierii Romei – şi se încheie cam prin anul 27 înainte de Misteriul de pe Golgota. Cel de-al doilea interval temporal mai mic s-ar putea întinde atunci de la acest an 27 până pe la sfârşitul secolului VII, până în anul 693 după întemeierea creştinismului; şi ultimul, cel de-al treilea interval temporal mai mic din acestă perioadă mai mare, cuprinde răstimpul dintre 693 şi aproximativ 1413. Începând din acel moment, cam din 1413, ne aflăm în acel timp care dă dezvoltării noastre sufleteşti forţele sufleteşti deja cunoscute nouă într-o anumită măsură, în specificul lor. Aşa cum în privinţa dezvoltării sufleteşti a omenirii putem delimita cu precizie cea de-a patra epocă postatlanteană de cele trei epoci precedente, cea protohindusă, cea protopersană şi cea egipteano-caldeeană, şi cum o putem iar delimita cu precizie de ceea ce a urmat deja şi mai trebuie încă să vină, tot aşa putem remarca şi în cadrul acestei epoci momente caracteristice pentru dezvoltarea omenirii, în măsura în care ele vin în considerare în procesul dezvoltării omenirii în aceste intervale temporale mai mici indicate.
Pentru epoca dintre 747 şi 27 înainte de Misteriul de pe Golgota intră, desigur, în considerare, cu precădere acele popoare care locuiau în jurul Mării Mediterane. La aceste popoare vedem formându-se o stare sufletească foarte specifică. Istoria spune prea puţin despre această stare sufletească, pentru că în acest caz istoria nu vrea să-şi creeze ideile, conceptele, pentru a intra în ceea ce este propriu-zis caracteristic în această privinţă. Dacă vrem să caracterizăm această epocă pe care tocmai am delimitat-o, putem spune: Sufletele omeneşti se dezvoltă în acest timp din rațiunile interioare ale dezvoltării omenirii în aşa fel încât, ca suflete, ele într-un fel se desprind din legătura cu lumea atotspirituală. Dacă ne întoarcem în perioada egipteană, în cea caldeeană – aceasta este epoca sufletului senzaţiei –, găsim acolo, pentru conştienţa omenească, un sentiment pronunțat al apartenenţei acestui suflet omenesc la Cosmos. Sufletul senzaţiei din natura omenească simţea pe atunci că omul este un membru al întregului Cosmos. Nu ne descurcăm cu caracterizarea a ceea ce se numeşte dezvoltare egipteană, caldeeană, babiloniană, dacă nu ținem seama de faptul că pe atunci într-un fel omul odată cu senzația, cu senzaţia sensibilă, din observarea lumii lua în el ceva care exprima în el acest sentiment al apartenenţei la Cosmosul spiritual. Aşa cum degetele noastre de la mână se simt oarecum una cu noi, tot aşa omul egiptean, cel caldeean, se mai simţea încă element component al Cosmosului spiritual. În privinţa acestui sentiment cosmic, în secolul VIII î.Ch. a intervenit o criză, o adevărată catastrofă în omenire. Sufletele omeneşti datoraseră sentimentul lor de apartenenţă la Cosmos vechii lor clarvederi atavice, mai mult de vis. În acele vremuri vechi, oamenii nu percepeau aşa cum percepem noi astăzi. Ei percepeau – ştiinţa profană, care însă în acest sens nu ştie nimic, numeşte aceasta „animism” –, atunci când percepeau cu simţurile, totodată şi spiritualul, divinul. În felul acesta, ei se simţeau conectați la spiritul Cosmosului.
Această legătură s-a diminuat până a dispărut. Pe de o parte, această dispariţie treptată a avut drept consecinţă multe fenomene de decadenţă, pe de altă parte a avut însă drept consecinţă şi întreaga, minunata cultură greacă. Căci această cultură greacă, care a fost întemeiată cu precădere pe ceea ce trăieşte omul ca om, ca om care stă izolat în Univers, această cultură greacă se datorează faptului că omul nu se mai simţea un membru al cosmosului, ci ca o totalitate umană, ca ceva închis în sine ca ființă umană. El se situa oarecum în afara Cosmosului, el începuse o viaţă totală în sine însuşi. Dacă asupra vieţii spirituale greceşti s-ar fi revărsat aceeaşi stare sufletească ce rămăsese din timpurile vechi, de exemplu în populația indiană, şi care mai avea încă o anumită comuniune cu cosmicul, nici nu v-aţi putea imagina că sub acest sentiment de apartenenţă la Cosmos s-ar fi putut naşte frumoasa cultură greacă. Tot ceea ce a apărut ca splendoare şi glorie în cultura greacă, ceea ce în alte regiuni s-a cristalizat într-un mod mai puţin îmbucurător, toate acestea s-au format în răstimpul dintre secolele precreştine VIII şi I. Omenirea se retrăsese în sufletesc, în omenescul pur. În această epocă a intervenit apoi îndreptarea omenirii înspre Misteriul de pe Golgota. Să nu uităm că Misteriul de pe Golgota trebuie să aibă mereu ceva care, într-un anumit sens, nu poate fi rezolvat, cuprins întru totul de înţelegerea omenească, nici chiar de înţelegerea umană suprasensibilă. Va rămâne mereu un rest nerezolvat. Ceea ce s-a înfăptuit prin intrarea lui Christos în evoluţia Pământului, după cum am expus în diverse consideraţii anterioare, nu poate fi descifrat pe deplin prin conceptele omeneşti, nici măcar în sentimentele şi senzaţiile omeneşti. De aceasta însă este legat faptul că acest Misteriu de pe Golgota a trebuit să se dezvolte, ca să spunem așa, astfel încât omenirea civilizată în timpul acestui eveniment era pregătită nu pentru a trăi pe deplin experiența acestui Misteriu de pe Golgota, ci pentru să-l lase să curgă separat alături de trăirile omeneşti proprii, personale. Gândiţi-vă că această lăsare să curgă în sine, pe lângă trăirile omeneşti propriu-zise, iese la iveală istoric destul de limpede. Căci de fapt cât a luat în seamă omenirea din jurul Mării Mediterane ceea ce s-a desfăşurat în depărtata provincie iudaică Palestina cu Christos Iisus? Cât de puţin a curs aceasta în conştienţa omenirii civilizate, chiar şi pentru Tacitus, care a scris la un secol după Misteriul de pe Golgota!
