Aţi văzut în decursul ultimelor consideraţii că eforturile depuse au vizat ca reprezentărilor pe care vrem să ni le însuşim din ştiinţa spirituală, să le dăm formă astfel încât ele să ne poată servi la înţelegerea a ceea ce ne înconjoară în fiecare zi, în fiecare ceas, tocmai în cultura actuală a vremurilor noastre. Dacă astăzi vrem să adăugăm câte ceva la aceste consideraţii, oarecum ca un apendice final, acest lucru poate fi făcut numai aforistic. Vor fi evidenţiate câteva caracteristici semnificative ale timpului nostru actual şi ele vor fi aduse în legătură cu unele dintre cele care în ultimele consideraţii au fost deja abordate pe ici şi pe colo ca ton predominant.
Dacă propunem să cuprindem cu privirea ceea ce apare deosebit de frapant în timpul nostru, atunci vom găsi că printre multe lucruri inhibitoare şi împiedicătoare din zilele noastre, este mai presus de toate faptul că modul de gândire, modul de reprezentare care s-a dezvoltat în ultimele secole în decursul evoluţiei îi duce pe oameni la a avea prea puţină previziune în privinţa evenimentelor care vin la vremea respectivă. Aceasta se arată în faptul că majoritatea evenimentelor care chiar acum se apropie de oameni vin ca o surpriză, în sensul cel mai autentic al cuvântului, vin surprinzându-i pe oameni, şi ei nu au nicio modalitatede a dobândi prin ceva o anumită credinţă în posibilitatea de a prevedea apariția sau evoluția evenimentelor viitoare. Ei cred că aşa trebuie să fie, să se lase surprinşi tocmai de cele mai semnificative evenimente. Dacă vorbeşti despre ceva care vine, oamenii se miră şi ironizează dorul, pe care îl presupn, după vreo profeţie. Dacă, de exemplu, le-ai atrage atenţia asupra a ceea ce se răspândește acum încoace, peste lume, din Orientul îndepărtat – desigur, conform cu lucrurile ce rezultă din premisele pe care le-am expus recent aici [Nota 1] – atunci, în ziua de azi, în ciuda faptului că lucrurile se vestesc deja cu toată limpezimea, ai găsi încă prea puţină înţelegere şi prea puţină credinţă. Există prea puţină dorință de a privi clar lucrurile. De aceasta este legat şi faptul că oamenii vor atât de puţin să se implice în adevărurile care, în acele limite în care poate fi făcut acest lucru, indică ceea ce se va întâmpla în viitor. Desigur, după cum ştiţi, aici nu este vorba despre niciun fel de prezicere, despre niciun fel de profeție, în sensul rău al cuvântului; ci este întotdeauna vorba de modul de gândire şi atitudinea ştiinţifică cea mai serioasă. Dacă vrem să aducem puţin înaintea sufletelor motivele acestor trăsături caracteristice ale prezentului, trebuie probabil să ne ducem departe înapoi după ele. Dar, în mod obişnuit, omul nu este deloc conştient cât de departe se află motivele a ceva. De obicei, el le caută mult prea aproape.
Dacă vreau să expun motivele celor tocmai caracterizate, trebuie să le caut într-o înclinaţie care este adânc înrădăcinată în sufletele omeneşti în prezent: înclinaţia înspre conceptele şi ideile moarte, înspre conceptele şi ideile lipsite de viaţă. Ar trebui ca oamenii să înţeleagă faptul că despre cele viitoare, cele care se apropie, nu putem gândi cu aceleaşi idei cu care gândim despre trecut şi despre cele constatate, stabilite. Dar oamenii rămân în ziua de azi numai la ceea ce, după cum se spune, poate fi dovedit, şi când se gândesc la a putea fi dovedit, oamenii se gândesc tocmai la modul specific de dovedire pe care îl îndrăgesc ei în ziua de azi. Cel care cunoaşte cu adevărat acest mod specific de dovedire, acela ştie că în felul acesta poate fi dovedit numai ceea ce furnizează adevăruri care se referă la ceea ce se află pe cale de a muri în Univers. Prin urmare, noi oameni vrem să avem în prezent doar o ştiinţă sau o cunoaştere care se referă la ceea ce se află pe cale de a muri, de a pieri. Tocmai acei oameni care se consideră cei mai iluminaţi îndrăgesc doar o cunoaştere care se referă la ceea ce este pe cale de a pieri. Ei îndrăgesc de asemenea şi numai acea vrere care se referă la cele pe cale de a pieri. Noi ca oameni am dori, în sensul cel mai larg al cuvântului, aş spune, chiar dacă nu suntem conştienţi de aceasta, să administrăm în prezent numai ceea ce se află pe cale de a pieri. Noi nu avem curajul să gândim ceea ce devine, pentru că ceea ce devine nu se lasă cuprins în concepte atât de rigide şi îngust delimitate, ca să poată fi dovedite, să poată fi cuprinse ca cele ce sunt pe cale de a pieri. Şi oamenii se protejează în ziua de azi împotriva oricărei contestări a validității modului actual de abordare.
Dacă vorbeşti împotriva acestor lucruri – şi trebuie să vorbeşti împotrivă – atunci te expui riscului să fii acuzat că ești un fantast îngrozitor, un diletant şi altele asemănătoare, poate chiar ceva mult mai rău. În ziua de azi, oamenii caută tocmai concepte cu care să se poată acoperi împotriva faptului de a trebui să gândească cele care sunt rodnice, germinative pentru viitor. În această privinţă, un concept a trebuit inoculat oamenilor care se consideră cei mai inteligenţi, conducători: conceptul de „conservare a substanţei şi forţei” [Nota 2], aşa cum este el conceput în ziua de azi. Şi este absolut de la sine-înţeles că în faţa unui anumit forum, în ziua de azi orice om care nu acceptă că acesta este un adevăr fundamental al oricărei ştiinţe: indestructibilitatea forţei şi a substanţei, este un „neghiob”. Şi totuşi, lucrurile stau aşa: Dacă ne adâncim cu adevărat privind în Univers, atunci tot ceea ce calificăm noi drept substanţe şi forţe nu sunt decât ceva efemer, ceva care se spulberă; şi orice ştiinţă, orice cunoaştere pe care o putem dobândi asupra substanţei şi a forţei este ştiinţa despre ceva trecător. Şi pentru că oamenii vor doar ştiinţa despre ceva efemer, pentru că ei vor să stăpânească în ştiinţă numai ceea ce este trecător, de aceea decretează ei în mod dogmatic, ca să aibă totuşi ceva solid, permanent, că substanţa, care se referă totuşi numai la ceva trecător, ar fi veşnică, sau că forţa ar fi veşnică. Această lege a conservării substanţei şi forţei joacă un rol important şi pentru aceia care nu se ocupă îndeapropare cu ştiinţa respectivă, un asemenea rol încât ea este ascunsă în mod tainic în toate. Educaţia noastră ştiinţifică este în aşa fel încât ceea ce se sedimentează ca rezultat al gândului menţinerii substanţei şi forţei pătrunde în întreaga literatură populară şi devine pentru oameni ceva de la sine-înţeles.
