Ca pe două coloane spirituale maiestoase a așezat în cursul anului simțirea creștină a Universului cele două sărbători ale anului, sărbătoarea Crăciunului și cea a Paștelui, care trebuie să fie un simbol al cursului vieții omenești. Și ne este îngăduit să spunem că în gândul de Crăciun și în gândul de Paști stau în fața sufletului omenesc acele două coloane spirituale pe care sunt însemnate cele două mari taine ale existenței fizice omenești, asupra cărora trebuie să privească omul într-un cu totul alt mod decât asupra altor evenimente ale cursului vieții sale fizice. Desigur că în acest curs fizic al vieții pătrunde suprasensibilul – prin contemplarea sensibilului, prin judecata rațiunii, prin sentiment și conținutul voinței. Dar acest suprasensibil este de obicei ceva care se vestește direct ca suprasensibil, oarecum așa cum vrea să-l aducă simțirea creștină a Universului pe plan sensibil prin sărbătoarea Rusaliilor. Dar prin gândul de Crăciun și gândul de Paști sunt indicate cele două evenimente ce se desfășoară pe parcursul vieții fizice care, prin aspectul lor exterior, sunt întru totul evenimente fizice, dar care, contrar tuturor celorlalte evenimente fizice, nu se vestesc așa cum sunt, direct ca evenimente fizice. Prin concepția despre natură se poate avea o privire de ansamblu asupra vieții fizice a omului, prin concepția despre natură se poate contempla senzorial această viață fizică, revelația exterioară a spiritualului. Dar nu se poate contempla senzorial, nu se poate contempla senzorial nici măcar aspectul exterior, revelația exterioară a celor două trăiri de graniță ale parcursului vieții omenești, fără ca această contemplare senzorial-sensibilă să nu ajungă ea însăși la aspectul extrem de enigmatic, plin de taină, al acestor două evenimente. Sunt evenimentele nașterii și morții. Și în viața lui Christos Iisus – și, amintind de aceasta, în gândul de Crăciun și în gândul de Paști – stau în fața sufletului omenesc, a simțirii creștine, aceste două evenimente ale vieții fizice omenești.
În gândul de Crăciun și în gândul de Paști, sufletul omenesc vrea să privească asupra acestor două mari taine. Și după cum privește, el găsește în această contemplare fortificare plină de lumină pentru gânduri, conținut plin de putere pentru voința omenească, îmbărbătare a întregului om, indiferent în ce situație are el nevoie de această îmbărbătare. Așa cum există aceste două coloane spirituale, gândul de Crăciun și gândul de Paști, ele au o valoare de veșnicie.
Capacitatea de reprezentare omenească s-a apropiat însă frecvent în decursul evoluției sale, în diferite moduri, de marele gând de Crăciun și marele gând de Paști. În timp ce în prima perioadă a evoluției creștine, deoarece efectul evenimentului de pe Golgota zguduise multe suflete, oamenii s-au obișnuit treptat cu contemplarea Mântuitorului care murea pe Golgota, în timp ce ei au resimțit în primele secole ale creștinismului gândul eliberării legat de Crucificatul țintuit pe cruce și s-a configurat treptat marea imaginațiune covârșitoare a lui Christos murind pe cruce, simțirea creștină, în special de când a început perioada contemporană, adaptându-se mai mult la materialismul ce apărea în evoluția omenirii, s-a îndreptat înspre imaginea de copil a lui Iisus, a copilului nou-născut ce pășea în lume.
Acum se poate spune, în orice caz, printr-o simțire subtilă, că în modul în care s-au îndreptat sufletele creștine ale Europei înspre ieslea de Crăciun în secolele trecute poate fi găsit ceva din creștinismul materialist. Nevoia – eu nu o spun cu intenție rea, atunci când spun aceasta – de a-l dezmierda întru câtva pe micul Iisus, a devenit o nevoie trivială în decursul secolelor. Și multe cântece pe care unii oameni le resimt încă drept frumoase sau pornite din inimă despre iubitul Iisusișor ne fac totuși prea puțină plăcere în aceste timpuri devenite grave.
Dar gândul de Paști și gândul de Crăciun sunt coloane veșnice, coloane de gândire veșnică ale firii omenești. Și se poate spune foarte bine că în vremea noastră se vor revărsa noi revelații spirituale și o lumină nouă asupra gândului de Crăciun, că gândul de Crăciun va fi resimțit treptat într-un mod măreț, într-o nouă înfățișare. Iar nouă ne revine sarcina să percepem din întâmplările lumii chemarea de înnoire a unor vechi lumi de reprezentare, chemarea după o nouă revelare a spiritului. Nouă ne revine sarcina să înțelegem cum se elaborează din aceste întâmplări ale lumii un nou gând de Crăciun, spre fortificarea și înălțarea sufletului omenesc.