Pe de o parte avem curentul omenirii civilizate, şi pe de altă parte acel curent înăuntrul căruia se desfăşoară Misteriului de pe Golgota. Amândouă se înfăptuiesc întru câtva unul lângă altul. Aceasta se putea întâmpla numai pentru că în timp ce se desfăşura elementul divin, omul, omul civilizat, se deconectase de la dumnezeiesc şi ducea o viaţă care nu avea o legătură directă cu spiritualul. Astfel, s-a petrecut pe globul pământesc un eveniment spiritual care merge de fapt în paralel cu cultura omenească. Un asemenea raport de viață una lângă alta, paralelă a culturii exterioare şi a unui eveniment misterial este întru totul de neimaginat în orice perioadă de cultură anterioară a omenirii. Niciodată nu s-a desfăşurat aşa ceva mai înainte, deoarece cultura omenească mai înainte se ştia în legătură cu ceea ce se petrecea divin-spiritual. Aceasta este foarte caracteristic, foarte semnificativ, anume că practic cultura profană, care se desfăşura în paralel cu Misteriul de pe Golgota, a fost departe de acest eveniment, că omul se decuplase de lumea spirituală.
Iar în al doilea interval temporal, care începe aşadar cu aproximativ 27 de ani înainte de Misteriul de pe Golgota şi se încheie în anul 693 după el, întreaga cultură central-europeană este de fapt concepută în aşa fel încât, în realitate, să nu lase cultura profană să se apropie de înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Ar putea părea foarte ciudat ceea ce spun eu, luând în considerare că totuși creștinismul a devenit parte a acestei culturi europene profane, că el s-a răspândit prin cultura central-europeană. Dar răspândirea s-a realizat în sensul pe care l-am caracterizat deja zilele trecute. Misteriul de pe Golgota a fost solitar, izolat în sine. Desigur că în mod dogmatic-exterior s-au preluat în cultura profană tot felul de fapte care se exprimă astfel: Christos a fost acolo, a avut apostoli, a recuperat una și alta pentru omenire, a spus una și alta în privinţa relaţiei omului cu Divinitatea. Au fost preluate în forma frazelor exterioare aceste lucruri în cultura profană, dar pe lângă această preluare în mod exterior, era întru totul valabil şi celălalt aspect: anume că, de fapt, această întreagă omenire, care tocmai în aceste secole a primit creştinismul, s-a ţinut departe de înţelegerea interioară a Misteriului de pe Golgota. Cu ajutorul gnosei, cu ajutorul unor pregătiri prin ceea ce a fost transmis din vechiul păgânism drept comori de înţelepciune, oamenii s-ar fi putut apropia exact de aceasta: Ce s-a petrecut de fapt aici, prin Misteriul de pe Golgota? Dar ei nu au făcut-o. A fost, de fapt, declarat erezie tot ceea ce ar fi putut duce la înţelegerea Misteriului de pe Golgota şi s-a încercat turnarea în formule mai mult sau mai puţin banale, a ceea ce nu se lasă niciodată turnat în formule banale, a ceea ce în privința Misteriului de pe Golgota poate fi cuprins numai prin cele mai înalte conţinuturi de înţelepciune.
Astfel încât măsurile care au fost luate în primele secole ale evoluţiei creştine, de fapt nu au existat pentru ca oamenii să se unească cu Misteriul de pe Golgota, ci pentru a lăsa să trăiască în sufletul omenesc ceva care rămânea de-a dreptul departe de adevăratul sentiment interior plin de înţelegere al apartenenţei la Misteriul de pe Golgota. Biserica a fost mai degrabă o instituție în vederea ne-înţelegerii Misteriului de pe Golgota, decât a înţelegerii lui. Cine urmăreşte ceea ce diversele concilii, ceea ce în general maşinaţiile bisericeşti din acele timpuri s-au străduit să obțină, acela găseşte că tot ceea ce a fost urmărit în modul acesta mergea înspre încorporarea anumitor reprezentări dogmatice în viaţa omenească, dar asupra acelor lucruri care se aflau în legătură cu Misteriul de pe Golgota să se gândească aşa ca şi cum acestea s-ar fi desfăşurat de fapt independent de viaţa sufletească omenească. Toate tindeau înspre un anumit punct, înspre acel punct pe care, dacă e să îl caracterizăm întru câtva radical, l-am putea descrie în modul următor. Am putea spune: Oamenii au căutat să se doteze aici pe Pământ cu anumite reprezentări despre Misteriul de pe Golgota şi efectele sale. Dar cel mai important nu era pentru ei ceea ce puteau şti, ceea ce preluau în sufletele lor, ci cel mai important era pentru ei faptul că puteau avea premisa: Indiferent ce putem înţelege noi oamenii, Misteriul de pe Golgota s-a înfăptuit în mod independent, şi Christos se îngrijeşte deja ca noi să fim mântuiți! – Şi tendinţa a fost de a împinge realitatea evenimentelor spirituale tot mai mult într-o lume de apoi sufletească, de a nu gândi – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie – evenimentele spiritual-sacre propriu-zise în legătură cu ceea ce se desfăşoară în pieptul omenesc, ci de a le separa pe cât posibil pe unele de celelalte. În această tendinţă exista un scop, desigur nerostit, dar care acţiona la modul inconştient, un scop care a ieşit apoi de-a dreptul la iveală la cel de-al optulea conciliu ecumenic de la Constantinopole [Nota 1] din anul 869. Scopul consta în a reţine spiritul omenesc de la preocuparea sa individuală, personală, cu spiritualul, pe care voiau să-l limiteze acum la Misteriul de pe Golgota, aşadar de a împiedica aplecarea individuală şi corespunzătoare sentimentului spre o înţelegere a Misteriului de pe Golgota. Trebuia să rămână neînţeles. În felul acesta, Biserica putea să se dezvolte treptat pentru a avea sub autoritatea ei oameni care dispuneau doar de o înţelegere profană, care ajungeau tot mai mult la credinţa: Despre suprasensibil nu putem gândi deloc, pentru că suprasensibilul se sustrage puterilor propriului suflet omenesc. Cugetarea omenească ar trebui să se limiteze la ceea ce trăieşte aici în lumea fizică. – Din sufletul omenesc nu trebuiau să se dezvolte nicio forţă care ar fi putut fi adecvată ca atare pentru a căuta înţelegerea Misteriului de pe Golgota. În anumite hotărâri ale celui de-al optulea conciliu de la Constantinopole este exprimat clar faptul că oamenii Europei nu ar trebui să cugete – pentru că forțele sufleteşti nu ajung până la acest tărâm –, nu ar trebui să cugete asupra tărâmului în care a trecut viaţa căreia îi aparţine Misteriul de pe Golgota.