Acum, noi cunoaştem din Ştiinţa ocultă în schiţă [Nota 3] evoluţia de-a lungul perioadelor Saturn, Soare, Lună şi Pământ, ş.a.m.d. Nimic din ceea ce este numit în ziua de azi substanţă şi forţă nu trece dincolo de ceea ce desemnăm drept evoluţie a lui Venus. Aşadar chiar şi pentru substanţa cea mai durabilă, ceea ce merge până la evoluţia lui Venus, acolo va fi ajuns la capăt. Noi ne aflăm dincolo de mijlocul evoluţiei lumii noastre, aşa cum o putem noi vedea, şi ne situăm în cea de-a cincea perioadă a evoluţiei Pământului, dincolo de mijlocul ei. Noi am trecut de mijloc, trăim deja în perioada de apunere a evoluţiei Pământului, adică în acel timp în care a câștigat teren evoluţia descendentă, pieirea substanţei şi a forţei. Şi viziunea corectă, dacă studiem fizica şi chimia, ar fi aceea de a ne spune: Prin cunoştinţele pe care le dobândim în fizică şi chimie avem doar cunoştinţe care se referă la ceea ce este trecător, la ceea ce dispare din Univers, cel puţin odată cu evoluţia lui Venus. În întreg perimetrul a ceea ce este căutat astăzi ca ştiinţă nu există nimic care să se refere la ceva durabil; căci cu ideile şi conceptele cu care se poate dovedi ceva în modul îndrăgit astăzi poate fi găsit numai ceea ce este trecător, în sensul tocmai caracterizat. Oamenii se mişcă doar în elementul trecător.
Vedeţi, este necesară o corecţie esenţială a conceptelor în acest domeniu fundamental, şi tocmai acei oameni care se consideră în ziua de azi deosebit de educați ştiinţific vor trebui să înveţe multe pentru a-şi putea înlocui conceptele curente cu cele corecte. Dar de ce spun toate acestea, de vreme ce toată povestea poate să nu pară deosebit de importantă în generalitatea ei?
Este totuşi important, deoarece conform acestor concepte pe care şi le însuşesc oamenii în ziua de azi în direcţia tocmai caracterizată, conform acestor concepte care trăiesc în ziua de azi în orice gândire, se formează şi celelalte concepte: conform cărora voieşte omul, conform cărora îşi organizează el voinţa, vrerea. Conceptele sociale, conceptele politice se formează după modul de gândire pe care şi l-au format oamenii în acest mod. Ele se modelează după modul specific în care se face uz de astfel de forţe, care constă în aceea că ei vor să gestioneze în concepte numai ceea ce este trecător, și acest lucru se transferă apoi şi conceptelor vieţii. Într-un mod deosebit de evident se arată aceasta dacă privim punctele programelor acelor oameni care, în încrederea de sine pe care o au, se consideră drept cei mai progresivi, de exemplu în punctele programelor unor socialişti, tocmai ale acelor socialişti care fac să se vorbească enorm de mult despre ei în ziua de azi, şi care îşi au cu toţii, mai mult sau mai puţin, punctul de pornire în teoria lui Karl Marx. Această teorie a lui Marx este, în prezent, nenorocirea Rusiei, deoarece – din motivele pe care le-am expus ultima oară –, ceea ce se petrece conform premiselor istorice în Rusia, se poate petrece acolo tocmai din marxism. Această concepţie este totodată expresia extremă a voinţei de a gestiona numai ceea ce este trecător. Cine se familiarizează cu ideile acestei direcţii, acela ştie că cei care se declară în mod fanatic adepţi ai ideilor acestui marxism cred că au idei pe care se va sprijini viitorul. Aceste idei din domeniul social sunt tocmai dintre acelea care se pot referi numai la ceea ce este trecător. Acest aspect apare într-un mod naiv tocmai în această aşa-numită viziune socialistă asupra lumii, pentru că ea respinge pretutindeni elaborarea ideilor rodnice pentru viitor. Ea propovăduieşte tocmai binecuvântarea lipsei de idei. Ea are mai mult formula: Trebuie să înlăturăm ceea ce există în prezent; atunci ceva va ieși de la sine din această învălmășeală, fără să reflectăm asupra lucrurilor. Aceasta este exprimată radical. Dar și cand cei care exprimă radical lucrurile – în sensul ultimei consideraţiuni pe care am realizat-o în urmă cu opt zile –, care sunt bine educați în spiritul Bisericii de-a lungul secolelor și, de asemenea, nu fac altfel decât să arate evenimentele din ultimele secole privind din punctul de vedere al Bisericii, trebuie să spunem următoarele: În realitate, această viziune vrea să respingă pe deplin nutrirea de idei germinative; ea vrea să aibă doar idei ce se referă la cele pe cale de a pieri, ea poate produce doar idei prin care orânduielile pot fi îndreptate spre pieire. Oamenii cred că au ceva germinativ; dar nu despre aceasta este vorba, ci despre modul în care ideile se încadrează în realitate. În realitate, aceste idei nu ajung să pătrundă în fondul a ceva nou, ci se preocupă numai cu aducerea a ceea ce este distrugător într-o instituţie existentă. Acest socialism îmi apare ca o doamnă – pentru oamenii de astăzi este, fireşte, ceva cu care s-a terminat deja – care nu suporta crinolina. O doamnă care ura crinolina. Acesta trebuie modificată, spunea ea. Şi ce a făcut? A vătuit-o. Astfel, ea arăta pe dinafară exact la fel ca mai înainte, dar pe dinăuntru era căptuşită cu vată. Tot aşa fac şi aceşti socialişti: ei nu se gândesc ca ceea ce a adus istoria ca instituţii, ei să le fecundeze prin noi idei, ci să le lase aşa cum sunt, însă numai pentru a se aşeza ei înşişi în locul celor care au administrat până acum. Ei păstrează crinolina, dar o căptuşesc. Chiar și aici, într-o viziune extremă, este doar dorul de a gestiona ceea ce este aflat pe calea de a pieri, de a muri. Pe ce se bazează aceasta?