Nașterea și moartea omului, oricât ar fi acestea de disecate, oricât ar fi acestea de analizate, reprezintă evenimente care se desfășoară nemijlocit pe planul fizic și în care spiritualul domnește în așa fel încât nimeni din cei care consideră cu seriozitate lucrurile nu ar spune că aceste două evenimente, aceste evenimente pământești ale vieții omenești, nu ar fi așa încât să arate nemijlocit, ca evenimente fizice, în măsura în care ele se desfășoară la om, că omul este cetățean al unei lumi spirituale. Nicio concepție despre natură nu poate reuși să găsească în cadrul a ceea ce pot vedea simțurile, poate înțelege rațiunea, în naștere și moarte, altceva decât ceva în care se arată nemijlocit în fizic intervenția spiritualului. Astfel, în felul acesta, se apropie aceste două evenimente de firea omenească. Și chiar și față de evenimentul Crăciunului, față de evenimentul nașterii, inima creștină omenească va trebui să resimtă tot mai profund caracterul misterial al acestui eveniment.
Se poate spune că doar arareori s-au avântat oamenii să-și îndrepte privirea în sens corect spre caracterul misterial al nașterii. Au făcut-o arareori, dar exprimând-o atunci în reprezentări minunat de profunde care vorbesc sufletului omenesc. Ca în acea reprezentare care se leagă de eroul spiritual elvețian al secolului al XV-lea, Nikolaus von der Flüe [Nota 1]. Despre el se povestește – și el a povestit el însuși despre sine [Nota 2] – că înainte de nașterea sa, înainte ca el să poată inspira aer fizic, el și-a văzut propria imagine omenească, pe care o va purta în trup după ce va fi intervenit nașterea sa și se va fi desfășurat viața sa. Și el a văzut, înainte de nașterea sa, actul botezului său, cu acele persoane care au fost prezente la acest act al botezului și la această primă viețuire a sa. Cu excepția unei singure personalități mai în vârstă, care era de față și pe care el nu a recunoscut-o, pe celelalte le-a recunoscut, deoarece le văzuse deja înainte de a zări lumina acestei lumi. Puteți primi această povestire așa cum vreți să o primiți, dar nu ne putem împiedica să vedem în ea o indicație importantă asupra misterului nașterii omului, simbolizat atât de măreț în fața istoriei lumii prin gândul de Crăciun. Puteți găsi indicat în povestirea lui Nikolaus von der Flüe că ceva se unește cu pășirea în viața fizică, ceva care este tăinuit concepției cotidiene omenești obișnuite după un perete foarte, foarte subțire, perete subțire care poate fi străpuns atunci când există o relație karmică, așa cum a fost cea a lui Nikolaus von der Flüe. Pe ici și pe colo ne mai întâmpină câte o astfel de indicație impresionantă asupra misterului nașterii și al Crăciunului. Dar putem spune: prea puțin a devenit până acum omenirea conștientă de modul în care se manifestă, în cele două coloane de graniță ale vieții omenești nașterea și moartea, nemijlocit în lumea fizică, drept două evenimente spirituale ce se revelează deja în manifestarea lor fizică, și care nu s-ar putea desfășura niciodată în cadrul simplelor procese ale naturii, ci în care are loc o pătrundere nemijlocită a puterilor divin-spirituale care se anunță prin aceea că tocmai prin apariția lor fizică aceste două trăiri de graniță ale parcursului existenței fizice omenești trebuie să rămână taine.
Această nouă revelație christică ne conduce la a considera acest parcurs al vieții omenești așa cum, ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, ar voi Christos să fie El considerat de oameni în secolul al XX-lea. Ne amintim astăzi, când vrem să ne cufundăm în gândul de Crăciun, una din expresiile care a fost pusă în gura lui Christos Iisus, și care ne poate îndruma foarte bine înspre gândul de Crăciun. Expresia este: „Și dacă nu veți deveni ca niște copilași, nu veți putea intra în Împărăția Cerului” [Nota 3]. „Și dacă nu veți deveni ca niște copilași…” nu este în realitate o cerință de separare a oricărui caracter misterial de gândul de Crăciun, pentru a trage gândul de Crăciun în jos, în trivialitatea iubitului Iisusișor, cum au procedat multe cântece populare și altele asemănătoare, dar mai puțin cântecele populare decât liedurile în decursul evoluției materialiste a creștinismului. Tocmai această expresie „Și dacă nu veți deveni ca niște copilași, nu veți putea intra în Împărăția Cerurilor” ne îngăduie să privim la impulsurile covârșitoare care domnesc în evoluția omenirii. Și în timpul nostru actual, în care prin evenimentele lumii într-adevăr nu ni se oferă un prilej de a cădea pradă unor gânduri triviale de Crăciun, în care prin inima omenească trece atâta durere, în care această inimă omenească trebuie să privească înapoi la milioanele de oameni care și-au găsit moartea în ultimii ani, trebuie să privească la nenumărații oameni care sunt înfometați, în acest timp într-adevăr nu se cuvine altceva decât să privim la acel gând măreț care îi mână pe oameni de-a lungul istoriei și înspre care putem fi îndreptați prin cuvintele: „Și dacă nu veți deveni ca niște copilași…” și care poate fi completat prin următoarele: „Și dacă nu vă petreceți viața în lumina acestui gând nu veți putea intra în Împărăția Cerurilor”.