Astfel, tocmai în acest interval temporal median al celei de-a patra epoci postatlanteene, de la circa 27 înainte de Misteriul de pe Golgota până în 693 după acesta, s-a înfăptuit pentru omenire acest lucru, care poate fi exprimat astfel: Această omenire urma să fie hărăzită credinţei că orice cunoaştere omenească, orice simţire omenească este prevăzută doar pentru viaţa de aici, a muritorilor, perceptibilă prin simţuri; însă ceea ce nu este manifest simţurilor, suprasensibilul sau cum vreţi să-l numiţi, lumea de apoi, trebuie sustras simţirii şi cunoaşterii omeneşti, simţirii directe cognitive. Întreaga istorie a acestor secole o înţelegem de fapt numai dacă avem în vedere cele tocmai caracterizate. Toate măsurile Bisericii catolice din acele secole au fost luate pentru a-i aduce pe oameni la credinţa: Cunoaşterea ta sufletească este socotită numai pentru această lume pământească; în ceea ce priveşte suprasensibilul, pe acesta trebuie să-l laşi să se apropie de tine într-un mod care nu are nimic de a face cu înţelegerea ta, cu propria ta cunoaştere. – Aceasta a determinat ca după încheierea acestei epoci, aşadar în secolele VIII, IX, să intervină un fel de întunecare în omenirea europeană în privinţa relaţiei sufletului omenesc cu suprasensibilul. Şi astfel de fenomene, ca acelea pe care le-am descris, printre care unul precum mai târziu Bernhard von Clairvaux este tipic, se explică tocmai prin faptul că ele rămân oarecum dincolo de orice este fizic-sensibil şi dăruiesc sufletul întru totul celor la care înţelegerea omenească naturală nu ajunge. Acest entuziasm pentru ceea ce se află totuşi dincolo de orice înţelegere omenească, trebuie inclus și el în întreaga stare sufleteacă a cuiva ca Bernhard von Clairvaux, aşa cum o înţelegem. Putem găsi tocmai în această personalitate unele trăsături care acţionează puternic şi cu măreţie, pentru că tot ceea ce poate avea o trăsătură mai mult sau mai puţin deformată poate avea, de asemenea, şi o trăsătură frumoasă, măreaţă, glorioasă. Dar la Bernhard găsim tocmai trăsături care arată foarte limpede în privinţa caracterului său sufletesc că el s-a născut din acea dispoziţie sufletească ce s-a dezvoltat în modul descris în secolele indicate, înlăuntrul culturii occidentale. În afară de Bernhard von Clairvaux am putea indica şi alte personalităţi, el este doar o figură tipică, aşa, de exemplu, atunci când vorbea adepţilor săi – al căror cerc era mare – despre toate cele pe care urma să le dăruiască omenirii cruciada intenţionată de el. Apoi a urmat eșecul întregii chestiuni. Şi cum vorbeşte el, acest om profund devotat lui Dumnezeu, despre acest eșec? Ceva de genul acesta: Dacă totul, absolut totul se termină rău, judecata asupra rezultatului rău să mă vizeze pe mine, dar nu pe Dumnezu, pentru că El trebuie să aibă întotdeauna dreptate. – Chiar acolo unde omul se putea şti a fi în legătură cu ceea ce considera el ca fiind putere divin-spirituală din spatele aparenţelor – el separa una de cealaltă –, acolo el spune: Păcatul să cadă asupra mea; ceea ce este corect este ceva care se desfăşoară de sine stătător, care curge oarecum dincolo de fluxul în care este încadrat sufletul omenesc.
Astfel, odată cu începutul acestui al treilea interval temporal din cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană a venit ceva ca o eclipsă, o întunecare peste omenire. Aceasta se exprimă cel mai mult prin faptul că se observă cum omenirea nu mai era capabilă să recunoască în noțiunile ei nicio legătură cu impulsurile şi curenţii spirituali reali. Dacă studiați numai filosofia secolelor aflate între secolul VIII şi XV, vedeți cum tinde ea peste tot să dovedească faptul că în nici un caz nu ar trebui încercat să se înţeleagă cu ideile şi conceptele omeneşti ceea ce se desfăşoară în realitatea spirituală, şi cum aceasta – s-a ajuns, din fericire, la o formulă – trebuie lăsată revelaţiei, cum aceasta trebuie lăsată în grija învăţământului bisericesc.
Aşa s-a constituit puterea Bisericii. Această putere a Bisericii nu s-a format pur şi simplu din impulsuri teologice, ci ea s-a dezvoltat prin aceea că oamenii erau instruiți să-şi aplice propriile forţe de cunoaştere, propriile lor forţe sufleteşti numai la viaţa fizic-sensibilă, şi să nu se gândească la o cunoaştere suprasensibilă. De aici s-a dezvoltat conceptul de mai târziu de credinţă, care nu a existat deloc în primele secole – numai că el este datat anterior. Acest concept de credinţă afirmă: În privinţa spiritual-divinului oamenii pot avea doar o credinţă – şi nu o cunoaştere. Această separare între adevărul credinţei şi adevărul cunoaşterii s-a dezvoltat realmente din anumite fundaluri istorice care sunt semnificative, şi care trebuie căutate în astfel de lucruri cum sunt cele pe care le-am expus noi.
Acum noi trăim, începând din secolul XV, aproximativ din anul 1413, într-un interval temporal – aceasta o va arăta abia mileniul III – în care avem de a face parţial cu moştenirea a tot ceea ce s-a petrecut sub astfel de influenţe cum sunt cele pe care le-am caracterizat aici. Cu moşteniri din acea vreme avem de a face pe de o parte, şi pe de altă parte mai avem de a face şi cu ceva care se constituie drept ceva complet nou în această a cincea epocă postatlanteană. În acea epocă a patra, dacă o cuprindem cu privirea, avem de a face cu un fel de gâtuire, de blocare a sufletului omenesc de la divinul-spiritual, cu o trimitere la procesele fizic-sensibile pur exterioare. Aceasta a fost pe atunci pentru această epocă a patra ceva nou. Am indicat anterior că ea nu exista în epoca egipteano-caldeeană. Cu un nou asemănător avem de a face şi în epoca noastră, şi sarcina omenirii – omenirea a păşit treptat într-o epocă în care conştienţa trebuie să joace un rol tot mai mare –, sarcina omenirii ar fi să înţeleagă toate acestea, să înţeleagă ceea ce, pe de o parte, este moştenire din timpul trecut tocmai caracterizat, şi ceea ce, pe de altă parte, se naşte ca nou în epoca noastră. Să privim mai întâi la cele moştenite.