Se bazează pe faptul că prin conceptele ştiinţei care în ziua de azi se bizuie doar pe senzorialul, ale acelei ştiinţe care se sprijină pe raţiunea care ţine cont numai de percepţia sensibilă, prin aceste concepte poate fi abordat numai ceea ce este pieritor. Se poate găsi în natură numai ceea ce duce natura la moarte, şi nu ceea ce continuă să trăiască. Viul nu poate fi cuprins. Şi în cultură poate fi cuprins numai ceea ce moare, şi nu germinativul, ceea ce este în creştere. Căci acest germinativ, ceea ce este în creştere, trebuie cuprins cel puțin cu imaginaţia, cel puțin cu prima treaptă a cunoaşterii superioare, aşa cum este ea descrisă, de exemplu, în cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? [Nota 4]. Şi pentru a putea ajunge la anumite cunoştinţe superioare ale lucrurilor în devenire, trebuie să putem face uz de intuiţie şi inspiraţie. Atunci când oamenii se apropie de lucruri cu conceptele de până acum, ei pot vorbi cât vor, ei vorbesc numai despre ceea ce constituie gestionare a celor pe cale de dispariţie dacă nu admit să intre în ceea ce numai prin cunoaşterea suprasensibilă poate fi văzut ca fiind în devenire. Lucrurile sunt în ziua de azi realmente pe muchie de cuţit. Oamenii nu pot şti nimic despre anumite lucruri şi se va intra într-un haos cultural, în interiorul căruia ne aflăm deja suficient, dacă nu vor să abordeze contemplarea spiritualului.
Ceea ce ne trebuie, şi pentru ce ne străduim prin ştiinţa spirituală, este un fel de înnoire a misteriilor în sensul adecvat timpului actual. Pentru aceasta este, desigur, necesar să se înţeleagă sensul vechilor misterii şi apoi să fie înţeles sensul acelui timp care a fost oarecum o treaptă intermediară între vechile misterii şi cele ce trebuie să vină drept noile misterii. Toate acestea trebuie înţelese. Cel mai surprinzător pentru discipolii vechilor misterii era faptul că li se arăta în mod intuitiv cum vechea clarvedere atavică, cum cunoaşterea tainică, urmau inevitabil să piară. Acest fapt nu putea fi înțeles nici măcar prin cunoaşterea văzătoare, pentru aceasta trebuia să fii iniţiat în misterii. Oamenilor li se arăta că peste omenire trebuie să vină altceva decât vechea privire clarvăzătoare în lumile spirituale. Că acest vechi din constituția sufletească a omului, această apariţie a întinderilor Universului în imaginaţii, era destinat morţii, acest fapt era dezvăluit discipolilor din misterii. Cam în modul următor li se clarifica acest lucru: ceea ce poate fi văzut pe Pământ cu simţurile fizice nu este ceea ce conţine tainele propriu-zise ale existenţei pământeşti. Aceste taine reale pot fi dezvăluite numai dacă sufletului omenesc i se deschid în contemplarea clarvăzătoare tainele Cosmosului, tainele extraterestre, dacă acelui suflet i se revelă ceea ce se petrece afară, în Cosmos, în afara Pământului, în afara teluricului. Pentru că aceasta era cuprins prin vechea clarvedere, şi nu ceea ce se petrecea pe Pământ. Faptul că o asemenea cunoaştere, o asemenea înălţare în Cosmos nu vor mai fi posibile, era dezvăluit discipolilor misteriali. Iar celor care urmau să pătrundă misteriul lui Christos li se dezvăluia şi altceva.
Se ajungea aproximativ la următoarea reprezentare. Chiar dacă vechii clarvăzători atavici nu vorbeau despre Christos, inspiraţiile lor veneau din lumea în care Christos s-a aflat întotdeauna, deoarece Christos este o fiinţă cosmică. În întreg cosmicul, în tot universalul lumii, din care se revarsă ceea ce este revelat omului în clarvederea atavică, trăieşte Christos. Însă, începând din timpul în care urma să se petreacă Misteriul de pe Golgota, acestea nu vor mai fi accesibile oamenilor în vechiul mod. – Ce s-a petrecut? Ei bine, Christos a coborât din această lume, a venit din Cosmos, jos, pe Pământ. Întrucât Cosmosul nu mai era accesibil oamenilor aşa cum fusese în timpurile vechi, întrucât ei nu-l mai puteau găsi pe Christos în vechiul mod, întrucât a murit acest tip de cunoaştere, acea stare sufletească în care era văzută mai înainte lumea în care se afla Christos, de aceea Christos a trebuit să coboare la oameni. Şi El a coborât. Prin urmare, tot ceea ce cunoscuseră vreodată spiritele iluminate din vechile timpuri în cultele misteriale păgâne, în ştiinţa misterială păgână despre lumea spirituală, trebuia reunit în Christos. Acestea trebuiau văzute în Christos. Oamenii trebuiau să ştie ce fiinţă cosmică a coborât drept Christos din Cosmos pe Pământ. Acesta este un lucru.
Celălalt a fost următorul. Spuneam: Din tot ceea ce se poate vedea afară, în lumea orânduielilor naturale, sociale şi culturale, raţiunea şi simţurile pot vedea doar efemerul, pot dobândi o cunoaştere numai despre ceea ce este trecător în natură, ceea ce se extinde până la existenţa pe Venus. Dar cunoaşterea culturală se află adesea în declin atunci când oamenii cred că au idei care înseamnă o devenire. În ceea ce poate fi perceput prin simţuri şi înţeles cu raţiunea nu se află nici un germen pentru viitor. În toate acestea se află cele hărăzite morţii. Ar exista numai o cunoaştere a morţii dacă ar exista numai aşa ceva, pentru că însăşi realitatea care ne înconjoară este hărăzită morţii. Căci unde se află ceva durabil? Unde este ceea ce va supravieţui ca nepieritor dincolo de această existenţă exterioară hărăzită morţii? Unde este ceea ce se păstrează cu adevărat în timp ce atomii şi forţele despre care superstiţia fizică crede că s-ar păstra, nu se păstrează, ci pier?