Atunci când omul pășește în lume drept copil, el vine nemijlocit dintr-o lume spirituală. Căci ceea ce se desfășoară în viața fizică, conceperea și creșterea trupului său fizic, constituie înveșmântarea acelui eveniment care nu poate fi desemnat altfel decât spunând: Cea mai profundă entitate a omului iese din lumea spirituală. Omul este născut din spirit într-un trup. Și atunci când rosicrucianul spune: Ex deo nascimur, el îl are în vedere pe om, în măsura în care acesta pășește în lumea fizică. Căci ceea ce îl învăluie pentru început pe om, ceea ce face din el un întreg fizic aici pe globul pământesc, este ceea ce poate fi exprimat prin cuvintele Ex deo nascimur. Dacă privim înspre centrul omului, înspre ființa sa propriu-zis lăuntrică aflată în punctul său central, atunci trebuie să spunem: Omul părăsește lumea spirituală și intră în această lume fizică. – Prin cele ce se desfășoară în această lume fizică, pe care el le-a privit din ținuturile spirituale înainte de conceperea sau nașterea sa, el este învăluit cu trupul său fizic pentru a trăi în acest trup fizic lucruri care nu pot fi trăite decât în trupul fizic. Dar în ceea ce privește ființa punctului său central, omul vine din lumea spirituală. Și este așa că în primii ani ai existenței sale fizice – pentru cel care vrea să vadă lucrurile așa cum sunt ele în lume, cel care nu este orbit de iluziile materialismului –, este așa că acest om vestește încă din primii ani cum a venit el din spirit. Cele ce pot fi trăite în preajma unui copil se prezintă pentru omul cu adevărat înțelegător astfel încât în ele poate fi resimțit ecoul trăirilor din lumea spirituală.
Asupra acestor taine vor să indice povestiri cum este cea legată de numele Nikolaus von der Flüe. O concepție trivială, care este puternic influențată de modul de gândire materialist, afirmă, în naivitatea ei, că omul își dezvoltă treptat în viață Eul de la naștere până la moarte, că acest Eu devine tot mai puternic și apare tot mai limpede. Este un mod de gândire naiv. Căci dacă privim la adevăratul Eu al omului, la ceea ce vine din lumea spirituală spre a fi înveșmântat fizic odată cu nașterea omului, atunci vorbim cu totul altfel despre această dezvoltare fizică a omului. Căci atunci știm că adevăratul Eu al omului tocmai că dispare treptat în trupul fizic pe măsură ce acesta crește [Nota 4], că el devine tot mai puțin limpede și că ceea ce se dezvoltă aici în lumea fizică între naștere și moarte este doar o imagine oglindită a evenimentelor spirituale, o imagine moartă, în oglindă, a unei vieți superioare. Modul corect de expresie este acela de a spune: în trup dispare treptat întreaga plenitudine a ființei omenești; ea devine tot mai invizibilă. Omul își trăiește viața sa fizică aici pe Pământ prin aceea că se pierde treptat în trup, pentru a se regăsi în spirit, în moarte. – Așa vorbește acela care cunoaște relațiile. Dar acela care nu cunoaște relațiile vorbește astfel încât spune: Copilul este nedesăvârșit și treptat el își dezvoltă Eul înspre o desăvârșire tot mai mare, el crește din fundamentele imprecise ale existenței omenești. Cunoașterea a ceea ce vede căutătorul spiritului trebuie să vorbească tocmai în acest domeniu altfel decât vorbește conștiența sensibilă încâlcită în iluziile exterioare ale timpului nostru care simte în ziua de astăzi tot materialist.
Și așa pășește omul ca ființă spirituală în lume. Ființa sa trupească, atâta timp cât este copil, este încă nedeterminată; el a solicitat prea puțin spiritualul, care este ca și cum ar dormi în existența fizică, dar care ne apare numai de aceea ca fiind atât de puțin umplut de conținut pentru că îl percepem la fel de puțin în viața fizică obișnuită, pe cât percepem Eul dormind și trupul astral dormind, atunci când ele sunt separate de trupul fizic și cel eteric. Însă o ființă nu este mai nedesăvârșită doar pentru că noi nu o vedem. Omul trebuie să răscumpere acest fapt cu trupul său fizic, prin aceea că se îngroapă tot mai mult în trupul fizic pentru a dobândi prin această îngropare capacități care nu pot fi atinse decât în acest mod, prin aceea că ființa spiritual-sufletească a omului se pierde un timp în existența fizică a trupului fizic. Faptul că noi ne amintim mereu de această proveniență spirituală, că ne fortificăm prin gândul: Noi am venit din lumea spirituală în lumea fizică –, pentru aceasta se află gândul Crăciunului ca o coloană impozantă de lumină în cadrul sentimentului creștin față de lume. Acest gând, ca gând de Crăciun, trebuie fortificat în evoluția spirituală viitoare a omenirii. Atunci acest gând de Crăciun va redeveni puternic pentru omenire, atunci oamenii vor putea din nou să trăiască în întâmpinarea sărbătorii Crăciunului în așa fel încât să extragă putere pentru existența fizică din acest gând de Crăciun, care le poate aminti în sens corect originea lor spirituală. Atât de puternic cum va fi resimțit atunci acest gând de Crăciun, este încă puțin resimțit de către oameni; pentru că este un fapt remarcabil, dar întru totul întemeiat pe legile existenței spirituale, faptul că ceea ce apare în lume ducându-i pe oameni înainte, favorizându-i pe oameni, apare mai întâi în mod tumultuos, ca anticipat de spirite nelegitime ale evoluției lumii. Noi înțelegem evoluția istorică a omenirii în sens corect numai dacă știm că adevărurile nu trebuie luate așa cum apar ele uneori în istoria lumii, ci că în cazul adevărurilor trebuie privit asupra timpului potrivit în care pot interveni ele în lumina corectă în evoluția omenirii.