Am văzut că această moştenire constă în aceea că omul se simte oarecum silit să-şi dezvolte sufletescul separat de suprasensibil. Şi moştenirea acesteia este din nou altceva, pe care îl veţi putea înţelege din ce în ce mai bine dacă veţi parcurge cu privirea din ce în ce mai îndeaproape procesele istorice. Exact printr-o privire de ansamblu atentă lucrurile nu vor fi supuse niciunui dubiu, ci tocmai adeverite. Veţi vedea cum ceea ce s-a cristalizat pe atunci, anume că s-a vrut să se menţină puterea sufletului omenesc în senzorial, să fie izolată de suprasensibil, apoi, în cea de-a cincia epocă postatlanteană – începând din secolul XV –, s-a dezvoltat înspre a respinge cu totul acest suprasensibil. Pe atunci s-a vrut să se menţină suprasensibilul departe de oameni, şi tocmai prin aceasta se caracterizează cel de-al optulea conciliu de la Constantinopole din anul 869. Din această menţinere la distanță, din care chiar Biserica şi-a făcut o sarcină, s-a dezvoltat respingerea suprasensibilului. S-a dezvoltat credinţa că suprasensibilul ar fi de fapt doar născocit de oameni, că nu ar avea nicio realitate. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat din punct de vedere istorico-psihologic originea materialismului contemporan, trebuie să o căutăm în Biserică. Desigur că Biserica este doar expresia exterioară a unor forţe mai profunde care acţionează în evoluția omenirii, dar dobândim o cunoaştere a acestei evoluții a omenirii dacă privim mai îndeaproape cum una se naşte cu adevărat dintr-alta. Drept-credinciosul din cea de-a patra epocă postalanteană, spunea: Capacitatea omenească de cunoaştere este destinată să înţeleagă numai corelaţiile sensibile; suprasensibilul trebuie lăsat revelaţiei; acesta nu intră în discuţie; căci orice luare în discuţie este eretism şi nu poate duce decât la rătăcire și sminteală. – Marxistul modern, social-democratul modern, care este fiul autentic al acestei concepţii, care nu este altceva decât consecinţa catolicismului din primele secole, spune: Orice ştiinţă care este vrednică de acest nume poate trata doar ceea ce se întâmplă fizic-sensibil; ştiinţă spirituală nu există, pentru că nu există niciun spirit; ştiinţa spirituală este cel mult ştiinţă socială, ştiinţă a convieţuirii sociale omeneşti. – Desigur, această tendinţă tocmai caracterizată s-a manifestat în cele mai diverse regiuni ale lumii civilizate, dar numai ca o nuanţă.
Aşa a devenit necesar ca începând din secolul VIII să se ia în considerare în ţările centrale şi occidentale ale Europei că viaţa sufletească omenească este totuși implicată într-un anumit mod prin aceea că ea crede în suprasensibil şi nu ştie nimic despre el decât prin revelaţie, dar crede în suprasensibil. Însuşirile raselor şi popoarelor din Europa Centrală erau de așa natură încât trebuia să se țină cont de ele, încât nu puteau fi ignorate. Să spui oamenilor: Puterile voastre omeneşti trebuie să se limiteze la a mânca şi a bea, iar ceea ce se petrece în rest în lume trăieşte deasupra voastră –, chiar aşa nu se putea face în Europa de Vest; însă aceasta s-a făcut în Europa de Est, şi acesta este sensul sciziunii Bisericii în Europa de Est şi Europa de Vest. În Europa de Est omul a fost într-adevăr limitat la lumea sensibilă, în care urmau să se dezvolte forţele sale. Iar înlăuntrul înălţimilor misteriale, complet neatins de senzorial, urma să se dezvolte ceea ce a dus apoi la religia ortodoxă. Acolo s-a separat realmente cu stricteţe ceea ce omul a scos la iveală din omenescul său, de ceea ce era adevărata lume spirituală, care numai plutea şi trăia în cultul ce plutea deasupra oamenilor.
Ce a trebuit să se dezvolte acolo? A trebuit să se dezvolte, din nou în diverse nuanţe, concepţia, senzaţia: Însemnătate, realitate are numai fizic-sensibilul. S-ar putea spune: Puterile care nu sunt exersate, ci care sunt tratate astfel încât omul să se comporte față de ele în așa fel încât să le încuie în sine însuşi, asemenea puteri nici nu se dezvoltă, ele se pipernicesc. Aşadar dacă omul a fost reţinut secole de-a rândul de la a cuprinde în spiritul său suprasensibilul, atunci și puterile sale au devenit tot mai neexersate în a cuprinde acest suprasensibil, până când i-au dispărut complet. Şi această dispariţie completă o găsim în viziunile socialiste moderne asupra lumii, a căror nenorocire nu constă în socialismul lor, ci în aceea că ele resping complet spiritual-suprasensibilul şi prin urmare trebuie să se limiteze la simpla structură socială a animalicului din om. Această simplă structură socială a animalicului din om a fost pregătită prin paralizarea forţelor suprasensibile ale omului. Ea a rezultat prin aceea că oamenii au fost forțați să-şi spună: Noi nu vrem deloc să ne unim sufletele noastre prin cunoaştere şi trăire cu ceea ce curentul vieţii Sale trăieşte de sine stătător, astfel încât mântuirea noastră să fie determinată prin El, şi în care este încadrat Misteriul de pe Golgota.
De ce se leagă aceasta? Se leagă de faptul că exact în această epocă a patra postatlanteană au acţionat deosebit de puternic forţele luciferice. Ele l-au desprins pe om de Cosmos, căci aceste forţe sunt mereu interesate să izoleze în mod egoist pe om, să-l desprindă de întreg Cosmosul spiritual, chiar şi în cunoaşterea sa despre relaţia sa cu Cosmosul fizic. De aceea nici nu au existat ştiinţe ale naturii pe când această desprindere se afla în punctul său culminant. Acest aspect este luciferic. De aceea trebuie să spunem: Ceea ce a acţionat pe atunci în separarea cunoaşterii sensibile de dogmatica suprasensibilă este de tip luciferic. Lucifericului i se opune ahrimanicul. Aceştia sunt cei doi adversari ai sufletului omenesc. Această atrofiere a forţelor omeneşti suprasensibile – care a condus apoi la forma pur animalică a socialismului, care trebuie să năvălească acum peste omenire pustiind şi distrugând – trebuie atribuită forţelor luciferice. Noul care se dezvoltă în epoca noastră este de o altă natură; acesta este de o natură mai ahrimanică. Lucifericul vrea să-l izoleze pe om, să-i gâtuiască legătura cu suprasensibilul spiritual, vrea să-l facă să trăiască în sine însuşi iluzia unei totalităţi. Ahrimanicul, dimpotrivă, bagă omul în sperieţi în faţa spiritualului, nu îl lasă să ajungă la spiritual, îi dă iluzia că spiritualul nu poate fi atins de către om. Dacă împiedicarea luciferică a omului de la suprasensibil trebuie să fie mai mult de natură educativă, cultural-educativă, împiedicarea ahrimanică de la suprasensibil, care se bazează pe teama faţă de spiritual este mai naturală, fizică, teamă ce izbucnește în mod deosebit în epoca ce a început din secolul XV. Şi aşa cum despărțirea luciferică de spiritual a putut să se exprime în mod deosebit în viaţa desfăşurată sub mantia creştinismului ortodox din Est, tot aşa teama ahrimanică, reţinerea faţă de spiritual a putut să se exprime în special în elementul culturii occidentale, şi în special în elementul culturii americane.