Aceasta este doar în omul însuşi. Dintre toate fiinţele, dintre animale, plante, minerale, aer, apă şi tot ceea ce piere, există numai un singur lucru care se menţine dincolo de evoluţia Pământului şi dincolo de evoluţia ce va urma existenţei Pământului: este numai ceea ce trăieşte în omul însuşi. Numai omul poartă ceva în sine pe Pământ care este durabil. Nu putem vorbi despre conservarea atomilor, a substanţei şi a forţei, putem vorbi numai despre conservarea a ceva în om. Însă acel ceva poate fi văzut numai prin imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie. Tot restul, care nu este văzut prin cunoaşterea suprasensibilă, nu este durabil. Sensibilul este în întregime trecător. Ceea ce este suprasensibil, ceea ce durează, poate fi deci înţeles numai prin cunoaşterea suprasensibilă. În omul care se preumblă pe Pământ se află tot ceea ce din întreaga existenţă a Pământului va fi salvat dincolo de ea. Dacă întrebăm: Unde este germenul a ceea ce crește mai departe decât evoluţia Pământului, a lui Jupiter şi a lui Venus, care crește din cultura actuală până dincolo în cultura viitorului? – trebuie să spunem: În nimic din afară pe Pământ, numai în ceea ce se află în om. În acea parte a fiinţei sale care este accesibilă numai cunoaşterii suprasensibile, este omul ceea ce poartă în sine germenul pentru viitor. – Şi numai acela vorbeşte corect despre viitor, care are vrerea de a înțelege suprasensibilul, căci altfel oricine vorbeşte despre viitor, greşeşte. De aceea Christos, care din lumile care deveneau din ce în ce mai inaccesibile cunoaşterii omeneşti a trebuit să coboare şi pentru cunoaşterea omenească, a trebuit să se unească cu omul, să-şi aleagă în Iisus locuinţa şi să devină astfel Christos Iisus, pentru că numai într-un trup omenesc exista ceea ce are potențial pentru viitor pentru evoluţia Pământului. Prin urmare, în Christos avem cosmicul, dar acel cosmic care putea fi cuprins direct numai în vechea cunoaştere; iar în Iisus, la care a venit Christos, avem ceea ce poartă mai departe germenul pentru viitor, în vrerea omenească, singura purtătoare posibilă. Nu îl înţelegem pe Christos dacă vrem să îl înţelegem doar drept Christos, sau numai ca Iisus. Nu îl înţelegem dacă vorbim numai despre Christos; pentru că acel Christos despre care au vorbit, de exemplu, vechii docheţi [Nota 5] – un fel de gnostici –, nu mai poate fi înţeles; El ţine de vechea clarvedere atavică. Nu îl înţelegem pe Iisus dacă nu vrem să îl acceptăm pe Christos, care s-a mutat cu locuința în Iisus. Nu înţelegem că numai prin germenul omenesc va fi salvat pe Pământ cosmicul pentru viitor, dacă nu vrem să-l acceptăm pe Christos în Iisus.
Faptul de a înţelege în ce măsură este Christos-Iisus această fiinţă dublă, este o mare sarcină. Dar totodată mulţi s-au străduit să creeze piedici tocmai în privința înţelegerii lui Christos-Iisus ca fiinţă dublă. Astfel s-a pus problema în perioada contemporană, prin cele mai variate mijloace, de a-i face pe oameni să uite că în Iisus a locuit Christos. În acest sens, există pe de o parte acea doctrină teologică extremă, care vrea întotdeauna să vorbească numai despre „omul simplu din Nazaret” [Nota 6], care aşadar vorbeşte numai despre omul naturii sensibile şi nu despre acel om care are în sine germenul viitorului. Apoi mai există acea societate care a fost întemeiată pentru a-l combate pe Christos şi pentru a crea în acest scop o imagine falsă a lui Iisus: Societatea iezuitismului, care, în esenţă, există pentru a izgoni imaginea lui Christos din imaginea lui Christos-Iisus şi pentru a-l lăsa numai pe Iisus să fie considerat, ca să spunem așa, tiranul omenirii în dezvoltare. Toate acestea trebuie văzute în corelaţia lor. Căci diversele impulsuri asupra cărora se indică, acţionează în viaţa prezentului mai mult decât se crede; ele acţionează foarte intens în viaţa prezentului. Şi cel ce nu deschide ochii şi nu simte nevoia să înţeleagă manifestările concrete a ceea ce se petrece în jurul său, nu va fi niciodată capabil să fie altfel decât surprins de tot ceea ce vine; el nu va putea ajunge la claritate asupra lucrurilor, așa cum sunt cele indicate aici. Prezentul nostru este, desigur, în multe privinţe, mult prea comod pentru a vrea să ajungă la claritate asupra acestor lucruri. Conceptele spiritual-ştiinţifice sunt mult prea dificile. De aceea, lumea le condamnă a fi diletante, neştiinţifice, fantastice şi altele asemănătoare. Ea se condamnă totodată pe ea însăşi, din motivele pe care tocmai le-am expus, să nu ţină cont de nimic care ar putea avea într-adevăr potențial pentru viitor.
Vedem aşadar în ziua de azi acel pustiu din jurul nostru, în mijlocul haosului la care au condus vechile confesiuni religioase şi curentele culturale. În mijlocul acestui haos, pe care oamenii în ziua de azi îl numesc cu o naivitate ciudată război, în timp ce el nu mai este de mult război, ci cu totul altceva, în mijlocul acestui haos vedem pustiul gândurilor şi al ideilor, pentru că idei şi gânduri care să nu fie pustii pot veni doar din cuprinderea suprasensibilului, a spiritualului, şi pentru că în ziua de azi omul trebuie să se decidă fie să administreze numai ceea ce este pieritor, pe cale de a muri, şi să devină un discipol al lui Lenin, fie să ia în calcul suprasensibilul, care conţine ceea ce trebuie să vină. Eu nu îl am în vedere numai pe acest singur Lenin, care perturbă acum în estul Europei; îl iau mai mult ca un simbol, pentru că avem mulţi asemenea Lenini, mulţi în întregul perimetru al vieţii actuale din jurul nostru, într-un domeniu sau altul. Pur și simplu oamenii nu vor să se apropie de altceva decât de ceea ce se află pe cale de a muri.
Amintiţi-vă, vă rog, ceva, asupra căruia am atras cândva atenţia și aici. Planta trăieşte, spuneam eu; o puteţi descrie drept ceva viu. Dar ce descrie ştiinţa uzuală în ziua de astăzi la o plantă? Nu ceea ce trăieşte înăuntru, pentru că acela este suprasensibil; ci descrie ceea ce umple viul, ceea ce înăuntru este mineral, mort. În ştiinţa actuală nu găsiţi descris nimic altceva decât ceea ce umple ca mineral fiinţa vie şi ceea ce determină moartea în fiinţa vie. De aceea, oamenii nici nu se pot înălţa la concepte cu adevărat rodnice în privinţa naturii. Asemenea concepte cum sunt cele din botanica actuală nu sunt concepte pline de viaţă, ci acolo se descrie ceva care este umplut cu pietricele, cu minerale. Acolo este pretutindeni elementul mineral care circulă. Acesta este descris şi la animal, şi la om. De îndată ce treci dincolo de acest mineral care circulă în plantă, animal şi om, acestea devin cu totul altceva.
Luaţi-l, de exemplu, pe domnul von Uexküll [Nota 7], care a scris eseul «În lupta pentru sufletul animal». Acest domn von Uexküll este posedat de o cruzime masochistă în privința oricărei ştiinţe sufletești, în privința a tot ceea ce aminteşte doar întru câtva de știința sufletească. Am spus „cruzime masochistă” pentru că în acest eseu poți citi: Nu urmează să decidem dacă există sau nu un suflet; urmează să decidem doar că ştiinţa nu poate stabili nimic în această privinţă. – Cine este crud cu adevărat, acela şi ucide; cine este de o cruzime masochistă ca acest domn von Uexküll, acela doar probează uciderea, înțeapă de jur-împrejur. Acesta este de fapt specificul ştiinţei actuale; numai că oamenii nu o observă pentru că nu le place să se implice în aceste lucruri. Ei nu vor să străpungă peretele despărţitor care îl separă pe om de ceea ce este în jurul său. De aceea oamenii nu se pot înălţa deloc până la conceptele de care este într-adevăr nevoie, pentru ca omul să înveţe să înţeleagă din nou mediul său înconjurător.