Printre unele gânduri care au intervenit în evoluția recentă a omenirii – desigur, stimulate de impulsul lui Christos, dar într-o înfățișare la început pretimpurie – este gândul profund creștin, dar mereu capabil de o aprofundare, al egalității omenirii în fața lumii și a lui Dumnezeu, al egalității tuturor oamenilor. Dar nu este îngăduit să aducem acest gând la un mod atât de general în fața sufletelor omenești, așa cum a intrat el, pentru început tumultuos, în evoluția omenirii, adus de Revoluția franceză. Trebuie să devenim conștienți că această viață omenească se află în evoluție de la naștere până la moarte, și că impulsurile principale sunt repartizate în această viață omenească. Să cuprindem omul cu privirea spirituală, așa cum pășește el în existența sensibilă: el pășește pe deplin în această existență sensibilă, impulsionat de gândul egalității ființelor omenești a tuturor oamenilor. Și resimțim existența copilărească în modul cel mai intens dacă privim asupra copilului, care este pătruns în entitatea sa de gândul egalității tuturor oamenilor. Nimic din ceea ce îi aduce pe oameni la neegalitate, nimic din ceea ce îi organizează pe oameni în așa fel încât să se simtă diferiți de ceilalți oameni, nimic din toate acestea nu apare pentru început în existența copilărească. Acestea sunt date omului abia în decursul vieții sale fizice omenești. Inegalitate creează existența fizică; din spirit, omul pășește în lume egal cu ceilalți oameni în fața lumii, a lui Dumnezeu și a celorlalți oameni. Așa se vestește misteriul copilului.
Și de acest misteriu al copilului se leagă gândul de Crăciun, care își va găsi aprofundarea în noua revelație creștină. Căci această nouă revelație creștină va ține seama de noua trinitate: a omului, așa cum reprezintă el nemijlocit omenirea, a ahrimanicului și a lucifericului. Și prin faptul că se va recunoaște cum este omul încadrat în existența lumii ca în starea de echilibru dintre ahrimanic și luciferic, se va înțelege și ce este acest om în existența fizică în realitate.
În primul rând trebuie să se ajungă la înțelegere, să existe o înțelegere creștină asupra unui anumit aspect al acestei vieți omenești. Cu voce tare va vesti în viitor gândul creștin ceea ce s-a anunțat deja la anumite spirite individuale începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, aș spune, într-o cunoaștere bâlbâită, deși întru totul limpede. Dacă se înțelege ce realitate este aceasta, că un copil pășește în lume cu gândul egalității, dar că mai târziu se dezvoltă în om, ca provenite din faptul de a se fi născut, forțe de inegalitate, care, aparent, nu sunt de la acest Pământ, atunci, tocmai prin aceasta, comparativ cu ideea egalității, omul este întâmpinat de un misteriu covârșitor. Faptul de a străvedea acest misteriu, și prin străvederea acestui misteriu de a dobândi o concepție corectă asupra omului, va face parte dintre cele mai importante și mai necesare nevoi în viitoarea evoluție sufletească a omului, începând din prezent. În fața omului stă întrebarea îngrijorătoare: Da, oamenii devin diferiți, chiar dacă nu sunt încă diferiți în copilărie, prin ceva care, aparent, este născut împreună cu ei, care se află în sânge, prin talentele și capacitățile lor diferite.
Problema talentelor și capacităților, care determină atâtea inegalități printre oameni, se apropie de om în legătură cu gândul de Crăciun. Și sărbătoarea de Crăciun a viitorului va preveni mereu omul în modul cel mai serios asupra originii capacităților, însușirilor, talentelor sale diferențiatoare de pe suprafața Pământului, poate chiar în privința însușirilor sale geniale. El va trebui să-și pună întrebarea asupra acestei origini.
Și el va dobândi echilibrul corect în cadrul existenței fizice numai dacă poate indica în mod corect asupra originii însușirilor care îl diferențiază de ceilalți oameni. Lumina Crăciunului sau lumânările de Crăciun trebuie să ofere omenirii care evoluează informații despre aceste capacități; ele trebuie să rezolve marea întrebare: Există inegalitate în cadrul ordinii lumii pentru oameni, ca personalități individuale, între naștere și moarte? Cum este cu capacitățile, cu talentele?