Asemenea adevăruri pot fi incomode în ziua de azi, dar ele sunt adevăruri şi noi nu putem progresa în ziua de azi prin aceea că vorbim în general – indiferent cât de mistic sau de teosofic – despre relaţia omului cu Divinitatea, sau oricum altfel ar putea fi numită. Progresăm numai recunoscând realitatea aşa cum este ea. Doar așa putem găsi din nou o ordine în haosul nostru, prin recunoașterea diverselor curente care trăiesc unul lângă altul în specificul lor. Căci, la rândul lor, diversele curente se dezvoltă din premisele lor, local, şi apoi se răspândesc, iar în moderna harababură care se numeşte cultură totul devine un talmeş-balmeş. – Ceea ce aş dori să numesc acum „americanism”, americanicul drept termen colectiv – care nu se referă la americanul individual – este teama de spiritual, este jinduirea de a trăi numai cu planul fizic-sensibil, sau cel mult cu ceea ce vine de jos în sus în acest plan fizic-sensibil ca spiritual-grosier, spiritism şi cele asemănătoare, care nu este un spiritual veritabil. Teama de spiritual este ceea ce caracterizează americanismul. Dar americanismul nu trăieşte numai în America – acolo el trăieşte întru totul ca o voință în polul social, nu uman –, el trăieşte mai presus de toate în orice ştiinţă. Această ştiinţă a dezvoltat în acest interval temporal începând din secolul XV tot mai mult ceea ce s-ar putea numi „teamă de spiritual”. Drept ştiinţă obiectivă este desemnat numai ceea ce pe cât posibil nu se îndeletnicește cu conceptele vii create înlăuntrul sufletului. Ceea ce este cumva o idee, un concept care este produs înlăuntrul sufletului, nu are voie să intervină în observarea naturii. Numai elementul mort al observării naturii, şi nu viul îmbibat de spirit are voie să pătrundă în ştiinţă. Dacă cineva introduce ceva, aş spune, în modul lui Hegel, care este un mod autentic central-european – dar şi în modul lui Schelling, în modul lui Goethe –, conceptul în observarea naturii, atunci oamenii cred imediat că în felul acesta s-ar ajunge pe un teren nesigur; pentru că ei nu au încredere că vor avea experiența a ceva real obiectiv în experiența spirituală, cuprinzând spiritualul. Ei cred că acolo se poate trăi doar ceva arbitrar, că s-ar ajunge imediat în ne-obiectiv dacă se aduce ceva subiectiv în experienţă. Acest mod de a privi lucrurile este ahrimanic. Ştiinţa este universalist-americană în măsura în care ea are acest principiu de a azvârli afară orice element subiectiv din considerarea naturii. Aceasta este ceea ce s-a cristalizat în mod esențial din această gâtuire anterioară față de spiritual în cea de-a patra epocă postatlanteană.
Noi am adăugat la acea moştenire noul, acel nou care, pe lângă ceea ce trebuie să se dezvolte ca purtător de roade – dar trebuie să se dezvolte în mod conştient –, se va afirma în viitor tot mai mult ca ceva distructiv. Acest nou este, în esenţă, de natură ahrimanică, este frică de spiritual şi acţionează distructiv, are un efect de dizolvare asupra întregii culturi a omenirii, cultură care, desigur, trebuie să-şi aibă bazele tocmai în spiritual.
La răspântia dintre cea de-a patra şi cea de-a cincea epocă postatlanteană, în special în cea de-a cincea, au apărut din ce în ce mai mult exact acele impulsuri pe care le-am caracterizat acum. Odată cu descoperirea Americii şi transplantarea naturii europene în America, s-a dezvoltat acolo acea teamă faţă de viaţa spirituală. Dar, pe de altă parte a luat naştere, aş spune, o tensiune în sufletele omeneşti; pentru că forţele popoarelor Europei nu erau în aşa fel încât să nu poată simţi totuși ceva din ele însele în privinţa relaţiei cu spiritualul din Cosmos. A luat naştere o tensiune oarecum la punctul de cotitură dintre cea de-a patra şi cea de-a cincea epocă postatlanteană, în secolele în care s-a dezvoltat ceea ce este desemnat drept istorie modernă. Atunci a luat naştere această tensiune a spiritualului reprimat în pieptul omenesc. Acesteia trebuia să i se opună un baraj, parţial înţelegând bine ceea ce existase ca veche moştenire, şi parţial cuprinzând foarte realist cu privirea noul ahrimanic ce se apropia. Atunci s-a născut acel curent spiritual care are totuşi o influenţă mult mai mare decât crede majoritatea oamenilor – am indicat acest lucru ultima dată dintr-un alt punct de vedere –, acel curent spiritual care se străduieşte să perpetueze, să continue această împiedicare a sufletului omenesc de la suprasensibil. A luat naştere, cu alte cuvinte, iezuitismul. Principiul său interior constă în aceea de a face în evoluţia omenirii tot ceea ce îi poate ţine pe oameni departe de legătura cu suprasensibilul, de relaţia reală cu suprasensibilul. Bineînțeles, această separare se va atinge cu atât mai mult cu cât acest suprasensibil este prezentat strict dogmatic din partea iezuită drept ceva pe care cunoaşterea omenească nu îl poate atinge. Dar procedarea iezuită, pe de altă parte, contează foarte tare pe cunoașterea omenească, şi nu vrea nicio înrudire interioară în afară de cea dintre ştiinţa modernă şi americanism, între ştiinţa modernă şi iezuitism. În aceasta este iezuitismul într-adevăr mare: în a se îndeletnici cu ştiinţa fizică într-un mod profund semnificativ. Iezuiţii sunt spirite mari pe tărâmul ştiinţei fizico-sensibile întrucât iezuitismul ţine cont de această tendinţă elementară a naturii omeneşti – care tocmai că trebuie învinsă prin dirijarea naturii omeneşti înspre lumea spirituală –: de a se teme de spiritual. Şi el contează pe faptul că această teamă poate fi socializată prin aceea că omului i se spune întru-un fel: Tu nu poţi şi nu trebuie să te apropii de spiritual; noi administrăm spiritualul pentru tine, noi ţi-l aducem în modul corect.
Aceste două curente – americanismul şi iezuitismul – lucrează întru câtva unul într-altul; numai că dumneavoastră nu trebuie să o luați superficial, ci trebuie să căutaţi în toate acestea impulsurile active mai profunde în evoluţia omenirii. Cine va căuta forţele care au produs catastrofa actuală, va găsi o colaborare remarcabilă între americanism – în sensul pe care îl avem aici în vedere – şi iezuitism. Dacă cuprindem toate acestea cu privirea, atunci găsim că pe de o parte în viaţa noastră culturală acţionează moştenirea din timpurile anterioare, şi pe de altă parte acesteia i se adaugă noul. Desemnând acestea drept luciferic pe de o parte, şi ahrimanic pe de altă parte, desemnăm exact ceea ce se opune celor ce trebuie să curgă în evoluţia omenirii ca viaţă spirituală corectă spre izbăvirea omenirii. Dacă ne apropiem cu un interes cordial de o asemenea figură cum este Bernhard von Clairvaux, care înclină oarecum înspre una dintre laturi, vedem că viziunea lui lua în calcul: Cunoaşterea omenească este îndreptată numai asupra fizic-sensibilului, aşadar să ne îndreptăm sufletele asupra divin-spiritualului cu fervoare, într-o trăire elementară. Acest lucru aduce ceva entuziast în această natură. – Am putea spune: ceea ce înspre această latură trăieşte în sufletul omenesc către spiritual, trăieşte de asemenea în timpul nostru, dar înspre cealaltă latură, înspre partea sa întunecată. Secolul XII l-a avut pe al său Bernhard von Clairvaux, şi secolul nostru are asemenea figuri precum Lenin şi Trotzki. Aşa cum acolo acţiona înclinația spre suprasensibil, tot aşa trăieşte în aceste figuri ura faţă de suprasensibil, chiar dacă aceasta se exprimă cu alte cuvinte, în alte conţinuturi. Acesta este reversul întunecat al acelor timpuri: acolo era turnarea sufletului omenesc în Dumnezeire, aici turnarea fiinţei omeneşti în animalic, singurul care urmează să primească o structură socială.