Ştim din ştiinţa spirituală că din lumile spirituale coboară esenţialul, nucleul omului, care se uneşte cu ceea ce îl înconjoară pe om ca înveliş material, de carne, între naştere şi moarte, sau între concepere şi moarte. În ziua de azi se cercetează problemele conceperii, naşterii, dezvoltării embrionare, dar nu pot fi cercetate pentru că se studiază doar elementele moarte inserate în viu. Dar în felul acesta nu se va ajunge niciodată la înţelegerea singurului lucru care ne face inteligibilă omenirea: Atunci când omul coboară din lumea spirituală el este primit de tată şi mamă, şi trece apoi prin întreaga dezvoltare embrionară. În ziua de azi ştiinţa trăieşte în prezumția că tatăl şi mama dau copilului existenţa. Şi deoarece tatăl şi mama constituie centrul familiei şi familia este baza comunității sociale, comunitățile sociale, care sunt familia extinsă, consideră, de asemenea, omul drept proprietatea lor. În felul acesta se ajunge la concepte foarte amare în prezent. – Dar nu aşa stau lucrurile.
Căci ce îi oferă omului actul conceperii? Ce primeşte omul prin actul conceperii? Ceea ce primeşte omul – după cum o poate arăta ştiinţa spirituală – este posibilitatea de a fi o fiinţă muritoare; posibilitatea de a muri o obţine el prin actul conceperii. Luaţi ceea ce este scris în diferitele mele cărţi: veţi recunoaşte că ceea ce spun acum este consecinţa necesară a faptelor. Deja prin aceea că omul este conceput i se incorporează ceea ce face posibilă aici pe Pământ moartea sa. Întreaga viaţă dintre naştere şi moarte este o dezvoltare înspre moarte, şi este inoculată moartea în ceea ce este primit la concepere. Ceea ce este omul ca om, ca fiinţă, nu este în vreun fel produs la concepere, ci numai atât, ființei noastre altfel nemuritoare i se inoculează ceea ce conţine posibilitatea de a muri. Părinţii pot da copilului numai moartea – aşa s-ar spune, exprimat la modul extrem –, numai posibilitatea de a purta aici, pe Pământ, un trup muritor. Ceea ce trăieşte în acest trup trebuie să vină prin ceea ce coboară din lumea spirituală. Faptul că acest întreg organism – întregul mecanism cu care este îmbrăcat omul şi pe care el îl primește împreună cu germenul morţii prin faptul de a fi fost conceput – este de fapt capabil de a trăi, aceasta se petrece prin ceea ce coboară din lumea spirituală. Trebuie să învăţăm să-l legăm din nou pe om în forma sa cea mai concretă în care apare de evoluţia spirituală cosmică. În acest scop trebuie să învăţăm să nu ne raportăm cu acea teamă laşă de cunoaştere la problemele cele mai înalte, teamă în care se situează în ziua de azi ştiinţa actuală, ci să abordăm în mod real aceste cele mai înalte probleme. Dacă ne speriem de ele, nu putem înţelege nici ceea ce trăieşte în imediata vecinătate.
În imediata vecinătate – s-ar putea spune așa – trăiesc în ziua de azi cele mai diferite popoare. Gândiţi-vă numai ce concepte neadevărate a făcut, de exemplu, Woodrow Wilson din conceptul de popoare, din conceptul de popor. Despre aceasta noi am vorbit adesea. Trebuie să ne fie clar că acest concept de popor nu poate fi înţeles dacă nu se privește în întreaga evoluţie a Pământului. Căci de unde vine împărţirea omenirii în popoare?
Ştim din ştiinţa spirituală: Evoluţia s-a desfăşurat în aşa fel încât mai întâi am avut încorporarea Saturn a Pământului, după care a urmat încorporarea Soare, apoi încorporarea Lună şi apoi actuala stare a Pământului; apoi va veni o încorporare Jupiter, ş.a.m.d. Însă lucrurile nu s-au desfăşurat atât de lin încât pur şi simplu vechiul corp al lui Saturn să se fi transformat în corpurile de Soare, Lună şi Pământ, ci a avut loc cândva o separare a Soarelui de Pământ, apoi o separare a Lunii de Pământ, astfel încât să avem o evoluţie continuă, și ceva care s-a separat, s-a reunit din nou, apoi din nou s-a separat. Tocmai ceea ce am numit mai devreme evoluţia cosmică, separarea, a acționat în vechea clarvedere. Şi a rămas în această clarvedere complet inconştient – a rămas „chtonic”, aşa cum se numeşte în vechea clarvedere –, în evoluţia continuând mai departe a Pământului, ceea ce este germenul uman al viitorului. Căci ceea ce vine din Univers era hărăzit pieirii şi a fost menţinut numai prin aceea că a fost cuprins de puterea luciferică. Aşa s-au format diversele diferenţieri în naţiuni, în popoare: pornind de la Cosmos. Dar forţele cosmice s-au impregnat cu forţele luciferice. Opus acestor popoare divers diferenţiate se află ceea ce de asemenea a fost înţeles într-o vreme mai bună decât este cea actuală: general-umanul. Acesta are o cu totul altă origine. Este cel despre care se poate vorbi în abstract, despre care însă se vorbeşte în realitatea sa numai dacă se înțelege cu adevărat ceea ce este în om ca germen al viitorului. În acesta nu se află nimic din naţiune, nimic din popor; pentru că acesta este nu ceea ce a coborât din Cosmos, ci acela la care s-a dus Christos şi cu care s-a unit El. Christos nu s-a unit cu vreun element naţional, precum zeitatea Iehova, ci El s-a unit cu general-umanul. El s-a aflat în comunitatea acelor zei din care au devenit naţiunile, dar El a părăsit această sferă atunci când ea a devenit coaptă pentru declin, a venit pe Pământ şi s-a așezat în ceea ce este general-uman. Şi în privinţa lui Christos-Iisus este cea mai mare blasfemie să te servești de El pentru altceva decât pentru ceea ce este general-uman atunci când spui „Nu eu, ci Christos în mine” [Nota 8].