Acum, multe vor deveni altfel în concepția omenească, atunci când oamenii vor fi pătrunși de noua simțire creștină. Omul va înțelege atunci în primul rând de ce concepția tainică din timpul Vechiului Testament avea o părere deosebită despre profeție. Ce erau în Vechiul Testament profeții care apăreau? Erau personalități sfințite de Jahve; ei erau acele personalități cărora le era îngăduit să folosească în mod corect anumite daruri spirituale care îi înălțau deasupra mulțimii. Jahve trebuia să sfințească mai întâi acele capacități care sunt ca înnăscute omului prin sânge. Și noi știm că Jahve acționează asupra omului de la adormire până la trezire. Noi știm că Jahve nu acționează în viața conștientă. Oricare adevărat mărturisitor al Vechiului Testament își spune în sinea sa: Ceea ce îi diferențiază pe oameni în privința capacităților și talentelor lor, ceea ce se ridică în natura profeților chiar la o înălțime ideală, este într-adevăr născut împreună cu omul, dar omul nu îl folosește în sens bun dacă nu se poate cufunda când adoarme în acea lume înspre care își dirijează Jahve impulsurile sale sufletești și care transformă din lumea spirituală ceea ce este talent fizic, talent dependent de trup. – Cu aceasta, indicăm o taină profundă a concepției Vechiului Testament. Concepția Vechiului Testament, chiar și concepția despre profeție trebuie să treacă. Pentru mântuirea omenirii, în evoluția istorică trebuie să intre noi concepții. Cele despre care vechii evrei credeau că sunt sfințite de Jahve în starea de somn lipsită de conștiență, pe acelea trebuie să devină omul capabil, în perioada contemporană, să le sfințească în timp ce este treaz, în deplină conștiență. Dar el poate face aceasta numai dacă știe că pe de o parte tot ceea ce sunt însușiri naturale, capacități, talente, poate genii, sunt daruri luciferice, care acționează luciferic în lume atâta timp cât nu sunt sfințite și pătrunse de tot ceea ce poate intra în lume ca impuls al lui Christos. Atingem un misteriu infinit de important al evoluției recente a omenirii, dacă înțelegem germenul noului gând de Crăciun și indicăm faptul că Christos trebuie înțeles și simțit de oameni în așa fel încât oamenii, acum ca oameni ai Noului Testament, să stea în fața lui Christos și să spună: Pe lângă pretenția la egalitate, aspirația la egalitate a copilului, eu am primit și diversele capacități, însușiri și talente. Dar pe o perioadă mai îndelungată ele duc la Bine, la mântuirea omului numai dacă aceste însușiri, aceste talente, aceste capacități sunt puse în slujba lui Christos Iisus, dacă omul se străduiește să-și christifice întreaga ființă, pentru ca dotările, talentele și geniul omenesc să-i fie smulse lui Lucifer.
Firea christificată îi smulge lui Lucifer ceea ce acționează altfel luciferic în existența fizică a omului. Acest gând trebuie să treacă ca gând puternic prin viitoarea evoluție a sufletului omenesc. Acesta este noul gând de Crăciun, noua vestire a acțiunii lui Christos în sufletul nostru spre transformarea lucifericului, care nu intră în noi prin aceea că noi ieșim din spirit, ci pe care îl găsim în noi prin aceea că suntem îmbrăcați cu un trup fizic străbătut de sânge, care ne conferă însușirile pornind de la ereditate. Aceste însușiri apar în cadrul curentului luciferic, în cadrul a ceea ce acționează în curentul eredității fizice, dar ele trebuie dobândite, cucerite în timpul vieții pământești prin ceea ce poate simți omul, acum nu în somn, prin inspirațiile lui Jahve, ci în deplină conștiență, prin valorificarea trăirilor sale legate de Impulsul lui Christos. Îndreaptă-te, o, creștine, spre gândul de Crăciun – așa vorbește noul creștinism – și adu jertfă pe altarul care este înălțat de Crăciun tot ceea ce primești din sânge ca diferențiere între oameni și sfințește-ți capacitățile, sfințește-ți însușirile, sfințește-ți chiar și geniul, prin aceea că îl vezi luminat de lumina ce pornește din pomul de Crăciun.
Noua vestire a spiritului trebuie să vorbească în cuvinte noi și nu trebuie să fim obtuzi și surzi față de ceea ce ne vorbește, în vremea noastră pătrunsă de gravitate, ca nouă revelație a spiritului. Atunci, dacă simțim astfel lucrurile, atunci vom și trăi cu acea forță cu care trebuie să trăiască astăzi omul pentru a rezolva marile sarcini care vor fi puse omenirii chiar în epoca noastră. Trebuie resimțită întreaga greutate a gândului de Crăciun: În epoca noastră trebuie să pătrundă în conștiența pe deplin trează ceea ce voia să spună Christos oamenilor atunci când a rostit cuvintele: „Dacă nu veți deveni precum copilașii, nu veți putea intra în Împărăția Cerurilor”. Ideea de egalitate pe care o revelează copilul dacă îl privim în mod corect, nu apare ca minciună prin aceste cuvinte; căci copilul de nașterea căruia ne amintim în noaptea de Crăciun vestește – revelând oamenilor mereu noi gânduri în evoluția lor prin istoria lumii – clar și limpede că în lumina lui Christos, care a însuflețit acest copil, poate fi adus ceea ce purtăm în noi ca talente diferențiatoare, că pe altarul acestui copil trebuie adus ceea ce aceste talente diferite fac din noi oameni.