Putem înţelege aceste lucruri, desigur, numai dacă ne este clar ceva care însă se află foarte departe de înţelegerea prezentului. Acest prezent al nostru crede în teorii, căci el crede în conţinutul ideilor şi programelor. Am discutat acest lucru de mai multe ori. Dar conţinutului teoriilor şi programelor nu este niciodată factorul decisiv, ci lucrul care contează este eficienţa lor. Înainte de acest Război Mondial, la răspântia dintre secolele XIX şi XX marxistul modern ar fi spus desigur: Aşa ne învaţă Marx, aşa ne învaţă Engels, aşa Lassale; acestea sunt cele înspre care trebuie să ne străduim. Căci el ştie că trebuie să ne străduim înspre acestea pentru binele omenirii, ş.a.m.d. Oamenii au luat tocmai conţinutul programelor şi ideilor. În realitate, totuși, acesta nu este niciodată esențialul, pentru că ideile nu se înfăptuiesc niciodată în viaţă după conţinutului lor, ci prin forţele care există în ele în afară de conţinutul lor. Şi numai acela cunoaşte realitatea care ştie că ideile au adesea așa de puţin de a face cu realitatea, încât forțele se nasc alături de ceea ce au ideile drept conţinut. Cineva poate concepe un program foarte frumos, îl poate fundamenta științific foarte bine, poate arde pentru programul său, aşa cum au făcut marxiştii pentru al lor. Însă nu aceasta contează; căci pentru un timp care este atât de nespiritual ca al nostru, aceasta este o joacă cu focul. Oamenii cred atunci că acţionează pentru conţinutul ideilor. Dar cel care ştie cum merg lucrurile în viaţă ştie şi că efectele care se produc sunt cu totul altele decât ceea ce s-a intenționat. Ideile devin chiar monstruozităţi în viaţa culturală dacă nu sunt primite din înţelegere spirituală. Dar ideile marxismului nu pot fi primite din înţelegerea spirituală, pentru că ele vor să alunge spiritul. Ele trebuie, oricât de frumoase ar fi, să devină monstruozităţi. Numai atunci când faci abstracţie de idee şi dimineaţa nu întrebi: De ce s-a luminat de ziuă prin ceea ce s-a petrecut pe Pământ? – ci când îţi spui: S-a luminat de ziuă pentru că luminează Soarele –, aşadar atunci când treci în afara Pământului, îţi poţi explica de ce s-a luminat de ziuă. Tot aşa trebuie să treci de la ceea ce se petrece în prezentul nemijlocit la ceea ce s-a petrecut într-un trecut îndepărtat, pentru a-ţi putea explica ceea ce se petrece în ziua de azi. Nu veţi înţelege bolşevismul dacă nu ştiţi că a luat ființă ca un efect ulterior al celui de-al optulea conciliu ecumenic din anul 869. Nu îl veţi înţelege dacă nu îl înţelegeţi ca produs al atrofiei forţelor spirituale pentru lumea suprasensibilă. Aceasta este corelaţia interioară pe care trebuie să o ai dacă vrei cu adevărat să înţelegi ceea ce se petrece în lumea exterioară, astfel încât să poți face față acesteia. Pentru acela care pătrunde cu privirea conexiunile din istorie este cel mai cumplit atunci când vede Mişcări care pretind să vor să reformeze lumea şi care se bizuie doar pe conţinutul ideilor, care nu vor să abordeze eficacitatea ideilor făcând întru totul abstracţie de conţinutul frumos sau lipsit de frumuseţe al ideilor. – Se naşte un copil. Este un copil frumos. Mama poate fi încântată de el. Mamele sunt uneori încântate chiar şi când copiii nu sunt frumoşi. Copilul devine un pierde-vară, un om de nimic, care nu face nimic bun, devine poate un criminal. De aceea nu este adevărat că el a fost un copil frumos? Nu avem dreptul să spunem că a fost frumos? Această frumusețe împiedică faptul ca în viaţă intervin lucruri pe care nu ni le-am imaginat? Tot aşa, în anumite cercuri de oameni trăiesc conţinuturi de idei pe care ei le-au admirat, cu care ei au vrut să reformeze lumea. Aceste idei au devenit monstruozităţi! Pentru că ideile în sine sunt ceva mort; ele trebuie mai întâi să fie însuflețite prin curgerea în viaţa spirituală vie.
Cine citeşte lucrări socialiste moderne, dacă face abstracţie de anumite diferenţe, va găsi o mare asemănare între ele şi – chiar dacă lucrurile sunt exprimate într-un alt mod şi se vorbeşte despre alte domenii – lucrările celor care scriu din principiul ecleziastic al catolicismului. De exemplu, v-am citit de curând, dintr-o broşură [Nota 2]. Luați formele gândurilor din această broşură, modul de gândire; comparaţi ceea ce este exprimat acolo, cu tendinţele culturale sau non-culturale furioase, care se îndreaptă treptat spre bolşevism; comparaţi-le cu ceea ce constituie începutul unei lucrări a lui Kautsky [Nota 3] sau a lui Lenin: veţi găsi aceleaşi gânduri. Una constituie produs al evoluției din cealaltă. Nu te simţi nicăieri abordat mai „catolic” decât atunci când citeşti anumite lucrări socialiste dogmatice. Numai că ceea ce la catolicism este interzis, să se filosofeze în privinţa anumitor lucruri, a devenit pasiune, a devenit principiu: anume de a explica orice ştiinţă atribuind-o numai burghezismului şi orice dezvoltare spirituală numai luptei de clasă. Acest principiu este efect al principiului catolic. Bolşevismul în forma în care a apărut, va avea probabil doar o existenţă scurtă; dar cu ceea ce se află în spatele lui, întreaga omenire va avea de a face vreme foarte îndelungată, iar pentru acela care cunoaşte corelaţiile nu este de mirare că bolşevismul şi-a arătat primele începuturi în locurile unde această gândire omenească, aşa cum se desfăşoară ea, animalic, a trăit sub mantia ministrului cultelor al religiei ortodoxe, astfel încât un curent a fost cu totul separat de celălalt [Nota 4].