A pătrunde cu privirea acest lucru ţine într-un fel de cele mai importante reprezentări ale viitorului. Dintre cele mai importante reprezentări ale viitorului face parte aceea de a pătrunde cu privirea, de a înțelege relaţia lui Christos Iisus cu omenirea, de a pătrunde cu privirea, de asemenea, ceea ce aparţine doar etnicului, în afara întregii sfere lui Christos Iisus, pentru că acesta este vechea rămășiță a ceea ce, de fapt, pe vremea Misteriului de pe Golgota era coaptă pentru pieire. Dar toate lucrurile încă rămân în lume şi după momentul în care sunt coapte pentru pieire, ca fructele ofilite. Astfel, din ceea ce de fapt era gata de pieire nu a putut rămâne altceva decât acea ştiinţă care în cunoaşterea ei vrea să gestioneze numai ceea ce este pe cale de a apune, care, la fel ca știința naturală sau socială contemporană, se preocupă numai cu idei care pot stăpâni doar ceea ce se află pe cale de distrugere: fie ceea ce se piere, moare în natură, fie ceea ce piere, moare, în cultură, după cum am arătat.
În istoria culturii noastre vezi câteodată ciocnindu-se de-a dreptul dur între ele acest pe-cale-de-pieire, care vrea să trăiască în idei moarte, abstracte, şi se amăgește că ele sunt ceva semnificativ, şi acel opus, ce vrea să înţeleagă germenul omenesc, singurul care are un viitor promițător. Eu v-am atras adesea atenţia asupra acelei conversații însemnate pe care a avut-o Goethe cu Schiller [Nota 9] atunci când au fost amândoi la o reuniune a Societăţii Cercetătorilor Naturii în Jena, unde botanistul Batsch [Nota 10] a conferenţiat despre plante şi când, plecând de acolo, Schiller i-a spus lui Goethe: Concepţia botanică este totuşi ceva care îmbucătăţeşte totul, care alungă ceea ce unește. – La aceste cuvinte, Goethe i-a schiţat lui Schiller în câteva trăsături caracteristice metamorfozarea plantei. Atunci Schiller i-a spus: Dar aceasta nu este o experienţă, aceasta este o idee. – Schiller nu se putea înălţa la viziunea omului care poartă în sine potențialul viitorului, ca să poată găsi apoi şi ceea ce este promițător pentru viitor afară, în Univers, anume suprasensibilul. De aceea i-a replicat el lui Goethe: Aceasta nu este o experienţă, nu este o observaţie, este o idee. – La aceasta, Goethe a răspuns: Atunci eu îmi văd ideile cu ochii. – Pentru el, ceea ce schiţase era ceva pe care el îl şi vedea, care era pentru el la fel de real ca ceva observat cu simțurile fizice. Așa stătea acela care, ca Schiller, nu putea să-și ridice privirea spre suprasensibil, ci avea în minte numai ideea moartă abstractă, în faţa lui Goethe care voia să extragă din cele cunoscute în natură ceea ce are potențial pentru viitor, ceea ce este nepieritor în om, faţă de care tot ceea ce este trecător nu este decât un simbol, pe care el voia să-l unească cu nepieritorul, şi care, prin urmare, nu era înţeles, pentru că el privea la ceva suprasensibil, nepieritor, ca și când ar privi ceva sensibil. De aceea, cerinţa necesară a timpului nostru trebuie să fie goetheanismul, dezvoltat în continuare, perfecţionat în domeniul său. Şi lucrurile se vor limpezi abia atunci când oamenii vor înţelege că cele precum confesiunile individuale, inclusiv cea mozaică, şi în special cea catolică, sunt doar continuările vechiului, nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie, şi se prelungesc în evoluţie ca ceva care se usucă, așadar care încă se ține pe poziție numai printr-o putere exterioară, şi că alături de acest vechi proeminent se ridică ceea ce vrea din capul locului să ia cu sine pentru viitor doar ceea ce este trecător. Iar ceea ce se exprimă astfel, în sensul că vrea să ia cu sine numai ceea ce este trecător, este americanismul. Pe aceasta se bazează înrudirea dintre americanism şi iezuitism, despre care am vorbit ultima oară.
Tuturor acestor lucruri li se opune goetheanismul. Din nou nu am în vedere ceva stabilit în mod dogmatic, dar trebuie să folosim nume pentru ceva care merge mult dincolo de nume. Eu nu înţeleg prin goetheanism ceea ce a gândit Goethe până în anul 1832, ci ceva care probabil că abia în mileniul următor poate fi gândit în sensul lui Goethe, ceea ce poate deveni din concepţia lui Goethe, din viziunea goetheană, din modul de reprezentare şi simţire goethean. Aşa se explică faptul că tot ceea ce este încremenit îşi vede duşmanul său propriu-zis tocmai în ceea ce se află într-o anumită relaţie cu goetheanismul. În acest domeniu, aş spune, se trăiesc cele mai puternice paradoxuri culturale. Şi este într-adevăr un fel de paradox cultural faptul că cea mai plină de spirit carte despre Goethe – în ciuda a tot ce vorbește împotriva lui – a fost scrisă de un iezuit: Pater Baumgartner [Nota 11]. Este o carte care îl sferedelește adânc pe Goethe. Este, desigur, exact caracteristica că tot ceea ce este cumva iezuit este advers lui Goethe. Dar aceasta este o carte plină de spirit, profundă, care nu este scrisă ca privire generală, ci îl nimerește pe Goethe. – În timp ce în cartea importantului gentleman englez Lewes [Nota 12] este descris un filistin din secolul XVIII, care s-a născut în 1749 la Frankfurt am Main, care s-a dus ca student la Leipzig, a fost chemat apoi la Weimar şi a călătorit în Italia, care se numea Johann Wolfgang Goethe şi a fost în mod eronat admirat; căci nu se scrie o carte prin aceea că scrii deasupra „Johann Wolfgang Goethe”, şi în rest descrii un mic burghez filistin din secolul XVIII. Un paradox cultural se află în cartea iezuită despre Goethe din motivul că din ea se vede încă o dată cum funcționează antagonismul dintre forţe în perioada contemporană, unde se află realmente contradicțiile între forţe.