Acum, stimulați de seriozitatea gândului de Crăciun, putem întreba: Cum aflu eu impulsul lui Christos în sufletul meu? – Oh, acest gând este adeseori atât de dificil pentru oameni!
Or, nu într-o clipă, nu în așa fel încât s-ar putea spune direct, furtunos, se implantează în sufletul nostru ceea ce putem desemna drept Impuls al lui Christos. Și în diferitele timpuri se implantează diferit. În ziua de azi, omul trebuie să preia astfel de gânduri cosmice prin conștiența sa deplină, clară, trează, așa cum s-a încercat în mod incipient să fie împărtășite prin știința spirituală orientată antroposofic, de care aparținem. Așa cum i se vestesc aceste gânduri, dacă le înțelege corect, ele pot trezi în el încrederea, astfel încât pe aripile acestor gânduri să poată pătrunde într-adevăr în el noua revelație, adică noul Impuls al lui Christos al timpului nostru. Și omul îl va simți, numai să fie atent la aceasta! Încercați să preluați în dumneavoastră gândurile spiritului conducerii lumii așa cum avem noi lucrurile în vedere aici; de-a dreptul viu în sensul actual, adecvat timpului; încercați să le preluați nu ca pe o învățătură, nu ca pe o teorie, încercați să le preluați în așa fel încât ele să vă miște cel mai profund lăuntru, să-l încălzească, să-l strălumineze și să-l străbată, pentru ca dumneavoastră să le purtați în mod viu. Încercați să simțiți aceste gânduri cu o astfel de intensitate, încât ele să vă fie ceva care pătrunde prin trup în sufletul dumneavoastră și vă modifică trupul. Încercați să îndepărtați de aceste gânduri orice abstracțiune și orice aspect teoretic.
Încercați să ajungeți la faptul că aceste gânduri sunt în așa fel încât sunt o adevărată hrană pentru suflet; încercați să vă dați seama că prin aceste gânduri în sufletul dumneavoastră nu intră numai niște simple gânduri, ci viața spirituală, care provine din lumea spirituală, pătrunde prin aceste gânduri în sufletul nostru. Familiarizați-vă intim lăuntric cu aceste gânduri și veți observa trei lucruri. Veți observa că aceste gânduri anulează treptat ceva în dumneavoastră înșivă, ceva care pătrunde atât de limpede în sufletele omenești în special în acest timp al epocii sufletului conștienței: anume că aceste gânduri, indiferent cum ar suna ele, anulează egoismul din om! Dacă începeți să observați: aceste gânduri ucid egoismul, paralizează egoismul – atunci, dragii mei prieteni, ați simțit caracterul christificat al gândurilor spiritual-științifice orientate antroposofic. Și în al doilea rând veți simți că în clipa în care undeva în lume se apropie de dumneavoastră falsitatea, indiferent că dumneavoastră înșivă sunteți tentați să nu fiți exacți în privința adevărului, sau falsitatea vă întâmpină din altă parte, că în clipa în care falsitatea pășește în sfera dumneavoastră de viață avertizând sau indicând adevărul, lângă dumneavoastră se află un impuls de a nu lăsa falsitatea să intre în viața dumneavoastră, care vă solicită mereu avertizând să țineți cu adevărul: atunci veți simți din nou, față de viața ce înclină atât de multiplu spre aparență în ziua de azi, impulsul viu al lui Christos. Omul nu va putea minți cu ușurință față de gândurile spirituale orientate antroposofic, sau să nu aibă niciun sentiment față de aparență și neadevăr. Un indicator spre sentimentul adevărului, făcând abstracție de întreg restul înțelegerii, poate fi simțit de dumneavoastră în gândurile noii revelații creștine. Dacă reușiți să nu căutați simpla înțelegere teoretică a științei spirituale, așa cum se caută aceasta pentru o altă știință, ci reușiți să ajungeți ca gândurile să pătrundă în dumneavoastră în așa fel încât să simțiți: Este ca și cum, pe măsură ce aceste gânduri devin intime sufletului meu, este ca și cum lângă mine s-ar instala o putere a conștiinței care avertizează spre adevăr, atunci ați găsit impulsul lui Christos în al doilea mod. Și dacă, în al treilea rând, veți simți și că din aceste gânduri radiază ceva până în trup, dar acționând în special în suflet, ceva care învinge boala, care îl însănătoșește pe om, îl înviorează, dacă simțiți forța întineritoare, înviorătoare, ostilă bolii, a acestor gânduri, atunci ați simțit cea de-a treia parte a Impulsului lui Christos din aceste gânduri. Căci spre aceasta tinde omenirea prin noua înțelepciune, împreună cu noul spirit: să găsească din spiritul însuși posibilitatea să învingă egoismul, să depășească aparența vieții; egoismul prin iubire, aparența vieții prin adevăr, ceea ce îmbolnăvește, prin gânduri sănătoase, care ne transpun direct în acord cu armoniile Universului, pentru că provin din armoniile Universului.