Toate aceste lucruri trebuie să le pătrundem cu privirea pentru a deveni conștienți de necesitatea de a aborda în modul corect viaţa spirituală. Pentru nicio vorbărie mistică nu este loc în ziua de azi. În ziua de azi este momentul să folosim cunoaşterea spirituală pentru a privi realitatea şi a descoperi acele corelaţii care există acolo; căci numai din cunoaşterea corelaţiilor poate proveni o intervenţie corectă în procesele lumii, nu din moşteniri şi nici din acea teamă, din noul elementar pe care le-am expus, şi care trebuie să ducă doar departe în haos. În socialismul cu caracter animalic trebuie să vedem o întruchipare a ceea ce s-a configurat în cea de-a patra epocă postatlanteană. Acolo în el este conţinut ceva luciferic: păcatul originar luciferic este în el. Însă ceea ce se dezvoltă acum este deja precum pedeapsa pentru acest păcat originar, este deja pedeapsa în sensul că acele facultăţi cărora li poruncit să nu fie aplicate suprasensibilului, au devenit într-adevăr incapabile să fie aplicate suprasensibilului, şi au ajuns să conţină ură şi aversiune faţă de suprasensibil. Nu mai este doar ură şi păcat originar, ci este deja pedeapsă pentru faptul de a întoarce spatele suprasensibilului. Şi acest lucru este valabil pentru multe din cele care se petrec acum.
În diverse nuanţe, spuneam, se desfășoară ceea ce străbate astfel ca impulsuri evoluţia omenirii. Numai înțelegând aceste nuanţe putem înţelege ceea ce se petrece în ziua de azi.
Popoarele din peninsula italiană şi din cea spaniolă au fost cuprinse de creştinismul care se răspândea, la fel ca şi popoarele din actuala Franţă şi popoarele actualelor insule britanice. Știm deja câte ceva din ceea ce s-a răspândit acolo. Ştim că în peninsula spaniolă şi în cea italiană s-a cultivat cu precădere sufletul senzaţiei, în ţinuturile franceze sufletul înţelegerii sau al sentimentului, în regiunile britanice sufletul conştienţei, aici, în Europa Centrală, Eul şi în Europa de Est intră în consideraţie în mod similar o cultură a Sinei spirituale, care poate fi însă eficientă abia în viitor, şi acum are doar germeni complet ascunşi. Dacă oamenii ar privi măcar o dată această Europă de Vest pentru a o înţelege aşa cum o poate descifra ştiinţa spirituală! Caracterele, de exemplu, ale ţinutului italian – nu caracter al omului individual, care, desigur, creşte dincolo de specificul poporului –, aceste caractere se dezvoltă altfel decât cele ale omenirii franceze sau britanice. Omenirea britanică este de o asemenea natură încât specificul poporului îşi are relaţia sa cu sufletul conştienţei. Din anumite puncte de vedere, eu am caracterizat deja aceasta cu mult timp în urmă [Nota 5]. Prin viaţa în sufletul conştienţei însă, omul este scos afară, alungat de pe planul fizic, pe insulele britanice nu la fel de puternic ca în America, dar este totuşi alungat de pe planul fizic. Consecinţa este că omul, pe care dezvoltarea bisericească l-a despărțit iniţial de suprasensibil, este acum adus din nou laolaltă cu cosmicul. Dar numai cu cosmicul exterior este el adus laolaltă atunci când este vorba de sufletul conştienţei. Consecinţa este că de fapt omul britanic, ca britanic, creşte împreună cu Cosmosul numai prin principii economice. Gândirea britanică este în esenţă economică, gândire în categorii economice. Cine recunoaşte legătura interioară a sufletului conştienţei cu lumea fizică înţelege aceasta ca necesitate; el înţelege, de asemenea ca o necesitate că în cazul caracterului poporului francez – nu acela al francezului individual –, care ajunge până la sufletul înţelegerii sau al sentimentului, se dezvoltă cu precădere gândirea politică, simţirea politică, iar italienii şi spaniolii dezvoltă în mod similar animalicul, pentru că acolo sufletul senzaţiei este nemijlocit cuprins de specificul poporului. Eu pot doar schiţa acestea, dar ele exprimă ceea ce trăieşte în înseşi caracterele popoarelor.
Dacă privim esenţa germană aflată înlăuntrul acestei dezvoltări atât de tragice, acolo specificul poporului cuprinde Eul. Întreaga istorie germană se limpezeşte dacă se are în vedere acest fapt, care se dezvăluie din lumea suprasensibilă. Acest Eu al omului este ceea ce este cel mai puţin dezvoltat în exterior în ziua de azi, este ceea ce a rămas cel mai spiritual. Prin urmare, germanul, prin faptul că este conectat la lumea spirituală prin intermediul Eului, este în modul cel mai spiritual legat de aceasta. El prin esența sa nu poate fi legat în mod economic, politic sau animalic, cu Cosmosul. El poate fi legat cu cosmicul doar aşa cum se revelează în viaţa spirituală, în viaţa sufletească a fiecărei individualităţi – Eul trăieşte întotdeauna în individualităţi – şi apoi se revarsă asupra poporului. Aici se exprimă cel mai caracteristic evoluţia germană în ceea ce se arată ca substanţialitate în goetheanism, în herderianism, în lessingianism, ceva care constituie o treaptă mai înaltă decat fizic-sensibilului. De aici provine şi o anumită înstrăinare faţă de fizic-sensibil, un sentiment că acest substanţialul nu este chiar parte din el, atunci când este pur şi simplu vorba de fizic-sensibil, şi de aceea în ultimele decenii atât de mult americanism, şi pe de altă parte atât de mult din ceva pe care nici nu vreau să-l caracterizez mai îndeaproape, s-au revărsat asupra Germaniei, înstrăinând-o de acţiunea ei iniţială conformă specificului poporului.
Într-un mod încă şi mai înalt se va afla Europa de Est, cu specificul popoarelor sale, în relaţie cu spiritualul, dezvoltând o cultură şi mai înaltă din punct de vedere spiritual – o contrapondere la ceea ce se dezvoltă acum din motivele pe care le-am indicat. Însă aceasta este o problemă de viitor, ea nu există încă în ziua de azi, este încă stabilită în sfera animalică, din care trebuie să se dezvolte mai întâi.
Țările occidentale ale Europei sunt legate întru totul ca printr-o adevărată moştenire din trecut, de cea de-a patra epocă postatlanteană. Ceva care este mai nou, dar este opus americanismului, se află deja în esenţa germană: o anumită relaţie cu lumea spirituală, care este căutată chiar înăuntrul spiritualului însuși. Germanul, dacă îşi urmează însăși natura sa specifică, nu are teamă de spiritual, ci are acea înclinație către spiritual pe care o găsim, de exemplu, exprimată atât de tipic, deși pe o treaptă mai înaltă, în goetheanism.