La o scară mai mică, acestea se arată şi la noi. Atâta timp cât am putut fi consideraţi „o sectă ascunsă”, antroposofia a fost puţin atacată. Acum, când ea se răspândeşte întru câtva, se văd deja cele mai dezlănţuite atacuri, de exemplu tocmai din partea iezuită, iar caietele revistei «Stimmen aus Maria Laach», acum «Stimmen der Zeit» («Voci ale timpului») [Nota 13] nu se mai mulţumesc deloc cu un eseu, ci scriu caiete întregi despre ceea ce este numit de mine „antroposofie”. De aceea, trebuie să avertizez iar și iar să vă gândiți la aceasta, că atunci când vin atacuri din această parte să nu credeți că din punctul de vedere al acelor oameni ar fi spre binele nostru să spunem: Noi vorbim, totuşi, despre Christos, noi promovăm înţelegerea lui Christos, ş.a.m.d. Pentru că aceşti oameni interzic tocmai acest lucru! Este tocmai ceea ce nu este îngăduit să fie făcut. Nu ai voie să afirmi nimic despre Christos care nu face parte din doctrinele Bisericii. De aceea, în cercurile noastre nu trebuie să mai fim atât de naivi încât să credem că putem concilia catolicismul prin faptul că suntem buni creştini. Tocmai prin faptul că eşti un bun creştin, că faci totul pentru a promova creştinismul, îţi faci din catolicism cel mai mare duşman, așa cum, de fapt, va fi necesar și tot mai necesar să dăm atenţie ca naivitatea în privinţa unor astfel de lucruri care trăiesc în jurul nostru să dispară din cercul nostru. În cercurile noastre trebuie să câștige teren din ce în ce mai mult faptul de a vrea să vezi ce forţe, atât care apun cât şi care se ridică, trăiesc în jurul nostru. Noi trebuie să depășim acest dor care se găseşte adesea la noi, doar de a năzui înspre un pic de lume imaginativă. Eu am spus adesea că noi trebuie să trecem dincolo de această aspirație la un pic de lume imaginativă. Noi trebuie să fim capabili să conectăm și să adăugăm pretutindeni ştiinţa noastră spirituală la conceptele culturii prezentului, şi trebuie să devenim observatori fini, pătrunzători a ceea ce trăieşte în prezent, pentru că numai din perspectiva acestei ştiinţe spirituale se poate observa cu adevărat acest prezent. Câţi nu vin la mine şi-mi spun: Am văzut una sau alta. Da, într-adevăr, ei le-au văzut. Imaginaţiunile nu se află atât de departe de evoluţia omenească. A fost acela Păzitorul pragului? – întreabă apoi unii. Dar răspunsurile la astfel de treburi nu sunt simple Da-uri şi Nu-uri, căci răspunsurile cuprind întreaga evoluţie omenească. Dar răspunsurile au fost date, sunt acolo. Corectez acum Ştiinţa ocultă [Nota 14], care urmează să apară într-o nouă ediţie. Eu văd că practic înăuntrul ei se află totul pentru a răspunde la astfel de întrebări. Toate prevederile, toate restricțiile pe care trebuie să ți le impui sunt descrise cu exactitate în ea. Sentimentele, senzaţiile pe care trebuie să le dezvolți sunt descrise acolo. Şi ele sunt indicate limpede, numai că trebuie să citești pretutindeni cu exactitate. Dacă ar fi fost să expun ple larg, în toate detaliile tot ceea ce este conţinut în Ştiinţa ocultă, ar fi trebuit să scriu treizeci de volume. Trebuie să gândești o leacă atunci când citeşti această carte, trebuie să tragi concluzii; dar le poți trage. Mie nu-mi place să scriu cărţi groase, dar din carte rezultă limpede: Cu siguranță, cine se străduiește înspre lumea suprasensibilă, se străduiește şi să-l întâlnească pe Păzitorul pragului; dar a-l întâlni pe acest Păzitor al pragului nu este o treabă atât de simplă cum este aceea de a avea o imaginaţiune ca de vis. Este, desigur, modul cel mai comod să intri în lumea suprasensibilă printr-o imaginaţiune ca de vis. Întâlnirea cu Păzitorul pragului este o tragedie, o luptă pentru viaţă în privinţa tuturor conceptelor cunoaşterii, în privinţa tuturor legilor cunoaşterii şi a tuturor relaţiilor omului cu lumea spirituală, cu Ahriman şi Lucifer. Această catastrofă din viaţă trebuie să se producă dacă vrei să-l întâlnești pe Păzitorul pragului. Dacă întâlnirea pur și simplu pătrunde în fața unui om într-o imaginaţiune ca de vis, aceasta înseamnă că persoana vrea să se strecoare în mod comod pe lângă Păzitorul pragului, pentru a avea ca înlocuitor – oamenilor le plac înlocuitorii – visul despre Păzitorul pragului.
Asupra acestor lucruri trebuie să gândim sănătos. Atunci se va dovedi că în această gândire sănătoasă constă baza pentru vindecarea tuturor superstiţiilor şi pentru toate cele de care adversarii frivoli acuză ştiinţa spirituală. În afară de aceasta, în acest mod de a gândi, în această înălţare de sine la trăirea spiritualului se află tot ce avem nevoie ca germeni pentru a ieşi într-adevăr din actuala catastrofă mondială. Ceea ce duce dincolo de aceasta trebuie să fie înțeles nu pe Pământ, nu doar în senzorial, nu în instituţiile care se duc de râpă şi cu care se exploatează abuziv resursele care există. Trebuie înţeles ceea ce nu se află aici! Noi trebuie să fim cuprinşi de un zel înflăcărat pentru înţelegerea celor care încă nu sunt aici. Însă ceea ce nu este încă aici poate fi înţeles numai după modelul celor care sunt înţelese prin cunoaşterea suprasensibilă. Prin privirea înapoi în trecut nu este suficientă. Adepţii lui Kautsky preferă să privească în urmă la trecut şi întemeiază antropologia omenirii. Acolo unde omul aproape nici nu fusese creat vor ei să studieze stările pentru a înţelege relaţiile sociale ale prezentului. Aceşti veritabili fii ai unui catolicism greşit înţeles, cum este, de exemplu, Kautsky, vor să aibă aşa lucrurile. Dar nu se poate privi înapoi în trecut, pentru că ceea ce este acolo, care ajunge până în prezentul actual, a fost creat prin forţe atavice, instinctive. În viitor nu se va mai face nimic instinctiv. Şi dacă omul vrea să gestioneze numai ceea ce mai există încă aici din timpurile sale instinctive, atunci el nu va ajunge niciodată la ceea ce are potențial pentru viitor, la ceea ce conduce dincolo de această catastrofă. Ceea ce constituie singura înţelegere activă, serioasă a prezentului este strâns legat de atitudinea corectă faţă de lumea spirituală.