Nu toate cele spuse pot fi atinse deja în ziua de azi, pentru că omul poartă în sine o veche moștenire. Și este de neînțeles când politici de culise, cum este cea de la Christian Science, deformează până la caricatură gândul aspectului însănătoșitor al spiritului. Căci chiar dacă, din cauza vechii moșteniri, gândul nu poate fi suficient de puternic în ziua de azi pentru ca omul să dobândească ceea ce dorește prin el, ceea ce dorește în mod egoist, totuși el este însănătoșitor. Numai că în astfel de lucruri se gândește pe dos. Cineva care înțelege lucrurile vă poate spune: Pe tine te pot face sănătos anumite gânduri – iar respectivul este atins la un anumit moment dat de o boală sau alta. – Da, faptul că noi nu putem fi însănătoșiți în ziua de azi prin simpla influență a gândurilor este o veche moștenire. Dar ați putea spune ce boală ați fi făcut dacă nu ați fi avut aceste gânduri? Ați putea spune că viața dumneavoastră s-ar fi desfășurat cu aceeași sănătate dacă dumneavoastră nu ați fi avut aceste gânduri? Puteți spune despre un om care s-a îndreptat înspre știința spirituală orientată antroposofic și care a atins vârsta de 45 de ani: Iată că a murit la 45 de ani – dacă nu puteți aduce dovada că fără aceste gânduri ar fi murit la 42 sau 40 de ani? Omul gândește mereu sucit atunci când se apropie de astfel de gânduri. Omul privește înspre ceea ce nu i se poate da datorită karmei sale; el nu privește înspre ceea ce i se dă datorită karmei sale. Dar dacă în ciuda celor contradictorii din lumea fizică exterioară, dumneavoastră priviți prin puterea încrederii lăuntrice, pe care o câștigați prin familiarizare intimă cu gândurile științei spirituale, atunci simțiți și aspectul însănătoșitor, înviorător, întineritor până în trupul fizic drept cel de-al treilea element, drept elementul pe care îl aduce Christos ca Mântuitor în sufletul omenesc prin revelațiile sale permanente.
Am vrut să ne cufundăm, dragii mei prieteni, în gândul de Crăciun, care este atât de strâns legat de misteriul nașterii omului. Am vrut să aducem în fața sufletelor noastre prin câteva trăsături ceea ce ni se revelează din spirit în ziua de azi drept continuare a gândului de Crăciun. Putem simți că este ceva fortifiant, ceva care să ne susțină în viață. Putem simți că ne situează în impulsurile evoluției lumii, indiferent ce ar veni, astfel încât să ne putem simți una cu aceste impulsuri divine ale evoluției lumii, astfel încât să le putem înțelege, să putem extrage putere pentru voința noastră din această înțelegere, să putem extrage lumină pentru viața noastră de reprezentare din această înțelegere. Omul se află în evoluție; ar fi nedrept să negăm această evoluție. Drept este să mergem împreună cu această evoluție. Christos a spus și „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul timpului Pământului” [Nota 5]. Aceasta nu este o frază, acesta este un Adevăr. Christos nu ni s-a revelat numai prin Evanghelii, Christos este cu noi, Christos se revelează necontenit. Urechi trebuie să avem, să auzim ceea ce ne revelează El mereu nou în ultima vreme. Putem deveni slabi, dacă nu avem credință în aceste noi revelații; putem deveni puternici dacă o avem.