Atunci când spui astfel de lucruri trebuie, desigur, să le exprimi radical. Dar dumneavoastră ştiţi că nu din şovinism, ci din cunoaştere sunt expuse aici lucruri de acest gen. Într-adevăr, ele nu sunt spuse pentru a favoriza pe cineva. Aţi văzut ultima oară că știu să vorbesc ca să nu favorizez pe nimeni. Dar un lucru trebuie totuşi spus: Înlăuntrul a ceea ce este uitat adesea în Europa Centrală, dar care este totuşi esenţă germană, este predispusă o relaţie a spiritului omenesc cu lumea suprasensibilă, care trebuie cultivată, care este contrariul deplin a tot restul celor care se arată pe Pământ în ziua de azi. Oh, dacă am fi recunoscut aceasta, dacă ultimele decenii nu ne-ar fi adus din păcate americanismul în această zonă și rusismul, atunci practicarea ştiinţei în Europa Centrală s-ar fi dezvoltat într-un alt mod. Ştiţi din alte expuneri ale mele cât de spirituală ar fi putut deveni o știință dezvoltată din goetheanism. Dar goethenismul a rămas şi el un curent colateral. De fapt, a fost el înţeles? Până acum, nu! Dar în tot ceea ce stă la baza lui se află adevărata esenţă germană. Această esenţă este, după cum puteţi vedea din caracterizarea de astăzi, străină celorlalte. Celelalte sunt foarte, foarte amalgamate cu moştenirea şi cu noul. Numai în această Europă Centrală s-a dezvoltat ceva care mai mult sau mai puţin a răzbătut la suprafaţă din moşteniri şi din acest nou.
Cum goetheanismul rămâne neatins de ştiinţa materialistă – oamenii îl laudă desigur pe Goethe, dar îl fac, după cum am spus, pe fostul ministru al finanţelor, cu prenumele de Kreuzwendedich, preşedinte ale Societăţii Goethe [Nota 6] –, aceasta se poate vedea în multe lucruri. Tocmai ceea ce există în acest element lăuntric propriu-zis al germanismului, oamenii vor trebui să-l resimtă în celelalte domenii ca un continuu reproş; pentru că ei cred că scapă cel mai bine de cele pe care nu le pot recunoaşte prin natura lor, prin aceea că le calomniază. Acest lucru trebuie privit în față fără rezervă. Ceea ce este acolo ca reproş viu, oamenii consideră că cel mai bine este să îl prezinte drept șarlatanie. În felul acesta scapă în mod subiectiv de faptul că acel ceva este acolo ca un reproş. Atingem în felul acesta o realitate psihologică importantă. Calomnia va merge tot mai departe, dar ea îşi va avea temeiurile în aceea că este incomod faptul că există această poziţie aparte a Eului faţă de spiritual. Dar există necesitatea să vedem clar în aceste domenii, să nu fugim de vederea limpede, aşa cum se procedează. Dacă nu am avea noi înşine atât de mult filistinism, atât de mult americanism în noi, am înţelege că aceștia sunt doi poli opuși: goetheanismul german şi americanismul, şi atunci am şti că ne putem raporta în mod corect la curenţii prezentului numai atunci când ne uităm întru totul fără prejudecăţi în aceşti curenţi. Noi trebuie, de fapt, să ne dezobişnuim de orice şovinism, noi ar trebui să ne uităm pe deplin numai la ceea ce este obiectiv.
Atunci ne-am întoarce înapoi de la orice ridicare în slăvi a americanismului, la care ne-am dedat şi noi suficient, şi tocmai pentru că teama de spiritual este elementul caracteristic în americanism, am înţelege că în evenimentele catastrofale prezente, elementul american va acţiona tot mai mult ca rău cu adevărat radical. Miopi sunt aceia care spun altceva despre aceste lucruri, pentru că ei nu judecă privind întreg contextul. Tot ceea ce izvorăşte din situaţia politică a francezilor, din rigiditatea pur economică specifică britanicilor, tot ceea ce izvorăşte din mânia animalică, din acest „egoism sfânt” al poporului italian, este, relativ la marile probleme care se desfăşoară, o nimica toată în comparație cu elementul cu adevărat malefic ce se înalţă din americanism. Căci există trei curente care prin înrudirea lor interioară îşi au elementul lor distructiv pentru dezvoltarea omenirii. Prin faptul că ele au preluat în mod diferit moştenirea şi noul, aşa cum am încercat să vă caracterizez schiţat astăzi, prin aceasta sunt ele distrugătoare. Aceste aspecte distructive se află cu precădere în trei curente: În primul rând în tot ceea ce se numeşte americanism, pentru că acesta tinde din ce în ce mai mult să dezvolte teama de spirit, să facă lumea să fie numai o ocazie de a putea trăi fizic în ea. Este, totuşi, cu totul altceva atunci când anglicanismul vrea să facă din lume un fel de casă de comerţ. Americanismul vrea să facă, de fapt, din ea, o locuinţă fizică dotată cu cel mai mare confort posibil, în care omul să poată trăi comod şi bogat. Şi faptul ca omul să poată trăi comod şi bogat în lume, este elementul politic al americanismului. Cine nu pătrunde acestea cu privirea nu vede lucrurile, ci vrea să-și adoarmă conștiința. Sub influenţa acestui curent însă, relaţia omului cu lumea spirituală trebuie să moară. În aceste forţe americane se află ceea ce conduce esenţialmente Pământul către sfârşitul său, se află elementul distructiv care trebuie să ducă în final Pământul la moarte, pentru că spiritul este împiedicat să pătrundă. Al doilea curent distructiv nu este doar cel catolic, ci întregul iezuitism, pentru că el este în esenţă înrudit cu americanismul. Dacă americanismul constituie cultivarea curentului american ce vrea să dezvolte frica de spirit, iezuitismul vrea să trezească credinţa: Nu dibuiţi după spirit, de el nu vă puteţi apropia, şi lăsaţi bunurile spirituale să fie administrate de către aceia care sunt chemaţi să facă acest lucru prin Magisteriul Bisericii catolice. – Şi acest curent vrea să lase să atrofieze puterile din natura omenească ce se îndreaptă către suprasensibil. Iar cel de-al treilea curent este cel care în ziua de azi se înalţă atât de înspăimântător în simptomele particulare în Est, dar care îşi are temeiul în socialismul care socializează numai animalicul; este vorba de – cuvântul nu trebuie dogmatizat în niciun fel – de ceea ce se desemnează drept bolşevism, pe care omenirea nu îl va învinge cu uşurinţă.
Acestea sunt cele trei elemente distrugătoare ale evoluţiei omenirii moderne. A le întâmpina cu cunoaştere pentru a ne raporta în mod corect la evenimentele prezentului este totuşi posibil numai pe tărâm spiritual-ştiinţific. Despre aceasta vreau să vă vorbesc peste opt zile.