Ar trebui să vă vorbesc mult dacă, continuând în acest sens, aș vrea să vă vorbesc, pe baza premiselor noastre, despre multe lucruri care sunt evidente în prezent. Şi numai dacă în săptămânile în care nu vom mai fi împreună de acum încolo, vă veţi aduce într-adevăr în faţa sufletelor ceea ce s-a spus în aceste consideraţii, şi care ar trebui să culmineze în necesitatea recunoaşterii figurii duble a lui Christos Iisus, atunci, meditând în această vară, veţi ajunge departe în înţelegerea lui Christos cosmic şi a lui Iisus pământean: anume, că Christosul cosmic a coborât din lumile spirituale, pentru că de atunci încoace aceste lumi urmau să fie închise contemplării omeneşti, şi pentru că omul trebuie să înţeleagă ceea ce se află în el însuşi ca germen al viitorului. În acest Christos cosmic şi în Iisus cel pământean, cel uman, şi în în modul în care sunt uniți laolaltă se află multe din dezlegarea enigmei Cosmosului, sau cel puţin a enigmei omenirii. În om se află germenul viitorului. Dar acest germen trebuie rodnicit prin Christos Iisus. Dacă nu este rodnicit, el ia formă ahrimanică şi Pământul ajunge la la o destinație dezordonată, încâlcită. Pe scurt, legat de taina lui Christos Iisus găsiţi soluţiile pentru multe, multe probleme ale prezentului. Numai că trebuie să vă străduiţi să căutaţi soluţia în aşa fel încât să nu fiţi satisfăcuţi cu uşurinţă de ceea se consideră atât de des a fi teosofie sau mistică, sau altele asemănătoare, de „unirea cu spiritualul”, de „deplina absorbție în Univers”, ci să vedeţi condițiile reale care ne înconjoară, să le vedeţi cu adevărat şi să încercaţi să le pătrundeţi cu ceea ce învățați din ştiinţa spirituală. Veţi ajunge tot mai mult în situaţia de a vă spune, după rezolvarea multor probleme: Într-adevăr, omenirea nu caută ceva teoretic, ci ceva foarte practic. – Ea va ajunge într-o fundătură şi va trebui să-și mărturisească faptul că nu poate merge mai departe dacă nu vrea să meargă mai departe cu spiritul. Tot ceea ce nu vrea să meargă împreună cu spiritul se va dovedi a fi ceva care se usucă.
Este o problemă importantă pentru viitorul omenirii, dacă oamenii vor să meargă împreună cu spiritul. Aș dori astăzi să cufund în mod deosebit acest gând în inimile dumneavoastră, gând care poate deveni sentiment prin consideraţiile pe care tocmai le-am făcut. Şi este şi probabil că astăzi am fost reuniţi pentru ultima oară în această încăpere [Nota 15], pe care de-a lungul anilor am ajuns să o îndrăgm pentru consideraţiile noastre de aici. Noi am organizat această încăpere – printre primele – după gustul nostru, şi, desigur, putem face mereu totul numai în măsura a ceea ce este disponibil. Am aranjat-o pentru că în noi domneşte mereu şi ideea că strădania noastră spiritual-ştiinţifică nu trebuie să fie doar ceva teoretic, ci ea trebuie să se exprime în toate din jurul nostru unde ne întâlnim noi ca oameni. Acum acest spaţiu ne va fi luat. Trebuie să căutăm un altul. Desigur, pe celălalt nu-l vom mai putea aranja în prezent la fel ca pe acesta; va trebui să ne mulţumim cu celălalt. Această încăpere ne-a devenit dragă pentru că nu putem fi de părerea că despre ceea ce numim noi relaţia cu spiritualul s-ar putea vorbi oriunde în acelaşi mod ca aici, unde am încercat să facem câte ceva din cele pe care am încercat să le facem la o scară mai mare la Dornach. Mai înainte a trebuit să încercăm multe. Probabil că mai sunt de faţă câţiva care au fost şi atunci când a trebuit să vorbim despre problemele noastre într-un local: Eu stăteam acolo, în faţa mea erau ascultătorii, iar în spate patronul sau patroana umpleau halbele cu bere. Altădată ne-am aflat într-o încăpere asemănătoare unui grajd; de fapt un altul ne era destinat, dar ne-a fost dat doar acela. În alte oraşe am conferenţiat în localuri care nu erau în întregime pardosite, şi acest lucru a trebuit, de a semenea, acceptat. Dar nu este ceea ce poate fi dorit din întreaga esenţă a cauzei noastre, şi cineva ne-ar înţelege totuşi greşit dacă ar spune că despre spiritual s-ar putea vorbi în acelaşi mod plin de iubire în orice mediu. Spiritul există pentru ca el să pătrundă în materie şi să o străbată peste tot. Acesta este şi sensul legat de viaţa socială şi cea economică, aşa cum am indicat astăzi.
Pentru toate acestea – veţi afla desigur cu toţii când vă veţi afla pentru ultima oară aici –, ne va fi desigur extrem de greu ca după câteva săptămâni să ne despărţim de această încăpere, care a fost aranjată cu ajutorul prietenilor noştri antroposofi într-un mod plin de iubire. Dar și această despărţire trebuie, cu toate acestea, luată în sensul nostru în mod corect ca simbol. Oamenii vor trebui să se despartă de multe în decursul următoarelor decenii. Aceasta îi va surprinde, de asemenea, căci oamenii nu o cred. Dar un lucru ar trebui să fie sigur în cel care a înţeles cu adevărat impulsul cel mai lăuntric al ştiinţei spirituale: toate se pot clătina, dar ceva nu se poate clătina: ceea ce am înţeles noi în spirit şi cele pentru care ne-am decis să le înfăptuim în spirit. Ceea ce vom face noi din spirit, indiferent cum va arăta din evenimentele haotice, se va dovedi ca fiind corect.
Astfel, părăsirea acestui local poate fi un simbol pentru noi. Trebuie să mergem într-un altul. Dar noi purtăm cu noi ceva despre care ştim că nu este numai fiinţa noastră interioară cea mai profundă, ci este şi fiinţa interioară cea mai profundă a lumii, pe care omenirea trebuie să clădească dacă vrea să clădească corect. Faptul că nimeni nu ne poate lua ceea ce ne elaborăm prin ştiinţa spirituală, şi că nici omenirii nimeni nu i le poate lua, ci că ele trebuie să conducă la însănătoşirea condiției umane, de aceasta este convins cercetătorul spiritual, el o ştie, la această convingere rămâne el. Probabil că despre multe încă nu ştim să spunem cum le vom face, dar le vom face corect în sensul ştiinţei spirituale. Despre aceasta putem fi convinşi dacă ne pătrundem de cunoaşterea a ce anume înseamnă goetheanismul pentru ştiinţa spirituală şi dacă, pe de altă parte, luăm ceea ce am expus recent aici [Nota 16], că lumea consideră drept eretism şi calomniază tocmai ceea ce este legat de cultura Europei Centrale din secolul XVIII şi începutul secolului XIX, şi că dacă noi aducem toate acestea înaintea sufletelor noastre putem să ne situăm pe terenul: Orice s-ar întâmpla, această cultură a Europei Centrale va fi rodnică pentru viitorul omenirii. Viitorul omenirii se bazează deja pe aceasta. Şi, literalmente, pentru că nu vor să aibă acest viitor al omenirii, pentru a se salva de el, de aceea o calomniază adversarii acestei culturi a Europei Centrale. Dacă vom cuprinde însă această cultură a Europei Centrale în spirit, dacă îi vom recunoaşte spiritualul şi ştim că putem clădi pe el, atunci putem şi să ştim: Chiar dacă toţi demonii i-au jurat pieirea – ea nu va pieri! Dar numai ceea ce este legat de spiritul corect nu va pieri.