Puternici vom deveni, dacă avem credință în aceste noi revelații, chiar dacă ar răsuna din durerile și nefericirea vieții, care aparent o contrazic. Cu propriul nostru suflet trecem prin vieți pământești repetate, în care se înfăptuiește destinul nostru. La acest gând, care ne îngăduie să resimțim spiritualul în dincolo de viața fizică exterioară, ajungem numai dacă preluăm în noi în sens creștin corect revelațiile care se continuă. Creștinul, adevăratul creștin să înceapă cu gânduri fortifiante în sensul timpului nostru, atunci când are în fața sa lumânările Pomului de Crăciun, gânduri care îi pot veni astăzi din noua revelație cosmică spre fortificarea voinței sale, spre luminarea vieții sale de reprezentare. Și el trebuie să se umple (cu acestea) în așa fel încât prin puterea și lumina acestui gând să se poată apropia în anul creștin de celălalt gând, care îl previne în privința misteriului morții: gândul de Paști, care aduce în fața sufletului nostru trăirea finală a existenței pământene omenești ca pe ceva spiritual. Îl vom simți tot mai mult pe Christos dacă putem să punem în relația corectă propria noastră existență cu existența Lui. Rosicrucianul Evului Mediu, legat de creștinism spunea: Ex Deo Nascimur, In Christo Morimur, Per Spiritum Sanctum Reviviscimus – Din Dumnezeu ne-am născut, în măsura în care ne considerăm ca oameni aici, pe globul pământesc. În Christos murim. În Spiritul sfânt vom învia. – Totuși, acestea se referă la viața noastră, la viața noastră omenească. Dacă privim din viața noastră la viața lui Christos, avem ceea ce se prezintă în viața noastră ca imagine oglindită. Din Dumnezeire ne-am născut, în Christos murim, prin Sfântul spirit vom învia. Putem exprima aceasta ca pe adevărul lui Christos, cel dintâi frate care a trăit printre noi, în așa fel încât să îl resimțim ca pe Adevărul lui Christos, ce radiază de la El și se oglindește în entitatea noastră omenească: Din acel spirit a fost El conceput – așa cum scrie în Evanghelia lui Luca, care este expus în simbolul porumbelului care coboară, din acest Spirit a fost El conceput, în trup omenesc a murit, în Dumnezeire va învia.
Percepem adevărurile care sunt veșnice numai dacă le vedem în reflectarea lor actuală și nu absolutizate, abstractizate într-o formă. Și dacă noi nu ne simțim oameni doar în sens abstract ci oameni încadrați într-adevăr într-un timp în care sarcina noastră este să acționăm și să gândim în conformitate cu timpul, atunci vom încerca să-L percepem pe Christos, Cel care este cu noi în toate zilele până la sfârșitul timpului Pământului, în limbajul său actual, așa cum ne învață El prin gândul de Crăciun, ne luminează, ne fortifică prin gândul de Crăciun. Atunci vom voi să-L preluăm în noi pe acest Christos în noul Său limbaj, căci Christos trebuie să ne devină înrudit. Atunci putem împlini prin noi înșine adevărata sarcină a lui Christos pe globul pământesc și după moarte. Omul fiecărei epoci trebuie să-L preia pe Christos în sine în felul său. Oamenii au simțit acest lucru atunci când au privit în sens corect la cele două mari coloane ale spiritului, la gândul de Crăciun și la gândul de Paști. Astfel, profundul mistic german, silezianul Angelus, Angelus Silesius [Nota 6], a spus, privind spre gândul de Crăciun:
Christos se poate naște de o mie de ori la Betleem,
Dacă nu se naște în tine rămâi pe veci pierdut.
Și privind spre gândul de Paști:
Crucea de pe Golgota nu te poate elibera de Rău
Dacă nu este înălțată și în tine.
Într-adevăr, Christos trebuie să trăiască în noi, pentru că noi nu suntem oameni în sens absolut, ci oameni ai unui anumit timp. Christos trebuie să se nască în noi așa cum răsună cuvintele Sale în epoca noastră. Trebuie să încercăm să-L naștem pe Christos în noi, spre fortificarea noastră, spre străluminarea noastră, așa cum a rămas El acum cu noi, așa cum vrea El să rămână la oameni în toate timpurile, până la sfârșitul zilelor Pământului, așa cum vrea El să se nască acum în sufletul nostru. Dacă încercăm, așadar, să trăim în propriul nostru suflet astăzi nașterea lui Christos, așa cum luminează ea și fortifică ea sufletul nostru ca lumină veșnică și putere veșnică în timp, atunci privim în mod corect la nașterea istorică a lui Christos la Betleem și la imaginea ei din propriul nostru suflet.
Christos se poate naște de o mie de ori la Betleem,
Dacă nu se naște în tine, rămâi pe veci pierdut.
Să privim la nașterea Sa, la nașterea Sa în procesul omenesc, la nașterea Sa în propriul nostru suflet, așa cum o depune El astăzi în sufletul nostru; astfel ne adâncim corect în gândul de Crăciun. Și apoi să privim la acea noapte sfântă, pe care ar trebui să o simțim răsărind pentru o nouă fortificare și iluminare a oamenilor în privința unor rele și dureri care i-au cutremurat în prezent și care îi vor mai cutremura încă.
„Împărăția mea”, așa spune Christos, „nu este din această lume” [Nota 7]. Cuvinte care ne solicită, dacă privim în sens corect la nașterea Sa, să găsim în propriul nostru suflet calea spre acea Împărăție unde se află El, să ne fortificăm acolo unde se află El, să ne luminăm atunci când se face întuneric și suntem lipsiți de putere, din impulsurile care sunt din acea lume despre care vorbea El însuși, despre care vrea mereu să vestească apariția Lui în noaptea de Crăciun. „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. Dar El a adus această Împărăție în lumea aceasta, astfel încât noi să putem găsi mereu în această Împărăție putere, consolare, încredere și speranță în toate situațiile de viață, numai să voim să venim la El, punând la inimă cuvintele sale, cuvinte ca acestea: „Dacă nu veți redeveni ca niște copilași, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”.
